LEGENDE

[anuk]

Uite si o legenda despre lacramioare romanesca

Se spune că înainte de vremea lui Ştefan cel Mare, trăia o femeie atât de săracă încât nu avea nici după ce bea apă.
Aceasta avea un băiat care, datorită hărniciei lui, a reuşit să ajungă cioban la împărat.
Şi el păştea împreună cu un alt băiat oile împărăteşti prin locuri neumblate de nimeni.
Prin pădurile prin care cutreiera, băiatul găsea flori minunate, care creşteau singure, de la sine, fără să le îngrijească cineva. Când le lua în mâna, le mirosea, le făcea bucheţele, florile îi furau ochii şi inima cu frumuseţea şi parfumul lor. Sufletul şi inima lui devenisera acele flori.
Pe lângă flori, el mai avea un fluier fermecat.
Florile şi fluierul îi mângâiau inima şi-i înălţau sufletul.
Fluierul îl ţinea la brâu sau în traista cu mâncare şi când cânta din el, era minunea lui Dumnezeu.
Aşa frumuseţe de cântece nu se mai pomeniseră în lume!
Oile, când îl auzeau cântând, nu le mai trebuia nici mâncare, ridicau capul spre el şi ascultau cu sfinţenie. Tot aşa făceau păsările sălbatice, care se opreau din zbor în văzduh şi-l priveau. Apele curgătoare, cât de mari erau, stăteau în loc!
În sfârşit, toate făpturile văzute şi nevăzute ale lui Dumnezeu, proslăveau frumuseţea rară a cântărilor ciobanului.

Împăratul, stăpânul ciobanului, avea o fată frumoasă de care îi era mai mare dragul, mai ales că Dumnezeu o dăruise cu haruri alese şi a cărei pasiune erau, ai ghicit, florile sălbatice.
Când a crescut mai mare, prinţesei îi plăcea să hoinărească singură prin păduri şi să caute flori.
Şi ca să nu mai staţi mult la îndoială, într-o zi, prinţesa s-a întâlnit cu ciobanul împărătesc, tocmai atunci când el cânta din fluierul fermecat.
Mare i-a fost mirarea când a văzut cum copacii din pădure îşi plecau vârfurile la pământ, în semn de mare dragoste pentru cântece, dar n-a spus nimic pentru că îi plăcuse şi ei cântecul din fluier.
Recunoscând-o pe domniţă, ciobanul s-a plecat cu respect, iar fata i-a spus:
- Măi ciobane, tu trebuie să ştii unde sunt florile cele mai frumoase!
- Da, măria-ta, ştiu. Florile frumoase sunt departe, departe...E tare greu să ajungi la ele prin tufişuri şi mărăcini, a spus băiatul.
- Cum o fi, cum n-o fi, eu vreau să merg acolo, a stăruit domniţa.

Băiatul s-a supus, până la urmă, pentru că nu avea cum să se pună cu fată împăratului.
Au plecat amândoi, după flori, prin pădure.
Ciobanul mergea înaintea domniţei şi-i făcea loc printre tufe, spini şi mărăcini, prin locuri unde nu puteai străbate nici cu sufletul.
Au mers tare mult, până au ajuns într-o poiana neumblată de suflet de om.
Până să ajungă acolo, toate hainele, chiar şi cămaşa, ba chiar şi pielea frumoasei domniţe erau ferfeniţă.
Dar ajunsi in poiana..ce sa vezi!?!
Nesemănate, neîngrijite, nemirosite de nimeni, erau acele flori, atât de frumoase şi înmiresmate încât îţi robeau sufletul şi-ţi furau inima!
Acolo era raiul pământesc.
Şi domniţa a început să culeagă un braţ mare de flori.
La întoarcere, ciobanul a văzut că jumătate din frumoasele flori din buchetul domniţei se risipiseră prin tufişuri, spini şi mărăcini.
S-a îndreptat spre locul unde erau oile.
- Nu mi le-ai dat pe toate, i-a spus domniţa după ce el i-a întins buchetul.
- Ba da, Măria ta, uită-te că nu mai am nici una, de leac măcar!
- Nu-i adevărat, mai ai una pe care nu vrei să mi-o dai. O ai în traistă ta. Îţi poruncesc să o cauţi, s-o găseşti şi să mi-o dai!
Cu greu a căutat ciobanul în traistă, pentru că nu voia să-i arate domniţei taina lui de acolo: un dărăb de mămăligă crudă cu ceapă şi puţină sare. Acestea erau bucăţele omului sărac şi fericit.
- Uite, Măria ta, nu am nici o floare!
- Dar această ce-i, a întrebat domniţă şi i-a arătat fluierul fermecat. Pe el îl căutam. De acum este al meu şi ţi-l iau.

Ciobanul nu a avut încotro, dar după ce i-a luat fluierul nepreţuit, din ochi au început să-i picure lacrimi- izvor. Ele îi brăzdau faţa, cădeau pe iarbă, jos pe pământ şi din lacrimi se făceau- minunea minunilor, nevăzută, neauzită, nemaipomenită în lume, nici până atunci şi nici de atunci încoace, frumoasele floricele albe.
Din lacrimile multe şi fierbinţi ale ciobanului au ieșit multe flori albe, aşa mare durere a avut el pentru fluierul lui fermecat!
Domniţa a cules din acele flori şi le-a dus acasă la părinţi şi le-a spus toată minunea văzută cuvânt cu cuvânt.
Ciobanul a plecat şi de supărare a rătăcit prin lume şi nu s-a mai întors nicodată la oile lui dragi, pentru că fluierul fermecat era sufletul şi inima lui.
De atunci au rămas pe lume florile albe, lăcrămioarele.


http://copiipovesti.blogspot.ro/2013/02/lacramioarele-legenda-populara.html

 

[anuk]

Tot o legenda romaneasca despre floarea lacramioara numita si margaritar. Lasand continutul legendei ,imi place si dulcele grai romanesc ca nu-i pe lume o alta limba mai frumoasa ca a noastra



Multe lighioane sălbatice şi fioroase au bântuit ţara asta...
Şi, pe când se împlineau celea ce voi să vi le spun, erau tătarii cari năvăliseră în părţile acestea...
În sat la noi era o fată tânără din neamul meu; Mărgărita o chema. Era frumoasă, de nici n-o să mai pomeniţi vreodată aşa frumuseţe: faţa ei albă ca un crinişor şi rumenioară ca smeura, buzele ei erau două coacăze împreunate, şi dinţii ei, picături de lapte.
Şi iubea ea pe un flăcău de la noi, pe nume Voinea, pentru că din toţi voinicii în toată ţară el era cel mai bărbat: bătea şapte tătari odată....
Şi Voinea iubea pe Mărgărita; o iubea cum iubea luminile ochilor ei mândri şi scânteioşi, cum iubea zilişoarele lui senine şi fericite. Se întâlneau în toate serile, după apusul soarelui, la o râpă, pe care o numeau bătrânii noştri „Râpa Florilor”.
De Mărgărita-i plăcea şi căpitanului tătarilor, cum spun bătrânii că se numea, han, dar lui îi era frică de Voinea, căci rău chisăgea românaşul nostru în tătari şi când auzeau de numele lui, se băgau în gaură de viezure, în găurice de şarpe; numai se încrunta Voinea la ei şi-i apucau friguri de moarte.
Hanul jură să omoare pe Voinea şi să fure fata şi păgânul nelegiuit îşi ţinu jurământul. El pândi pe tinerii noştri când se duceau să se întâlnească la „Râpa Florilor”. Se ascunse după o stâncă şi trase în Voinea şapte săgeţi înveninate, cari îl străpunseră în şapte părţi şi făcură să-i ţâşnească sângele din şapte locuri.
Voinea căzu în genunchi, apăsă capul său pe sânul fetei şi ea-ncepu a-l acoperi cu sărutări şi a vărsa şiroaie de lacrimi ce scăldau floricelele pe cari se aşezase.
Voinea pierdu tot sângele său, se răci îngheţă şi-şi dădu cea din urmă suflare pe sânul Mărgăritei, strângând-o în cea din urmă îmbrăţişare.
Când hanul tătar văzu că Voinea nu mai mişcă şi nu mai dă nici un semn de viaţă, se apropie ca un turbat şi luă fata în braţe. Dar Mărgărita văzându-l, găsi o putere şi o bărbăţie nespusă; simţi sângele, până atunci închiegat la inimă, urcându-i-se în faţă şi împâienjenindu-i ochii. Într-o clipită se deschise de betelele cari strângeau mlădiosu-i mijlocel şi, trăgându-le cu iuţeală după gâtul hanului, îl strânse aşa de tare, încât turbatul păgân căzu lângă trupul lui Voinea şi-şi dădu ochii este cap. Când îl văzu ameţit astfel, fata îl prăvăli în râpă, privindu-l împietrită cum se izbea capul lui, din stâncă în tâncă...
De inimă rea, fata a înnebunit şi bătrânii spun că,mult timp după acea nenorocoasă întâmplare, o umbră despletită se preumbla rătăcită pe râpă şi vărsând lăcrimiori, care picând pe flori, le albea.
Şi se zice că sângele ţâşnind, a roşit florile împrejurul lui Voinea şi de atunci a rămas florilor roşii numirea de „sângele Voinei” precum a rămas floricelelor scăldate de lăcrimioarele Mărgăritei numele de mărgăritărel.
De atunci se numeşte şi râpa aceea „Râpa Tătarului” şi stânca pe care a căzut Voinea, „Stânca Morţii”. Iată de unde vine acelor floricele albe şi mici, cari au coloarea şi forma unei lăcrămioare, numirea de mărgăritărel şi de unde şi-au luat nişte flori roşioare, care cresc mai cu seamă pe marginea râpelor, numele de „sângele Voinei”.

Tony Brill - Legende populare româneşti


http://www.e-calauza.ro/

 

[anuk]

Legenda divinității omului



O legendă veche spune că, mai demult, oamenii erau buni. Dar au profitat atât de mult de puterea divină din ei, încât Brahma, stăpânul tuturor zeilor, a decis să le ia această putere și să o ascundă într-un loc unde va fi imposibil de găsit. Tot ce i-a rămas să facă era să găsească ascunzătoarea potrivită.
A fost convocat consiliul zeilor pentru a se găsi soluția.
Zeii au sugerat: “De ce să nu îngropăm puterile omului în pământ?”
Brahma a răspuns: “Nu, nu vom face asta pentru că omul vă săpa adânc și le va găsi.”
Atunci zeii au spus: “În acest caz, să le trimitem divinitatea pe cel mai adânc fund al oceanului.”
Dar Brahma a răspuns din nou: “Mai devreme sau mai târziu, omul va explora adâncurile oceanului și cu siguranță că o vor găsi și o vor aduce la suprafață.”
Astfel zeii au concluzionat: “Nici pământul, nici oceanul nu sunt locuri unde puterea divină să fie in siguranță, însă alte idei de ascunzătoare nu mai avem.”
Brahma a exclamat dintr-o dată: “Iată ce vom face cu divinitatea omului! O vom ascunde adânc înăuntrul lui, pentru ca este singurul loc unde nu va căuta.”
De atunci încoace, conform legendei, omul a căutat în toată lumea, a explorat, a urcat și a săpat căutând ceva ce a fost în tot acest timp înăuntrul lui.


http://filedelumina.ro/

 

[mod1]

Legenda blajinilor face parte dintr-un ansamblu al credințelor tradiționale românești. Sunt mult mai bine cunoscute mitologiile altor popoare, ansamblul divinităților din Grecia și Roma antică sau cel al popoarelor nordice, în vreme ce legendele românești de dinainte de creștinism și-au găsit refugiul aproape exclusiv în tomurile științifice. Conform legendelor populare românești, blajinii au luat parte la o confruntare ce a zguduit temeliile pământului la puțină vreme după facerea lumii, un război de talia celui din Stăpânul Inelelor, o ciocnire dintre bine și rău care a pecetluit soarta omenirii.
La început au fost Fărtații

Conform miturilor românești lumea a fost făcută de Fărtatul și Nefărtatul, divinități originare ce locuiau într-un arbore care făcea legătura între cer și pământ. După ce au întocmit cosmosul, cei doi frați, în joacă, și-au făcut din lut câte o copie a celuilalt. Alcătuirea făcută de Nefărtatul a încercat să redea cât mai bine forma exterioară a modelului, lăsând deoparte calitățile spirituale și tocmai de aceea a eșuat. În schimb Fărtatul a reușit o copie fidelă a zeității subterane partenere: informă și imperfectă, pe care a însuflețit-o și a lăsat-o să umble pe pământ. Așa au apărut căpcăunii, prima formă de viață aproape inteligentă: cu cap de câine, cu un singur ochi, lipsiți de grai și canibali.
Uriașii, oamenii și blajinii

Fărtații au hotărât să scape de imbecilii căpcăuni și au alcătuit spița uriașilor, ființe antropomorfe de dimensiuni gigantice al căror rol a fost exterminarea căpcăunilor. După izbânda asupra primei creații a Fărtaților, uriașii s-au răspândit peste tot și și-au construit cetăți de pământ, devenind din ce în ce mai puternici. Șleampeți și distrugători, uriașii aveau o fire schimbătoare, și au început să-i dușmănească pe Fărtați. Oamenii au reprezentat a treia etapă a experimentelor divine, fiind creați după uriași. De la bun început și-au imitat creatorii, pe Fărtat în cele bune, pe Nefărtat în cele rele – și i-au imitat atât de bine încât au stârnit îngrijorarea celor două divinități.

Blajinii au fost ultima creație a Fărtaților, asemănători cu oamenii, însă în mod fundamental buni și credincioși, lipsiți de orice elemente de civilizație, dar îmbogățiți de frumusețe spirituală. În unele variante ale legendelor populare românești blajinii sunt de fapt prima creație a Fărtaților și cea mai reușită dintre toate, lăsată la marginea lumii pentru încheierea celorlalte experimente antropogonice.
Războiul lumii și vitejia blajinilor

Semețiți în urma înfrângerii căpcăunilor și după ce au luat în stăpânire lumea, uriașii s-au ridicat împotriva Fărtaților. S-au prins de marginile cerului și au încercat să-l răstoarne pentru a-l doborî pe Fărtat. Apele cerului au inundat pământul și rădăcinile arborelui lumii, amenințându-l pe Nefărtat cu înnecul, iar oamenii au început să se lupte cu uriașii încercând să-i oprească.

În tot acest timp blajinii au sprijinit cerul cu stâlpi de piatră, împiedicându-i pe uriași să-l răstoarne. Până la urmă, sub loviturile Fărtaților și ale oamenilor, împiedicați să dărâme cerurile de blajini, uriașii au căzut în apele care acoperiseră pământul chiar din cauza lor și s-au înnecat. Doar că acest potop amenința să răstoarne pământul, dar salvarea a venit tot de la blajini care l-au sprijinit cu stâlpi de piatră și au reparat stricăciunile produse de inundații.
Pământul oamenilor

Înfruntarea cu uriașii a adus echilibrul în care se găsește lumea până în ziua de azi: Fărtatul în ceruri, Nefărtatul sub pământ și oamenii pe pământ. Blajinii s-au retras în rugăciune pe alt tărâm, pe Ostroavele Albe înconjurate de Apa Sâmbetei, acolo unde duc o viață sfântă, în post și rugăciune. Simpli de felul lor, blajinii nu au haine și nu știu să socotească trecerea timpului, astfel că află cu întârziere de o săptămână de sărbătoarea Paștelui, când ajung la ei pe Apa Sâmbetei cojile de ouă înroșite și fărâmituri de bucate. Dar au rămas de partea oamenilor, în numele cărora se roagă și pe care îi ajută să treacă vămile de după moarte.

http://moldnova.eu/ro/tainele-blajinilor-un-razboi-cosmic-de-talia-stapanului-inelelor/