ATROCITATI IN NUMELE RELIGIEI

[anuk]

Oameni diferiti, care au trait in perioade indepartate atat din punct de vedere istoric, cat si geografic, oameni care s-au inchinat la Dumnezei diferiti, si-au ucis cu violenta si sadism semenii, ascunzandu-se in umbra protectoare a religiei pe care au imbratisat-o. O intrebare se impune: sunt religiile mapamondului doctrine care instiga la violenta sau sunt simple instrumente prin intermediul carora oamenii isi satisfac placerea de a ucide, cu scuza ca servesc unui scop nobil?

10. Budistii din Burma

In anul 1850, calugarii budistii din Burma inca mai practicau ritualurile in care se performau sacrificii umane. Odata cu mutarea capitalei la Mandalay, 56 de oameni considerati a fi “fara pata” au fost sacrificati si ingropati sub zidurile orasului pentru a deveni protectorii noii asezari. La putin timp, doua dintre morminte au fost gasite goale, ceea ce i-a facut pe astrologii regali sa dea un verdict radical: 500 de oameni trebuie ucisi si ingropati sub ziduri, altfel capitala va fi evacuata. Pana la interventia guvernatorilor britanici care a pus capat sacrificiilor, 100 de persoane fusesera ucise deja.


9. Masacrul de la muntele Meadows

Odata cu declansarea razboiului din Utah, mormonii de pe intreg teritoriul s-au adunat in scurt timp, pentru a lupta impotriva armatei Statelor Unite, despre care banuiau ca urmareste eradicarea populatiei mormone. Pe fondul acestor tensiuni, au aparut zvonurile conform carora in trenul Fancher-Baker, care transporta emigranti din Arkansas catre California, se aflau inamici care participasera la persecutarea mai multor mormoni. Episodul, ramas in istorie drept “masacrul de la muntele Meadows”, s-a finalizat cu executarea unui numar mare de emigranti, pe 11 septembrie 1857. Mormonii au atacat trenul cu ajutorul indienilor din tribul Paiute. Doi dintre cei care aveau roluri importante in organizarea militara locala, Isaac C. Haight si John D. Lee au orchestrat acest atac, deghizandu-si oamenii astfel incat sa para un atac al nativilor americani. Dupa asediu, mormonii au reusit sa convinga emigrantii sa se predea. Nedorind sa lase martori ai implicarii lor in acest atac, 120 de oameni, barbati, femei si copii au fost executati. Dintre cei din urma, doar 17 au fost crutati. Abia 20 de ani mai tarziu, pe 23 martie 1877, unul dintre cei doi conducatori, John D.Lee, avea sa fie condamnat si executat chiar la locul masacrului.


8. Vanatoarea de vrajitoare

Odata cu sosirea lor in Massachusetts, in jurul anului 1600, puritanii au creat o politie religioasa care urmarea si pedepsea orice devianta doctrinala. “Pacatosii” erau biciuiti, pusi la stalpul infamiei, spanzurati, li se taiau urechile sau li se gaureau limbile cu un fier incins. De cealalta parte se aflau adeptii formatiunii religioase Quaker, unii dintre cei mai mari inamici ai puritanilor, a caror religie era considerata o blasfemie. Practicantii Quaker prinsi erau spanzurati. In 1690, teama fata de magie si de efectele acesteia i-a facut pe puritani sa condamne la moarte 20 de vrajitoare si sa arunce in inchisoare alte 150 de persoane banuite de vrajitorie. In intreaga perioada a persecutiilor, care a durat din 1484 pana in 1750, mii de oameni au fost arsi pe rug sau spanzurati. Conform statisticilor oficiale, 80% dintre victime erau femei.



7. Crimele sectei Thugee

Pentru a potoli setea de sange a nemiloasei zeite Kali, practicantii sectei Thugee din India au dezvoltat inca din anul 1500 o practica religioasa prin care oamenii erau jertifi pe altarul acesteia. Cele mai multe victime erau ucise prin strangulare in timpul ritualurilor. Se aproximeaza ca 2 milioane de oameni i-au cazut victime de-a lungul timpului. Numai in anul 1800 au fost curmate circa 20 000 de vieti, pana cand interventia autoritatilor britanice a pus capat acestor practici. Numarul victimelor s-a diminuat, desi in 1840 un membru Thugee era judecat pentru uciderea a 931 de oameni. In prezent, anumiti preoti hindusi inca mai practica acest ritual, insa locul oamenilor pe altarul jertfei a fost luat de capre.



6. Persecutiile romane

Una dintre primele persecutii impotriva crestinilor s-a petrecut in anul 64 d. Cr., din ordinul imparatului Nero. Este acelasi an in care Roma era cuprinsa de unul dintre cele mai mari incendii din istorie. Pentru ca foarte multe zvonuri il inculpau pe insusi Nero de producerea catastrofei, acesta a ordonat ca toti crestinii sa fie arestati si ucisi sub invinuirea de a fi starnit devastatorul incendiu. Multi dintre acestia au fost sfasiati de salbaticiuni in timpul sangeroaselor spectacole romane sau au fost arsi de vii. In urmatorii ani, actiunile indreptate impotriva crestinilor au continuat, ajungand la apogeu in timpul a ceea ce s-a numit “Marea persecutie”. Aceasta a inceput cu o serie de patru edicte care interzicea practicile religioase crestine si mergeau pana la executia in masa a practicantilor. Persecutiile au incetat odata cu urcarea pe tron a imparatului Constantin I in anul 306, cel care avea sa legalizeze crestinismul sapte ani mai tarziu, in 313.

5. Cruciadele

Definite drept conflicte militare cu un caracter religios, cruciadele medievale au fost purtate atat impotriva dusmanilor externi cat si a celor interni. Nu numai musulmanii sau slavii pagani au fost vizati, dar si crestinii greci ortodocsi, catarii, husitii sau oricine dobandea “statutul” de inamic al papilor. Scopul initial al cruciadelor era recuperarea Pamantului Sfant de la musulmani si impiedicarea expansiunii turcesti. Cruciadele erau purtate impotriva paganilor, ereticilor sau a celor care erau excomunicati din motive religioase, economice sau politice. In scurt timp insa, acestea au inceput sa serveasca si altor scopuri, cu precadere politice. Organizarea unei cruciade insemna mobilizarea unor forte militare imense, iar luptele presupuneau o violenta iesita din comun, avand ca rezultat un numar impresionant de victime. Ideea unui razboi religios care serveste unei cauze nobile a infierbantat mintile laicilor, asa se face ca spre sfarsitul secolului XI, oamenii din popor se angajau in aceste batalii, devenind dupa depunerea unui juramant “soldatii bisericii”. Se pare ca pana in 1291, numarul victimelor ajunsese la 20 milioane, dar aceasta este numai o cifra aproximativa, in lipsa unor evidente exacte. Este foarte probabil ca cifra sa fi fost mult mai mare, augmentata de numeroasele cruciade petrecute de-a lungul unei perioade lungi de timp.



4. Jihadul islamic

Semnificatiile “razboiului sfant” au nascut de-a lungul timpului o multime de controverse. Unii musulmani inteleg prin jihad utilizarea tuturor resurselor pentru a urma doctrina islamica si pentru a-l multumi pe Alah. Este un proces continuu, prin care acestia invata sa-si controleze propriile dorinte si sa lupte impotriva gandurilor rele. Pentru acestia, jihadul se afla inauntrul fiintei si se materializeaza prin aducerea dreptatii si inlaturarea raului din societate. Aceste precepte au cunoscut in scurt timp o extensie, care s-a materializat impotriva necredinciosilor.
Insa un anumit pasaj din Coran, Sura 25, versetul 52 a nascut foarte multe dezbateri in lumea islamica. Multi l-au folosit in trecut si il folosesc si in prezent drept scuza pentru a comite crime ascunse in spatele unei doctrine religioase: “ Nu cedati in fata necredinciosilor, ci luptati cu indarjire impotriva lor”.
Razboiul sfant, mentionat in Coran, a facut numeroase victime timp de 12 secole. Se pare ca in decursul istoriei, numarul victimelor ucise in numele Islamului numara aproximativ 200 milioane. In primii ani, armatele musulmane se raspandeau rapid: din estul Indiei pana in vestul Marocului. La scurt timp, diverse formatiuni religioase si-au adus acuze reciproce, declarand jihadul una impotriva celeilalte: Kharijis s-au luptat cu Sunni, Azariqis au declarat moarte tuturor pacatosilor si familiilor lor. In 1850 un mistic sudanez, Umar al-Hajj, a initiat un jihad in scopul de a converti triburile africane pagane.



3. Jertfele aztece

Aztecii au inceput elaborarea teocratiei in jurul anului 1300, marcand era de aur a sacrificului uman. Aproximativ 20 000 de oameni au fost jertfiti zeilor, in mod special zeului soare, caruia trebuia sa i se asigure ratia zilnica de sange. In cadrul ritualurilor, inima victimelor era scoasa, iar corpurile erau mancate. Alte victime erau inecate, decapitate, arse sau aruncate de la inaltime. Intr-un ritual dedicat zeului ploii, copii care obisnuiau sa planga des erau omorati incet pentru ca lacrimile lor sa aduca ploaia. Pentru a o multumi pe zeita porumbului, o fecioara trebuia sa danseze timp de 24 de ore, dupa care era ucisa, iar pielea ii era jupuita. O insemnare mentioneaza ca la incoronarea regelui Ahuitzotl, 80 000 de prizonieri au fost macelariti intru satisfacerea zeilor.



2. Inchizitia

Primele miscari ale inchizitiei au fost provocate de atitudinea maselor fata de crestinism, in mod particular de cea a catarilor si a valdensienilor. Tortura a inceput sa fie folosita dupa anul 1252. Cel care a autorizat uzul torturii a fost papa Inocent al IV-lea, printr-un edict papal cunoscut sub numele de Ad exstirpanda. Insa decretul interzicea varsarea de sange, mutilarea sau moartea. Una dintre metodele des folosite era “strappado”, care presupunea legarea mainilor acuzatului la spate si suspendarea acestuia in aer, pana la fracturarea bratelor. Metoda a cunoscut si “imbunatatiri”: in unele cazuri, se adaugau greutati la picioare, ceea ce ducea implicit, la dislocarea lor. Insa lucrurile nu s-au oprit aici. In 1568, Tribunalul Inchizitiei Spaniole a ordonat exterminarea a 3 milioane de oameni de pe actualul teritoriu al Olandei, atunci domeniu spaniol, sub acuza de rebeliune. Un alt exemplu de fervoare religioasa este celebrul inchizitor spaniol Torquemada, care avea pe constiinta cel putin 10 220 de suflete.


1. Masacrul hindusilor

Cucerirea Indiei de catre mahomedani a fost descrisa de catre istoricul W.Durant, drept cel mai sangeros episod din istorie. In anumite parti ale Europei si ale Asiei, natiunile cucerite optau pentru convertirea la Islam in locul mortii sigure care ii astepta. In India lucrurile nu au stat asa cum si-ar fi dorit cuceritorii musulmani, datorita religiei hindu, care isi ocupase locul in viata si in cultura oamenilor cu mai bine de 4000 de ani in urma. Pusi in fata unei rezistente iesite din comun, cuceritorii musulmani nu au ezitat sa incendieze orase intregi si sa masacreze intreaga populatie a acestora. Fiecare astfel de campanie sporea numarul victimelor cu cateva mii de suflete si tot pe atatea erau aruncate in ghearele sclaviei. Fiecare invadator isi putea construi la propriu un deal din craniile adeptilor hindusi. Cucerirea Afganistanului in anul 1000 a avut ca rezultat anihiliarea intregii populatii hinduse de pe acest teritoriu. Sultanii Bahmani din centrul Indiei isi facusera o regula din a omori 100 000 de hindusi pe an. In anul 1399, Teimur a ucis 100 000 de oameni intr-o singura zi si mult mai multi cu alte ocazii. Conform calculelor profesorului Koenraad Elst, numarul populatiei hinduse a scazut din anul 1000 pana in anul 1525 cu 80 milioane.



http://www.descopera.ro/cultura/2562086-top-10-atrocitati-savarsite-in-numele-religiei/p2

 

[bodo]

Nu sunt de acord ca biserica de azi e o institutie onorabila, dar nu asta e important . Aici vorbim despre ce s-a facut rau in numele religiei. Si astea sunt doar cateva iegzemple

Cele mai rusinoase momente din istoria Bisericii Catolice


Printre intamplarile care nu fac cinste bisericii romano-catolice, de-a lungul istoriei trebuie remarcate vanatoarea de vrajitoare, Inchizitia, exterminarea cavalerilor templieri sau arderea pe rug a Ioanei d'Arc sau a lui Jan Hus.

Aceasta lista nu este o denuntare a romano-catolicismului, care dateaza din perioada lui Hristos. Biserica de astazi este o institutie extrem de onorabila. Dar exista cateva momente din istoria sa, cand aceasta nu s-a ridicat la inaltele sale standarde morale, conform Listverse.

Va prezentam mai jos o lista a acestor momente negre din istoria bisericii romano-catolice.

Vanatoarea de vrajitoare

Asa numitele "vrajitoare" au fost adunate si sacrificate de-a lungul secolelor, in intreaga Europa. Numarul acestora variaza pentru ca inregistrarile nu au fost exacte, se vorbeste despre pana la 100.000 de victime, doar in perioada 1480 - 1750.

Vanatoarea a fost efectuata din doua motive: frica si animozitati personale. Daca o persoana irita pe cineva, acesta din urma o putea acuza de vrajitorie si Biserica Catolica punea in practica pedeapsa.

O alta greseala foarte grava a Bisericii a fost urmarirea si sacrificarea unor oameni, din cauza celei mai mici aluzii de erezie.

Inchizitia

Datele referitoare la Inchizitie sunt cele cuprinse intre anii 1100 si 1800. In cele 7 secole, oricine trezea mania sau suspiciunea Bisericii Romano-Catolice era in pericol, de la sosirea inchizitorilor. Misiunea acestora a fost "sa elimine si sa epureze lumea crestina civilizata de erezii si crime impotriva lui Dumnezeu".

In afara acestor cazuri, Biserica Romano-Catolica a arestat si torturat evrei, musulmani si alte numeroase religii si secte religioase.

William Tyndale

Tyndale si-a dedicat intrega viata traducerii Bibliei in limba engleza, astfel incat credinciosii din Anglia sa citeasca ei insisi scriptura. El s-a ascuns in Belgia si Germania, pentru a nu fi prins, in timp ce facea traducerea, terminand Noul Testament in 1525.

Biblia a fost tiparita in masa si s-a facut contrabanda cu ea in toata Europa, mai ales in Anglia. Tyndale a tradus si Vechiul Testament in 1530. El a fost capturat, spanzurat si ars pe rug pe 6 octombrie 1536, la Vilvoorde, la marginea Bruxelles-ului.

Jan Hus

Incidentul referitor la Jan Hus este unul dintre cele mai ingrozitoare din istoria Bisericii Catolice. Hus a fost un preot catolic ceh (1369 - 1415). El a vrut mai ales sa puna capat schismei papale. In timpul sau au fost doi papi: Grigore al XII-lea si Benedict al XIII-lea.

In 1415, Biserica a convocat Consiliul pentru a pune capat schismei, dar si pentru a scapa de Hus. Ea l-a pacalit spunandu-i sa vina la Consiliul de la Constanta, promitandu-i ca nu-i vor face nimic. Biserica l-a prins, iar pe 6 iulie 1415 a fost ars pe rug.

Ioana d'Arc

Ioana d'Arc a provocat si a condus o revolta in orasul francez Orleans. Ea a provocat iritarea Bisericii Catolice din zona. S-a deschis un proces impotriva ei, insa i-a fost refuzata orice aparare.

Ioana d'Arc a fost executata pentru erezie in 1431 si nu pentru ca ea a sustinut ca a auzit vocea lui Dumnezeu. Dupa 25 de ani, cazul sau a fost redeschis si a fost exonerata de catre Papa de vina pentru care fusese condamnata. Biserica a canonizat-o in anul 1920, la aproape cinci sute de ani de cand a fost ucisa.

Galilei

Procesul lui Galileo Galilei este unul dintre momentele cele mai infame si jenante, din istoria catolica. Galilei pare sa fi fost in dezacord cu hegemonia Bisericii Catolice cu privire la educatie, chiar daca el a fost prieten cu Papa Urban al VIII-lea.

El a sustinut heliocentrismul, conform caruia soarele se afla in centrul sistemului solar. Biserica nu a vrut sa auda de asa ceva. Galilei a fost dus in fata Inchizitiei si apoi si-a petrecut ultimii 9 ani din viata, in arest la domiciliu.

Cavalerii Templieri

Regele Filip al IV-lea al Spaniei a imprumutat o suma foarte mare de bani de la templieri, cu scopul de a purta un razboi impotriva englezilor. Iar cand Papa Clement al V-lea i-a comunicat ca exista suspiciuni asupra crestinitatii cavalerilor templieri, Filip si-a trimis oamenii si i-a arestat si inchis pe toti templierii din Spania.

Papa a emis o bula prin care dispunea sa fie arestati si ucisi toti cavalerii templieri din Europa, iar planul a fost pus in practica.

http://www.ziare.com/social/biseric...omente-din-istoria-bisericii-catolice-1100171

 

[Admin1]

Si un articol scris acum cativa ani in care apar unele atroctati comise in numele religiei, dar sunt si multe lipsa. O sa caut odata pe acasa prin carti, poate intereseaza pe cineva
Dar si articolul

Refrenul pe care mereu il spun ortodocsii este ca ei n-au facut crime ca ale catolicilor, n-au avut Inchizitie, Cruciade, Conquista, Re-Conquista, arderi de vrajitoare, au suferit enorm la inceputurile crestinismului, n-au propovaduit prostii si au indrumat umanitatea catre noi zone de iluminare spirituala.

Ca atare, pentru a risipi indoielile am realizat o ordonare cat de cat cronologica.

Antichitate patata

* Iisus a distrus templul din Ierusalim cand a vazut comerciantii, in anul 30 en. Daca cineva s-ar duce in ziua de azi intr-o biserica, moschee sau templu si ar distruge locul sigur va fi deferit organelor de ancheta si ulterior condamnat.
* Apostolul Pavel a ars Templul zeitei Diana din Efes, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, cu o biblioteca de peste 200.000 de pergamente.
* In decursul certurilor teologice dintre diverse factiuni dintre anii 250-450, o parte a bibliotecii din Alexandria este incendiata de primii crestini.
* Constantin cel Mare, sfant, si armata lui omoara armata lui Maxentiu cu crucea pe steaguri („In hoc signo vinces”) in anul 312
* Expulzarea lui Arie, pe motiv de erezie in 320.
* 341, la Sinodul din Antiohia, imparatul Constans interzice sacrificiile si ritualurile altor religii, sub pedeapsa cu moartea. Astazi daca cineva ar interzice crestinismul prin lege ar suferi rigorile legii si constituiei in orice stat normal
* 380 Crestinismul este declarat credinta oficiala a Imperiului Roman de Teodosie cel Mare, care se alatura lui Gratian intr-un edict in care declara ca supusii lor trebuie sa marturiseasca toti credinta ortodoxa.
* In 391-393 imparatul Teodosius I a ordonat distrugerea tuturor templelor non-crestine din motive religioase iar patriarhul Theophilus din Alexandria a facut intocmai. Printre victime: Olympia si olimpiadele, a caror desfasurare se facea de peste 1.000 de ani dar si terminarea Misterelor de la Eleusis.
* 10.000 de oameni sunt ucisi in Desertul si Pesterile Schitului Patriarhul Teofil al Alexandriei.
* Sfantul Porfirie, episcop de Gaza (395–420), obtine in anul 402 emiterea unui decret imperial care porunceste inchiderea templelor ne-crestine din Gaza.
* Hypathia, matematiciana, astronoama si filozoafa din Alexandria a fost omorata in anul 415 cu pietre de o multime furioasa de crestini.
* Condusi de Episcopul Chiril, crestinii ard casele evreilor din Alexandria in timpul confruntarilor religioase. “Iar dupa ce sfantul a gonit din locul Alexandriei pe necuratii si ganditii diavoli, a luat purtare de grija sa goneasca si pe vazutii si smintitii diavoli, care erau uratorii de Hristos evrei.

Atunci dumnezeiescul Chirii, umplandu-se de ravna dumnezeiasca, a luat cu el multime de crestini si au gonit pe evrei din Alexandria, iar locuintele lor le-au surpat si le-au ars impreuna cu sinagoga lor”, potrivit calendarului Ortodox.
* In anul 418 toti crestinii care urmau dogmele lui Pelagius primesc interdictia de a mai sta in oricare din orasele Romei.
* Fericitul Augustin discrimineaza femeile si impune ca acestea sa intre in biserica cu capul acoperit „pentru a nu ispiti ingerii”. Tot la inceputul crestinismului se propaga ideea ca piramidele egiptene erau „Granarele lui Iosif”, ceea ce evident nu sunt.

Evul Mediu, la fel de intunecat

* 489: Imparatul Zenon I inchide academia nestoriana de la Edessa, transferata de regii sasanizi ai persilor la Nisibe.
* 527: Dionisie Exiguul calculeaza gresit data nasterii lui Iisus. Eroarea este intre 4 si 7 ani.
* 529: Universitatea din Atena, ultima farama elenistica, este inchisa si inlocuita cu Universitatea crestina din Constantinopol.
* 609: Pantheonul din Roma este transformat in biserica, cu hramul Fecioarei Maria impreuna cu toti sfinti.
* 723: Sfantul Bonifaciu doboara Stejarul lui Thor de langa Fritzlar, moment decisiv in crestinarea triburilor germanice de nord.
* 733: Iconoclasmul este prilej de omoruri, crime si batalii in Bizant. Imparatul bizantin Leon al III-lea Isaurul retrage Balcanii, Sicilia si Calabria de sub jurisdictia Papei ca raspuns la sprijinul acordat de Grigore al III-lea unei revolte din Italia impotriva iconoclasmului.
* 754: Un sinod iconoclast, sub autoritatea lui Constantin al V-lea Copronim, condamna icoanele; Constantin incepe desfiintarea manastirilor. Timp de 50 de ani au loc dispute legate de iconoclasm.
* In 863 venetienii fura moastele Sfantului Marcu din Alexandria.
* In Al Patrulea Razboi Ruso-Bizantin, din 941, khazarii (ce practicau iudaismul), au vrut sa se razbune pe bizantini dupa persecutiile indurate de evrei sub Imparatul Romanos I Lecapenos.
* Sfantul Stefan cel Mare face multe crime si orori, ulterior e declarat Sfant.

Vine Sfarsitul Lumii… sau nu

* 1492: „Sfarsitul lumii” vine in Moscova deoarece se sfarseste calendarul bisericesc. Bineinteles, n-a venit niciun sfarsit.

* 1526: Au loc dezbateri in Rusia daca Biserica are voie sau nu sa aiba avere. Anti-Posesionistii il critica pe Tarul Vasile al III-lea din cauza divortului sau si sunt trecuti in ilegalitate. Cand Posesionistii au triumfat, biserica si-a castigat dreptul la bogatie in schimbul influentei politice. Tarul a devenit superior mitropolitului si putea acum sa se amestece in treburile bisericii.
* 1652-1658: Patriarhul Nikon al Moscovei revizuieste cartile liturgice pentru a le aduce in conformitate cu obiceiurile liturgice grecesti, ceea ce duce la excomunicarea dizidentilor, care vor fi cunoscuti ca Rascolnicii sau Vechii credinciosi. Reformele au provocat ruperea de biserica a celor care presupuneau orbeste si ignorant ca toate cartile de cult sunt de inspiratie divina.
* 1633: Imparatul etiopian Fasilides ii exileaza pe iezuiti si pe alti misionari Romano-Catolici din Etiopia.
* Dupa 1685 a inceput o perioada de persecutii, inclusiv de tortura si executii. Multi vechi- credinciosi au parasit Rusia definitiv.
* 1768: Evreii sunt masacrati in timpul rascoalelor din Polonia ocupata de rusi.
* Pana in secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxa Romana a avut timp de 500 de ani sclavi tigani.
* Ortodocsii fac pogromuri succesive incitate de catre ierarhi ortodocsi, in 1881, 1883, 1900 si 1907. Crimele se justifica cu scrierile lui Ioan Gura de Aur care scria in Omiliile sale: “Evreii isi sacrifica copii diavolului; ei sunt mai rai decat lighioanele salbatice. Sinagoga este un bordel, un cuib de ticalosi, un templu dedicat idolatriei, o adunatura de evrei criminali, un loc de intalnire pentru ucigasii lui Cristos, o casa rau-famata, un spatiu al nelegiuirii, o prapastie si un abis al pierzaniei; [... ] Dar sinagoga nu este numai un bordel si un balci; este de asemenea si o viziuina a banditilor si un adapost pentru bestii.”
* Tot dintre Sfintii Parinti, Sfantul Grigorie de Nisa (Nyssa) spunea despre evrei: “Ucigasi ai Domnului, criminali ai profetilor, dusmani ai Domnului si ponegritori de Dumnezeu, infractori si dusmani ai milei, avocati ai diavolului, fii de serpi veninosi ale caror minti sunt tinute in intuneric, pline de mania feriseilor, un sinedriu al satanei. Criminali si degenerati [... ] dusmani a tot ce este decent si frumos… ei care sunt vinovati de strigatul “Crucificati-L! Pe El, care era Dumnezeu-in-carne-de-om….”.

Modernitatea retrograda

* Secolul al XX-lea- nedreptati facute de catre Biserica Ortodoxa Romana celei Greco-Catolice, care nu-si mai primeste inapoi toate bunurile.
* Biserica ortodoxa rusa persecuta mai multe secte neo-protestante.
* In perioada interbelica Adevaratii crestini ortodocsi, impreuna cu o serie de secte precum adeptii Martorilor lui Iehova, Innokentienii, Adventistii-reformatori sfidau pe fata statul in Rusia si interziceau membrilor lor sa efectueze serviciul militar in Armata.
* Biserica din Eritreea ordona sa nu se faca serviciul religios celor care doreau independenta tarii.
* Biserica Etiopiana si-a folosit influenta excomunicand orice eritrean care refuza sa lupte sub steagul fascist al Italiei
* 2005: Parintele Daniel Corogeanu si 4 maici supun pe Irina Cornici la un ritual de exorcizare, timp in care aceasta moare.
* In 2009, jurnalistul Slobodan Vaskovic si echipa sa este atacat de o multime in timp ce filma o biserica la Trebinje in Bosnia. Biserica Ortodoxa Sarba ia apararea huliganilor.
* Biserica Ortodoxa Romana se opune introducerii pasapoartelor biometrice pe motiv ca apare in codul de bare numarul 666 al Satanei. IPS Teodosie al Tomisului e prins luand mita si se mai afla ca IPS Pimen lua 200 de dolari de la Securitate pentru a turna ce vede in SUA.
* Patriarhia reuseste in Romania scoaterea evolutionismului din manualele scolare de biologie, conceptele raman tot evolutioniste dar copiilor nu li se mai explica procesele, ramanand sa-si dea seama singuri

Lista este deschisa.

http://renne.ro/special/crimele-ortodoxiei/234

 

[anuk]

Atrocitatile in numele religiei sunt cunoscute in linii mari si multe minti luminate au fost "pedepsite" tot in numele religiei,sa nu spuneti ca Satana este vinovat ,ca nu va cred.


Fanatism şi teroare în numele religiei.


Inchizitia, tribunal al fanatismului religios.

Încă de la apariţia sa, creştinismul s-a confruntat cu situaţii imprevizibile, întâmpinând, pe alocuri, rezistenţă, care, într-o anumită fază, a fost tratată cu îngăduinţă, în speranţa că ideile generoase ale credinţei religioase vor cuprinde până la urmă mase uriaşe de oameni, iar contestatarii se vor convinge, treptat, că au ales un drum greşit şi vor înţelege care este calea de urmat. Toleranţa însă a fost de scurtă durată. Treptat, atitudinea bisericii faţă de oile rătăcite s-a radicalizat. Fanatismul religios ia locul toleranţei. Erezia este considerată crimă asupra bisericii şi umanităţii. Secole de-a rândul, mari grupuri umane au căzut victimă dictaturilor fanatismului şi crimelor în numele credinţei. Cel mai pregnant, fenomenul respectiv s-a manifestat în lupta dintre catolicism şi reformatorii acestuia. În câteva episoade, vom încerca să readucem în atenţia cititorilor, momente de tragică manifestare a ignoranţei, superstiţiei şi fanatismului religios, asupra cărora amprenta dictaturii este evidentă.


Drumul de la pocăinţă la ştreang inchizitie4

În primele trei secole de creştinism, deşi au existat cazuri în care cei ce se ridicau împotriva preoţilor riscau să moară în baza sancţiunilor din vechiul testament, metoda principală de aducere pe calea cea bună a rătăciţilor era pocăinţa. Gânditorii de seamă ai acelor vremuri militau cu consecvenţă pentru o atitudine tolerantă faţă de cei care, într-un fel sau altul, puteau fi acuzaţi de o anume dizidenţă faţă de religie. Tertullian spunea că “legea naturală permite oricărui om să-şi urmărească vocea interioară în practicarea unei anumite credinţe, din moment ce este o chestiune de proprie voinţă şi nu de forţare.” Lactanius, care fusese martor la nişte represalii sângeroase scria în anul 308 e.n.: “Religia este o chestiune de proprie dorinţă, ea nu poate fi impusă nimănui. La ce folos este cruzimea? Adevărul nu are nimic de-a face cu violenţa. Este adevărat că religia trebuie protejată, însă, murind pentru ea, nu omorând pe alţii.”

La sfârşitul secolului al patrulea apar primele erezii importante – concepţii religioase contrare dogmelor bisericii: manicheismul, donatismul şi priscilianismul, după numele celor care le-au creat. Acestea au devenit, la vremea respectivă, o ameninţare gravă la adresa bisericii creştine, ceea ce a făcut ca ideea folosirii forţei împotriva adepţilor acestor secte să prolifereze. Aşa se face că, în jurul anului 1000 e.n., violenţa împotriva ereticilor se accentuează treptat. În Italia, Spania şi Germania au loc execuţii publice ale necredincioşilor şi conducătorilor unor secte. Cei mai cunoscuţi eretici ai vremii, Peter din Bruys şi Arnold din Brescia au avut o soartă groaznică: primul a murit pe rug, iar celălalt sub securea călăului. Persecuţia ocazională a ereticilor din această perioadă este atribuită fie diferiţilor conducători, fie populaţiei fanatice, însă în nici un caz puterii ecleziastice. Este adevărat că existau, încă de pe atunci, clerici care susţineau înfiinţarea unui tribunal al Bisericii, însă această idee n-a fost acceptată. La jumătatea secolului al XII-lea, ereziile se răspândesc cu o rată alarmantă şi ameninţau nu numai existenţa Bisericii, ci şi însăşi societatea creştină. Ca răspuns la acestea, în Germania, Spania şi Franţa se naşte o lege nescrisă, care condamnă ereticii la moartea pe rug. Anglia rămâne, în acest timp, neatinsă de erezii. Asta până în 1166, când, aproximativ 30 de eretici îşi fac apariţia pe insulă. Henry al II-lea ordonă să fie arşi pe frunte cu sabia încinsă, bătuţi în piaţa publică şi izgoniţi.

Cruciada împotriva ereticilor

Severitatea clericală, dogmele rigide ale religiei, coroborate cu fenomenele acute de criză economică de la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, au determinat o stare de spirit nefavorabilă, ba chiar ostilă faţă de Biserică. Astfel, în tot mai numeroase zone ale continentului european apar noi secte, majoritatea ca forme protestatare faţă de absolutismul catolic. Fără îndoială că Biserica avea posibilitatea sancţionării acestora prin excomunicare, formă legiferată de altfel. Dar, asemenea măsuri erau insuficiente, atâta vreme cât sectanţii câştigau teren, încercând o despărţire de catolicism, iar aristocraţia clericală era ameninţată să-şi piardă privilegiile.

Când, la începutul secolului al XIII-lea s-a dezvoltat în sudul Franţei o puternică sectă, aşa zisă a albigenizilor sau catarilor, care ameninţase să se extindă rapid, papalitatea a inventat un mijloc de luptă ideologică, înfiinţând la Toulouse, în 1206, ordinul călugărilor dominicani, cu misiunea de a aduce la dreapta credinţă pe eretici. Dar măsura convingerii s-a dovedit ineficace, astfel încât papa Inocenţiu al III-lea a recurs la forţă, ordonând, în anul 1209, declanşarea unei cruciade împotriva albigenizilor. Deşi aceştia au fost învinşi, ideile sectei, cum ar fi proclamarea egalităţii între principiul binelui şi cel al răului şi desfiinţarea rânduielilor clerico-feudale nu au putut fi stinse. Ordinul dominicanilor şi cel al franciscanilor – nou înfiinţat – primesc un nou atribut, acela de a lichida, prin toate mijloacele, erezia. Dar, pentru ca acest deziderat să fie realizat era nevoie de un instrument coercitiv, legal constituit. Astfel că, după înăbuşirea armată a albigenizilor, Papa Grigore al IX-lea organizează, în 1231, un tribunal special pe care îl încredinţează călugărilor dominicani şi franciscani pentru a-i judeca pe ultimii eretici din Languedog. Era actul de naştere al Inchiziţiei, nume ce provenea de la Inquisitio, cuvânt din limba latină ce însemna cercetare sau anchetă. Intenţia Papei era ca temeinicia acuzaţiilor să se stabilească pe baza unor anchete minuţioase care să confirme sau să infirme actele de erezie. Din păcate, Inchiziţia s-a transformat, treptat, într-un instrument sângeros de reprimare a sute de mii de oameni, mai mult sau mai puţin vinovaţi de ceva anume, înfiinţarea sa constituind una din cele mai grave erori săvârşite de Biserica Romano-Catolică.

Proceduri, martori şi pedepse

În prima parte a existenţei sale, Inchiziţia a început să judece pe toţi aceia care încercau să răspândească printre credincioşi învăţături aşa zise false în materie religioasă, în dauna credinţei. Când era semnalată prezenţa ereziei într-o regiune, se anunţa o anchetă: ori se deplasau inchizitorii la faţa locului, ori se trimiteau citaţii nominalizate. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul, după care era interogat, iar un notar consemna întrebările şi răspunsurile. Mijloacele de constrângere fizică erau folosite doar în cazul în care acuzatul refuza dialogul. În funcţie de gravitatea faptei, pedepsele erau diverse: posturi îndelungate, opere de binefacere, pelerinaje la locuri sfinte, purtarea unui semn distinctiv cusut pe haine, participarea la slujbe în colţul bisericii, desculţ şi cu o lumânare în mână, confiscarea averii, închisoarea şi condamnarea la moarte. Cei care aveau legături cu diferite secte erau excomunicaţi. Când un eretic refuza să retracteze, sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial îl încredinţa judecătorului civil, care, de regulă, îi pregătea rugul sau spânzurătoarea.

De regulă, la anchetă trebuiau să participe cel puţin doi martori, deşi judecătorii rareori ţineau cont de această chestiune. Principiul era ca mărturia să nu vină de la un excomunicat, însă acest lucru nu era respectat. Ba mai mult, la un moment dat, s-a trecut la aplicarea unui alt principiu, considerat deosebit de eficient: ereticul îl acuza pe eretic. Nu existau martori ai apărării, deoarece riscau să devină la rândul lor, eretici.

Tortura a fost introdusă la 20 de ani de la fondarea Inchiziţiei. La început tortura era considerată atât de odioasă, încât clericilor nu le era permis să asiste. Ea trebuia întreruptă pentru a permite inchizitorului să-şi continue ancheta. Regula generală spunea că la tortură se putea apela o singură dată, însă în realitate acest procedeu era repetat până ce nefericitul eretic spunea ce dorea să audă inchizitorul.

Decizia finală era de obicei pronunţată cu solemnitate, într-un ceremonial numit “act de credinţă”. Cu una sau două zile înainte, inculpaţilor li se mai citeau încă o data acuzaţiile. În ziua ceremonialului erau citite verdictele şi pedepsele ce se aplică. Acest anunţ începea de la cea mai puţin importantă acuzaţie, înspre cea mai gravă. În final, acuzaţii erau lăsaţi pe mâna puterii civile care avea obligaţia să pună în practică cele hotărâte.

Treptat, multe dintre reguli aveau să fie încălcate odată cu apariţia manualului Malleus Maleficarum, un ghid al inchizitorului, lucrare cinică, străbătută de un fanatism sinistru, care a introdus instrumente de tortură groaznice.

Tortură şi crimă sub semnul crucii

Sfera de activitate a Inchiziţiei se lărgeşte odată cu trecerea timpului. Sunt luate în colimator vrăjitoarele şi prostituatele. Cad victime persoane nevinovate, în urma unor denunţuri mincinoase, se plătesc poliţe pe criterii politice sau economice. Răzbunări perfide, interese meschine, erau rezolvate cu ajutorul Inchiziţiei. Nimeni nu cerceta dacă acuzaţiile erau sau nu calomnioase. Cine denunţa primul, putea fi sigur că inamicul său va fi ucis. În acest fel, s-a născut un sinistru carusel al morţii.

Cât despre tortură şi ritualurile arderii pe rug, acestea constituie odioase crime consemnate de istorie. Iată cum descrie învăţatul teolog J. Weyer un asemenea episod:

“Mulţimea stă şi priveşte cum sunt transportate vrăjitoarele cu căruţa jupuitorilor de vite spre locul execuţiei. Adeseori, toate membrele le sunt schilodite de cazne, sânii sfâşiaţi atârnă ca nişte zdrenţe, una are braţele rupte, alta are gambele zdrobite ca ale tâlharilor răstigniţi. Nu se pot ţine pe picioare, deoarece labele picioarelor le-au fost strivite de menghină. Acum, călăii le leagă de nişte stâlpi în jurul cărora sunt rânduite lemne ce vor fi aprinse pentru a le accentua chinurile morţii.”

Numărul victimelor Inchiziţiei a fost uriaş. Au fost arşi pe rug peste 500.000 de oameni. Dintre afacerile judiciare care au dus la pedeapsa capitală, unele au avut răsunet deosebit, aşa cum a fost cazul Ioanei D’Arc, judecată la Rouen, în 1431. Tribunalul inchizitorial a acuzat-o pe “Fecioara din Orleans” de “uneltire cu diavolul”, numai pentru faptul că purta haine bărbăteşti, avea părul tuns scurt şi prevestise viitorul strălucit al regelui Franţei. La fel s-a întâmplat şi cu mareşalul Gilles De Retz, care sub o groaznică tortură, a “recunoscut” că a necinstit şi ucis sute de fecioare şi copii – mărturisire de care şi inchizitorii s-au speriat, arzându-l pe rug pentru a nu se dovedi că îşi pierduse minţile din cauza chinurilor. Şi lista ar putea continua cu Tereza de Avila, arhiepiscopul de Toledo, Giordano Bruno şi mulţi alţii.

http://www.2012en.ro


Biserica si oamenii ei au explicatii care nu stau in picioare :

"Păcatul îi seduce şi pe cei care conduc Biserica"

Unii reprezentanţi din rândul clericilor băimăreni susţin că toate aceste greşeli şi acţiuni antisociale, săvârşite în numele religiei, sunt consecinţele îndepărtării de Dumnezeu, în special a celor care sunt puşi în fruntea Bisericii.
"Îndepărtarea noastră de Dumnezeu vine ca o consecinţă a păcatului şi atunci foarte uşor putem să şi greşim. Dacă s-au întâmplat astfel de lucruri regretabile este din cauză că se pierde legătura cu Dumnezeu, iar păcatul intră chiar şi în rândul acelor oameni care sunt puşi să conducă Biserica şi să dea un sens şi un ţel creştinismului", crede părintele Cristian Albu, protopop greco-catolic de Baia Mare.
El a mai precizat că mai intervine şi lupta dintre legea umană şi cea divină.

• "Nu religia aduce ură şi crime"

Părintele Mihai Chira, paroh ortodox din Vişeu de Sus, crede că ura, războaiele şi crimele realizate în numele unei idei religioase au fost pure născociri ale oamenilor, din dorinţa lor bolnavă de a se domina unii pe alţii.
"Nicio religie nu îndeamnă la violenţă sau ură faţă de semeni. Atrocităţile au fost comise de unii oameni care şi-au căutat argumente în religie. Aceste argumente au fost găsite prin interpretarea greşită a Scripturii. Manifestarea religioasă în Occident şi în lumea arabă are la bază sentimentul de a domina pe celălalt, însă acest gen de atitudine nu face altceva decât să iasă la iveală o religie prost înţeleasă şi la fel de prost pusă în aplicare", susţine părintele Mihai Chira.

 

[anuk]

Lipsa de cultura ,de logica duc la fanatism si asta nu-i ok.Ce-i grav? ca mai marii bisericii "beneficiaza" de aceasta stare si agita spiritele,vezi doamne in numele religiei.


Cruciada Calicilor

Aproape 6 luni de jafuri, marşuri epuizante, asedii crâncene şi vărsari de sânge sfârşite într-un dezastru apocaliptic, pentru o armată de strânsură. Fervoarea religioasă – mai degrabă fanatism inconştient şi ignoranţă crasă – a societăţii a medievale europene nu a compensat deloc lipsa totală de tactică militară a conducătorilor cruciadei. Istoria nu a mai înregistrat niciodată o cruciadă atât de dramatică şi spectaculoasă precum această desfăşurare de forţe, finalizată într-una dintre cele mai sângeroase confruntări religioase dintre creştini şi musulmani.


Visul Papei Urban II

La scara istorică şi privită în contextul tuturor cruciadelor, fenomenul cunoscut sub denumirile de Cruciada Milogilor, Cruciada Săracilor, Cruciada Ţăranilor sau Cruciada Poporului face parte din prima mare cruciadă lansată de Papalitate pentru recucerirea Ţării Sfinte şi izgonirea invadatorilor musulmani.

Îngrijorat de modul în care se mişcau lucrurile, precum şi de contextul politic internaţional, Papa Urban II plănuia trimiterea unui corp expediţionar militar încă din luna august a anului 1096. Planurile papei erau alimentate şi de amplele mişcări sociale din Europa Apuseană, mişcări însufleţite de o exaltare religioasă fără precedent, care animase păturile cele mai sărace din regatele medievale. Factorul economic a avut evident un rol important în declanşarea acestei nesăbuite aventuri războinice, sfârşite cum nu se poate mai prost pentru Biserica Catolică.

Anii de secetă şi foamete, presăraţi cu molime, loviseră puternic în viaţa de zi cu zi a europeanului apusean. Toate acestea duseseră la schimbarea profilului social al oamenilor. Tot mai mulţi neguţători, orăşeni şi soldaţi sărăciseră; cât despre pătura celor ce lucrau pământul şi creşteau animale, aceşti oameni se zbăteau deja la limita subzistenţei.
În aceste condiţii, sărăcimea apuseană vedea în pornirea unei expediţii de cucerire în Orientul cel seducător, despre ale cărui mbogăţii circulau deja legende, soluţia ideală pentru a-şi salva efemerele existenţe.

Cum nu se poate mai potrivit pentru mintea plină de superstiţii a europenilor de atunci, apăruseră, odată cu anul 1095, şi o serie de fenomene meteorologice, percepute deopotrivă de cler şi de mase drept semne şi binecuvântări divine pentru cruciada incipientă. Nu trebuie să uităm că eram în plin Ev Mediu, iar apariţia unei aurore, ploi de meteoriţi, comete sau eclipse lunare echivala cu un fatidic început de Apocalipsă.

Pelerinajele nesfârşite, precum şi recrudescenţa milenarismului, o credinţă conform căreia Sfârşitul Lumii era iminent, nu făceau decât să agite tot mai mult masele disperate, care sperau că o cruciadă împotriva păgânilor închinători la Allah le va astâmpăra foametea cronicizată; bonus - salvarea sufletelor.

Papa Urban îşi freca bucuros palmele: dacă estimase la început că doar câteva mii de cavaleri vor răspunde apelului său, pentru cruciadă se strânseseră peste 40.000 de suflete, număr imens pentru populaţia Europei din acele vremuri.
Aproape că nu mai conta că, din cei 40.000, marea majoritate erau săteni care nu ştiau nici măcar să ţină un scut şi o sabie, inclusiv numeroase femei şi copii.

Conduşi de Pierre Sihastrul şi Gautier Făr' de Avere

Evident o asemenea adunătură de fanatici, pentru care lumea se termina la ultimele case ale propriilor sate, nu putea fi condusă decât de nişte conducători pe măsură.
Unul dintre ei era un călugăr carismatic şi orator electrizant, pe numele său Pierre Sihastrul din cetatea Amiens. Cucerise atât mulţimea, cât şi pe papă, prin faptul că se deplasa mereu călare pe un măgar, simbol al sărăciei prin excelenţă şi, spre deosebire de reprezentanţii clerului catolic, acest călugăr aventurier se îmbrăca mereu cu haine ponosite. Chiar şi în zilele de sărbătoare...

Gură neobosită, predica zilnic oastei în timp ce aceasta traversa ţinuturile Franţei şi ale Flandrei. Nu se spălase niciodată, dar avea grijă ca la fiecare masă să nu-i lipsească peştele şi vinul.
Printre altele, "responsabilul ideologic" al calicilor susţinea că fusese trimis să predice de către Iisus Hristos în persoană, lăudându-se oricui stătea să-l asculte că ar avea o epistolă scrisă chiar de Mântuitor. În drumul său spre Ierusalim, Pierre Sihastrul poposeşte la Koln pe data de 12 aprilie 1096, unde dă peste tacticianul militar al mişcării în persoana lui Gautier Făr' de Avere, altă figură fără de pereche în panoplia personajelor istorice care au marcat cruciadele. Acesta fusese stăpânitorul domeniului Boissy-sans-Avoir, dar renunţase la tot, animat de dorinţa arzătoare de a-i înfrunta pe musulmani şi a izgoni "aceşti câini ai Satanei", cum îi socotea el, în pustiurile de unde veniseră.
În fond, "Dumnezeu o vrea", expresia mobilizatoare a Papei Urban II, era maxima zilei pe buzele tuturor cruciaţilor care se îndreptau spre Ierusalim.


Evreii - victimele de serviciu

Armata calicilor condusă de cele două personaje ajunsese să atragă atenţia atât Papei Urban, cât şi împăratului bizantin Alexius I Comnenul.
Cu toate acestea, fiorii reci ai neîncrederii începuseră să se cuibărească în inima lui Urban. Era un fanatic religios, dar nu un ignorant total. Ştia că dăduse binecuvântarea sa unei adunături de coate-goale, care nu erau familiarizaţi cu portul armelor, bătăliile sau lungile marşuri prin deşert. În plus, calicii erau însoţiţi de propriile femei şi copii, fapt care îngreuna considerabil marşurile şi parcurgerea distanţelor în timpii doriţi.

Urban ar fi dat orice să fi avut o armată de măcar 15.000 cavaleri experimentaţi, în locul gloatei de zdrenţăroşi. Dar era deja prea târziu.
Cum orice expediţie militară are nevoie de bani pentru armament, transport şi mai ales provizii, calicimea aventurieră nici nu ieşise din Europa şi s-a trezit cu economiile şi pomenile deja consumate.
Cum era o adunătură de calici şi sărăntoci, după cum i-a rămas şi numele în istorie, Pierre Sihastrul a venit cu ideea salvatoare.
Idee care era, de fapt, un jaf.

Calicimea războinică a poposit în oraşul Koln unde, la îndemnurile lui Pierre şi al lui Gautier Făr' de Avere, s-a apucat să strângă bani pentru expediţie.
Au făcut rost de ei prin jefuirea tuturor bancherilor şi negustorilor evrei din oraş. Cei care se opuneau au fost declaraţi "ucigaşii lui Hristos", fiind ucişi pe loc. De fapt, armata de calici s-a ocupat cu jefuirea fiecărei comunităţi evreieşti întâlnită ulterior în oraşele europene.


Să ardem şi să jefuim!

Adunătura - care speriase deja o parte a nobilimii europene - îşi sporise numărul după traversarea târgurilor şi oraşelor. Fauna imundă a Europei era atrasă de bogăţie sau măcar de masa zilnică. Astfel, tot mai mulţi cerşetori, şarlatani, ucigaşi, evadaţi, urmăriţi general, prostituate, foşti condamnaţi pentru delicte de drept comun, îngroşau tot mai mult "armata" celor două personaje.
Gloata dezordonată, condusă de Gautier, a ajuns aşadar în regatul Ungariei, traversându-l fără incidente notabile, după ce ceruseră şi primiseră, în prealabil, permisiunea de trecere din partea regelui Koloman.

După ce au trecut râul Sava şi au intrat pe teritoriul deţinut pe atunci de Imperiul Bizantin, calicii au început să-şi dea în petic. Profitând de faptul că şeful garnizoanei din Belgrad fusese luat prin surprindere de venirea lor şi aştepta ordine de la Constantinopol, calicii au început să asalteze fără succes Belgradul. Cum foamea începuse să-şi arate colţii, adunătura de fanatici a trecut graniţa înapoi în regatul maghiar.
Acolo au jefuit oraşul Zemun de astăzi, precum şi satele din apropiere.

Jafurile şi violurile făcute de scursura oraşelor europene i-au scandalizat pe unguri.
În conflictul care a urmat, mii de unguri au fost măcelăriţi, iar casele le-au fost incendiate.
Regele maghiar trimite armata pentru a-şi scăpa supuşi de această plagă, dar hoarda de jefuitori fanatici fuge la timp, traversând graniţa în Imperiul Bizantin. Acolo s-au ocupat tot cu hoţiile şi uciderea oricui li se opunea.
Restul armatei calicilor, conduşi de Pierre Sihastrul, intră şi ei în regatul ungar. Trupele de mercenari pecenegi ai regelui Koloman nu au fost capabile să-i oprească, iar cruciaţii au reuşit să ardă şi să jefuiască Belgradul, cetate părăsită în grabă de locuitori.

În lungul lor drum spre Constantinopole, germanii din armată au intrat în conflict cu un grup de sârbi, după ce le incendiaseră acestora din urmă moara satului. Incidentul a alimentat alte jafuri, o parte din cruciaţi fiind ucişi de localnicii exasperaţi.
Cruciaţii au beneficiat totuşi de protecţia guvernatorului bizantin, care a trimis un corp de armată care să-i conducă în siguranţă până la Sofia. De acolo, o altă garnizoană bizantină i-a condus până la Constantinopol.

Împăratul Alexius nu ştia pur şi simplu ce să facă cu acestă armată de zurbagii poposiţi sub zidurile reşedinţei sale. Nu ştia ce să aleagă între a-i lăsa să se înfrunte cu turcii selgiucizi sau să-i avertizeze în privinţa riscului confruntării cu armatele acestora, mult mai bine antrenate şi pregătite de război.

Exterminaţi sau convertiţi de Kilij Arslan Paşa

Istoria a reţinut totuşi că împăratul Alexius l-a avertizat pe Pierre Sihastrul să nu se angajeze în conflict direct cu armatele turceşti.
Pierre l-a ascultat iniţial şi a pătruns în Asia Mică, unde a făcut joncţiunea cu câteva bande de italieni aventurieri şi prădalnici. Tot atunci, Pierre a pierdut controlul oamenilor săi. Germanii şi italienii s-au despărţit de armata calicilor şi au ales un nou lider în persoana unui cavaler italian pe nume Rainaldo. Francezii îşi găsiseră şi ei un alt conducător, pe cavalerul Geoffrey Burel.

De fapt, cruciaţii erau într-o stare de anarhie generalizată, animaţi fiind doar de cucerire cetăţilor întâlnite. Francezii au atacat Niceea, pe atunci deţinută de selgiucizi, incendiindu-i suburbiile.
Germanii au reuşit să cucerească cetatea Xerigordon, deţinută tot de turci. Acest gest a înfuriat peste măsură ordiile selgiucide şi a grăbit dezastrul cruciadei.

O armată turcească condusă de Kilij Arslan Paşa a încercuit şi asediat imediat Xerigordon. Această căpetenie militară venită din asprele stepe asiatice s-a ridicat cu adevărat la înălţimea numelui său de războinic (în turcă, kilij este un gen de sabie lată şi curbată ascendent, care are aceeaşi forţă de retezare precum katana samurailor; tot în limba turcă, arslan înseamnă leu.)

Asediaţi de turcii care le-au tăiat accesul la sursa de apă, occidentalii au suferit cumplit de sete, ajungând la gesturi extreme, fiind forţaţi să bea sângele măgarilor şi cailor, alături de propria urină...
Când nu au mai rezistat, au capitulat în faţa turcilor, propunându-le acestora chiar să lupte împotriva foştilor lor camarazi creştini.
Kilij Arslan s-a comportat tipic obiceiurilor turceşti de război. După capitulare, prizonierii creştini care au adoptat islamul au fost cruţaţi şi trimişi în provincia Khorasan, iar cei care au refuzat să se lepede de creştinismul catolic au fost decapitaţi fără tocmeală.

Veştile despre soarta învinşilor au ajuns la grosul armatei cruciate, care era cantonată la Civetot. Turbaţi de furie şi dorind să-şi răzbune camarazii cu orice preţ, calicii - ridicaţi de papă la rangul de cavaleri -, s-au năpustit într-o dezordine totală, fără niciun plan de bătaie, direct spre taberele selgiucizilor.

Aceştia s-au retras iniţial din calea lor, doar pentru a-i surprinde ulterior într-o ambuscadă perfectă. Deşi calicii au dat dovadă de bravură, luptându-se până la moarte, nu au putut face faţă disciplinatelor trupe turceşti.

Sătul până peste cap de cruciaţii zurbagii, Kilij Arslan n-a mai vrut nici măcar să-i convertească cu forţa. Căpetenia selgiucidă a comandat ordiilor sale să nu se oprească până nu-i ucid pe toţi şi nici să nu mai încerce să ia prizonieri.
Aşa s-a sfârşit aventura. Trista cruciadă a săracilor a demonstrat încă o dată importanţa disciplinei de front şi, mai ales, a pregătirii militare şi a tacticii. Şi toate cruciadele care au urmat, cu toate înfruntările lor, aveau să dovedească acelaşi lucru.



http://www.descopera.ro/cultura/9007205-cruciada-calicilor

 

[anuk]

Nu Biserica este de vina ,nici statul ,poate incultura ,poate fanatismul,dar cum o dai se numeste "jertfa adusa Dumnezeului lor " ,mita pt bunastare .


O fetiţă de şapte ani din India a fost ucisă şi i-a fost scos ficatul, într-un ritual de sacrificare pentru recolte mai bune, relatează publicaţia britanică Daily Mail.

Doi bărbaţi, ambii ţărani săraci, au fost arestaţi, în centrul Indiei, pentru că ar fi autorii acestui asasinat, a anunţat poliţia locală.

Fetiţa, Lalita Tati, a dispărut în luna octombrie, iar părţile corpului ei au fost găsite o săptămână mai târziu, a declarat Rajendra Narayan Das, un ofiţer de poliţie din districtul Bijapur, statul Chhattisgarh, al 10-lea stat ca mărime din ţară, unde credinţele referitoare la vindecătorii tradiţionali, de exemplu, sunt extrem de bine împământenite.


Poliţiştii i-au arestat abia săptămâna trecută pe cei doi bărbaţi, care le-au mărturisit că au ucis-o pe fetiţă pentru a mulţumi zeilor şi a primi o recoltă mai bogată.

Riscă pedeapsa cu moartea

Lalita Tati mergea spre casă, după ce se uitase la televizor în casa unui vecin, când a fost răpită, au anunţat oficialii. Cei doi bărbaţi au spus că au tăiat-o şi i-au scos ficatul, ca o ofrandă pentru zei. Poliţia are acum suficiente dovezi, pe lângă declaraţiile inculpaţilor, pentru a-i acuza de crimă. Ei riscă închisoare pe viaţă sau chiar pedeapsa cu moartea, dacă sunt găsiţi vinovaţi.

Cei doi fac parte dintr-un trib indian, sunt săraci şi analfabeţi, iar sacrificiul uman face parte, încă, în anumite zone izolate ale ţării, din ritualurile practicate, considerate barbare şi extrem de contestate de ţările occidentale.

Cei doi fac parte dintr-un trib indian, sunt săraci şi analfabeţi, iar sacrificiul uman face parte, încă, în anumite zone ale ţării, din ritualurile barbare, extrem de contestate de ţările occidentale.

Anul trecut în decembrie, 7 oameni au fost condamnaţi la închisoare în statul Maharashtra, pentru că au sacrificat doi copii cu vârste de 3 şi 7 ani, iar acum doi ani, în Bengalul de Vest, a fost găsit capul şi abdomenul unui bărbat într-un templu închinat zeiţei Kali.



http://www.evz.ro

 

[anuk]

F interesant articol luat de pe http://www.descopera.ro/

Aventura creştinismului romano-catolic în Ţara Soarelui Răsare s-a desfăşurat pe coordonate cu care Vaticanul nu se mai întâlnise până în acel moment. Extrem de diferiţi de naţiile şi seminţiile supuse procesului de evanghelizare via Vatican, exclusivişti, originali şi mai ales refractari până la extrem faţă de orice influenţă venită din exterior, japonezii medievali au respins noua religie cu o violenţă nemaiîntâlnită până în acel moment. Cu siguranţă una dintre cele mai importante şi interesante figuri ale acelor vremuri tulburi, samuraiul Ukon Takayama s-a impus pentru totdeauna atât în istoria ţării sale, cât şi în aventura creştinismului pe pământ nipon.

Între iezuiţi şi samurai

Cu toate că unii autori istorici îi plasează pe nestorieni drept primii creştini care au păşit pe pământ japonez, puternicul şi influentul ordin romano-catolic al iezuiţilor a fost cel de care se leagă implementarea şi stabilirea (cu statut de cult minoritar, ce-i drept) religiei creştine în Japonia. Episodul misionariatului creştin pe aceste meleaguri poate fi caracterizat pe foarte scurt drept o aventură riscantă, caracterizată de multă violenţă tipică lumii medievale nipone. Nimic altceva decât o exemplificare crudă a conceptului social de "Clash of the Civilizations", evident, cu un pronunţat caracter religios de natură incompatibilă.

Totul a început în anul 1543, când filiala Ordinului Iezuit din regatul portughez a trimis primii misionari în Japonia, cu ordinul expres de creştinare a "păgânilor idolatri" din Insulele de la Soare Răsare, cum era cunoscut europenilor Imperiul Nipon în acele vremuri. Cum Japonia era încă de pe atunci o piaţă de deschidere râvnită de puterile europene, crearea unor enclave de convertiţi locali ar fi servit foarte bine interesului acestora. Alarmat de această perspectivă, Imperiul Spaniol, marele rival al portughezilor din acele vremuri, a trimis la rândul său în anul 1549, proprii misionari care aparţineau preponderent ordinelor călugăreşti ale franciscanilor şi dominicanilor.

Ambele misiuni aveau binecuvântarea Vaticanului, iar principalul scop declarat era acela de a "salva sufletele japonezilor". Cele două puteri se angajau în faţa înaltului Pontif, să respecte şi în cazul Japoniei, prevederile Tratatului de la Tordesillas conform cărora Spania şi Portugalia se angajau să-şi împartă lumea în propriile sfere de influenţă culturală, comerţ şi colonizări. Cum în perioada semnării tratatului, niciuna dintre cele două puteri nu intrase în contact cu Japonia, noul tărâm urma să intre în sfera de influenţă a celei care ajungea prima acolo, respectiv Portugalia.

Primul iezuit ajuns în Japonia a fost călugărul Francis Xavier, care avea cunoştinţe despre acest straniu şi interesat imperiu de la un refugiat nipon pe nume Anjiro, refugiat pe care îl întâlnise în Malacca. Plin de avânt misionar, Xavier a debarcat în Japonia pregătit să salveze de focurile iadului, supuşii unui imperiu a cărui politică din acele vremuri se concentra pe respingerea cu violenţă a oricărui fel de contact sau influenţă venită din exterior.

Xavier avea să se confrunte cu dificultăţi mai mari decât şi-ar fi închipuit vreodată. În primul rând, i-au fost refuzate primele contacte cu împăratul, amănunt decisiv într-o lume în care împăratul avea statut de zeu încarnat. În al doilea rând, japonezii s-au dovedit a fi refractari la convertirea la o nouă religie, ciudată şi greu de acceptat pentru ei. Japonezii nu erau deloc un popor aflat în vreo criză spirituală, cum nu erau nici lipsiţi de fundamentele dogmatice ale unei religii. Budismul Mahayana înflorea aici de sute de ani, în plus, marea majoritate a locuitorilor erau încă credincioşi religiei arhaice Shinto, un fel de şamanism nipon, foarte original în manifestări şi detalii.

În ciuda asemănărilor mesajului christic cu unele din perceptele budiste, japonezii nu puteau concepe existenţa unei entităţi supreme care a creat totul, inclusiv răul, şi care era în esenţă, binele suprem. În plus, prezenţa iadului, i-a deranjat peste poate. Cum japonezii îşi venerau strămoşii (necreştiaţi, evident), nu acceptau deloc ideea existenţei unul loc cumplit, unde sufletele veneraţilor înaintaşi erau damnate la chinuri veşnice. În ciuda acestor diferenţe majore, iezuitul descoperise că japonezii erau în esenţă persoane bune, amabile şi civilizate care puteau fi în cele din urmă convertite. Iniţial, Xavier a fost bine primit de călugării sectei budiste Shingon, însă când aceştia au înteles că iezuitul începuse să predice o religie rivală, s-au dezis imediat de el.

Cum misionarii europeni au descoperit că cei mai permisivi japonezi erau partenerii lor de afaceri, creştinismul nipon a debutat în sânul comunităţilor de comercianţi niponi care se aflau în contacte dese cu misionarii. Totul părea pe val, cu atât mai mult cu cât unii daimyo (nobili locali) au acceptat construirea de biserici în feudele proprii. Misionarii nu erau deloc străini nici de acţiuni cu caracter militar. Mulţi daimyo s-au convertit la creştinism din dorinţa pură de a avea astfel acces la salpetrul importat de spanioli şi portughezi, salpetru necesar fabricării prafului de puşcă. În această direcţie, între anii 1553 şi 1620, numai puţin de 86 de daimyo erau deja botezaţi, iar alţii simpatizau cu creştinii.

Rebeliunea şi masacrul de la Shimabara

În ciuda climatului aparent propice dezvoltării creştinismului, orizontul era umbrit de o ameninţare atroce întruchipată în persoana lui Toyotomi Hideyoshi (1536-1598), unul dintre cei mai temuţi lideri militari din istoria Japoniei. După înăbuşirea sîngeroasă a tuturor nobililor care i se opuneau, Hideyoshi a reuşit să unifice Japonia devenind astfel conducătorul de facto al imperiului. Războinicul conducător era deosebit de atent faţă de ameninţările externe, în mod particular expansiunea puterilor europene în estul Asiei.

Bulgărele care a declanşat avalanşa furiei lui Hideyoshi asupra comunităţilor creştine a fost aşa numitul incident San Felipe, unde un căpitan de vas spaniol, în încercarea sa disperată de a-şi recupera galionul naufragiat în golful Urado, i-a declarat că misionarii creştini ar pregăti cucerirea Japoniei. Convertirile forţate practicate de nobilii creştinaţi asupra supuşilor lor au constituit un alt semnal de alarmă pentru Hideyoshi care s-a văzut nevoit să interzică creştinismul.

Măsura a fost primită cu ostilitate de noii credincioşi şi de misionari. Cu toate acestea, persecuţiile căpeteniei militare au fost deosebit de brutale. Un număr de 36 de creştini, printre care se aflau şi 6 misionari europeni, au fost crucificaţi în Nagasaki, ca un apropo funebru al părerii lui Hideyoshi despre creştinism. Cei 36 au fost sanctificaţi în anul 1852 de către Papa Pius al IX-lea, având statutul de sfinţi martiri în calendarul catolic. Cu toate acestea, teribilul eveniment a fost nimic altceva decât un prim episod al persecuşiilor care se prefigurau.

După moartea lui Hideyoshi, shogunul Yeyasu Tokugawa a trecut la măsura capitală. Celebrul shogun a decis în anul 1614 interzicerea catolicismului, expulzarea tuturor misionarilor şi execuţia tuturor convertiţilor. Persecuţia a întâlnit o rezistenţă dură din partea tuturor creştinaţilor autohtoni. Evenimentul maxim a culminat prin izbucnirea aşa numite-i rebeliuni Shimabara. Răscoala a izbucnit pe domeniile Shimabara şi Karatsu, deţinute de nobilii Matsukura Katsuie şi Terasawa Katataka.


Ceea ce a avut ulterior aura unei persecuţii religioase, fusese iniţial o mişcare socială influenţată de foametea locală şi de creşterea taxelor. Protagoniştii au fost în mare măsură ţărani creştinaţi cărora li s-au adăugat o serie de samurai fără stăpân. La suprimarea răscoalei a participat chiar şi Miyamoto Musashi, considerat cel mai bun luptător cu sabia din istoria Japoniei. Rebeliunea s-a încheiat cu asediul castelului Hara, cartierul general a creştinilor. Cei aproximativ 27.000 de rebeli au avut de înfruntat 125.000 de zboinici valoroşi trimişi de shogunul Tokugawa.

După o rezistenţă îndârjită şi eroică a creştinilor, castelul a căzut în mâinile lui Toda Ujikane, comandantul forţelor shogunului. Deznodământul a fost cumplit chiar şi pentru standardele militare nipone ale vremii.

Aproximativ 37.000 rebeli şi susţinători ai acestora au fost decapitaţi pe loc, iar castelul Hara a fost ars şi dărâmat, rămăşiţele fortăreţei fiind îngropate alături de trupurile decapitate ale răsculaţilor, ca şi cum s-ar fi dorit ştergerea completă a acestor evenimente de pe suprafaţa pământului. Măsurile împotriva creştinilor s-au înăsprit şi mai mult, iar acestă religie a supravieţuit doar în condiţii de clandestinitate până în perioada modernă.

Dom Justo: sfântul japonez

Una dintre cele mai importante personaje legate de începuturile creştinismului japonez a fost cu siguranţă samuraiul Takayama Ukon. Născut în anul 1531 ca fiu al daimyo-ului Takayama Tomoteru, stăpân al castelului Sawa din provincia Yamato, Ukon avea să fie puternic încercat de soartă încă din anii copilăriei. Tatăl său s-a creştinat în anul 1564, Ukon fiind la rândul său botezat în cultul catolic, primind numele de botez de Justo. Tomoteru primise numele creştin de Darie, ar spre sfârşitul vieţii sale a renunţat la creştinism şi s-a întors la religia sa iniţială.

Evenimentele politice aveau sa se precipite. În urma edictului lui Hideyoshi, mulţi daimyo creştinaţi au renunţat la noua religie puşi în faţa alternativei pierderii domeniilor şi a expulzării din imperiu. Nu şi tânărul Justo Takayama Ukon. Cu toate că majoritatea nobililor creştinaţi s-au suspus edictului lui Hideyoshi, tânărul Justo a delarat că mai bine îşi pierde pământurile şi proprietăţile, decât să piardă mântuirea sufletului.

Cu toate acestea, încurcatele iţe ale politicii din Ţara Florii de Cireş nu l-au ocolit deloc.Printr-un straniu concurs de împrejurări, Dom Justo Takayama a trebuit să-l susţină pe Hideyoshi în cadrul invaziei acestuia din Shikoku. Dom Justo provenea dintr-una din cele mai renumite clanuri de samurai prin urmare beneficiase de o valoroasă pregătire militară, amănunt care nu i-a scăpat lui Hideyoshi. Drept mulţumire pentru serviciile oferite, liderul militar îl detaşează pe Justo în Akashi, provincia Harima. Odată instalat acolo, Dom Justo deja "virusat" de morbul misionariatului cu orice preţ, se apucă să convertească în masă populaţia locală, ceea ce duce în cele din urmă la înfurierea călugărilor budişti din provincie. Aceştia înaintează un protest virulent lui Toyotomi Hideyoshi, care însă nu are o reacţie imediată.

Dom Justo s-a văzut totuşi nevoit să-l mai susţină militar şi logistic pe Hideyoshi şi în cadrul invaziei din Kyushu din anul 1587. Acesta a fost de fapt ultima campanie militară la care a participat, Hideyoshi a reuşit să zdrobească răscoala călugărilor războinici din Kyushu, şi s-a instaurat ca lider politic şi militar al întregii ţări. Abia atunci şi-a îndreptat atenţia asurpa creştinaţilor, fiind alarmat de influenţa crescândă a acestora. Ukon Takayama era cunoscut drept un creştin militant şi a început să fie privit ca un daimyo în care noua conducere nu mai putea să aibă încredere.


Chiar înainte de campania din Kyushu, "samuraiul papal" fusese lăsat fără fiefurile sale şi a fost forţat de împrejurari să-i găsească adăpost la curtea lui Konishi Yukinaga, unul dintre cei mai puternici şi influenţi daimyo creştini. Ulterior, soarta l-a adus în serviciul clanului Maeda, după ce liderul acestuia, Maeda Toshiie l-a acceptat ca sfetnic. Cu toate că în urma edictului lui Hideyoshi, conducerea clanului Maeda se temea că preţiosul Ukon va porni o luptă pe cont propriu în loc să-şi părăsească ţara cum a făcut marea majoritate a niponilor creştinaţi.

Cu toate acestea, fidel credinţei sale, Dom Justo s-a împăcat cu situaţia şi a ales calea exilului. A ajuns în cele din urmă pe data de 8 noiembrie 1614 în Manila, Filipine, un avanpost al romano-catolicismului în Pacific. A fost primit cu mare bucurie şi căldură de către fraţii iezuiţi de acolo, dar s-a îmbolnăvit şi a murit la doar 40 zile de la debarcarea sa în Manila.

Personalitatea şi eforturile sale nu au fost însă uitate. Ordinul iezuiţilor l-a considerat din acel moment un adevărat stâlp în jurul căruia s-a coagulat nucleul dur al creştinismului japonez. Cu toate acestea, în prezent, samuraiul creştinat nu se bucură de apreciarea istoricilor niponi care îl consideră un simbol al duplicităţii şi misionariatului agresiv creştin din Era Sengoku (mijlocul secolului 15 - începutul secolului 17).


După ce Takayama Ukon a fost detaşat în Akashi, circa 18.000 din cei 25.000 locuitori erau deja creştinaţi, o realizare foarte apreciată de iezuiţi, dar blamată de compatrioţii săi care îl acuză şi astăzi de convertire forţată. Un alt punct de cotitură din viaţa sa a fost cel de la funeraliile căpeteniei Oda Nobunaga, când Dom Justo a refuzat să aprindă beţişoare parfumate şi să spună rugăciuni budiste în memoria decedatului. Gestul nu i-a scăpat lui Hideyoshi, adâncind şi mai mult prăpastia dintre cei doi.

În prezent există o statuie impozantă la Plaza Dilao din Manila, statuie în care samuraiul creştinat este reprezentat îmbrăcat în haori (haină japoneză) şi hakama (pantaloni largi purtaţi de samurai). Don Justo ţine o sabie japoneză orientată cu vârful în jos, peste care este suprapus un crucifix de mari dimensiuni. După moartea sa, autorităţile spaniole din Filipine l-au îngropat cu mari onoruri militare, fiind primul şi unicul daimyo înhumat în Filipine. La ora actuală Ukon Takayama aşteaptă pe ilustra listă a celor propuşi pentru sanctificare în cadrul Bisericii Romano-Catolice.

A primit numărul de protocol 1241, semnat şi aprobat de Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor din cadrul Curiei Romano-Catolice. Povestea sa conţine însă multe pete albe studiate şi în prezent de către istoricii niponi.

 

[anuk]

Poate ca nu aici este locul materialului pe care as dori sa-l discutam dar......nu pot,nu vreau sa inteleg cum un OM lasa propriul copil sa moara din motive religioase.Este inadmisibil ca in numele DOMNULUI ,sa se intample ce semnaleaza Evenimentul zilei .

Va povestisem vara trecutacum o cotofana isi periclita viata pt a distrage atentia pisicii ce urmarea puiul cazut din cuib,in timp ce acesti oameni ,care numai oameni nu-s ofera propri copii jertfa lui Dumnezeu si asta in secolul in care suntem .

 

[anuk]

Intre vechiul si noul testament exista o contradictie privind iertarea si pedeapsa cu moartea,mai jos vedeti un infografic al pedepselor capitale pentru fiecare din marile religii ale lumii: creştinism, islam, hinduism, budism, confucianism, iudaism si religia mormona.



Infograficul surprinde foarte bine asemănările, dar şi diferenţele dintre marile religii ale lumii în privinţa păcatelor care sunt considerate de neiertat.

Acestea au fost împărţite în 4 categorii principale:

-violenţă (crimă, incendiere, otrăvire, crime în serie sau tentativă de crimă în serie),

-sex (homosexualitate, adulter, sex cu o femeie dintr-o clasă socială inferioară, sex cu soţia tatălui sau cu o altă rudă prin alianţă, sex cu o femeie logodită, zoofilie, viol, atingerea sau oferirea de cadouri unei femei măritate),

-lăcomie (furt, tâlhărie, cămătărie, furt de vite, găzduirea unui hoţ, beţia, falsificarea documentelor, răpirea),

-insolenţă (lovirea părinţilor, colaborare cu duşmanii, blasfemie, blestemarea părinţilor, răspândirea de zvonuri false despre soţie, depunerea de mărturii false, refuzul de a îndeplini ordinele regelui, adularea unui alt zeu, încălcarea sabatului, comunicarea cu morţii, vrăjitoria, renunţarea la islam şi refuzul de a se converti la islam, nerespectarea instanţei, scrierea sau recitarea de poezii care insultă islamul, dezonorarea părinţilor şi neascultarea de aceştia).

Spre exemplu, cele mai multe păcate pentru care cineva trebuie pedepsit cu moartea, conform religiei hinduse, intră în categoria „lăcomie”, iar în religiile abrahamice (iudaism, islam şi creştinism) cele mai multe sunt din clasa „obrăzniciei”.

Pentru mormoni, singurele păcate care trebuie pedepsite cu moartea sunt furtul de vite şi crima, în timp ce confucianismul îi condamnă la pedeapsa supremă doar pe cei care susţin un conducător care nu va stăpâni în interesul oamenilor.

Ca element comun aproape tuturor religiilor este acordarea pedepsei cu moartea pentru crimă. Uneori, modul în care se va aplica pedeapsa este menţionat în cărţile sfinte. De exemplu, în islam păcătoşii sunt ucişi de obicei prin lapidare, adică prin aruncarea de pietre.

Budiştii recurgeau la uciderea prin străpungerea cu suliţa a celor care au comis crime în serie (singurul păcat pedepsit cu moartea), iar hinduşii foloseau în trecut o metodă şi mai barbară: arderea cu metal încins sau castrarea bărbatului şi obligarea lui să umble cu propriile testicule în mână. Păcatul comis: întreţinerea de relaţii sexuale cu soţia unui guru.

Infograficul prezintă, alături de fiecare păcat, religia şi versetul din cartea sfântă în care este menţionată pedeapsa cu moartea pentru abaterea respectivă. Dacă este precizată şi metoda de execuţie (lapidare, decapitare etc), aceasta este trecută tot aici.



Care este rolul pedepselor?

Aplicarea pedepsei capitale este aprins dezbătută în statele unde cei mai mulţi locuitori sunt de religie creştină. În unele ţări este în vigoare, dar în altele a fost eliminată.

Totodată, învăţăturile budismului şi ale hinduismului nu sunt deloc în conformitate cu ideea de pedeapsă cu moartea, deşi unele state unde aceste culte predomină au păstrat şi acum această măsură radicală: Thailanda, Sri Lanka, Butan, India.

Dincolo de aspectele legislative, care separă acum, în cele mai multe state, puterea judecătorească de religie, discuţiile despre pedeapsa cu moartea rămân de actualitate.

Creştinii se trezesc în faţa unei dileme profunde. Având în faţă un om care a comis o crimă îngrozitoare, ei au două exemple opuse, dar la fel de valabile, ambele din Biblie: iertarea, propovăduită de Iisus în Noul Testament, dar şi uciderea păcătosului, susţinută prin nenumărate exemple în Vechiul Testament.

Iar dincolo de asta se naşte întrebarea dacă un om sau un grup de oameni (juraţi) are dreptul să decidă moartea unui alt om, sau dacă doar Dumnezeu are dreptul acesta.

Un caz apare îl reprezintă Sharia, legea islamică, pe care musulmanii o consideră expresia voinţei lui Allah, prin urmare imposibil de contestat sau de schimbat. Codul de legi a fost sistematizat între secolele al II-lea şi al III-lea e.n., iar jurisprudenţa musulmană, numită fiqh, a fost formulată ulterior, prin diferite manuale de legi, în decursul mai multor secole, până în secolul al IX-lea.

Este interesant modul în care această concepţie, potrivit căreia Sharia trebuie aplicată fără ezitare, fiind dată chiar de Allah, poate coexista cu modernizarea statelor islamice.

În timp ce alte ţări îşi pot moderniza codurile de legi, care sunt seculare, nu religioase, societatea fiind cea mai decide acest lucru, în cazul musulmanilor legile sunt deja stabilite şi nu pot fi modificate, pentru că ele sunt expresia voinţei divine. Legea decide astfel modul de evoluţie a societăţii, nu invers.

De aceea, multe state musulmane adoptă doar anumite aspecte din Sharia, cele care se ghidează după întregul cod de legi fiind foarte puţine, pentru că pedepsele stabilite prin aceste legi sunt extrem de dure: lapidare, biciuire, tăierea membrelor.

În totalitatea ei, sub forma Codului Penal sau a altor legi oficiale, Sharia se aplică în Mauritania, Sudan, Afganistan, Iran, Irak, Brunei, Maldive, Pakistan, Qatar, Yemen, Emiratele Arabe Unite (cu excepţia emiratelor Dubai şi Ras Al Khaimah) şi în 12 din cele 36 de state din Nigeria.

Duritatea pedepselor, valabilă nu doar în Sharia, ci şi în Vechiul Testament, este menită în special să descurajeze infracţiunile, să prevină repetarea lor, deci să salveze vieţi. Coranul chiar explică asta: “Este salvare de vieţi în al-Qisas, legea pedepsei egale (ucigaşul să fie la rândul său ucis), pentru că voi, oamenilor, veţi înţelege să nu mai faceţi asta.” (Coranul, 2:180)

Desigur, ideea este corect argumentată doar în cazul pedepselor egale cu gravitatea faptei, similare îndemnului iudaic „să scoţi ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Dar, după cum vedem în acest infografic, pedeapsa cu moartea nu este dată doar pentru crime.

După cum precizează autorii prezentării, infograficul ţine cont şi de unele versete care se aplică, de exemplu, doar în cazul musulmanilor sunniţi. De asemenea, chiar dacă textele din Vechiul Testament nu sunt cele care dictează stilul de viaţă al creştinilor, acestea sunt parte din Biblie şi de aceea au fost luate în calcul.

Indiferent ce scriu cărţile sfinte şi dincolo de abuzurile care s-au făcut în trecut (şi din păcate se mai fac şi acum) în numele religiei, toţi predicatorii vor vorbi mai curând despre iertare, pace, toleranţă şi blândeţe şi nu despre pedepsele dure care trebuie aplicate păcătoşilor.

Surse:
http://www.news.com.au/lifestyle/re...y-text-literally/story-e6frflri-1227055860982

http://www.bbc.co.uk/ethics/capitalpunishment/


http://www.descopera.ro/cultura/13286538-religiile-care-nu-iarta-un-ghid-al-maniei-divine-infografic

 

[GeoX]

Nici BOR nu e chiar "usa de biserica". Calugarul ala nemernic de la Tanacu a omorat o fata pretinzand ca e posedata. Nu stiu daca e la puscarie sau la balamuc, dar nu am auzit nici un inalt ierarh din BOR care sa se delimiteze public de acea crima nenorocita.

 

[anuk]

Eheii ! Cate razboaie n-au fost in numele religiei, cati Papi n-au sfarsit otraviti....

 

[GeoX]

De aia nu prea imi plac fundamentalistii ultrabisericosi care tot il invoca pe Dumnezeu in fiecare fraza...ai putea sa le reprosezi chestia cu luatul in desert...Nu poate spune cineva ca eu nu as fi crestin, ok, dar nici sa fac parada de chestia asta. Iar atrocitatile din perioada medievala continua si azi, in forme mai mult sau mai putin directe. Si, dupa cum spuneam, nici ortodocsii nu sunt chiar atat de nevinovati cum vor sa para, am dat cazul Tanacu fiindca e destul de concludent.

 

[anuk]

Ooo ! In randul clericilor.... gasesti toate pacate pe ei le infiereaza.

 

[GeoX]

Deci nu face ce face popa...Am o parere despre popi...foarte "buna". As pune eu popii cu botul pe labe, asa merita...

 

[anuk]

Din pacate muti aleg aceasta meserie nu din vocatie ci pt beneficii.