Old DG
New member
- Joined
- Jan 2, 2010
- Messages
- 5,244
- Reaction score
- 0
Intrucat am postat suficiente povestiri cu talc si short stories, vine randul povestirilor mai lungi, scrise cam acum 15 ani!
Adâncul rece al nopţii
(1)
Soarele roşiatic aprins pare că s-a agăţat deasupra coroanelor copacilor. Razele sale orbitoare se oglindeau în suprafaţa calmă şi vlăguită a lacului, de unde, reflectate, pătrundea ca nişte săgeţi de foc în ochii celor ce doreau să admire apusul. Adierea vântului ridica fuioare de praf ce se învolburau deasupra firelor de iarbă grase şi moi, trecând deasupra lor în valuri-valuri până se pierdeau printe copacii ce străjuiau aidoma unui gard viu întreaga întindere a lacului blând. Tufe rare de flori de câmp, ale căror culori vii, galbene, albastre, albe, împrăştiau un iz de parfum celui ce le admira vecinătatea chiar şi trecător.
O pâclă, ca o ceaţă fină, fierbinte, se lăsa cu fiecare clipă în care soarele îşi trecea trupul spre cealaltă parte de lume, spre a lăsa naturii binecuvântata răcoarea şi odihnă nopţii. Deja o parte din razele sale se strecurau jucăuşe printre ramurile încărcate de frunze ale celor mai semeţi copaci, străbătându-le şi împrăştiind în jur ultimele puncte ale trecătoarei călduroase zile.
Necunoscute păsări ţipau strident, jucându-se, asemeni copiilor zglobii ce scapă din amorţeala monotonă a unei după-amieze fierbinţi, zbătându-se, agitându-se şi foşnind printre frunzele mari şi sănătoase ale crengilor cărnoase. Chiar şi această joacă, te făcea să-ţi dai seama de frumuseţea şi minunăţia naturii care te îmbia, asemeni unei gazde primitoare, să-i descoperi tainele ispititoare.
Lunga zi de septembrie adormea. Încet, încet, răcoarea serii punea stăpânire pe întreg ţinutul. Malul, scăldat de valurile aproape insesizabile ce încreţeau oglinda lacului, părea că se topeşte undeva sub cuptorul orbitor al globului solar ce , din anumite poziţii, pare că se stinge-n lac. Cufundată sub prima perdea a nopţii, păduricea adormea şi ea, doar lacul dă impresia că fierbe încetişor. Întreaga suprafaţă i se mişca şi ondula, făcând să eşueze pe mal bucăţi mari din mătasea broaştei. Din când în când, câte o pasăre rătăcită se mai aventura plină de vitejie deasupra lacului, coborând până aproape de apă, ca apoi, dintr-o zvâcnire, să se ridice sus, spre cerul fără nori, ţipând strident.
Aceasta era atmosfera şi imaginea când Mihnea, Radu şi Ramona se opriră scoţându-şi rucsacurile şi lăsându-le să le cadă la picioare.
(2)
-Măi să fie. Ce fain e apusul. În oraş îl vedem în fiecare zi şi trecem peste el ca şi cum nici nu ar exista, iar aici, întreaga imagine se schimbă şi ne oferă o asemenea super imagine, nu-i aşa? face Radu inspirând şi expirând adânc aerul răcoros ca şi cum ar fi la porţie şi vrea să profite cât mai poate de pe urma lui.
-Ehei, băiete, asta-i viaţa modernă. Ce ar fi dacă toţi din oraş s-ar aduna seara să admire apusul...
-Daa, printre blocuri nu, zâmbeşte Ramona. Ce apus să vezi în oraş când uneori e mai mult fum şi smog. Dar cel puţin ne-a mai rămas natura asta. Să profităm de ea şi poate aşa învăţăm s-o preţuim mai mult.
-Uite unde stătea ecologia,face Radu mişto de ea strâmbându-se. Eu zic să lăsăm deoparte filozofia asta şi să ne vedem de treabă. Acuşi se-ntunecă şi n-am adunat nici măcar lemne de foc, de montat cortul ce să mai zic.
-Eu nu mă duc după lemne, să fie clar, e fermă Ramona pironindu-şi braţele în şolduri ca un stăpân în faţa slugilor. Prefer să ajut la cort, dar nu mă aventurez aiurea pe aici.
-Da cine a zis să mergi tu? îi dă replica Mihnea, uşor ironic, azvârlind după ea cu o creanguţă uscată pe care o culege de pe jos. Merg eu, oricum prefer să adun vreascuri decât să mă enervez cu montatul cortului
-Vorba multă sărăcia omului! decretează Radu răsturnând gălăgios beţele metalice din sacul de cort. Vino-ncoa’ ecologisto şi ajută-mă . Ai vrut la cort, atunci hai!
Ramona îi întoarce o strâmbătură pe care el n-o vede căznindu-se cu cealaltă parte a cortului ce nu vroia să iasă din sac.
Mihnea o i-a încetişor spre copacii ce par mai apropiaţi. Merge încet, agale, culcând la fiecare pas, iarba moale. Se întoarce zâmbind când îi aude pe cei doi comentându-şi ceva unul altuia ceva, dar nu reuşeşte să prindă decât o frântură din vocea piţigăiată a Ramonei ce se plânge de o „corvoadă”. Radu gesticula aşa aplecat cum era asupra cortului ce zăcea desfăcut şi întins la pământ. Păreau ca doi cocoşi gata de luptă.
Cerul albastru, senin, se întunecă parcă văzând cu ochii iar într-un colţ luna îşi făcu apariţia în toată splendoarea ei. Niciun nor nu tulbură această măiastră apariţie ce promitea o noapte plină de lumină. Vântul părea inexistent, doar frunzele copacilor îl dădeau de gol când prindeau a foşnii şi oglinda lacului care se încreţea, creând mici valuri înspumate.
Adâncul rece al nopţii
(1)
Soarele roşiatic aprins pare că s-a agăţat deasupra coroanelor copacilor. Razele sale orbitoare se oglindeau în suprafaţa calmă şi vlăguită a lacului, de unde, reflectate, pătrundea ca nişte săgeţi de foc în ochii celor ce doreau să admire apusul. Adierea vântului ridica fuioare de praf ce se învolburau deasupra firelor de iarbă grase şi moi, trecând deasupra lor în valuri-valuri până se pierdeau printe copacii ce străjuiau aidoma unui gard viu întreaga întindere a lacului blând. Tufe rare de flori de câmp, ale căror culori vii, galbene, albastre, albe, împrăştiau un iz de parfum celui ce le admira vecinătatea chiar şi trecător.
O pâclă, ca o ceaţă fină, fierbinte, se lăsa cu fiecare clipă în care soarele îşi trecea trupul spre cealaltă parte de lume, spre a lăsa naturii binecuvântata răcoarea şi odihnă nopţii. Deja o parte din razele sale se strecurau jucăuşe printre ramurile încărcate de frunze ale celor mai semeţi copaci, străbătându-le şi împrăştiind în jur ultimele puncte ale trecătoarei călduroase zile.
Necunoscute păsări ţipau strident, jucându-se, asemeni copiilor zglobii ce scapă din amorţeala monotonă a unei după-amieze fierbinţi, zbătându-se, agitându-se şi foşnind printre frunzele mari şi sănătoase ale crengilor cărnoase. Chiar şi această joacă, te făcea să-ţi dai seama de frumuseţea şi minunăţia naturii care te îmbia, asemeni unei gazde primitoare, să-i descoperi tainele ispititoare.
Lunga zi de septembrie adormea. Încet, încet, răcoarea serii punea stăpânire pe întreg ţinutul. Malul, scăldat de valurile aproape insesizabile ce încreţeau oglinda lacului, părea că se topeşte undeva sub cuptorul orbitor al globului solar ce , din anumite poziţii, pare că se stinge-n lac. Cufundată sub prima perdea a nopţii, păduricea adormea şi ea, doar lacul dă impresia că fierbe încetişor. Întreaga suprafaţă i se mişca şi ondula, făcând să eşueze pe mal bucăţi mari din mătasea broaştei. Din când în când, câte o pasăre rătăcită se mai aventura plină de vitejie deasupra lacului, coborând până aproape de apă, ca apoi, dintr-o zvâcnire, să se ridice sus, spre cerul fără nori, ţipând strident.
Aceasta era atmosfera şi imaginea când Mihnea, Radu şi Ramona se opriră scoţându-şi rucsacurile şi lăsându-le să le cadă la picioare.
(2)
-Măi să fie. Ce fain e apusul. În oraş îl vedem în fiecare zi şi trecem peste el ca şi cum nici nu ar exista, iar aici, întreaga imagine se schimbă şi ne oferă o asemenea super imagine, nu-i aşa? face Radu inspirând şi expirând adânc aerul răcoros ca şi cum ar fi la porţie şi vrea să profite cât mai poate de pe urma lui.
-Ehei, băiete, asta-i viaţa modernă. Ce ar fi dacă toţi din oraş s-ar aduna seara să admire apusul...
-Daa, printre blocuri nu, zâmbeşte Ramona. Ce apus să vezi în oraş când uneori e mai mult fum şi smog. Dar cel puţin ne-a mai rămas natura asta. Să profităm de ea şi poate aşa învăţăm s-o preţuim mai mult.
-Uite unde stătea ecologia,face Radu mişto de ea strâmbându-se. Eu zic să lăsăm deoparte filozofia asta şi să ne vedem de treabă. Acuşi se-ntunecă şi n-am adunat nici măcar lemne de foc, de montat cortul ce să mai zic.
-Eu nu mă duc după lemne, să fie clar, e fermă Ramona pironindu-şi braţele în şolduri ca un stăpân în faţa slugilor. Prefer să ajut la cort, dar nu mă aventurez aiurea pe aici.
-Da cine a zis să mergi tu? îi dă replica Mihnea, uşor ironic, azvârlind după ea cu o creanguţă uscată pe care o culege de pe jos. Merg eu, oricum prefer să adun vreascuri decât să mă enervez cu montatul cortului
-Vorba multă sărăcia omului! decretează Radu răsturnând gălăgios beţele metalice din sacul de cort. Vino-ncoa’ ecologisto şi ajută-mă . Ai vrut la cort, atunci hai!
Ramona îi întoarce o strâmbătură pe care el n-o vede căznindu-se cu cealaltă parte a cortului ce nu vroia să iasă din sac.
Mihnea o i-a încetişor spre copacii ce par mai apropiaţi. Merge încet, agale, culcând la fiecare pas, iarba moale. Se întoarce zâmbind când îi aude pe cei doi comentându-şi ceva unul altuia ceva, dar nu reuşeşte să prindă decât o frântură din vocea piţigăiată a Ramonei ce se plânge de o „corvoadă”. Radu gesticula aşa aplecat cum era asupra cortului ce zăcea desfăcut şi întins la pământ. Păreau ca doi cocoşi gata de luptă.
Cerul albastru, senin, se întunecă parcă văzând cu ochii iar într-un colţ luna îşi făcu apariţia în toată splendoarea ei. Niciun nor nu tulbură această măiastră apariţie ce promitea o noapte plină de lumină. Vântul părea inexistent, doar frunzele copacilor îl dădeau de gol când prindeau a foşnii şi oglinda lacului care se încreţea, creând mici valuri înspumate.