Dreptul la viata

[Angela74]

Copiii imperfecţi sunt ucişi în burta mamei
Maternitatea Giuleşti: medicii fac frecvent "avorturi terapeutice la cererea pacienţilor", chiar dacă sarcinile sunt avansate

La 6 luni un făt poate plânge, sughite şi îşi suge degetul. Plămânii încep să se dezvolte, are unghii, oasele i se întăresc. Pentru unii, fiinţa aceasta se numeşte copil sau prematur, pentru alţii – e făt sau avorton. Cazul femeii de la Maternitatea Giuleşti care a avortat la 6 luni, pentru că analizele au arătat că micuţul suferă de Sindrom Down, e mai mult decât un scandal în care un medic musulman refuză să asiste avortul unei femei cu sarcina avansată. Cât de etic e pentru medici să accepte un astfel de avort şi unde se termină avortul terapeutic şi începe uciderea unui prunc?

Pe data de 17 martie anul acesta, o femeie, însoţită de soţul său, a ajuns la Maternitatea Giuleşti, solicitând un avort. Familia Ghimpeţeanu spune că triplul test le-a arătat că există risc mare ca micuţul să sufere de Sindrom Down, dar, pentru certitudine, li s-a recomandat analiza amniocentezei. Pentru că n-au avut bani să facă această analiză, femeia a căutat soluţii pentru a risipi îndoiala. A câştigat o tombolă organizată de o clinică privată, dar sarcina ajunsese deja la 6 luni. Rezultatele amniocentezei nu lăsau nici un dubiu: fetiţa pe care o purta în pântec avea Sindrom Down.

"Femeia a aflat că acest copil are o malformaţie, Sindrom Down, care nu poate fi rezolvată după naştere. A solicitat internarea şi întreruperea sarcinii. Avea buletinele de analiză de la amniocenteză, screeningul cu malformaţiile. S-a format o comisie me­dicală alcătuită din şeful de secţie şi doi medici primari de pe secţia respectivă, dacă nu mă înşel: dr Puia, dr Cristescu şi dr Muler au făcut comisia, au studiat dosarul pus la dispoziţie de doamnă şi au zis «da», se poate face avort. Comisia se în­truneşte la cererea pacientului. Tot ce e sarcină peste 13 săptămâni presupune comisie. În momentul în care s-a dat acordul respectiv s-au făcut analize şi ecografie şi s-a trecut la procedura medicală medicamentoasă", povesteşte desfăşurarea evenimentelor noul purtător de cuvânt al Maternităţii Giuleşti, dr Doru Pană. Vechiul purtător de cuvânt s-a retras din acest post pentru a nu se afla în conflict de interese: dr Ciprian Cristescu făcuse parte din comisia ce a aprobat avortul femeii şi fusese şi de gardă în noaptea de 17 martie, noaptea avortului.

În jurul orei 4:00 dimineaţa, femeia şi-a sunat soţul şi i-a spus că e singură şi că urmează să nască. Soţul susţine că a venit rapid, a trecut de gardieni şi a ajuns chiar când soţia năştea. A trebuit să o ajute, pentru că, spune el, medicul Tarek Abdou a refuzat să o asiste, deoarece nu-i permite religia, şi a ţinut în braţe copilul care a început să plângă. Conform declaraţiilor lui Iulian Ghimpeţeanu, fetiţa a mai trăit zece minute.

"Este avort, nu naştere. De aceea nici nu i-am eliberat certificat de naştere", subliniază dr Pană şi se referă de fiecare dată la fetiţă ca fiind făt, nu copil. "Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii se consideră naştere de copil tot ce este peste 27 de săptămâni. După legea română se consideră naştere după 28 de săptămâni. Doamna avea 23-24 de săptămâni (n.r. – pe biletul de externare scrie "25 de săptămâni"). Clar, nu era vorba de naştere. Deci este un avort terapeutic la cerere, din cauza malformaţiilor fetale", concluzionează medicul. "Dar când copilul plânge?" "Depinde la ce vă referiţi. Dacă o femeie avortează acasă un fetus care are peste 27 de săptămâni, o greutate de peste 650 de grame, şi ăla ţipă de două-trei ori, necazul este că el nu e copil, e un fetus. Pentru că la vârsta respectivă nu există surfactant (n.r. – peliculă pe interiorul plămânilor). Centrii respiratori sunt dezvoltaţi, se poate auzi ca un ţipăt când fetusul încearcă să tragă aer, dar el, din nefericire, neavând suficient surfactant, nu poate face schimburile de gaze: oxigenul nu trece în sânge. Poţi să-l pui pe zece aparate, că el nu poate face schimbul pulmonar. Şi unii dintre cei care se nasc prematur, adică după 27-28 de săptămâni, că până acolo se consideră avort, n-au nici ei suficient surfactant şi mor din această cauză", explică medicul de la Maternitatea Giuleşti.

Pentru Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor, ce s-a întâmplat la Maternitatea Giuleşti nu e avort terapeutic. "După 14 săptămăni de sarcină nu se mai poate face decât avort terapeutic. Avortul terapeutic se face doar când fătul pune în pericol viaţa femeii. Acesta a fost un act medical care nu are valenţe în acest sens. Nu ştiu cum poate fi calificat acest lucru. Avortul terapeutic se face indiferent de vârsta sarcinii, dar Sindromul Down nu reprezintă o malformaţie gravă, care pune în pericol viaţa mamei şi nu e o malformaţie neconformă cu viaţa, condiţiile necesare pentru efectuarea unui astfel de avort", spune prof. dr Astărăstoae.

Scena teribilă, descrisă de bărba­tul femeii de 39 de ani, când a fost ne­voit să-şi moşească singur soţia şi să ţină învelit în cearşafuri copilul plin de sânge care plângea, pentru a-l feri de privirea femeii, este completată de medicul Pană. "Fetusul a fost dus într-o încăpere separată, unde s-a încercat să i se administreze oxigen şi să se verifice dacă are semne vitale. Au încercat (n.r. – doctorii), din câte mi-au spus, dar n-au avut la ce. Dacă nu sunt semne vitale, fătul este mort, se pune la frigider şi se trimite la prosectură. Tatăl spunea că a trăit 10 minute, dar tatăl poate să spună că luna este verde. Nu înţeleg de ce insistă că medicul n-a făcut nimic. Dr Tarek a făcut procedurile ulterioare, a scos placenta. Ce i se re­pro­şea­ză, probabil, e că nu a fost acolo în secunda când dl Ghimpeţeanu a ajuns lângă soţie, dar, din păcate, nu putem avea un medic la o gravidă, trebuie să ne ocupăm de mai multe", subliniază acesta. Conform pur­tă­torului de cuvânt de la Maternitatea Giuleşti, cazurile de "avort terapeutic la cerere", cu sarcina ajunsă la 6 luni şi mai mult, sunt destul de frecvente. "Nu chiar săptămânal, dar sunt", precizează dr Pană.

Dr Christa Todea Gross, mamă a unui copil cu dizabilităţi, îl contra­zice pe purtătorul de cuvânt al Mater­ni­tăţii "Panait Sîrbu" şi spune că în aceste cazuri nu e vorba de avort, ci de naştere, pentru că OMS consideră avort întreruperile de sarcină sub 21 de săptămâni, atunci când fătul cântăreşte mai puţin de 500 de grame. "Unii medici spun mamelor că vor naşte «un monstru», neştiind că monştrii sunt tocmai ei, cei care-l ucid. Îl felicit pe medicul ginecolog mu­sulman care nu a dorit să facă un astfel de avort", a declarat medicul clu­jean. Persoanele cu Sindrom Down sunt considerate handicapa­te, dar ceea ce se ştie mai puţin despre ele e faptul că sunt incapabile să min­tă şi au o uriaşă capacitate de a iubi.

Bogdan Stanciu, preşedintele Asociaţiei Provita Bucureşti, spune că va face demersuri pentru clarificarea legală a ceea ce înseamnă avort te­rapeutic, pentru că se face abuz de această procedură. "Eu sunt tatăl unui copil cu handicap şi pentru felul în care copilul meu e privit pe stradă sunt de vină toţi cei care iau astfel de decizii. E o urmare directă, pentru că aici nu mai e vorba de opţiuni, ci de obligaţia de a suprima ceea ce nu corespunde. Copilul de la Giuleşti a trăit zece minute, a plâns. Din câte am auzit, astfel de «avortoni» sunt lăsaţi să moară în maternităţi într-o cameră specială, numită «camera rece»", a spus Stanciu.

Reprezentanţii Maternităţii Giuleşti spun că prin astfel de avorturi sunt scăpaţi de o viaţă de chin şi copiii, şi părinţii. "Când se descoperă că un făt are Sindrom Down, eu ştiu sigur că va avea unele malformaţii la inimă, renale. Este un om mort pentru societate. Cu alte cuvinte, îşi chinuie părinţii", crede dr Pană. Vicepreşedintele unui ONG pentru copiii cu Sindrom Down, Gabriela Tănase de la UpDown, crede că părinţii sunt singurii care pot decide dacă păstrează sau nu copilul. "Numai cei care cresc un astfel de copil ştiu ce înseamnă. În Statele Unite am auzit de cazul unui băiat cu Sindrom Down care, la maturitate, şi-a dat în judecată părinţii că l-au condamnat la o astfel de viaţă. Oamenii care nu ştiu despre ce e vorba judecă, îşi dau cu părerea, condamnă. A decide avortul unui astfel de copil e o decizie foarte grea, e o chestiune de alegere. Nu trebuie să-i condamnăm pe ei şi pe părinţii lor la o astfel de viaţă: de la grădiniţă la şcoală şi oriunde în societate, copiii cu Sindrom Down sunt priviţi altfel, respinşi. Societatea noastră nu e pregătită pentru ei, iar statul român nu ajută cu nimic", spune Gabriela Tănase.

http://www.jurnalul.ro/special/special/c...76163.html

Citind acest articol imi vin in minte mai multe intrebari :
1- este vb de uciderea unei persoane sau un avort? Desi personal cred ca cele doua 'definitii' sunt sinonime.
2- medicii au dreptul sa refuze o astfel de practica pe baza propriilor convingeri religioase?
3- un copil handicapat merita sa traiasca? Sau mai bine spus ,are sens sa traiasca?

 

[bodo]

Practica avortului exista din cele mai vechi timpuri. Exista dovezi care indica faptul ca inca din antichitate sarcinile nedorite erau intrerupte prin diverse metode incepand cu administrarea unor ierburi si pana la diverse obiecte ascutite si taioase sau aplicarea presiunii abdominale.
Acum sunt doua aspecte importante. Daca te gandesti ca fetusul este o fiinta care are dreptul la viata, o sa privesti avortul ca pe o crima .Daca te gandesti ca femeia are anumite drepturi reproductive, in special dreptul de a decide daca vrea sa duca o sarcina pana la capat sau nu, atunci nu-l vei mai privi ca pe o crima. Sunt extrem de multi factori care genereaza aceasta decizie, nu-i voi discuta acum. As vrea sa ma axez pe ultima intrebare a Angelei. Cred ca oricine are dreptul la viatza. Insa, in zilele noastre, cand am evoluat intr-atat incat sa ne putem da seama ca nu putem condamna un copil cu probleme , atunci sa nu o facem! Totul pleaca si din ignoranta. Acum, daca o femei nu-si poate observa sarcina ( din alte zeci de motive si la noi e un caz fregvent), daca ajunge sa nasca un copil cu probleme, normal ca merita sa traiasca. Insa, daca poti evita, in cazul asta nu pot sa condamn avortul. E mai bine sa sufere si el, si tu , pe langa el? O sa discutam si ceilalti factori, insa,recunosc deschis, eu sunt in aripa pro- alegere.

 

[anuk]

Un copil handicapat merita sa traiasca? Sau mai bine spus ,are sens sa traiasca?


Greu de raspuns in genera si mult mai greu daca esti pus in situatia de a alege ca parinte.Eu vreau sa va povestesc cazul unei familii prietene.La nastere copilul parea normal fizic dar ......realitatea era alta.Copilul avea o forma de autism severa si retard mintal. Dupa spitalizari repetate ,dupa eforturile medicilor de a "lucra " cu el,i-a fost propusa familiei sa-l dea in grija statutului pt ar fi devenit o povara pt familie si un pericol pt integritatea lui si a celor din jur.parintii au refuzat si si-au asumat creserea copiluilui care acum are 35 de ani,nu articuleaza nici un cuvat,scoate doar sunete guturale si este deosebit de agresiv cand se enerveaza.Nu le- a fost si nu le aste usor ,dar nu se indura sa-l interneze intr-o institutie de stat .Intreaga lor viata s-a naruit si-s terorizati la gandul ca intr-o buna zi ei nu o sa mai fie si -si fac griji pt fiul lor.
Merita oare sacrifiul ?

Voi, ce ati fi facut daca erati in locul lor?

 

[bodo]

Privita prin ochii altora, solutia ar fi putu fi darea in grija statului , intr-o institutie specializata. Dar cine stie ce-i in inima parintilor? Tocmai de aceea zic ca o sarcina trebuie monitorizata cu atentie si orice risc, aparent minor , nu trebuie ignorat. Sincer, cel mai bine e sa nu se ajuga sa fi pus in siuatia sa alegi mai tarziu. E parca mai usor de suportat un avaort. De-aia zic ca trebuie cantarite foarte atent toate aspectele. Si eu cunosc un caz , insa copilul a fost lasat in grija statului de cand s-a nascut. Si-i inteleg. La fel cum ii inteleg si pe cei care nu pot face asta. Repet, cel mai bine e sa nu se ajunga aici!

 

[Angela74]

Lipseste tot. Tot ce poate contribui la luarea unei decizii.
Ar fi interesant de stiut daca femeia ,intr-o astfel de situatie, are la indemana toate informatiile despre boala, nu doar in sens negativ. Daca ar fi avut suport psihologic profesional, cadru legal care sa-i permita o alta alegere.Si aici ma refer la posibilitatea de a naste in anonimat, dupa care intervine statul alaturi de organizatii de voluntari. Sa stiti ca sunt familii dispuse sa adopte copii cu probleme. Se pot infiinta case unde 2,3 familii locuiesc impreuna si iau in ingrijire copii cu handicap sau fara. Puzderie de manastiri, toate stau si fac o lae. Sa ma ierte Dumnezeu, nu vreau sa judec, printre toate maicutele alea nu sunt unele care ar avea vocatii spre asa ceva? Doar sa li se ofere posibilitatea.
Personal, as pune in balanta greutatea vietii alaturi de o fiinta bolnava si greutatea de a suporta mustrarile de constiinta, dupa. E alegerea fiecaruia sa cosidere ce poate suporta mai bine. In nici un caz nu trebuie judecata persoana in cauza, e ultimul lucru de care are nevoie. Pacat ,insa, ca nu sunt 3 variante reale in loc de 2 .

---

Despre medici: cei care refuza aplicarea unor metode considerate impotriva vietii sunt numiti obiectori de constiinta. In occident, multi sunt impotriva lor ,considerand faptul ca daca sunt platiti de stat , nu pot refuza un drept al unei persoane acordat prin lege.
In Romania consider ca daca ar fi mai multi astfel de medici, situatia s-ar imbunatati, deoarece un obiector de constiinta nu poate acorda ingrijiri pe basa spagilor, viata fiind telul principal al activitatii sale.
Si consider ca un medic are dreptul sa refuze practicarea avortului sau eutanasiei conform juramantului.http://ro.wikipedia.org/wiki/Jur%C4%83m%C3%A2ntul_lui_Hippocrate

---

Despre medici: cei care refuza aplicarea unor metode considerate impotriva vietii sunt numiti obiectori de constiinta. In occident, multi sunt impotriva lor ,considerand faptul ca daca sunt platiti de stat , nu pot refuza un drept al unei persoane acordat prin lege.
In Romania consider ca daca ar fi mai multi astfel de medici, situatia s-ar imbunatati, deoarece un obiector de constiinta nu poate acorda ingrijiri pe basa spagilor, viata fiind telul principal al activitatii sale.
Si consider ca un medic are dreptul sa refuze practicarea avortului sau eutanasiei conform juramantului.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Jurământul_lui_Hippocrate

 

[bodo]

De acord cu tine Anglea, trebuie sa respecte juramantul. Dar tot acest juramant zice ca medicul trebuie sa faca tot ce-i sta in putinta " spre folosul şi buna stare a bolnavilor". Acum nu ma refer la eutanasiere ci la necesitatea unui avort. Daca ea este pentru binele mamei ( sa zicem ca, daca ar pastra sarcina, ar putea muri), nu vad de ce ar incalca juramantul. Cum am mai spus, in afara posibilelor probleme care pot exista, nu trebuie ignorat dreptul la libera alegere. Cea mai ipocrita situaite e probabil aceea cand condamni avortul, dar ai trecut prin asa ceva. Va ganditi cate femei sunt in situatia asta?

 

[Angela74]

Condamnarea avortului s-ar putea face pe doua cai:
1- personal ( decizia priveste direct persoana in cauza)
2- ca voluntar al unei asociatii care ajuta femei cu probleme, psihic si material, sau ajutand o prietena ,o cunostinta, deci tot implicare in mod direct.
In rest ,vorbe goale, lume care judeca pt ca n-are ce face.
Am cunoscut o fata care a stat 2 ani intr-o casa care apartinea maicutelor.Erau 5,6 mame cu copii.Primeau cumparaturile saptamanal, ea a inceput sa lucreze cateva ore pe zi ,lasand copilul cu alte mame care lucrau in orarii diverse.A plecat de acolo cand a considerat ca se poate descurca.

 

[anuk]

O formă de discriminare socială :
Diagnosticul prenatal şi justificarea avortului.


Una din feţele "umanismului" de astăzi afişează o falsă expresie a grijii şi preocupării faţă de copiii nenăscuţi, diagnosticaţi cu handicap. Această "grijă" contribuie la extinderea avortului, în special a avortului tardiv, subminează moralitatea tradiţională, generează atitudini discriminatorii crunte faţă de persoanele cu handicap, compromite genetica medicală ca ştiinţă şi, în general, afectează sănătatea fizică, mentală şi spirituală a societăţii.

Diagnosticul prenatal s-a extins în ultima vreme şi în România şi este oferit aproape tuturor femeilor gravide, în primul trimestru de sarcină. Această procedură presupune analize de sânge combinate cu ecografia pentru a calcula riscul naşterii unui copil cu sindrom Down sau cu alte anomalii. Alte teste sunt oferite în cazul în care riscul este mai mare de 1 la 250. Ele includ biopsia de trofoblast, ce constă în prelevarea de placentă în primul trimestru de sarcină, şi amniocenteza, care înseamnă prelevarea unei mostre de lichid amniotic, în al doilea trimestru de sarcină. Dacă se confruntă cu un rezultat pozitiv, aproximativ 90% din cupluri apelează la avortul medical. Cifre similare privind avortul există şi pentru copiii nenăscuţi, diagnosticaţi cu spina bifida, fibroză chistică sau nanism. Copilul poate deveni dintr-o dată "incompatibil cu viaţa", "fără calitatea necesară a vieţii", "cu defect", "cu retard" etc. Astfel de cuvinte o împing pe mamă să-şi ucidă copilul prin avort, ea justificându-se că a făcut-o "pentru binele lui" sau "ca să nu se chinuie". Un laborator privat de diagnostic şi analiză genetică din Bucureşti propunea recent un program social, numit "O amniocenteză şi o analiză de diagnostic prenatal gratuită în fiecare lună - o şansă în plus pentru un copil sănătos". De fapt, în spatele reclamei stă îndemnul de a elimina copiii bolnavi.

Noi legi în Germania şi SUA prevăd consiliere şi sprijin pentru gravidele care aşteaptă un copil cu handicap

Germanii nu au uitat de pericolul ideologiei fasciste. Ei au adoptat acum doi ani o lege care are drept scop scăderea numărului de avorturi tardive de natură eugenică. Parlamentarii germani au votat în favoarea extinderii consilierii şi sprijinului pentru familiile ai căror copii au fost depistaţi cu handicap şi care se gândesc la întreruperea sarcinii. Medicul trebuie să informeze pacienta despre condiţiile de viaţă ale unui copil cu handicap fizic sau mental şi să-i facă cunoscute toate mijloacele de sprijin. O femeie are o perioadă de trei zile de aşteptare între consiliere şi procedură ca să se gândească la opţiunile ei.

În septembrie 2008, fostul preşedinte american, George W. Bush, a semnat o lege care viza reducerea numărului de avorturi ale copiilor diagnosticaţi cu sindrom Down şi cu alte boli. Legea prevede ca părinţilor copiilor diagnosticaţi cu sindrom Down sau cu o altă boală să li ofere cele mai recente informaţii cu privire la starea acestor copii. Gravidelor trebuie să li se pună la dispoziţie informaţii despre centre ale părinţilor cu copii cu nevoi speciale, astfel încât să poată învăţa despre experienţa reală a lor. Drept urmare a acestei legi, a fost înfiinţat un registru al familiilor care doresc să adopte copii cu nevoi speciale. Studii recente au arătat că părinţii care au deja un copil cu anomalii sau care au contact cu familiile care îngrijesc copii cu handicap, în timpul unei sarcini ulterioare, refuză de multe ori diagnosticul prenatal.

Oameni de ştiinţă împotriva diagnosticului prenatal.

Există mulţi oameni de ştiinţă în lume care se opun diagnosticului prenatal. Un exemplu care reflectă poziţia celor care se opun diagnosticului prenatal ar fi acest citat din cartea celebrului neonatolog englez John Wyatt, profesor care s-a dedicat problemelor de bioetică moderne de îngrijire a sănătăţii: "Tot mai des se aud vocile celor cu handicap, care spun că diagnosticul prenatal este o formă de discriminare socială. O majoritate sănătoasă, datorită noilor tehnologii, îşi impune prejudecăţile ei sociale asupra unei minorităţi bolnave. De ce am afirma că viaţa unei persoane cu sindrom Down nu merită să continue şi că ea e doar o povară insuportabilă pe umerii părinţilor, ai societăţii şi ai statului? Nu este aceasta o nouă formă de discriminare? În trecut, discriminam oamenii după culoarea pielii şi a originii lor etnice şi numeam acest lucru rasism. Astăzi, suntem vinovaţi de crearea unei noi forme de discriminare - discriminarea după numărul de cromozomi, cromozomialism". (John Wyatt, "Matters of Life and Death: Todayâs Healthcare Dilemmas in the Light of Christian Faith", ed. a II-a, 2009)

În Franţa, 500 de profesionişti din domeniul obstetricii au semnat un apel, în decembrie 2010, în scopul de a "alerta autorităţile şi pe cetăţenii francezi cu privire la extinderea diagnosticului prenatal". Printre semnatarii apelului se numărau şi profesorul Didier Sicard, fost preşedinte al Comitetului Consultativ Naţional de Etică, profesorul Jean-François Mattéi, genetician, fost ministru al Sănătăţii, profesorul Gérard Lévy, preşedinte al Comitetului de Etică al Colegiului Naţional al Ginecologilor Francezi.

Organizaţii ale oamenilor cu handicap avertizează asupra avortului eugenic

În Occident, apar tot mai des opinii ale persoanelor cu handicap, care sunt revoltate de diagnosticul prenatal şi de avorturile eugenice. Aceste acte pun sub semnul întrebării însuşi sensul existenţei lor în lume. În noiembrie 2000, Divizia europeană a Asociaţiei Internaţionale a Persoanelor cu Handicap - o organizaţie care apără drepturile oamenilor handicapaţi, cu filiale în peste 130 de ţări din întreaga lume - a transmis comunităţii internaţionale un apel special, avertizând asupra utilizării noilor tehnologii genetice în scop de avort selectiv al copiilor nenăscuţi cu dizabilităţi de dezvoltare (boli congenitale şi ereditare). Avortul eugenic, consideră persoanele cu handicap, le ofensează demnitatea lor umană şi pune sub semnul întrebării existenţa lor.

Un apel similar a adresat şi Federaţia Internaţională a Persoanelor cu Spina Bifida şi Hidrocefalie. Într-un document al acestei organizaţii, se precizează: "Viaţa unor asemenea oameni nu ar trebui să fie obiectul avortului sau al eutanasiei".

Mărturii încurajatoare ale părinţilor

Revista americană "World Magazine" a prezentat, în 19 iunie 2010, mărturia a cinci femei care au născut copii diagnosticaţi ca fiind bolnavi sau cu handicap, copii născuţi în ciuda presiunilor de a-i avorta. În fiecare zi, aceşti părinţi auzeau informaţii îngrozitoare despre copiii lor, formulate în astfel de termeni cinici: "o legumă", "un monstru", "dependent de aparate", "fără speranţă" ş.a. Una dintre aceste mame, Liz Ledoux, a aflat, în cea de-a 26-a săptămână de sarcină, că fiica sa este atinsă de exencefalie (creierul său era format în afara craniului). Medicul a insistat să avorteze, spunându-i că fiica sa va semăna cu o broască. Totuşi, Cynthia s-a născut şi a trăit 90 de minute. "Fiica mea nu semăna cu o broască. ş...ţ Era frumoasă... Surâsul ei, degetele ei mici erau perfecte. Dacă a fost dificil? Sigur că da. Dar nu regret că am născut-o. Am ţinut în braţele mele unul dintre cei mai frumoşi copii, timp de o oră şi jumătate".


http://www.ziarullumina.ro

 

[Angela74]

Cu 8 ani in urma am cunoscut un avocat care facea voluntariat la o asociatie. Sotia lui astepta un copil afectat de exencefalie sau ceva asemanator.El mi-a explicat ca se va naste cu creierul neprotejat de craniu.Stiau ca nu are sanse sa traiasca, l-au iubit ,vorbit,mangaiat timp de 7 luni.A fost o tragedie nasterea prematura.
Fetita mea s-a nascut 2 luni dupa.Ne-au ajutat enorm ,d.p.d.v. legal (patroana fabricii unde lucram vroia sa ma licentieze, bazandu-se pe faptul ca nu cunosc legile, ca nu am curajul sa bat pe la usi.) Toata lumea spunea ca suntem nebuni sa aducem pe lume un copil ,in conditiile in care nu aveam o situatie stabila, o casa potrivita.
A urmat o perioada exceptionala, am pornit toti 3 la drum, iar ceea ce a urmat , in timp, a intrecut cele mai roz asteptari.
Ajutorul psihologic, cel legal, sentimentul de siguranta pe care ti-l pot da unele persoane, stii ca orice s-ar intampla cineva este pregatit sa-ti intinda o mana de ajutor, sunt foarte importante. Noi am avut sansa de a fi ajutati de persoane care au avut in prim plan demnitatea noastra.Ne-am descurcat singuri ,material vorbind, dar ne-au scolit in privinta drepturilor si obligatiilor pe care le avem.

 

[bodo]

Bun, sa spunem ca as accepta multe din cele expuse mai sus. Dar iar vin si va intreb, dreptul la libera alegere unde ramane? Sunt pentru o eventuala consiliere, insa, daca parintilor le sunt expuse riscurile si ei nu vor sa si le asume, pentru ca, pur si simplu nu se cred capabili sa faca fatza situatiei, inseamna ca sunt niste criminali? Iara sunt de acord ca exista persoane capabile sa creasca un astfel de copil, insa, dreptul la libera alegere nu mi-l poate lua nimeni. Realizati cati copii , in intreaga lume , sunt condamnati din start pentru ca au nefericirea sa se nasca in familii care n-au nici cea mai mica idee despre handicapul copilului lor si nici posibilitati sa-l creasca corespunzator? Vin din nou si va intreb, e bine sa-i oferim dreptul la viata unui copil , condamnat inca din burta mamei? Eu , daca as fi pusa in situatia sa aleg, mai ales ca am posibilitatea asta, nu mi-as asuma o astfel de responsabilitate. Pana la urma cine hotaraste ce e moral? E moral ca vedem copii cu handicap suferind? E moral ca se toarna atatia copii, fara nicio responsabilitate, si traiesc in conditii mizere? E moral ca oamenii nu-si asuma responsabilitati, desi au stiut riscurile?

 

[Angela74]

dreptul la libera alegere unde ramane?

Asta daca se considera fatul handicapat ca neavand nici un drept.
El nu poate alege (cum dealtfel nimeni) sa se nasca sau nu.
Personal nu contest alegerea parintilor, contest faptul ca au doar doua variante, amandoua distrugatoare.
Societatea noastra bazata pe consum, nu doar material, dar si sentimental, nu accepta decat produse finale de incontestabila' calitate'.
Si ce calitate, super destepti, frumosi,smecheri, descurcareti, sanatosi (numa buni de imbuibat cu produsele caselor farmaceutice miliardare),
singuri,psicolabili,violentati si violenti.
Si la animale functioneaza legea celui mai puternic, dar nu-i mustra constiinta (daca leul papa puii), nu fac concursuri de frumusete, nu-si pun la munca progeniturile, nu-i violeaza etc.

Daca societatea ar fi mai justa fata de oamenii asa zis normali, ar fi loc si nu ne-ar deranja asa zisii handicapati.

 

[anuk]

Depinde in mare masura de handicap si de mediul in care traieste, sa-i luam pe cei cu grave deficiente mentale care se casatoresc si nasc copii retardati pe are nu-i pot ingriji, unde mai pui ca nasc de regula un numar mare de copii . Aici poate ar trebui sa se implice statul sa-i aibe in evidente si sa nu le permita sa se inmultesca.
Pe de alta parte ,stim noi ce-i in mintea copiilor cu dezabilitati ? Daca ei sunt sau nu fericiti ? Cat priveste selectia.....e un drum cu dus ,intors .Intra in ecuatie o serie intreaga de factori.

 

[bodo]

"Societatea noastra bazata pe consum, nu doar material, dar si sentimental, nu accepta decat produse finale de incontestabila' calitate'.
Si ce calitate, super destepti, frumosi,smecheri, descurcareti, sanatosi (numa buni de imbuibat cu produsele caselor farmaceutice miliardare),
singuri,psicolabili,violentati si violenti."

Posibil sa fie asa , insa, pana la urma , cine nu-si doreste un copil reusit? Dar, intr-o societate ca a noastra, cand lumea sta si judeca, un copil cu handicap grav nu are nicio sansa. Pana la urma e vorba si de suferinta lui. Poate ca acesti copii au o lume a lor, insa mi-e greu sa cred ca sunt fericiti. Ganditi-va ca toti acesti copii sunt privati de tot ce inseamna copilarie, de multe ori nu realizeaza nimic din ce se intampla in jurul lor. Nu e drept, oricum o iei. Si daca s-a ajuns pana acolo unde poti sa eviti lucruri ingrozitoare, care oricum te vor marca profund, nu pot sa condamn treaba asta. Pot insa sa condam societatea care arata cu degetul si ignoranta!

 

[anuk]

Un superb articol legat de dezbaterea noastra, vazusem undeva un documentar video ,promit sa-l caut si sa-l pun. Mamele care-l vad renunta la avort fara comentarii,este cutremurator.




La graniţa terorii psihice.



Începuturile torturii stau sub semnul întrebării. Şi-au dat cu părerea marii gânditori ai lumii: scriitori, filozofi, medici, politicieni etc. Nu s-a ajuns la nici o concluzie înţeleaptă care să învingă această mare prăpastie umană.

Epoca primitivă e vinovată: cel care ridică primul piatra este cel mai puternic. Iar puterea însemnă hărţuire. Doctorii au venit cu un concept potrivit căruia tortura începe din pântecul mamei, adică existenţa, mai întâi şi de toate, a unei „torturi intrauterine”, şi de aici reverberaţiile şi reflexiile subconştiente puse în practică pe tot cuprinsul vieţii: sadismul înnăscut. Unele ţări au amendamente în constituţie, ca de exemplu: “Cuvântul persoană, aşa cum este folosit în Amendament, nu îi include pe cei încă nenăscuţi”.

Aceasta opinie, instaurată ca lege, a favorizat în mare măsură, prin subtilul mesaj pe care-l transmitea, graba spre avorturile de convenienţă. Dacă un "fetus" nu este o "persoană", atunci este de presupus că fetusul nu posedă caractere personale, negându-i-se inclusiv capacitatea de a resimţi durerea.
Simt copiii nou-născuţi durerea? Simte un copil durere în timpul vieţii intrauterine? Răspunsul este evident de la sine. Iar monitorizarea copiilor avortaţi, cel puţin în etapele avansate ale sarcinii, demonstrează - imposibil de negat - că ei resimt durerea acută de-a lungul procedurii, adică, până când mor. Să ne imaginăm ca noi înşine (sau propriul copil suntem sfâşiaţi bucată cu bucată, până în momentul în care un organ vital este distrus şi agonia ia, în cele din urmă, sfârşit.
Starea morală a unei societăţi este apreciată prin modalităţile în care îşi tratează cei mai vulnerabili membrii, îndeosebi pe cei mai mici şi pe cei mai vârstnici. Dacă societatea consideră durerea suferită de un copil în timpul unui avort ca fiind irelevantă, înseamnă ca ne-am coborât până la barbarism. Poate fi irelevant din punct de vedere al legilor care sunt astăzi în vigoare, sau poate fi irelevant pentru cei care profită de pe urma industriei avorturilor. Dar nu poate fi considerat irelevant pentru oricine are o conştiinţă morală.
Dorinţa de avort al mamei însemnă hărţuire intrauterină. Întrebări de genul: oare să-l avortez? S-a demonstrat ştiinţific că în sistemul emitor-receptor respectiv: mama transmite-fătul recepţionează (şi invers) orice vibraţie are adânci reverberaţii. Peste 92% dintre mame doresc sau intenţionează să avorteze. Ori hărţuirea intrauterină se transmite şi, la maturitate, e firesc ca aceste inhibiţii să explodeze în individul ajuns pe culmile responsabilităţii. E capabil să dea dovadă de un comportament oribil: hărţuirea e arma teribilă cu care poate învinge lumea. De aici şi dorinţa multora de a îmbrăca o uniformă, de a purta o armă, de a lovi, de a ucide, de a tortura.



http://petrumihaisacu5.blogspot.com/2011/04/la-granita-terorii-psihice.html

 

[anuk]

Daca nu hotaram sa ne nastem, putem hotara sa nu mai traim ?E moral ?
Dreptul de a hotara sa -ti iei viata la noi contestat in Elvetia votat .

Sinuciderea contra cost, subiect tabu în România.

În timp ce elveţienii au votat pentru menţinerea dreptului indivizilor de a-şi alege clipa morţii, românii resping din start o asemenea practică.
Discuția referitoare la sinuciderea asistată e, în România, doar o temă de seminar

Părţi zdrobitoare din populaţia cantonului Zürich au votat alaltăieri în favoarea menţinerii sinuciderii asistate - procedeu care, încă din 1941, a transformat Elveţia într-un "punct Nord" pe busola celor care doresc să fie eutanasiaţi. Circa 85% dintre cei 278.000 de votanţi au respins interzicerea sinuciderii asistate, iar 78% s-au opus scoaterii acesteia în afara legii în ceea ce-i priveşte pe "clienţii" din exteriorul ţării.

Potrivit BBC, aproximativ 200 de oameni vin anual la Zürich pentru a recurge la sinucidere asistată. Mulţi dintre aceştia sunt străini, iar pentru o parte dintre ei nu suferinţele medicale sunt cele care îi determină să-şi dorească sfârşitul, ci pesimismul şi tristeţea. Cea mai cunoscută clinică specializată în eutanasierea persoanelor cu paşaport nonelveţian, Dignitas, raportează eutanasierea a peste 1.000 de străini în întreaga sa activitate.

Prof. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România, spune că Elveţia este singura ţară din lume unde eutanasierea unei persoane este lăsată la latitudinea salariaţilor unei clinici private. În celelalte zone de pe glob unde e permisă, sinuciderea asistată este con diţionată de o serie de examinări medicale.

Cea mai importantă dintre ele trebuie să ateste că pacientul eutanasiat suferă de o boală incurabilă. Exemple de ţări unde eutanasierea e permisă: Olanda, Belgia, Luxemburg, Columbia şi state nord-americane precum Washington, Oregon şi Montana, dar şi state din Mexic. Permisă pentru câtva timp, sinuciderea asistată a fost interzisă în Australia.

Studiu din Moldova.

Vasile Astărăstoae afirmă că, în urmă cu doi ani, o teză de doctorat a încercat să măsoare acceptabilitatea ideii de sinucidere asistată în ţara noastră. Studiul a fost făcut în patru judeţe din Moldova: Iaşi, Bacău, Suceava şi Botoşani. Doar a cincea parte din populaţie a fost de acord cu dreptul la eutanasiere al bolnavilor incurabil. În cadrul aceleiaşi investigaţii, 99% dintre preoţii chestionaţi, 80% dintre medici şi 60% dintre avocaţi s-au declarat împotriva ideii.

Despre preocuparea faţă de sinuciderea asistată în România, prof.dr. Dan Tulbure, şeful secţiei ATI de la Spitalul Fundeni, spune: "Suntem departe de a discuta această problemă. Sunt multe alte teme cu care ne confruntăm. La modul general, ideea nu este agreată nicăieri în lumea medicală". Iar profesorul Astărăstoae conchide: "Mâna care vindecă nu poate fi şi mâna care ucide".

DESTIN

Evreul român care s-a sinucis fără să aibă vreo boală

În urmă cu doi ani, EVZ a relatat cazul unei bărbat, evreu de origine română, care, la vârsta de 62 de ani, a apelat la "serviciile" unei clinici elveţiene pentru a i se curma viaţa. Plătind o sumă pe care prietenii săi o estimau la 7.000 de euro, bărbatul în cauză, Andrei Haber, a fost otrăvit, incinerat, iar cenuşa a fost îm prăştiată de către angajaţii clinicii Dignitas din Zurich.

Evreul se afla la capătul unui lung şir de deziluzii sentimentale. Înstrăinat de unicul fiu şi divorţat de a treia nevastă, Haber a considerat că nu mai are ce căuta pe pământ şi s-a lăsat, resemnat, pe mâna "specialiştilor" de la Dignitas. Cei care îl cunoşteau bine pe Haber le-au reproşat angajaţilor de la Dignitas că profitaseră, fără scrupule, de pe urma stării de spirit a "pacientului" lor şi că, în loc să-i trateze depresia, s-au grăbit să-i toarne în pahar hapul letal.

Contrazicându-i, Dignitas a comunicat EVZ că, înainte de a fi ajutat să-şi ia viaţa, Andrei Haber avusese parte de terapie psihică, dar nu-i modificase opţiunea de a-şi pune capăt zilelor.

Viaţa unui solitar

Andrei Haber fusese născut dintr-o legătură nelegitimă a tatălui său - de care fusese înstrăinat toată viaţa - şi copilărise pe strada Mozart, din cartierul bucureştean Floreasca. Urmase Facultatea de Fizică şi emigrase în Israel în anii ’70. De acolo, a vând o importantă carieră de inginer de calculatoare, a plecat în Elveţia, unde a trăit până când a intrat pe uşa clinicii Dignitas.

Haber, considerat de prieteni un individ cu o inteligenţă sclipitoare, se însurase de trei ori şi pro crease un băiat. Ca şi el, şi fiul lui fusese născut în afara căsătoriei şi trăise despărţit de tată, încă de la vârsta de 2 ani. Mama îl purtase cu ea în îndepărtata Insulă Reunion din Oceanul Indian.

Vot pentru "libertate"

Rezultatul referendumului organizat duminică în Elveţia este văzut de mulţi ca o dovadă a ataşamentului pe care elveţienii îl au faţă de libertatea indivizilor de a-şi hotărî momentul în care destinul li se încheie. La referendum, cele mai mari partide politice din Elveţia - popular şi social-democrat - îşi îndemnaseră adepţii să respingă interzicerea acestui drept.


http://www.evz.ro

 

[bodo]

Cine hotaraste ce e moral sau nu? E moral sa lasi un om sa sufere, probabil in chinuri groaznice ? Si cei de langa el? Cine stie ce-o fi in sufletul unui om condamnat deja la o moarte sigura? De ce sa nu-mi aleg felul de a muri, adica demn si "usor"? Probabil ca si impactul asupra celor din jur va fi unul benefic, stiind ca asta iti dorestisi. In plus, se impaca mai usor cu disparita ta. Am multe argumente care sustin eutanasierea. O parte dine ele le-am gasit excelent sintetizate intr-un articol:

"
Este o modalitate de a opri suferinta extrema prin care trec unii bonavi in stadiu terminal si de a le oferi o moarte linistita. De obicei o “moarte buna” este descrisa ca trecerea in nefiinta intr-un mediu placut, familiar si fara suferinta, ca si cum ai adormi. Cicero spunea ca o “moarte buna” este modalitatea ideala de a respecta legea naturii, parasind lumea in liniste si demnitate.
Oamenii ar trebui sa aiba dreptul sa decida momentul propriei morti. In secolul al XVIII-lea, filozoful scotian David Hume sustinea in eseul sau “Despre sinucidere” ca, intr-o societate libera, oamenii ar trebui sa aiba dreptul sa aleaga modul in care vor sa moara. Unele voci sustin si ca acest drept ar trebui totusi temperat prin obligatia de a nu face rau altei persoane.
Mentinerea in viata a unei persoane, mai mult decat durata naturala de viata (de exemplu prin conectarea la aparate), nu este morala;
Oamenilor ar trebui sa li se permita sa moara cu demnitate. Exista mari diferente intre modurile in care fiecare vede conceptul de “a trai si a muri in demnitate”. Cele mai comune umilinte care ar justifica eutanasia sunt: persoana devine o povara pentru ceilalti, incapacitatea de a mai face fata activitatilor cotidiene, petrecerea ultimei perioade a vietii intr-un spital sau camin,
Rudele bolnavului nu ar mai trebui sa indure clipele dificile in care isi vad apropiatii asteptand o moarte lenta si dureroasa;
S-ar reduce costurile pentru ingrijirea pacientilor incurabili;
Eutanasia si sinuciderea asistata se practica oricum in camine si spitale, iar medicii, membrii familiei sau apropiatii care accepta sa faca asta pot fi acuzati de crima."

http://medlive.hotnews.ro/

In plus, n-ar trebui sa judecam oamenii, nici chiar pe sinucigasi, pana la urma. Probabil ca se va ocupa cineva de trebile astea acolo, unde ajungem toti... Daca nu, cu-atat mai bine .

 

[anuk]

Dupa o "zacare " indelungata la pat ,cand persoana in cauza moare toata lumea spune :" Bine ca l-a strans Dumnezeu ca se chinuia pe el si pe cei din jur" . E o recunoastere generala ca suferinta trebuie curmata, ciudat e ca intrebandu-i pe aceiasi oameni daca sunt de acord cu "sinuciderea asistata" ,ei s-ar opune cu vehementa.

 

[Angela74]

In anumite conditii nu sunt de acord, categoric. De ex, fratele unei prietene este bolnav mintal de la nastere. E major dar are mintea unui copil de 4 ani.Fizic ,este perfect sanatos, este fericit in lumea lui. Nu pot spune ca nu e o povara pt familie, din anumite puncte de vedere. Parintii si-au facut casa la tara, pt a-i oferi mai mult spatiu, posibilitatea de a avea animale, (inafara de prci, gaini,oi, pisici, etc, vreo 4 caini, mari pt afara si mai mici pt in casa), posibilitatea de a haladui dupa bunul lui plac fara constrangerile orasului. Face tratamente, are frati care-l iubesc si care probabil il vor ingriji.
Nu discut despre suferinta fizica, masinariile asigura o viata artificiala, iar eu daca nu doresc sa fiu conectata la un aparat ,consider ca nici nu e sinucidere, viata ma paraseste ea singura, in mod natural, la fel doze mari de morfina se administreaza cu scopul alinarii suferintei , moartea este un eveniment colateral. Terapia durerii este foarte importanta in astfel de cazuri, au fost si mai sunt doctori care nu fac aceasta terapie cu doze masive din motive etice, cine naiba se cred sa decida ei cat trebuie sa sufere sau nu cineva, nu stiu.

Periculos este sa se ajunga la suprimarea celor neapti sa produca, celor care vor fi inafara unor reguli ale unei 'societati civilizate si avansate'.

Exemplul din articol (ala ca n-a mai vrut sa traiasca pur si simplu) este absurd.Ce, nu avea destule trenuri sau poduri? Putea sa-si faca treaba fara sa implice pe altii.

 

[anuk]

Sunt situatii si situatii,eu ma refeream la bolnavii care sufera ingrozitor ,care nu au sansa de vindecare si care nu mai doresc sa-si prelungeasca agonia. Sa fie optiunea celui in cauza cu motive intemeiate mediale.In cazul baiatului de care vorbesti tu,nu s-ar pune problema chiar daca prin absurd parintii ar cere-o ,pt situatii de genul exista exista instiutii ale statului.Va spusesem ca am si eu o cunostinta cu un copil cu grave probleme, ieri am vorbit cu mama lui si mi-a spus ca starea lui este f grava, ca nu poate manca nimic ,doar mancare pt bebei (el are 34 de ani )ca sangeraza, etc,etc. si medicatia pe luna este de 100.000.000 lei vechi. Cu toate asta nici in cazul lui nu se pune problema sinuciderii asistate ,desi el numai fericit nu este.
Noi vorbim ipotetic dar eu agreez acesta solutie, nu mi-as dori sa devin o povara pt cei dragi mie.

 

[bodo]

Cum spuneam si mai sus, cine hotaraste ce e moral si ce nu e? Cine suntem noi sa judecam deciziile celor care sunt condamnati la moarte sau sunt pur si simplu intr-o situatie pe care ei o considera fara cale de rezolvare? Nu putem sti ce e in mintea fiecarui om care trece prin astfel de stari (uneori nu stim nici ce-i in mintea noastra). Poate parea straniu, dar , intr-un anume fel incerc sa inteleg si psihologia sinucigasului (desi n-am reusit). Si stau sa ma intreb daca , pana la urma actul in sine e unul de lasitate sau curaj. Sincer, io vad sinuciderea un act de curaj extrem (cel putin raportandu-ne la momentul realizarii ei ), poate de aceea omul din articolul de mai sus n-a putu s-o faca singur. Daca a platit petru asta, e strict problema lui (probabil, in sinea lui , a plecat mai impacat ca n-a facut-o el). Nu i-a obligat nimeni pe cei care au luat bani sa-l asiste. Consider ca decizia apartine celui in cauza si numai lui (in cazurile in care omul e conectat la aparate e decizia familiei, dar aici nu ai ce sa contesti si o consider o decizie corecta, oferindu-i bolnavului dreptul la o moarte linistita. Prelungindu-i aceasta stare nu rezolvi nimic).
In celelalte cazuri expuse de voi, nici nu se pune problema unei eunatasieri. Nu pot sa comentez asa ceva, ca nu m-as fi gandit niciodata ca ar putea sa-i treaca prin cap cuiva sa faca asta, cu atat mai mult propriilor parinti. Refuz pur si simplu sa cred ca ar exista undeva, prin lumea asta mare, astefel de creaturi.