LUNGI POVESTIRI CU FINAL NEASTEPTAT

[Old DG]

(7)
-Nu ştiu...dar mie mi s-a părut că de acolo vine, arată ea cu mâna spre camera încuiată.
Ştefan se uită la ea chiorâş zâmbind în colţul gurii.
-Mă! Tu vrei să mă faci cu tot dinandinsul să deschid uşa aia, nu-i aşa?!
-Ce zici?! Nu măi, nuu! Ţi-am spus că de acolo s-a auzit, acum ce să fac. A bubuit ceva, de două ori, ca şi cum ar fi căzut ceva jos aşa, din două mişcări. M-am uitat dar nu s-a mai auzit nimic.
Ştefan se întoarce pe călcâie, deschide uşa şi se uită se uită. Trec câteva secunde, apoi ridică din umeri.
-Se pare că nu-i nimic. Cine ştie, poate că întradevăr o fi căzut ceva. Habar n-avem ce e acolo. Poate că o fi picat ceva. Dumnezeu ştie.
-Dragul meu, eu m-am speriat, dacă vrei să ştii.
-Offf, măi Carmenuţa, o cuprinde el în braţe. La urma urme-i nu-i decât o casă veche. Îţi dai seama că se mai poate să pice câte ceva. Acum...
-Mda, cât de uşor e să zici... Dar să fi fost aici să auzii.
-Nu zic nu, probabil m-aş fi speriat şi eu, dar asta e, ce să facem acum. Trecem peste. Hai mai bine să mâncăm ceva că altfel ce vei auzi vor fi maţele mele cum chiorăie de foame.
Carmen răsuflă adânc şi nu mai comentează nimic.
Noaptea se lăsa ca un linţoliu, încet şi greu peste întreaga natură. Pe cerul senin apăruseră zdrenţe de nori negri ce păreau a se unii cu fiecare minut formând o perdea opacă. Luna, ce răsării aruncându-şi lumina albăstruie, începu să se recunoască învinsă de aceşti nori ameninţători. Aerul se răci, iar vântul se înteţii.
Ştefan se ridică de la masă ţinându-se cu mâinile de burtă şi închise geamul. Carmen, după ce abandonă tacâmurile în farmurie, îşi aprinde tacticos o ţigară.
-Bine că acum îţi aprinzi, după ce am închis geamul, o dojeneşte el părinteşte.
-Las’ că nu mori, se ridică ea greoi târşiindu-şi leneşă picioarele.
-Te-a moleşit masa asta, nu?râde el de ea.
-Cam aşa ceva. Acum m-aş băga în pat şi gata!
-Păi cine te opreşte?
-Şi cine strânge? Strângi tu?!
-Strângem mâine amândoi.

---

(8)
-Las’... Lasă că strâng eu după ce fumez. Nu lăsăm pe mâine, şti că nu-mi place, mai zice ea sprijinându-şi coatele pe pervazul geamului deschis suflând fumul albăstrui afară unde fu împrăştiat pe loc de vânt.
Aproape că înghiţi al doilea fum când vede, pentru o fracţiune de secundă, prin geamul întunecat ce dădea tot spre curte, al camerei încuiate, o siluetă albicioasă.
Se îneacă şi tuşeşte tare oprindu-i-se respiraţia. Ştefan din doi paşi e lângă ea şi după ce o loveşte uşor după ceafă o face să-şi revină. O ajută să se ridice lângă geam ca să respire câteva guri de aer proaspăt.
Ochii ei roşii şi înlăcrimaţi începeau să-şi revină.
-Vezi ce păţeşti dacă fumezi, o ceartă el.
-Am văzut ceva în camera aia, se agaţă ea de gulerul lui cu amândouă mâinile. Sincer îţi spun, de aceea m-am înecat. A fost cineva în dreptul geamului. Când m-am uitat acolo s-a ferit brusc, dar tot l-am văzut!
-Un bărbat?!
-Nu ştiu...! Pe cuvânt, îţi spun, doar nu mă joc acum! Era îmbrăcat cu ceva ce părea un halat descheiat sau aşa ceva, în orice caz, deschis la culoare. Nu te mint l-am văzut. Parcă stă şi mă urmăreşte pe oriunde merg. Mai întâi când ai coborât tu cu bubuiala aia şi acum aici!
Fără să stea să se gândească prea mult, Ştefan, cuprins d eun val de adrenalină şi furie, deschide nervos uşa ce dă spre holul întunecat, îl străbate cu paşi repezi şi apăsaţi, apoi bate cu pumnul în uşa camerei încuiate.
Bum..! Bum..! Bum..!
-Băi, care eşti acolo! Te-ai pus să te joci cu noi, bă! I-a ieşi tu afară să stăm de vorbă, să vorbim aşa, ca între bărbaţi! Bum...! Bum..! ,mai dă el cu pumnul în uşă apăsând totodată pe clanţa, dar uşa rămase închisă, iar dinăuntru nu răzbăte niciun zgomot. Ascultă, bă amărâtule!continuă el pornit. Dacă mai te joci de-a sperietoare cu noi, trec şi prin uşa asta şi prin tine! M-ai auzit, laş nenorocit!îşi varsă el năduful şi încheind cu un picior bine plasat în mijlocul uşii ce se scutură din încheieturi.F___ţi mama ta de nenorocit!!
Carmen îl apucă de mână trăgându-l până înapoi în bucătărie.
-Opreşte-te! Acum indiferent cine-o fi sper c-a înţeles mesajul!
Ştefan mai trage câteva înjurături ameninţând cu pumnul încleştat uşa ce abia se mai vede din întunecimea holului.

 

[Old DG]

(9)
Câteva minute bune se lăsară amândoi pe pat incapabili să-şi spună ceva. Se uitau unul la altul şi într-un sfârşit Ştefan zâmbii.
-Ce m-a luat valul, zice el...hihihi... Oare cu cine m-am certat. Poate nu-i nimeni acolo...hahahaha...
Carmen râde şi ea, dar nu cu aşa încredere.
-Eu îţi spun că am văzut pe cineva. Acum, că se joacă cineva, sau sunt nişte aurolaci din ăstia ce-şi petrec noapte p-aici, asta nu ştiu. Oricum, peste noapte vreau să punem un scaun la uşă la bucătărie, aşa, ca să fiu eu liniştită.
-Ei că asta le-ar mai trebui, să încerce să vină aici. păi nu-i fac praf! Dacă întradevăr e un idiot din ăsta, păi mai întâi îl fac praf şi apoi îl dau pe mâna poliţiei.
-Îmi trebuie la baie, schimbă ea subiectul. Vii cu mine?
-Normal! se ridică el.
-Şti ce, eu pun scaunul la uşă acum, zice ea fixându-l în aşa fel încât uşa care se deschidea spre interior să nu poată fi deschisă decât forţat.
Încuiară uşa şi ieşiră. Pe casa scărilor era lumină, aşa că nu întâmpinară greutăţi să ajungă la baia de rezervă. Nici aici nu era decât apă rece, dar asta nu mai conta atât de mult. Pe drum, Ştefan glumi iar legat de lupta asta a lui cu „morile de vânt”. Îşi râde singur de el, dar recunoaşte că şi-a ieşit din fire.
-Când cineva se leagă de tine, va avea de-a face cu mine, o copleşeşte el cu atenţia ce i-o acordă.
Ea îl bate pe spate râzând.
-Aşa bărbat mi-am dorit întodeauna. Unul care să mă apere!
-Asta şi ai, întăreşte el umflându-şi pieptul ca un cocoş înaintea luptei.
Se întoarseră cu dispoziţia schimbată în bine. Totul trecuse şi se pare că acordaseră prea mare atenţie ceva ce nu există. El se trânteşte pe pat care scârţâi jalnic sub greutatea lui.
-Hai aici, tu, comoară a mea, face el către ea semn din deget să vină lângă el făcându-i şi complice din ochi.
Ea îşi scoate pantofii aruncându-i cât colo prin cameră.
-Stai o secundă, îi răspunde ea veselă scoţându-i limba. O gură de apă să beau şi... dar se întrerupse brusc rămânănd ca o stană de piatră în pragul bucătăriei.
-Ştefan. Hai aici, zice ea sec, pe un ton serios.
-Ce mai e? se ridică el ca împins de un arc

---

(10)
Vine lângă ea şi pe moment nu înţelele nimic. Bucătăria era aşa cum o lăsaseră.
-Ce e? întreabă nedumerit.
Ea dă din cap arătând ceva în faţă.
-Ce e?
-Scaunul.
Un scaun era lângă masă, celălalt răsturnat în mijlocul bucătăriei.
-Scaunul...?repetă el mecanic
-Când am ieşit l-am fixat bine lângă uşă. Cum a a juns aici? ridică ea privirea rece spre el.
Ştefan împinge cu piciorul scaunul din drum şi cu o mână sigură deschide uşa ce dă spre camera încuiată. Totul era aşa cum lăsaseră. În afară de scaun, totul era normal.
-Sigur ai pus scaunul la uşă? o întreabă el să fie sigur.
-Da!
Încet, se apropie de uşa camerei şi apasă brusc pe clanţă. Uşa se zgâlţâie doar rămânând nemişcată, încuiată.
-E încuiată, îi spune el întorcându-se lângă ea.
-Am văzut, dar cineva a mişcat scaunul. L-am pus bine. Ca să-l mişte de aici trebuia să forţeze uşa, să se audă zgomot..
Ştefan se apleacă asupra scaunului privindu-l atent şi pipăindu-i picioarele fragile de lemn, dar nu se vedea nicio urmă de violenţă. Dă din cap în sens negativ, ca să înţeleagă şi ea că nu a găsit nimic.
-Ce naiba se întâmplă aici? mormăie ea.
-Fi liniştită. Indiferent cine ne face asta, vom afla noi.
-De asta mă şi tem, răspunde ea surprinzându-l. Zici că bătrâna aia, bunica lu’ ăsta, a proprietarului ăsta, a murit la spital?
-Da, aşa mi-a spus, minte el. Era internată de ceva timp... Stai puţin! Doar nu vrei să spui că... Nuu, nu există aşa ceva... nu exista aşa ceva, dă el din cap rânjind ironic.
-Cum îţi explici atunci?
-Nu ştiu... Chestia cu bufnitura e explicabilă. Că ai văzut ceva la geam,e explicabil, dar şi îndoielnic.
-Deci tot nu crezi ce am văzut?! sare ea cu gura răţoindu-se la el.
-Te rog, lasă-mă să continui ce am de spus, apoi zici tu, da?!
Ea gesticulează nervoasă întorcându-i o clipă spatele.

 

[Old DG]

(11)
-Deci, cum am spus, ceea ce ai văzut la geam e explicabil, dar la fel de bine te puteai înşela.
-Şi cum o explici?! îşi întinde ea nervoasă bărbia spre el.
-Simplu. Cineva îşi râde de noi. Cineva o fi dincolo, dar nouă ni s-a spus că nu putem intra, dar e posibil ca dincolo să fie cineva care râde de noi, sau îşi bate joc de noi. Simplu, nu!
-Şi asta cu scaunul?!
-Asta nu o pot explica încă, dar sunt sigur că şi asta are o explicaţie logică.
-Vrei să spui că nu am pus eu scaunul? Crezi că-s nebună?!
-N-am spus asta! Nu te cred nebună, dar nu cred nici prostia asta cu spirite sau...fantome, ori cum le vrei zice! Bazaconii care prind...
-Prind ce?
-Prind minţilor limitate, şopteşte el fără să vrea.
-Aşaa..! Exact cum am bănuit! Mă faci nebună şi proastă.
Zicând asta ea îi întoarce spatele trântindu-se în cealaltă cameră pe un scaun şi rămase acolo cu genunchi ridicaţi până sub bărbie. El vine ruşinat după ea vorbindu-i blând.
-Carmen... Şti bine că n-am vrut să te jignesc... Acum înţelege şi tu, ce vroiai să spun? Cum să existe fantome din astea. Şti bine că doar bătrănii noştri mai credeau în aşa ceva. Noi suntem, sau ne pretindem a fi, oameni cu şcoală, nu mai credem în prostiile astea.
-Te rog să taci! Îi zice ea scurt. Ai vorbit destul.
Ştefan ridică din mâini în semn de neputinţă şi se lasă să cadă cât îi de lung pe pat. Astfel iniştea pune stăpânire peste tot apartamentul.
Că trecuse o jumătate de oră, sau o oră, nici unul nu ştia, doar că Ştefan se ridică mânat de un gând bine pus la punct.
-Am să deschid blestemata aia de uşă!
Carmen se trezeşte ca dintr-un vis.
-Ce vrei să faci?
Dar Ştefan deja îşi cântăreşte în palmă un cleşte briceag ce-l purta mereu când pleca în excursii.
-Nu fă o prostie Ştefane. Nu e casa noastră.
-Voi deschide uşa aia.
-Nu fă prostia asta. Dacă e întradevăr cineva dincolo?
-O voi deschide încet, fără să o forţez prea tare. Dacă ei îşi permit să se joace cu noi, atunci să ne jucăm şi noi cu ei.

---

(12)
-Şi dacă nu-i nimeni dincolo?
-Dacă nu-i, cu atât mai bine. Măcar ştim că nu avem de ce să ne mai temem, mişcă el braţele cleştelui evident în ceea ce vrea să facă.
-Ok. Hai, zâmbeşte ea cu accent sadic. Hai să lămurim problema.
Încet, fără să facă gălăgie şi fără să mai aprindă lumina în bucătărie, se strecoară păşind rar şi fără zgomot. Îşi lipesc uşor urechea de uşa camerei misterioase, dar liniştea era atât de adâncă, de reală, încât părea palpabilă. Cu degetele întinse, Ştefan pipăie broasca de la uşă. Se uită pe gaura cheii, dar îşi dă seama că e blocată cu ceva. Cu infinite precauţii apasă pe mânerul clanţei. Milimetru cu milimetru. Brusc pare că începe să scârţâie, aşa că îi dă drumul la fel de uşor. Desface partea cu surubelniţă de la briceagul polivalent şi desface suruburile. Spre uimirea lui, partea cea mai grea, desfacerea suruburilor se pare că merge cel mai uşor. Trei din patru şuruburi îi cad în palmă şi le bagă frumos în buzunar, să nu le piardă.
Carmen repiră tot mai precipitat cu fiecare clipă care îi duce mai aproape de deschiderea uşii. În schimb el transpiră. Un fir de sudoare îi coboară de pe frunte pe nas gâdilându-l îngrozitor. Se scarpină cu năduf aproape julindu-şi pielea.
Carmen se lipeşte de el strângându-i antebraţul în mâinile ei.
-Dă-mi drumul, îşi smulge el mâna încet. Am cam terminat,îi şopteşte la ureche.
-Gata? Întreabă ea tremurând fără să-şi poată stăpâni emoţiile. Putem intra?
-Trebuie să-i trag una, dar destul de uşor şi se va deschide.
-Şi dacă e cineva...?
-Dumnezeu cu mila. Asta e. Ei au început. Dă-te un pic înapoi, o împinge el cu mâna să-şi poată lua avânt.
Din scurt, cu forţă, se izbeşte cu umărul de uşă în dreptul broaştei şi uşa se deschide brusc. În primul rând un miros greu, de mucegai, aer închis şi hoit îi izbi în nas încă înainte să păşească înăuntru. El tuşi şi cu piciorul împinge uşa larg către perete. Carmen îşi duce instinctiv mâna la nas.
-E cineva?! întreabă el cu voce tare.
În cameră era o dezordine de nedescris. Pe un pat de lângă peretele opus trona un morman de haine aruncate talmeş-balmeş unele peste altele. Pe jos alte haine, hârtii şi resturi străvechi de mâncare. Un dulap

 

[anuk]

OLD,ai publicat aceste texte si te-a plagiat tipul de care face pomenire guestul?

 

[Old DG]

OLD,ai publicat aceste texte si te-a plagiat tipul de care face pomenire guestul?

Am renuntat de mult sa ma mai lupt cu morile de vant si nu ma deranjeaza daca ce scriu eu se raspandeste mai mult sau mai putin legal, nu cer drepturi de autor, esential este ca sa ajunga la oameni!

---

(13)
gol, zăcea cu uşile deschise. Într-un colţ, o mică măsuţă era şi ea încărcată cu ceva nedefinit, părea a fi totuşi resturi alimentare. Carmen scoate un ţipăt scurt când observă o sfoară ruptă , din care ieseau fire, atârnând de lustra din tavan. În toată camera puţea îngrozitor. Mai exista o uşă, întredeschisă, care pare să fie sursa principală a putorii. Imediat îşi dădură seama că acolo trebuie să fie toaleta nefuncţională. Altă uşă care să facă legătura din această cameră şi altă ieşire nu mai era Totul seamăna a depozit. Exact la asta se gândi şi Ştefan.
-Să ieşim naibii de aici, zice el. Camera asta-i un depozit. Ăsta a adunat aici tot ce nu a putut încă arunca. Să ieşim naibii de aici!
Carmen ţine de uşă până ce reuşi el să refacă cât de cât încuietoarea. Puse suruburile înapoi doar pe jumătate şi scutură uşa. Vede că ţine şi o lasă aşa, apoi trecură în bucătărie închizând uşa dinspre hol. Carmen se repezi la geam şi începu să respire adând, cu nesaţ aerul rece şi curat.
-Bleahh... Doamne ce puţea!
-Cred că foloseşte camera pe post de depozit sau ce. De asta nu închiriază tot apartamentul.
-Ce dracu atârna acolo de tavan? Ai văzut?
-Da... Cred că e de la lustră, ceva cablu... Acum eşti mulţumită?! Ai văzut că nu e nimic deosebit acolo. Totul nu-i decât un afurisit depozit.
-Am văzut. Totuşi...
-Totuşi ce?
-Eu ce am văzut atunci?se scarpină ea în creştetul capului ca şi cineva care se gândeşte la rezolvarea unei probleme. Căci ştiu că am văzut ceva.
-Nu începe iar. Te rog. Ai văzut acum că nu e nimic acolo, o atenţionează el cu un deget ameninţător îndreptat spre ea.
-Am văzut...am văzut...
Reuşiseră să lămurească oarecum problema. Un timp se mai fâţâiră prin cameră, apoi oboseala îşi spuse cuvântul . Carmen, îşi mai aprinse o ţigară în timp ce Ştefan se strecoară cu mare desfătare sub cearceaf. Se făcuse frig de-a binelea afară, aşa că, tremurând, Carmen îşi aruncă ţigara pe jumătate fumată şi se retrage, nu înainte de a fixa cu coada ochiului geamul camerei depozit. Privirea i fixă oarecum irezistibil pe geam, cu toate că simţea încă o teamă profundă, dar acum nu vede nimic în afară de un geam murdar. Zâmbeşte. Se bucură că avuse curaj să se uite acolo unde înainte văzuse ceva inexplicabil. Poate aşa s-a

---

(14)
ridicat valul fricii. Închide geamul şi se strecoară, ca un şarpe, în pat lângă Ştefan, lipindu-se adânc la pieptul lui. Oricum lăsaseră lumina aprinsă.

Amândoi tresăriră în aceiaşi clipă. Apa care curge trasă la baie se aude foarte clar preţ de câteva secunde bune. Aşa cum sunt întinşi se uită unul la altul.
-O mai fi adus ăsta nişte turişti, face el ridicând din umeri.
-Ştefane..!
-Ce-i?
-Baia de jos nu se aude aici!
-Ce vorbeşti?! În clădirea asta şi pe aşa o linişte... Fi sigură că de jos s-a auzit. Măcar acum poţi fi liniştită că nu mai suntem singuri în clădire.
O undă de îndoială străfulgeră totuşi prin sufletul lui. Acum îşi dă seama că s-ar putea ca nu de jos să se fi auzit. O lucidă şi scurtă gândire îl face să se cutremure, dar nu-i spune ei. De ce să o înfricoşeze mai mult decât e cazul, nu destul e speriat el acum. Îşi aduce aminte că jos, după ce fusese la baie, el aruncase apa cu o găleată pusă acolo exact în acest scop căci sistemul normal de tras apa era defect. Care să fie şansele ca cineva să fi reparat toaleta acum în toiul nopţii.. Se uită la ceas. Era ora unu şi douăzeci de minute.
-Cât e ora? întreabă şi Carmen ridicându-se în capul oaselor.
-E unu şi douăzeci... Culcă-te la loc. Vedem dimineaţă cine sunt cei ce s-au mutat aici, o minte el frumos.
La început uşor, apoi tot mai tare, se aud nişte bocănituri, ca şi cum cineva bate ceva în zid, în perete. Loviturile curg monoton şi ritmic, apoi se opresc brusc.
Ştefan se dă jos din pat cu alura unui om ce se trezeşte dimineaţa să meargă la muncă. Rămâne o clipă pe marginea patului apoi îşi îmbracă pantalonii şi îşi i-a bluza.
-Unde mergi?îl întreabă ea.
-Să-mi fac o cafea.
-Acum?
-Da’ ce are?
Minte. Nu are nevoie de cafea, dar nu-i venise altă idee.
-Păi îţi fac eu!se oferă ea.

 

[Old DG]

(15)
-Stai numai liniştită, o forţează el să rămână în pat. Rămâi aici, nu plec decât dincolo.
Trecând dincolo, Ştefan se repede la geam. Îl deschide şi se uită spre camera misterioasă, dar nu vede nimic. Întuneric şi linişte. Îşi duce mâinile la faţă în încercarea de a alunga acest coşmar, de a şterge imaginea ce o simte în minte.
Afară, vântul sufla cu putere suierând sinistru, mai ale prins în în capcana de caramidă a curţii. Face câţiva paşi spre uşa ce dă pe holul întunecat, dar nu are putere să deschidă uşa. Consideră că e mai bine s-o lase aşa. Las’ că vine dimineaţa şi va rezolva el problema, gândeşte punându-şi mecanic un pahar de apă. De dincolo o aude pe Carmen cum se foieşte în pat. Îşi prinde fruntea în mână, deşi nu-l doare capul, dar aşa nu mai merge. De continuă cu frica asta, îşi va pierde minţiile La urma urmei nu e decât o casă veche, deci e normal să pocnească din toate încheieturile şi să se audă tot felul de sunete. E o casă goala, ce naiba. Orice zgomot , chiar din vecini poate fi amplificat între aceste spaţii mari libere. Dă pe gât fără poftă paharul de apă şi se reîntorce în pat cu sufletul uşor. Se aşează lângă ea întinzându-se cât e de lung. Carmen se joacă mângâindu-i bărbia ţepoasă, apoi îl priveşte blând zâmbind oarecum forţat.
-Vreau să plecăm de aici. E întradevăr o casă mare, nu plătim nimic, dar nu-mi place locul. Poate dacă mai erau şi alţii în casa asta, mai zic, dar aşa, şi cu toate ciudăţenile astea... Vreau să merge la un hotel motel ce-o fi, oriunde găsim loc, măcar astea două zile să le stăm liniştiţi.
-Hai să-ţi spun, se răsuceşte el spre ea cuprinzând-o cu braţul peste mijloc. De fapt nu este nimic aici. Gândeşte-te că dacă cineva, vre-un vecin, din casa alăturată ar bate la el în casă, aici s-ar auzi la fel, căci e mult spaţiu gol, înţelegi?! E ecoul... Acum ai văzut şi tu că nici în camera aia nu e nimic. Suntem oameni maturi, doar nu ne speriem de aşa ceva, unde mai pui că stăm tot timpul cu lumina aprinsă.
-Atunci cum îţi explici?
-Crezi că-mi mai bat capul cu asta? Nuu, nu mă mai interesează. Mi-e greu să dau o explicaţie logică şi exactă, aşa că mai bine nu-mi mai bat capul şi gata.
-Bună gândire ai. Eu sincer cam îmi fac griji. N-am venit aici să vânez fantome, ci ca să mă simt bine, doar că ... În fine, s-o lăsăm moartă. Ai făcut cafea?

---

(16)
-Nu. N-am mai avut chef. E prea frig acolo.
-Fac eu. Acum că mi-a trecut somnul chiar am chef de o cafea caldă, sare ea peste el şi îmbrăcându-şi la repezeală, înfrigurată hainele ce zăceau azvârlite pe jos.
Ştefan îi urmăreşte paşii unduitori fluierând admirativ după ea, apoi râzând îşi trage pătura peste cap să nu-i vadă reacţia.
Focul ardea încetişor sub ibricul în care apa începuse să se încreţească mărunt. Carmen îşi strânse mâinile la piept să se mai încălzească. Se învârte prin bucătărie şi încearcă cu disperare să nu se uite pe geam, cu toate că o atrage ca un magnet. Cedează ispitei şi aruncă o scurtă privire pe furiş. Nu vede decât întunecimea nopţii. Se întoarce cu spatele gândind la cele spuse de Ştefan. E oare poşibil ca ea, om normal şi cu mintea întreagă să cedeze în faţa unei asemenea idei absurde. Îşi zâmbeşte. Se uită iar pe geam. Îi vine să strige sus şi tare că nu-i e frică... Cafeaua se umflă în ibric şi cât p-aci să de-a pe-afară. O i-a de pe foc învârtind cu o lingură. Aburii calzi şi plăcut mirositori împânzesc aerul în ambele camere.
-Miam , miam, ce bine miroase, strigă Ştefan din vârful patului.
-Vrei?!
-Păi, normal! La cum miroase...
-Stai că-ţi pun să se răcească puţin, zice ea turnându-i într-o cană apoi deschide larg geamul punând cana pe pervaz în bătaia vântului rece. În două minute se răceşte şi-i aduc.
-Chiar te rog!
Ochii ei se plimbă prin curtea măturată de rafalelel vântului. Îşi imaginează că ar fi chiar frumos aici dacă cineva ar avea grijă şi ar amenaja locul. Clădirea nu-i chiar urâtă, doar că nu e întreţinută. Privirea i se urcă de-a lungul pereţilor scorojiţi. Toate încăperile sunt cufundate într-un întuneric greu şi tăcut. Învârte uşor în cana lui Ştefan. Inevitabil privirea îi alunecă spre camera învecinată.
Ochii i se măresc de groază, buzele i se contractă iar inima încetează o clipă să-i mai bată, şocul smugându-i un spasm, cana cu cafeaua aburândă răsturnându-se peste geam, căzu în curte. Din spatele geamului, o arătare o privea direct, cu faţa semadă lipită de geam. Părul cărunt împrăştiat îi cădea peste umeri, faţa osoază, alb-cenuşie, cadaverică, cu ochii mari înfundaţi în orbite o fixau demonic. O pelerină

 

[Old DG]

(17)
albă îi acoperea umerii arătării căreia nu i se vede decât jumătate din trunchi.
Ţipătul ei prelung îl face pe Ştefan să sară din pat. Ţâşneşte spre bucătărie alunecând pe podea şi julindu-şi genunchiul. O vede pe Carmen cum stă cu mâna întinsă spre geamul vecin, tremurând din toate încheieturile şi incapabilă să spună ceva. Era albă ca varul. Reflexul lui îl face să-i tragă o palmă pentru a o scoate din acest şoc. Ea reacţionează şi cade grămadă la picioarele lui. Lăsând-o jos pentru o clipă, se repede să vadă, doar că nimic nu este acolo. Camera e învăluită în întuneric şi linişte. O ridică cu greu apucând-o de subsuoară şi o duce pe pat. Era plânge încetişor, are ochii tulburi plini de lacrimi. Tremură încă scuturată de frisoane. El îi prinde faţa în palme forţând-o să se uite în ochii lui.
-Ce s-a întâmplat?întreabă încet. Îmi poţi spune ce ai văzut? Eu n-am mai văzut nimic.
Carmen dă din cap că nu, iar Ştefan nu înţelege.
-Ce, nu? N-ai văzut nimic acolo?
Ea dă din cap că da.
-Deci ai văzut ceva dincolo? În camera acolo?
Ea dă din cap afirmativ cu lacrimile siroindu-i încet pe ambii obraji.
-Ce a fost, eu n-am mai văzut nimic?!
-Ci...ci...cineva...bâlbâie ea. Se..se uita la mine.
-Ai văzut pe cineva acolo, la geam care se uita la tine? Ce era, bărbat, femeie...
După ce le zice „femeie” ea dă din cap mai tare.
-Femeie...?!
-Bătrână, şopteşte ea trăgându-şi sufletul şi respirând adând. O bătrână, lângă geam, se uita la mine. Părea ca una moartă.
-Moartă se uita la tine? Adică arăta ca o moartă?!
Ea dă din cap că da.
-Uite cum facem. Linişteşte-te acum, mâine la prima oră plecăm de aici, bine? Eu n-am mai văzut nimic, dar te cred. Am să urmăresc, poate mi se arată şi mie. Orice ar fi, nu ai de ce să te temi, sunt cu tine şi nu poate să-ţi facă nimic. Aici nu are putere.
Nici nu apucă el să-şi ducă vorba la sfârşit când o izbitură puternică se aude în uşa din camera depozit. Lovitura se repetă la fel de puternic, cu violenţă.

---

(18)
Ştefan sare în picioare şi apucă un picior de lemn rupt cine ştie de unde, ce zăcea lângă uşa de la intrare.
-Vă arăt eu vouă cum să vă bateţi joc, îşi mârâie înfuriat la culme.
Deschide cu brutalitate uşa ce dă spre hol... Scaunul din bucătărie îl loveşte cu putere sub genunchi aproape răsturnându-l. Prostit se uită la scaunul ce fusese o clipă înainte în mijlocul bucătăriei. Nu mai înţelege nimic! Geamul deschis se trânteşte brusc, cu violenţă, rupându-se, iar sticla sfărâmată căde ploaie asupra lui şi-l răneşte uşor pe obraz şi nas. Se târăşte de-a buşilea către perete la adăpostul uşii, dat uşa, ca posedată îl prinde într-o serie de lovituri cel rănesc la tâmplă şi aproape să-i frângă graţul cu care încearcă să se apere. Se ridică ca împins de un resort. Carmen, care nu înţelege nimic, se uită la el incapabilă să înţeleagă.
Ştefan se repede şi o cuprinde de umeri. Ea îi şterge cu palma câteva firicele de sânge ce-i siroiau din obraz şi nas.
-Plecăm acum! Îmbracă-te!
Noaptea rece îi învăluia făcându-i să tremure, dar avea darul de a-i ţine treji. Trăgeau după ei bagajele împachetate la nimereală într-o grabă ce friza nebunia. Abia îşi luaseră cele câteva haine uşoare pe ei. Strada pustie era bătută de rafale de vânt, iar picuri mici le cădeau în creştet , apoi pe braţe, pe faţă... Începuse să plouă mărunt. Un taxi opri lângă ei, şoferul măsurându-i atent şi circumspect.
-Ne puteţi duce la cel mai apropiat motel sau motel? îl întreabă Ştefan cu o voce stinsă.
-Urcaţi...le, răspunde acesta după câteva secunde.
În spate, Carmen se ghemui în braţele lui tremurând. Ochii ei, roşii, i se închid obosiţi obosiţi şi grei. Ştefan priveşte înainte prin parbrizul stropit de ploaie. Ştergătoarele îl prind ca într-un joc stupid, urmărindu-le mişcarea ciclică şi acel scârţâit specific al cauciucului uzat.
-Ştiu un motel ieftin, vă pot duce acolo...
-Bine, răspunde Ştefan încet.
-Nu ştiu cine sunteţi, de unde veniţi, dar mai bine că nu v-a venit ideea să înoptaţi în casa aia mare de acolo de pe dreapta. Aia se zice că-i bântuită. Acolo s-a spânzurat o bătrână, cu mult timp înainte. Casa rămase acum fiului sau nepotului ei, aşa ceva, doar că ăla a fost găsit mort seara trecută... Despre casă se spun numai prostii din astea. Acum, sincer eu nu cred că-s adevărate, vorbe bune să sperie copii, sau să atragă amatorii de senzaţii tari.
Soferul nu se mai oprea. Turuia încontinuu vorbe pe care ei nu le auzeau. Carmen aţipise. Ştefan îşi întoarce capul. Priveşte cum maşina se depărtează de casă. Undeva, la etaj o lumină pâlpâi preţ de o fracţiune de secunde, apoi se stinse cufundând totul în negura nopţii.

SFARSIT​