• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

POVESTIRI PENTRU COPII SI NEPOTI

Old DG

New member
Joined
Jan 2, 2010
Messages
5,244
Reaction score
0
Fulgulet
Fulguşor era mezinul mamei Zăpadă. Bineânţeles că era cel mai năzdrăvan şi cel mai curios, dar şi cel mai alintat dintre toţi fulguleţii.
- Mamă? Şi eu va trebui să ies din castelul nostru de gheaţă şi să te părsesc?
- Ooo, da, mai ales tu dragul meu, îi spuse mama mângâindu-l cu dragoste pe creştet.
- Mai încet, mai încet! bombăni soţul ei Crivăţ. Ai să-l topeşti cu atâtea sărutări şi îmbrăţişări.
Regina Zăpadă zâmbi şi petrecându-şi trena ei frumoasă şi sclipitoare în jurul lui clipi şăgalnic şi-l sărută duios pe frunte. Râse gingaş, iar Crivăţ oftă dând din cap.
- Şi ei spun că eşti rece! Mâna lui trecu peste părul ei alb albastru. Eşti o soţie bună şi înţelegătoare.
Fulguşor chicoti, iar tatăl său îi dădu un bobârnac delicat peste umăr.
- Tu de ce râzi?
- Păi, cred că mama o să ne topească pe amândoi!
Crivăţul şi Zăpada se priviră şi începură să râdă cu poftă spre fericirea mucuţului fulguleţ. În cameră dădură buzna şi ceilalţi fraţi şi surioare. Care mai de care mai frumoşi şi mai gălăgioşi!
- Mami!
- Mamaaa!
- Mamiiii! Uite ce mi-a făcut Fulgelina! M-a colorat în verde! Cum să ies eu aşa în lume?
Zăpada închise ochii, îşi puse mâinile pe urechi şi strigă:
- Copiiiii!
Fulgişorii începură să râdă, dar se opriră. Zăpada strâmbă caraghios din gură şi deschise doar un ochi. Zâmbi.Îi strânse pe toţi lângă ea şi începu să îi numere şi să îi alinte.
- Off, cred că nu îmi va ajunge eternitatea clipei să fac asta, spuse ea încet. Sunteţi atât de mari şi frumoşi, iar voi dragele mele sunteţi adevărate prinţese...frumoase şi delicate! Când mă gândesc că până la primăvară castelul va fi atât de gol şi liniştit, mai că îmi vine să amân fulguirea de iarnă!
- Haide mamă, spuseră în cor fulgii mai mari care deja ştiau cum stă treaba. E amuzant să zburăm prin aer şi să ne aşezăm peste tot.
- Mie îmi place să mă aşez pe copaci spuse Fulg Mărunt. Mă simt atât de sus...şi de acolo de pe copaci se poate vedea până departe.
- Mie îmi place să mă aşez peste gheaţă, spuse Fulgelina. Este asemeni unei oglinzi, iar noaptea pot atinge luna în luciul ei!
- Hmm, dar tu Fulguleţ, tu unde vei vrea să te aşezi? întrebă Crivăţ.
- Eu nu vreau să mă aşez nicăieri, se smiorcăi el. Eu vreau cu mama!
- Ei haide, trebuie să îţi fi plăcut ceva când ai privit în globul mamei.
- Păi, da! Mi-a plăcut părul unei fetiţe! Alerga şi întindea mâna peste tot, râdea şi făcea îngeraşi de zăpadă! Săruta zăpada şi îi mulţumea pentru fiecare dintre noi.
- Nu oamenii! Ai înţeles? Oamenii nu sunt cum crezi tu că sunt!
- Dar tată?! De ce te superi? M-ai întrebat, iar eu am răspuns, iar în plus...şi oamenii sunt acolo şos şi nu îi putem ocoli!
- Oamenii sunt cei mai răi! Ei nu ne iubesc! Mulţi se plâng când vine frigul şi iarna.
- Da, dar sunt câţiva care de abia aşteaptă să cobor la ei, spuse Regina Zăpadă. Unii îşi amintesc încă să ştii... Vremea basmelor şi a poveştilor nu este dispărută.
- Încă! tună Crivăţ vălurind perdelele şi împrăştiind cristalul iernii de pe jos. Le vor ucide! Ei nu mai cred! Ei nu se mai adună în jurul sobei la poveşti. Nu mai cred nici în bătrânul Moş Crăciun! Părinţii sunt prea ocupaţi şi pleacă de lângă copii în acele zile minunate. Merg la baluri, la serbări, iar copii rămân cu bonele! Copiii după ce se căsătoresc uită să vină la părinţi. Fraţii nu se vizitează, iar dacă undeva se naşte un Povestitor care încearcă să îi aducă înapoi la poarta tuturor lumilor...ei râd de el.
- Termină Crivăţ! În felul acesta devii şi tu ca şi ei! Teama de oameni naşte ură, iar ura nu e bună pentru nimeni. Atâta vreme cât va exista măcar un Povestitor şi măcar o casă unde copiii ăşi lipsec năsucurile de ferestre şi aşteaptă magia nopţii de Crăciun...eu cred că oamenii pot fi salvaţi!
- Pfuaa! Mereu ai iubit oamenii!
- Şi mereu am să-i iubesc! De asta eu sunt Regina Zăpadă, sau Crăiasa Zăpezii, sau Regina Iarnă! Ei mă denumesc în multe feluri, mă aşteaptă. Ştiu că odată cu mine vin zilele liniştite. Sunt singurul anotimp care le aduce aminte! Ei ştiu că s-au pierdut undeva şi ştiu că doar eu, prin amintiri îi pot aduce înapoi!
- Mama? Cred că se apropie timpul... Simt sub mânuţe adierea aceea care mă ridică pe sus şi mă ajută să zbor! spuse Fulgelina.
Fulgii începură să ţopăie bucuroşi. Numai Fulguleţ stătea plângînd şi trăgându-şi năsucul lui cristalin şi ascuţit. Mama îl luă în braţe şi-l privi zâmbind.
- Mamă!?
- Da, puiule!
- Străluceşti!
- Îhîîm! Şi tu vei străluci aşa! Ăsta este rostul nostru! Să strălucim atât de tare încât sufletele oamenilor să ne poată vedea şi simţi! Tu trebuie să îmi promiţi că vei străluci cel mai tare!
- Îţi promit mamă! ţipă Fulguleţ aruncându-se în braţele mamei şi încercând să strălucească.
Mama zâmbi. Era atât de haios cum se opintea din toate acele. Ea ştia însă că el va străluci doar când va ştii unde să se aşeze şi când va găsi un suflet rătăcit pe care să-l întoarcă acasă.
Îi luă pe toţi pe trena sa şi se aşternu peste mantia Domnului Întuneric.
- Brrr, bombăni acesta! Am şi uitat Domniţă, am şi uitat..., cred că îmbătrânesc.
Zăpada zâmbi şi spuse:
- Toţi îmbătrânim bunul meu Domn, toţi...
- Da, dar tu eşti mai frumoasă ca niciodată, îi spuseră Bolta Cerească şi Luna.
Zăpada le mulţumi şi îşi lăsă copiii să coboare încet. Îi sărută pe fiecare. Când ajunse la Fulguleţ lăcrimă, iar apoi îi spuse:
- Să mă faci mândră prinţişorul meu drag! Să străluceşti precum nimeni altul!
Fulguleţ se afundă la pieptul ei şi vru să rămână acolo, dar ştiu că trebuia să o facă mândră şi fericită pe mama sa. O sărută şi închizând ochişorii lui mici şi albaştri precum două cristale, depărtă mânuţele pe lângă corp şi se lăsă pe mâna Povestitorului Vânt.
Când simţi cum zboară şi cum se roteşte deschise ochii. Începu să ţipe de bucurie şi de plăcere. Îi plăcea cum e rotit în sus şi în jos, iar alături de el fraţii şi surioarele lui cântau şi dansau, se aşezau peste tot...care unde îşi dorea să fie. Privi în jur. Văzu case luminate. Văzu hornuri care fumegau cenuşiu. Văzu copaci şi brazi. Văzu ape repezi şi ape îngheţate. Făcu din mânuţă deasupra unui lac şi se bucură se vadă. Mai privi o dată ş, lângă un brăduleţ ciufulit şi împodobit stătea ea, fetiţa pe care o văzuse în globul mamei. Zâmbi şi atunci văzu cum începe să strălucească. Fraţii lui se opriră o clipă din zbor. Dintre toţi el lumina. Fetiţa privi în sus şi atunci ştiu că ea va fi mereu copilul acela din faţa bradului, care aşteaptă iarna cu nerăbdare şi bucurie, care va iubi copii şi oamenii mai presus de orice şi va încerca să le arate mereu drumul către copilărie.
Atunci s-a născut Primul Prinţ al Iernii, Fulguleţ şi o altă Povestitoare, care oriunde ar fi nu va uita niciodată să născocească poveşti şi căi către o lume cu zâmbet larg şi senin!

Autor:Lady Allia
 
Legenda bradului...
Demult, tare demult, când picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai
păşeau pe acest pământ, s-a iscat din senin o furtună, cum nu se mai
pomenise. Grindina era cât oul de porumbel, vântul smulgea pietrele din
loc, iar cerul se întunecase ca la venirea nopţii, măcar că era miez de
zi. Iisus Hristos şi Sfântul Petre tocmai se aflau atunci pe drum, la
marginea unei păduri şi au cerut adăpost copacilor, care însă se
ascundeau, care mai de care mai zgribuliţi şi mai înfricoşaţi. Mândrii stejari
şi fagi nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că abia îşi
puteau păzi frunzişul bogat de urgia cerurilor - unde să-i mai
adăpostească şi pe cei doi călători? Merii şi perii au spus că trebuie să-şi
apere fructele, sălciile şi plopii s-au făcut că nu-i bagă în seamă şi au
tăcut.
Dintre toţi, doar bradul s-a învoit să le ofere adăpost. El a
spus: "Fructe mândre pe care să le apăr nu am, frunzişul meu e făcut din
ace ascuţite care nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc şi mă
socotesc nefolositor, dar dacă vreţi să-mi cinstiţi acoperământul cu prezenţa
voastră, eu vă voi primi cum voi şti mai bine şi am să învelesc
trupurile voastre cu ramurile mele dese." Zis şi făcut. Domnul Iisus şi Petre
au fost păziţi cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic.
Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a răsărit din nou, mândru pe
cer. Atunci, ieşind din adăpostul cetinei, Iisus cuvântă astfel către
brad: "Dintre toţi copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar
eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti. Fie ca de azi înainte, iarna,
tu să nu-ţi mai lepezi frunzişul ca ceilalţi copaci, ci să-l păstrezi
veşnic. Apoi, fie ca acele tale înţepătoare să capete o mireasmă care
să-i bucure pe oameni, să le dea putere şi să le vindece bolile, astfel
încât ei să te preţuiască cum se cuvine. Cât despre lipsa ta de rod, fie
ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi terminat,
oamenii să te împodobească şi să pună pe ramurile tale toate
bunătăţile, iar atunci când se vor strânge în jurul tău, ei să se gândească la
Mine, pentru că tu eşti copacul cel mai drag Mie." Numai ce zise
acestea şi Cel Sfânt dispăru, împreună cu Petre, într-o geană de lumină.
A rămas în pădure însă bradul cel falnic, cu darurile sale
nemuritoare, precum şi această poveste murmurată de frunzişul copacilor,
înfioraţi de minunea dumnezeiască.
 
Hanul Poveştilor - Poveste de Iarnă

Vântul zâmbi şi trosnind din trenă obosit se retrase într-un colţ al Hanului, unde Mama Bufniţă îl aştepta cârâind ceva din ciocul ei bătrân – aşa, numai pentru urechile ei.
- Mamă Bufniţă! Tare bine îmi pare să te revăd!
- Bu-huu! Şi mie, şi mie fie-mi penele vesele! Dar de Brăduleţ ce zici Vântule dragă?
- Ce să zic? A crescut, a crescut! Uite ce mare şi falnic este! Nu mai este doar un băieţandru plângăcios, se umflă în adieri bucuroase Vântul, e un domnişor în toată regula!
- Bu-hu-hu, daaaa! E frumos şi mâine poimâine îl împodobim iarăşi cum a visat de mic! Îţi mai aminteşti bu-hu-huuu uuuuVântule?
- Îmi amintesc, îmi amintesc...Povestea unei Nopţi de Iarnă. Nimeni...
- Brrr, da ce frig! Bre Vântule, ce ar fi să laşi pe altcineva să povestească, deoarece mie mi-ai făcut ţurţuri la blană deja! Şi de abia mai desfac botul de frig ce îmi este, clămpăni Bursucul înfrigurat până la oase. Şi, şi...de unde ştii că era o poveste? fonfăi Bursucul pus pe gâlceavă.
- Cine nu crede să-i caute cărarea şi să o urmeze până adânc în sufletul poveştii, iar asta repejor până nu dispare iarăşi, îi răspunse Vântul foarte serios.
- Cum să intru într-o poveste pe cărare? lărgii ochii cât două cepe Bursucul.
- Pe marginea coperţilor, între două vise şi o inimă de copil! Acolo unde se întretaie visul cu povestea. Cam acum ar fi momentul...
- Mda...şi eu care crezui că măcar matale ai toate doagele! Da de unde! Şi dumneata Vântule ai o mulţime de pitici pe creier ca toţi ronţăitori de poveşti!
- Pardon! se auzi un glas piţigăiat şi supărat de pe undeva din han.
Toţi căutară cu privirea şi nu mare le fu minunea când văzură un pitic nu mai mare de-o şchioapă şi nu mai mic de-o închipuire la o măsuţă elegantă tocmai pe pervazul ferestrei.
Avea hăinuţe verzi şi fes roşu din clopoţel de mac veşnic. Unii, doar aceia care îl cunoşteau îi spuneau Jips, dar ei erau puţini, iar despre Jips nu multă lume ştia că el vine din Ţara Celor Care Nu uită să Fie Copii şi este un spiriduş născut la clipă de magie – numai bun de mână dreaptă pentru Moş Crăciun când sortează cadourile pentru copiii cuminţi.
- Vai de închipuirile mele, dar dumneatale cine mai eşti? Eşti mic, dar ai gură îndeajuns de mare să te auzi până la capăt de lume! bombăni Bursucul.
- De acolo şi vin, rosti mândru piticul. Iar de auzit mă auzi pentru că aşa vreau eu, întocmai ca şi cu văzutul!
- Acum vei vrea să spui că sunt orb sau nebun?! „Întocmai ca şi cu văzutul” – imită în barbă Bursucul către micuţa prezenţă.
- Eu nu vreau să spun decât ce ai vrut dumneata în urmă cu câteva gânduri să spui. Ai spus-o cu gura matale sau poate cu botul să-i spun? Întrebă piticul dând din picoare fericit că avea cui să îi facă baniţă capul de cuvinte întoarse din condei de spiriduş.
- Spune-i cum vrei numai lasă-mă în pace cu vorbele tale răstălmăcite! se burzului Bursucul.
- Ce vorbe răstălmăcite? Nu spuneai că piticii se găsesc în creiere? Piticii sunt în case construite în pământ, în ciuperci, în flori, în copaci, în locuri unde voi nici să le vedeţi nu puteţi – poate doar undeori vă stăm în gât la unii ca să nu ne mâncaţi. Spuse piticul dând pe spate de râs.
- Aaa, asta era! Era o vorbă...doar! O vorbă..., pricepi piticule?
- Răstălmăcită ca şi a mea...râse cu poftă piticul sorbind din ceaiul său gălbui şi bine mirositor.
- Mda...voi piticii...râdeţi, iar eu îngheţ! Unde e Povestitoarea??? Îngheţ...
- Ete na pagubă! se auzi vocea mesei. Ce rău ne-ar părea nouă să amuţeşti şi tu măcar câteva ore! Ce zic? Săptămâni!
- Cine vorbeşte? Se auzi glasul Bursucului în timp ce pălăria îi sări de un cot (cu un chiot de râs) tocmai pe vârfuleţul Bradului care se scutura de veselie şi el.
- Eu sunt Bursuc! Eu sunt...Masa!
Bursucul se mai linişti, dar trase iarăşi spaima.
- Văd şi eu că eşti Masa! Cine ar scăpa din vedere aşa ceva? Gata! Eu m-am încălzit deja sau am murit. Nu ştiu! Mă mai vede cineva?
Toţi dădură din cap şi bolborosiră că nu. Şi eu, bineînţeles.
- Atunci am murit! Vai de mine! Dar...cum mă auziţi dacă am murit?
- Nu te auzim! Ne prefacem doar că te auzim, iar tu prefă-te că taci! Măcar o vreme!
- Şi tu prefă-te că povesteşti! Nu mai visa acolo băgată mai toată în sobă cu gândul la Şoarecii Clăpăugi şi Făt-Frumos!
L-am privit mirată. „Prea le ştia Bursuc ăsta pe toate. Eiii, da nu îi ascund eu de acuma visele mele? am gândit eu.”
- Viselor?
- Da!
- Ia haideţi puţin să vă şoptesc ceva la ureche. Gata! Acum puteţi pleca!
- Unde să plece, întrebă Bursucul?
- În ţara unde visele mele unii bursuci curioşi nu mai pot să le audă!
- Bine, bine, bine... Tac! De azi voi fi mut!
- Daaaa! Nici copiii care ne privesc acum nu te cred! Nu-i aşa copii?
- Ce copii? întrebă Bursucul privind speriat în dreapta şi în stânga, pe sub masă, pe sub scaune...
- Cei care ne privesc de dincolo de carte, cu ochi mari şi miraţi, cu gurile până la urechi şi care încearcă să te închipuie aşa...
- Termină cu prostiile Povestitoare! Mă sperii! Acum văd peste tot numai ochi lărgiţi şi guri hizlite gata-gata să mă mănânce şi să mă smotocească!
- Lasă...că nu te mănâncă! Ei au bunătăţi la masă nu Bursuci bătrâni şi blănoşi! îi replică Jips distrat. ! Dacă te-ar mânca înseamnă că minunile ar fi aievea!
- Ahaa! Deci minunile...
- Bursucccccccc, se auziră toţi oaspeţii Hanului...şi câţiva dintre voi care aţi găsit drumul către Han.
- Aaaaa, dar ce ţipaţi aşa? Vai de blana mea şi de supărările mele! Gata, tac, tac...! Hai povesteşte...mă rugă Bursucul obosit, amărât şi înfrânt măcar o vreme în limbariţa lui contagioasă.
- Bine...hai că vă povestesc...am zâmbit eu strecurându-mă afară din casa Şoarecilor Clăpăugi (de care vă povestesc data viitoare...) aflată la o azvârlitură de poveste mai încolo – tocmai pe pleoapele voastre adormite. Nuuu, nu îi căutaţi! Ei nu apar decât după ce somnul vă e liniştit şi îi puteţi căuta prin toate cotloanele lui mari şi frumoase! Deci...
A fost odată ca şi niciodată (dacă nu credeţi mergeţi şi vedeţi) o Noapte de Iarnă de pe vremea când însuşi Timpul era un Timp micuţ şi învăţa orele, zilele, lunile şi anii să treacă.
Nimeni nu ştia a câta Noapte era în Pădurea Bătrână de la Marginea Satului!
Până şi Pământul în rotirea sa, uitase de câte ori aţipise, în timp ce Domnul Întuneric îl acoperea cu mantia sa mare şi întunecată, iar Prinţesele Stele îi gâdilau fruntea şi sufletul.
Povestea acestei Nopţi de Iarnă este şi va fi o poveste de care toţi îşi vor aminti, pentru că este o Poveste Magică!
O Poveste cu ochi mari şi frumoşi, cu fulgi albi şi plini de voioşie, cu bufniţe şi copăcei vorbitori...
Mie, această Poveste mi-a povestit-o Eternul Vânt în timp ce îmi ridica pe ici, pe colo omătul deasupra viselor şi mi-l purta către voi.
Lui, se spune că i-ar fi povestit-o...hmm, defapt lui nu i-a povestit-o nimeni ci a trăit-o chiar el ca să poată să o povestestească, dar despre asta am să vă spun imediat, după ce iau o gură de ceai cald şi...
- Voi aţi mâncat de seară copii? V-aţi spălat pe dinţişori? Aţi dat pupicii de seară mamei şi tatei? Nu? Repejor şi apoi continuăm povestea...Gata? Bun...să revenim atunci la Noaptea noastră.
În acea Noapte, nici mai geroasă, nici mai puţin geroasă decât altele, nici mai mare, dar nici mai mică, Domniţa Lună îşi scoase chipul luminos din fereastra ascunsă a mantiei Domnului Întuneric şi salută pe toată lumea – văzută şi nevăzută - cu raze de lumină şi frumuseţe.
În timp ce Luna depăna amintiri cu Bolta Cerească, iar Întunericul bolborsea în barbă morocănos şi vesel în acelaşi timp (pentru că Prinţesele Steluţe îl împodobiră frumos), Cerul desfăcu desaga Iernii. Din sacul său senin şi sticlos păşi încet delicata Domniţă Zăpadă.
Lângă ea se aflau micuţii săi copii, fulgii de nea, care vedeau lumea pentru prima oară .
Mici şi mari, cristalini sau apoşi, fulgişorii erau cu toţii veseli şi jucăuşi. Toată Bolta era a lor – într-o zbenguailă şi un dans continuu!
Mama Zăpadă zâmbi, iar apoi îi chemă la ea să îi sărute cu drag pe fiecare în parte. Nu mai aveau să se întâlnească până la evaporarea de primăvară, când Soarele îi va topi, iar căldura îi va transforma în aburi călduţi şi îi va ajuta să se ridice înapoi în desaga cu iarnă, lângă mama lor Zăpadă!
Fulgii se grăbiră la ea repede, repede şi câteva minute îi rămaseră cu drag. Unii mai micuţi plângeau, iar ea le săruta năsucurile lor de ace cristaline încurajându-i:
- Gata, nu mai plângeţi! Ce prinţi sunteţi voi aşa plângăcioşi? Imediat
trece vremea îngheţului şi ne revedem cât ai zice peşte!
- Aşa ne spui tu, dar şi tu plângi. Uite...ţi s-a scurs din ochi un ac de gheaţă!
- Păi, plâng de bucurie pentru voi! Acum, mergeţi şi împodobiţi Pământul, copacii, câmpurile şi îmbunaţi sufletele oamenilor care par că atunci când vă văd, redevin iarăşi pentru o clipă copii veseli...şi se îmbunează până şi între ei.
Fulgii se grăbiră să se aşeze peste tot în jur aşa cum le ceruse mama lor. Coborau cântând si dansând, rotindu-se în aer ca într-un carusel fermecat. Se spune că toamna la bâlciuri mai sunt carusele fermecate, cu căluşei şi nori din vată de zahăr, care luminează până departe, departe în inimile noastre şi le încălzesc.
În timp ce se apropiau de Pământ ei creşteau şi se maturizau, iar lumea devenea toată albă ca şi gândul unei zâne bune.
Măcar o vreme totul era...mai altfel, mai frumos, mai prietenos!
În mijlocul zăpezii, ici şi colo se puteau zări ochiuri îngheţate de apă – lucioase şi reci, asemeni unor oglinzi, în care, din când în când se mai privea câte o ciută sau câte un iepuraş rătăcit.
Câte un fir de fum cenuşiu şerpuia încet, pierzându-se în noapte, iar la colţ de vis câte un inorog necheza a somn frumos şi liniştit. Inorogii sunt cei care ne aduc visele frumoase şi le păzesc de coşmare!
Şi uite aşa, încet, încet – la început ca şi o adiere, iar apoi ca şi o tornadă de frig îşi făcu apariţia Eternul Vânt – pe atunci burlac şi mult mai tânăr.
Uneori şuiera, oftând prelung şi sîsîit aproape ca o şoaptă, ca o mângâiere, iar alteori şuiera furios trosnind în dreapta şi în stânga, troienind şi viscolind cu supărare.
- Dar tare năbădios şi plin de toane mai eşti câteodată, îl cicălea Luna în timp ce îi lumina calea, iar el uneori îi râdea , alteori i se ascundea.
Indiferent însă de toanele lui...Vântul aducea cu el mereu alte şi alte poveşti şi alte veşti de la cei dragi aflaţi pe la alte scorburi, hanuri, prin alte păduri sau ape, iar unii îi spuneau „Povestitorul Vânt”. El era mereu peste tot şi în acelaşi loc de fiecare dată, doar că uneori, nimeni nu ştia de ce se închidea în el şi tăcea. Unii spun că tăcea de tristeţe, de durerea răutăţii pe care o întâlnea şi o vedea din ce în ce mai mult în lume.
Alteori, adia cu nostalgie şi veselie peste tot cântând şi bucurându-se ca un copil, iar vara...în zilele toride până şi el se ascundea în peşteri bătrâne şi neştiute nevrând nici măcar frunzele să le mişte sau să le alinte cu vreo mângâiere.
În aceea Noapte de Iarnă, Povestitorul Vânt îşi plimba trena de adieri şi trosnete prin Pădurea Bătrână de la Marginea Satului. Dintre toate locurile Pământului acolo îi plăcea să se afle cel mai mult. Era locul unde tristeţea, răul şi oamenii încă nu ajunseră la fel de mult ca şi în alte părţi.
„- Unde sunt oameni...acolo mai devreme sau mai târziu visele dispar şi apare răul – spunea el cu tristeţe. E ca şi cum ar vrea să distrugă tot ce ating!...uneori până şi pe ei...”.
„- Nu e chiar aşa...îl certa Bătrânul Stejar – singurul care îndrăznea să îl certe. Copii nu sunt răi! Ei ştiu visa frumos! În lumea lor nu e mizerie, nu e răutate! Dacă i-ai auzi şi i-ai vedea uneori în visele lor ai rămâne uimit!”
„- Copiii...Bătrâne sunt copii, nu oameni! Ei devin oameni în clipa în care Bătrâneţea Sufletească le ascunde sclipirea şi Spiritul Copilăriei într-un glob fermecat şi li-l ascunde adânc, adânc în vise...”
„- Aşa este, dar nu toţi uită să privească în globul fermecat! Unii...chiar cred în poveşti, în vânt şi copaci vorbitori, în elfi şi zâne...- altfel, cum crezi că noi am putea exista?”
Vântul râdea şi dându-i câte un bobârnac prietenos îi spunea:
„- Mereu ai fost iubitor de oameni şi mereu ai crezut în ei! Tu şi optimismul tău Bătrâne...”
„- Hehe...îi răspundea Bătrânul Stejar reţinându-l printre frunzele sale, dacă aş fi numai eu...Tu ce cauţi pe la uşile, fereştile şi hornurile lor tupilit ca un hoţ de vise şi poveşti?”
Vântul se umflă cu ciudă deoarece a fost dat în vileag ca şi iubitor de oameni, dar apoi se potoli şi sărută un mugur de frunzuliţă. Nu răspunse însă!
Amintindu-şi acestea, Vântul mări adierea către Stejar şi către Micul Brăduleţ – despre care toată suflarea ştia că pe el îl iubea cel mai mult şi, dintre toate făpturile şi nefăpturile Pământului el era preferatul lui.
Îl iubea frumos şi nefiresc de mult – ca şi pe propriul lui copil!
Îl ştia de când era cât o ciupercuţă, mic şi plângăcios cu ace slăbuţe. Mereu îi era teamă să plece de lângă el,ca nu cumva vreun om sau vreun animal să îl frângă sub paşii lor grăbiţi, dar Brăduleţul ăşi înfipse bine rădăcinile în viaţă şi în pământ şi rezistase crescând mărişor.
Şi, nici nu adie multe cărări şi văi câ şi auzi de un glas foşnitor şi senin salutându-l:
- Nene Vântule! Nene Vântule! Ce bine-mi pare că te văd, că o să îmi mângâi iarăşi rămuricile şi ai să-mi gâdili trunchiuleţul cu trena matale!
Vântul slabi pe loc de drag. Îi venea să îl strângă în braţe până să se sature de dor de el, dar tare îi mai era teamă să nu care+cumva să îi rănească vreu ac sau vreo rămurică mică şi crudă. Îi zâmbi şi-i ciufuli vârfuleţul încă mic şi fraged, împodobindu-l cu puţină zăpadă. Părea atât de haios cu straiele lui albe, încât Vântul chicoti ascuns pe sub mantie, apoi îi spuse:
- Aşa dragul meu! Parcă îţi şade mai bine împodobit cu zăpadă şi aşa ştii şi tu că a venit Iarna. Când se plimbă Luna pe deasupra ta, sclipeşti întocmai ca un brad de Crăciun!
Tocmai asta nu trebuia să îi amintească Vântul bietului Brăduleţ, pentru că acesta, de când a făcut ochi şi era o biată rămurică vroia să fie Brad de Crăciun. Vântul pocni înciudat din degete, iar Brăduleţul oftă prelung în foşnete amărâte.
-Dar ce ţi s-a întâmplat dragul meu de ţi-ai strâns aşa abătut rămurelele? se prefăcu Vântul că nu cunoaşte de ce acesta este atât de necăjit – dar cum să nu ştie el ceva despre ce îşi dorea Brăduleţul cu atâta ardoare?
-Mi-aş dori tare mult să pot fi şi eu un Brăduleţ de Crăciun..., să fiu împodobit în mii de culori, să strălucesc şi să pâlpâi şi să am agăţate de rămurele mingiuţe colorate şi fâşii sclipitoare, iar copii să danseze şi să cânte în jurul meu, să mă gâdile cu mânuţele lor micuţe printre ramuri...spuse Braduleţul tremurând de emoţie şi visare.
Vântul trosni supărat şi îi spulberă toată zăpada de pe rămurele, scuturându-l părinteşte de ciuful mic din vârf.
-Se vede că ai stat cam aproape de Sat şi ai văzut multe lucruri pe care nu le cunoşti şi nu le poţi înţelege! Oameni par buni şi frumoşi de la depărtare, dar de aproape pot fi nişte fiinţe îngrozitor de rele! Mint, trădează, ucid... Oamenii dragul meu, nu sunt aşa cum îi vezi tu de aici...ei ard copăcei, iar asta îi bucură! Fac foc cu prieteni şi neamuri de ale tale, sunt distrugători şi răi..., iar copii fac pocnitori şi sperie oamenii bătrâni care cad şi se lovesc spre distracţia lor, iar acestea sunt doar câteva din răutăţile oamenilor.
Brăduleţul îl asculta curios şi ofticat. Nu vroia să creadă că oamenii erau doar aşa. Şi în pădure erau mule fiinţe şi rele şi bune – nu toţi pot fi doar răi sau doar buni... Cei care stăteau sub rămurelele lui erau mereu zâmbitori şi se sărutau, îşi vorbeau cuvinte frumoase, şi alergau în jurul lui...uneori gâdilindu-l cu mânuţele lor, iar copii îşi făceau căsuţe printre ramurile sale şi se ascundeau asemeni unor păsărele gălăgioase! Nu, precis oamenii nu erau aşa, gândi Brăduleţul, dar nu spuse asta cu voce tare ca să nu îl supere pe nenea Vânt, pentru că tare îl mai iubea şi îi mai era drag!
- Nu te supăra nene Vântule, zise Brăduleţul tânguindu-şi rămuricile şi mişcându-şi acele amorţite de tristeţe, dar mereu mi-ai spus să fiu sincer cu matale şi să îţi spun ceea ce simt, nu? Eu asta visez...în fiecare noapte! Visez Crăciunul, nene Vântule şi fiecare ac îmi tresare de emoţie când mă gândesc la noaptea aceea frumoasă. Aud colinzile şi simt mirosul de cozonaci, de mâncare, văd miile de luminiţe colorate din vale şi mă gândesc la Moş Crăciun cu renii săi fermecaţi. Tare mi-aş mai dori şi eu să îl mai cunosc pe Moşul nene..., tare mi-aş mai dori!
Vântul oftă obosit şi mut în faţa acelei sincerităţi şi a entuziasmului din sufletul copăcelului. Pe moment tăcu. Încerca să caute cuvinte şi în concentrarea lui amorţită se împiedică într-o scorbură bătrână şi trosni trezind-o pe Mama Bufniţă care începu să îşi învârtă capul asemeni unui girofar defect repetând mereu:
-Bu-huu! Unde sunt? Bu-huu! Cine sunteţi? Bu-huu! Unde sunt?...întreba ea speriată şi buimăcită spre hazul Brăduleţului şi chiar şi a Vântului căruia i se cam scutura mantia de adieri de la atâta râs înfundat.
-Mamă Bufniţă eşti acasă la matale, nu te speria! Eşti pe craca bătrână şi ticsită cu muşchi cald, îi aminti Brăduleţul printre zâmbete foşnitoare.
-Bu-huu-daaa! Mulţumesc micuţule drag, fie-ţi acele tale fericite, îl alintă ea! Iarăşi cred că am avut coşmare şi m-am trezit...bu-huuu...speriată, sughiţă ea buhăit. Bu-huu! Bu-huu!
-Bine te-am gasit Mamă Bufniţă, o salută Vântul înfoindu-i penele şi gâdilindu-i pielea bătrână şi obosită.
-Bu-huu...bună să îţi fie adierea şi venirea prietene drag, îl salută ea bucuroasă la gândul revederii şi pentru că mai putea să îl recunoască în ciuda anilor ei bufniceşti mulţi – poate prea mulţi. Dar ce adiere fericită te aduce iarăşi prin părţile noastre ori dragul de Brăduleţul tău nu te poate ţine departe mai mult de căteva zile vântoase? întrebă Bufniţa zâmbind şi scuturându-şi înfrigurată aripile ei mari şi frumoase încă.
-Păi, da, şuieră Vântul. Brăduleţul pe care îl cunosc de când era de-o şchioapă m-a adus aici, dar pe tine se pare că am să te muştruluiesc un piculeţ dragă prietenă! Se pare că nu l-ai învăţat să stea departe de creaturile alea gălăgioase şi plângăcioase, zise el adiind tare, dar bineînţeles fără să vrea să o rănească pe Bufniţă în vreun fel, dar biata de ea, bătrână fiind cât pe ce să cadă de pe craca ei ticsită cu muşchi cald...
-Bu-huu! Bu-huu...păcatele mele Vântule!!! Acum mă faci să îmi frâng oasele bătrâne, se tângui Bufniţa oarecum revoltată înfoindu-se către Vânt. Parcă nu l-ai cunoaşte pe Brăduleţ...! Lui când îi intră ceva în căpşorul ăla încă fraged, nimeni nu mai poate să îl facă să creadă altceva şi..., cum aş putea eu să îl ţin departe de oameni, când el cât e ziua şi noaptea de lungă tot înspre sat se înalţă să-i vadă?! Le ascultă poveştile când aceştia poposesc sub rămurelele lui, iar el se leagănă fericit mângâindu-le capetele. Ce să-i fac Vântule că tare îi mai iubeşte pe oameni şi vrea mereu să fie Brăduleţ de Crăciun!
Vântul ştiind cât de răi sunt oamenii şi simţindu-se atât de neputincios în faţa dorinţei atât de mari a Brăduleţului se umflă în adierile lui, se învârti mânios, trosni crengile uscate, scutură copacii adomriţi şi se năpusti furios către Sat. Câinii începură să urle prelung, nişte obloane se legănau lovindu-se din când în când cu putere de pereţii caselor, iar fumul nici nu scotea bine capul pe horn că Vântul îl şi împăştia supărat în toate părţile.
Brăduleţul începu să plângă, iar Bufniţa oftând îl mângâie încet şi drăgăstos pe creştetul verde şi gingaş, sărutându-l ca o mamă iubitoare (ce dealtfel îi şi era în felul ei). Cu vorbă blândă şi caldă, Bufniţa îl îmbărbătă:
-Lasă dragul meu, că Vântul mai mereu este supărăcios şi întors cu susul în jos. Aşa e el de când era mic cât o răsuflare de copil, dar nu va răni pe nimeni şi nici rău nu va face pe unde se află, pentru că este bun şi nu ştie să facă rău precum Crivăţul cel Furios. Am să zbor şi eu pânâ la el, dacă asta te linişteşte şi am să-i vorbesc să-şi domolească adierile...deşi, la vreme de iarnă suntem, zise ea zâmbind.
Parcă mai venindu-i inima la loc, Brăduleţul îşi trase năsucul mic şi lemnos printre sughiţuri foşnitoare şi alintându-se lângă aripile albastrei Bufniţe adormi niţel în supărarea lui copilărească. Bufniţa îi cântă ceva încet, îl acoperi puţin cu zăpadă şi desfăcându-şi larg aripile se îndreptă bătrâneşte către Vânt bolborosind amărâtă.
- Da ce ai şi tu de bombăni într-una? auzi ea Vântul în urechea stângă. Te
pomeneşti că te-a luat şi pe tine dragostea de oameni şi te-ai înmuiat la lacrimile Brăduleţului?
- Uuufff-bu-hu-huuuaaa Vântule, strigă ea oarecum supărată pe el.
Vântul se opri o clipă de tot. Niciodată Bufniţa nu fusese atât de supărată. Defapt niciodată nu fusese supărată! Se domoli, iar Bufniţa îi spuse domolită şi ea:
- De când ne cunoaştem noi prieten drag? Aproape de o veşnicie! Penele mele demult ar trebui să fie apuse, dar...ştim cu toţii de ce eu sunt înzestrată cu atât de mulţi ani bufniceşti. Ne cunoaştem de mici şi tot de atunci am învăţat zborurile împreună. Şi oamenii şi viaţa. Fii înţelept rogu-te şi lasă copilu să zboare cu visele lui şi nu îl îngrădi în temerile tale. Lasă-l să îşi urmeze sufletul şi destinul aşa cum l-ai educat tu – să fie un copac stăpân p el, responsabil, care să ştie să aleagă pentru crengile sale! Nu înceta să crezi în el...ajută-l să înveţe şi mai multe..., iar acuma, hai înapoi că l-am lăsat singur şi trist.
- Ai dreptate Mamă Bufniţă..., ai dreptate! Tu eşti înţeleaptă, iar eu sunt mai...
- Mai Vânt...râse cu poftă Bufniţa înveselindu-l. Hai...lasă! Dacă el vrea să fie Brad de Crăciun...aşa să fie! Doar nu vom vrea să devină şi el un brad morocănos precum Bradul de pe Vale, care şi acum visează să îşi ia rădăcinile la plimbare şi să vină în sat să fie Brad de Crăciun?!
Vântul tăcu şi se opri din adiat, iar fulgii se transformară în boabe de apă sub pleoapele lui bătrâne de timp. Luna pâlpâi şi ea plină de emoţie, iar Domnul Întuneric îşi trase peste gură o bucăţică de mantie – ca să nu îl audă nimeni cum plânge ca un copil. Liniştea era parcă rece şi apăsătoare gata-gata să-l frângă. Se mişca încet şi se gândea, se tânguia şi ofta când auzi nişte voci piţigăiate şi cristaline rugându-l plângăcioase:
-Legănă-ne nene Vântule, îl rugară câţiva fulguşori, iar el amintindu-şi de ceea ce trebuia el să facă oftă adânc din inima eternităţii sale şi începu să adie încet şi liniştit...precum adie vântul iarna pe la ferestrele noastre când noi stăm cu ochii lipiţi de geam şi aşteptăm să-l vedem pe Moş Crăciun.
Fulgii începură să râdă fericiţi şi chicotind pe la o fereastră, peste o căciulă de copil sau un vârf de copac adormit...începură să danseze din nou în aer atât de alb..., atât de alb!
Vântul zâmbi şi pe când dădu să îşi întoarcă trena lui de adieri, de trosnete, de pocnete şi alte cele către Pădurea de la Marginea Satului, unde Brăduleţul lui drag se tânguia foşnind trist, un alt glas piţigăiat, plângăcios şi senin îl opri din drum.
Privind în jos, Vântul se dădu mai aproape de fereastra unde o fetiţă ce stătea cocoţată pe un scăunel, cu nasul lipit de fereastră şi cu ochii plini de boabe de rouă se ruga:
-Doamne...te rog Doamne spune-i lui Moş Craciun să îmi aducă şi mie un brăduleţ frumos pe care să îl împodobesc, să îl iubesc şi în jurul căruia să dansez şi să cânt fericită! Ar fi cel mai minunat şi iubit brăduleţ de Crăciun! Nu aş lăsa pe nimeni să îi facă vreun rău sau să îl arunce în foc...! Eu l-aş lăsa aici afară...în faţa ferestrei mele să îl pot privi mereu! Şi l-aş face rege în fiecare an de Crăciun! Ar fi Bradul Brazilor şi ar străluci în fiecare Noapte de Iarnă asemeni unei minuni! În fiecare glob mi-aş pune câte un gând frumos, câte un vis. În fiecare lumănărică mi-aş aşeza câte o speranţă, în fiecare steluţă mi-aş şopti câte o poveste, în betea mi-aş aşeza toate lacrimile şi zâmbetele mele, în luminiţe mi-ar sta rugăciunile, iar îngeraşilor le-aş da toată iubirea ca să nu mă uite niciodată cât de mult l-am aşteptat!
Fără să vrea, Vântul lăcrimă şi întrebă:
- Dar tu...copilă dragă...l-ai uita?
Fetiţa tresări şi cu uimire se apropie şi mai mult de fereastră. Îşi lipi mânuţele de geam şi privi, dar nu putu să vadă nimic. Fereastra era aburită. Se ridică puţin pe vârfuri şi o şterse cu podul palmei. Mai privi o dată.
Ca şi lovit de un gând, Vântul se scutură şi se dădu îndărăt, în timp ce din casă fetiţa îi zâmbea larg făcându-i cu mâna.
Bufniţa încremeni, iar Vântul se ciupea de fiecare adiere, trosnet...nevenindu-i să creadă.
- Pe penele mele...ce minune e şi asta Vântule?
- Dacă aş ştii! E o minune...şi atât!
În timp ce ei încercau să îşi dea seama ce se întâmplă, fetiţa ieşi afară în papucii groşi ai bunicii şi înfăşurată într-un şal mare şi alb.
- Bună seara Nene Vântule...! Bună seara Bufniţă Albastră...
Cei doi se uitară unul către altul şi nu răspunseră pe moment nimic. Fetiţa continuă zâmbind veselă:
- Am ieşit să îţi spun Nene Vântule că nu l-aş uita! Nu l-aş uita niciodată! Aşa cum nu am să uit glasul bunicului, mâinile bunicii şi dragostea lor. Nu am să-l uit cum nu am să uit poveştile şi cum nu am să-mi uit motanul şi căţelul, ...nucul unde am casă de vară şi soba caldă unde bunica ascunde cozonacii să-i ţină calzi şi proaspeţi. Ştiţi? Aici cândva va fi un Han, iar voi veţi fi oaspeţi de seamă...
- Iar tu micuţo? o întrebă Vântul ciufulindu-i părul castaniu şi moale. Tu ce vei fi?
Ochii ei mari sclipiră o clipă, apoi îi răspunse:
- Eu am să fiu povestitoare...
- Hangiţă ai vrut să spui...
- Nuuu! Povestitoare! Hanul meu nu va avea hangiţă...
- Povestitoare fie...spuse Vântul îndepărtându-se încet în timp ce în urma lui zăpada se ridica în mormane mici spulberându-se către cer într-o casacadă magică de ace strălucitoare şi gheaţă.
Fetiţa începu să râdă şi să alerge cu mâinile întinse sub ploaia de zăpadă.
- Copilă visătore şi fără de astâmpăr...ce ar fi să vii în casă acuşica, pentru că e frig, iar tu eşti aproape dezbrăcată!
- O clipă bunico şi vin!
- Gata...a trecut clipa! Haide!
Fetiţa făcu din mână fulgilor şi se duse să se ascundă în şorţul bunicii – un şorţ verde cu flori roşii care veşnic avea mireasmă de prăjituri şi de copilărie – copilăria ei!
Într-un pat bătrân şi obosit şedea un bărbat cărunt şi slab pufăind din ţigară. Fetiţa lăsă şorţul bunicii o clipă şi se aruncă în braţele bătrânului. El râse şi ridicând-o zise:
- Atâta mare fetiţa! Atâta mare!
Nu era mare. Era un ghem de om cu ochi şi zâmbet mare, cu vise multe ca orice alt copil şi care credea că în poveşti poţi intra ca într-o casă oarecare. În timp ce bunicul o legăna uşor, iar bunica îi cânta...adormi.
Lemnele uscate trosneau asemeni unor oase obosite, jarul sfârâia supărat, iar focul îşi arunca pe pereţi luminile jucăuşe încălzind încăperea.
Bufniţa zâmbi pe sub pene...Ştia ea că Noaptea asta e altfel. O simţise în suflet de dimineaţă, iar despre Vânt...ştia demult că nu ura oamenii, ba îi iubea nespus – doar că nu vroia să se ştie. Totuşi, cu fetiţa asta, ...amândoi au avut o mare surpriză!
În timp ce ea gândea şi ghiduşea pe sub cioc, Vântul îi zburli penele şi îi spuse:
-Să nu crezi că nu te-am văzut când zâmbeai pe sub penele tale albastre, Bufniţă şireată, dar...dragă mie!
Ea zâmbi. El continuă:
- Hai să ne întoarcem la Brăduleţ că o să trezească toată pădurea cu foşnelile lui plângăcioase şi trebuie să se gătească la timp de drum. El are de mers, iar noi avem de dus un prieten la o fetiţă!
- Bu-huu! Bu-huu...daaaa, îi răspunse fâlfâind fericită din aripi Bufniţa. Să ne grăbim, să ne grăbim!
Vântul ajunse la Brăduleţ înaintea ei. Acesta stătea tăcut în rădăcinile sale şi se tot bălăngănea amărât în dreapta şi-n stânga colindând încet. Vântul îi spulberă din nou zăpadă pe vârfuleţul ţuguiat făcându-i o căciuliţă:
- Hai...gata, nu te mai tângui atâta! Unui Brăduleţ de Crăciun nu îi şade bine să fie trist şi mofturos, ci vesel şi fericit! Tu trebuie sa fii mereu bucuros, să împrăştii în jur mireasmă de cetină care să îi facă pe oameni să îşi amintească poveşti frumoase, amintiri aproape de sufletele lor şi să aduni în jur doar cântece şi frumuseţe! Acele tale Brăduleţule trebuie să sclipească mereu de emoţie, îi spuse Vântul domol şi cald punându-i un fulărel si pregătindu-l de drum, în timp ce Brăduleţului nu îi mai stăteau crenguţele într-un loc de emoţie şi bucurie.
- Pot să fiu Brăduleţ de Crăciun? Pot? Pot? întreba el curios şi nedumerit în timp ce în gând se tot întreba ce s-o fi întâmplat acolo în sat de nenea Vânt devenise atât de blând şi visător. Dar la urma urmei ce l interesa pe el? Important era că putea să fie Brăduleţ de Crăciun, iar asta îl făcea să ţopăie din ce în ce mai tare de îl durea deja şi nerăbdarea.
Poţi să fi dragul meu...poţi, dar asta dacă ai să mai stai câteva clipe să te aranjez şi să apară şi Bufniţa că tare am lăsat-o în urmă...se pare...! La urma urmei...voi brazii sunteţi de două feluri: brazi ieşiţi din conuri pentru a se înalţa pe cele mai nebumblate şi abrubte piscuri, bucurând inimile oamenilor şi ale pădurilor cu prezenţa lor frumoasă şi..., brazi ieşiţi din altfel de conuri al căror destin este acela de a fi Brazi de Crăciun, brazi care în fiecare an sunt îmbrăcaţi în haine de sărbătore pe care Moşul vi le aşează pe ramuri. Voi, trebuie să străluciţi atât de puternic încât orice drumeţ rătăcit să vă vadă de departe şi să găsească în el puterea de a merge mai departe către un loc cald şi liniştit unde să îl primească pe Fiul Domnului în suflet, deoarece, în ziua Sfântă de Crăciun oamenii sărbătoresc defapt Naşterea Domnului.
Micuţul Brăduleţ se gudură fericit în braţele Vântului şi-i spuse:
-Mulţumesc nene Vântule...mulţumesc! Ai să fii tare mândru de mine! Ai să vezi că voi fi cel mai frumos Brăduleţ de Crăciun, iar lumina mea va fi cea mai strălucitoare. În jurul meu se vor aduna mereu mulţi oameni. Ei vor fi fericiţi şi veseli, iar drumeţii pribegi vor putea să îmi vadă strălucirea de departe şi mă vor putea găsi.
-Da, nu ma îndoiesc că aşa va fi, încuviinţă Vântul sărutându-l cu căldură şi dragoste pe vârfuleţul lui care se răsuci de fericire. Nu trebuie să văd...ştiu că vei fi un Brad frumos, iar asta pentru că sufletele frumoase şi iubitoare întotdeauna ştiu să aducă lumină şi căldură acolo unde este nevoie de ele! Acum,...că a venit şi Bufniţa, haideţi să ne pornim la drum ca să ajungem la timp!
Era noaptea Ajunului, iar Brăduleţul stătea în faţa casei aşteptându-l pe Moş Crăciun. Inima lui verde şi frumoasă tremura de emoţie, iar dragostea faţă de oameni şi faţă de Crăciun se pare că i-a învins până la urmă pe toţi şi toate neliniştile tatălui său adoptiv...Vântul.
Nu aşteptă mult când auzi ca şi o şoaptă la început, apoi tot mai tare un clinchet deosebit, parcă rupt din poveste, un nechezat sprinten şi o voce groasă, dar caldă care ura mereu:
- Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor! Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor!
Brăduleţul începu să se foiască şi mai mult.
Era Moşul!
Cât de mult îşi mai dorise el să-l vadă pe Moş..., cât de mult. Şi pentru că a ştiut să fie cuminte, să aştepte şi să vorbească mereu frumos şi politicos...Moşul a venit în sfârşit şi la el!
-Bine te-am găsit Brăduleţ frumos şi tânăr! Pentru că ai ştiut să fi mereu un brăduleţ cuminte şi răbdător, care nu şi-a pierdut nici o clipă speranţa şi seninătatea, uite că am venit să te fac frumos – cel mai frumos Brad de Crăciun care a fost şi va fi vreodată! Vei fi Bradul de Crăciun din sufletele tuturor copiilor! Acesta este cadoul meu pentru tine...zise Moşul zâmbind blând şi mângâindu-i rămuricile. Şi..., mă iartă pentru că am întârziat atâta amar de vreme!
- Nu e nimica Moşule, nu e nimica! îi răspunse smiorcăit de fericire Brăduleţul. E bine că ai venit şi acum! Eu oricum te-aş fi aşteptat toată viaţa mea de brad! Îţi mulţumesc însă că nu m-ai lăsat să te aştept chiar atât de mult, se bucură Brăduleţul.
- Ha-ha-haaaa! râse cu poftă Moşul, în timp ce spiriduşii găteau bradul cu podoabe frumos colorate, aşa cum acesta nici că a mai văzut până atunci.
Când au terminat, spiriduşii au început să cânte şi să zburde în jurul lui fericiţi. Moşul îi chemă la el, iar apoi, cu zâmbetul lui senin salută Bradul, Vântul, Bufniţa şi plecă aşa cum a venit. La început se auzi tare:
- Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor! Ho-ho-hooo, Crăciun fericit tuturor! , iar mai apoi tot mai încet, mai încet, precum o şoaptă micuţă ascunsă după o inimă ce stă să nu mai bată de emoţie!
Din cauza gălăgiei poate, sau a nesomnului, sau a emoţiilor ce în această noapte nu te lasă să dormi liniştit şi te gâdilă la suflet cu bucurie, fetiţa care putea vorbi cu poveştile se trezi şi aprinse lumina în casă.
Cu teamă parcă se apropie de fereastră, îşi trase scăunelul ei mic şi verde, se cocoţă pe el şi privi.
Afară..., în mijlocul fulgilor şi a ninsorii aşternute asemeni unui covor de sclipiri, se legăna un Brăduleţ de Crăciun. Ţopăia şi cânta din toate crenguţele sale vrăjite, iar ea începu să plângă de fericire.
- Bunico! Bunicule! Haideţi să vedeţi cât de minunat este ceea ce văd eu!
Bunicii veniră. Bunicii niciodată nu sunt prea obosiţi să se bucure, să vină, să asculte – ei sunt mereu pregătiţi să fie copii. Au straiele de zâmbete, de copilărie, de entuziasm mereu pregătite şi pe măsură, iar asta, ca să nu îşi necăjească niciodată nepoţii!
Aşa erau şi bunicii mei – pentru că eu eram aceea fetiţă, iar bătrânii aceia a căror faţă strălucea de bucuria mea erau bunicii mei!
I-am privit! Ştiam că oricât timp va trece aşa am să îi văd şi am să îi revăd mereu! Alături de poveşti, de Brăduleţ ei erau Seara mea Magică de Crăciun! Poate...ei erau defapt toată magia...
- Uite, iubita! Uite cât de frumos străluceşte Bradul tău de Crăciun! Ţi-am spus noi că Moşul nu are cum să te uite! Prinţesele elfe primesc întotdeauna cele mai minunate cadouri!
- Aşa este...De asta eu o să vă am mereu aproape pe voi, poveştile şi Brăduleţul meu drag...
Brăduleţul ne zâmbi şi ne făcu din crenguţe. Bunica plângea ca de obicei, iar bunicul zâmbea întinzându-i batista.
Era...minunat!
Brăduleţul era împodobit cu globuri pline de sclipire, cu bomboane şi betele, cu îngeraşi şi lumânârele, iar în vârf îi strălucea o stea mare argintie. Era Steaua Crăciunului, cea care ne vesteşte mereu această Sfântă şi Magică Zi din An, când familiile ar trebui să se adune împreună, să se bucure unii de alţii, să colinde şi să îşi împartă daruri şi iubirea din suflet.
- Bunică, bunicule...ce este defapt Crăciunul?
- Tu ce simţi că este iubit copil?
- O poveste?!
- Hahaha, da este şi o poveste. Of, tu cu poveştile tale...Totul este o poveste pentru tine nu e aşa?
- Da! Ce poate fi mai frumos decât o poveste?
- Hmmm, nimic! Cu adevărat nimic! Poveştile au de toate! În special iubire..., mi-au răspuns bunicii deodată. Deci..., Crăciunul la urma urmei este o poveste...
- Da...o Poveste de Iarnă şi multă multă iubire...
Brăduleţul, Vântul şi Bufniţa mă ascultară şi atunci ca şi acum cu sufletul la gură şi cu ochii cam înceţoşaţi, în timp ce bunica fredona o colindă, iar bunicul mă ridică sus, sus să îi agăţ şi eu o betea Brăduleţului, care prea era frumos să aibă vreuna căzută.
Şi aşa, alături de oamenii pe care i-am iubit şi îi iubesc cel mai mult pe lume, Brăduleţul îmi este şi el acolo, mereu la loc primenit cu dragoste şi amintiri pe gene umede.
Nu l-am uitat niciodată – aşa cum i-am promis Vântului.
Îl duc mereu cu mine în suflet şi în gând peste tot, iar azi, vi l-am arătat şi vouă cât este de frumos un Brad de Crăciun atunci când ţi-l doreşti din toată inima!
Eu mi l-am dorit şi l-am iubit şi nu am încetat de atunci niciodată să-l iubesc!
Am păstrat cu mine în fiecare zi din an ceva din minunea acelei nopţi şi am încercat să fiu mai bună, mai generoasă, mai cuminte...răsplătindu-mi astfel bunicii pentru toată existenţa lor magică din viaţa mea, părinţii, prietenii şi oamenii care atunci nu mi-au fost, dar acum îmi sunt alături – unul privindu-mă cu dragoste de pe scaunul alăturat, iar cealaltă...o prinţesă cu adevărat elfă...dormind în pătuţul ei roz şi visând alte şi alte poveşti din nopţi magice!
Aceasta este Povestea Brăduleţului de Crăciun, a Vântului, a Pădurii de la marginea Satului, a Mamei Bufniţe, a doi bunici şi oarecum a unei părţi din copilăria mea, care în fiecare an de Ajun revine la fel de ştirbă şi frumoasă ca şi atunci!

Sursa:http://ladyallia.blogspot.com/2008/11/hanul-povetilor-poveste-de-iarna.html
 
Masa de Craciun
O poveste de Charles Dickens


Este vremea Craciunului ! Numai un om mizantrop pana in maduva oaselor nu poate simti un adevarat simtamant de voiosie in piept sau nu ii pot fi trezite in minte placute asociatii cu ocazia Craciunului.
Exista oameni care iti pot spune ca sarbatoarea de Craciun nu mai este ce a fost altadata , ca fiecare Craciun umbreste sau destrama sperantele luminoase sau perspectivele fericite resimtite cu un an inainte ; prezentul nu face decat sa le aduca aminte despre situatiile dificile si veniturile diminuate , de petrecerile spumoase cu prietenii de altadata si de privirile reci care ii atintesc acum , intr-o perioada plina de adversitati si nenoroc. Nu te lasa niciodata in voia unor astfel de amare reminiscente …

Exista cativa oameni care au trait indeajuns in mijlocul lumii pentru a nu-si lasa mintea prada unor ganduri de acest fel in nici o zi anului. Asadar , nu alege cea mai fericita zi din cele 365 pentru a te imbufna in amintiri dureroase , ci trage-ti un scaun langa flacarile voioase ale caminului – umple-ti paharul si trimite-ti in jur cantecul – iar in cazul in care camera ta iti pare a fi mai stramta decat acum o duzina de ani , ori daca paharul iti este plin cu un punch puturos in locul unui vin stralucitor , priveste partea placuta a lucrurilor , goleste-ti dintr-o inghititura paharul , umple-ti inca unul , fredoneaza-ti vechiul cantecel favorit si multumeste-i lui Dumnezeu ca nu este si mai rau.Priveste fetele fericite ale copiilor tai ( daca ai vreunul) in timp ce stau in jurul focului.Unul din micile scaune poate fi gol ; una din siluetele fragile care multumea inima tatalui si ii umplea inima de mandrie mamei atunci cand o privea poate sa nu fie prezenta. Nu lasa trecutul sa te copleseasca ; nu te gandi ca acum un de zile , copilul care zace acum in pamant statea in fata ta cu bujori de sanatate in obraji si cu voiosia copilariei sclipindu-i in ochi. Reflecteaza asupra binecuvantarilor prezentului – fiecare om are parte de multe de acest fel – si nu la ghinioanele tale trecute , de care au parte toti oamenii. Umple-ti din nou paharul , cu fata inveselita si inima plina de multumire. Viata ne este pusa mereu la incercare , dar Craciunul trebuie sa-ti fie fericit , iar noul an unul ferice !

Cine poate ramane insensibil la avalansa de bune simtaminte si la impartasirea onesta al atasamentului afectiv care abunda in acesta perioada a anului ? O masa de Craciun in familie ! Ce poate fi mai desfatator decat acest eveniment ? Pare a fi un lucru magic , asezat sub obladuirea Craciunului . Micile gelozii si neintelegeri sunt uitate ; sentimentele sociale sunt desteptate in sufletele acelora care au fost multa vreme instrainati ; tatal si fiul, sau sora si fratele , care s-au intalnit si au trecut unul pe langa celalalt facandu-se a nu se vedea ori au schimbat o privire rece de recunoastere in urma cu cateva luni , se deschid unul spre altul si se reintorc la o imbratisare calda , ingropandu-si animozitatile din trecut in prezenta fericire. Inimile bune ce au dus dorul celorlalti , dar se lasasera cotropite de false notiuni de mandrie si demnitate sunt din nou la un loc , si totul nu este decat bunatate si bunavointa ! Daca acest Craciun ar cuprinde intreg anul (asa cum ar trebui) , toate prejudecatile si pasiunile care ne deformeaza natura noastra buna nu ne-ar mai acapara in mijlocul oamenilor, fie ei chiar straini !

Adunarea de familie despre care vorbim nu este o simpla reuniune a unor rude , pusa la cale acum o saptamana sau doua , in decursul acestui an , care nu isi are precedent in anii trecuti si nu se va mai repeta in anii viitori. Nu , acesta este o intalnire anuala consacrata a tuturor membrilor disponibili ai familiei , tineri si batrani, saraci sau bogati , iar totii copiii o asteapta cu nerabdare , incepand cu doua luni inainte , intr-o febra a anticiparii. Acum catava vreme acesta adunare avea loc la bunicul ; dar pentru ca bunicul a fost ajuns de batranete , iar bunica este prea batrana , infirma chiar , ei au renuntat sa traiasca de unii singuri si locuiesc acum impreuna cu unchiul George ; asadar petrecerea se desfasoara in casa unchiului George , dar bunica face rost de cele mai multe dintre delicatesele de la masa , iar bunicul se osteneste sa ajunga la piata Newgate pentru a cumpara curcanul , de unde angajeaza un caraus care il urmeaza in triumf pana acasa , insistand intotdeuna ca omul sa fie cinstit cu un pahar de tarie in plus fata de simbrie , pentru a-l bea cu urarea de Craciun fericit si Un an bun adresata sotiei unchiului George. Cat despre bunica , ea este foarte secretoasa cu doua-trei zile inainte , dar nu indeajuns pentru a impiedica aparitia zvonurilor conform carora ar fi cumparat cate o boneta noua cu panglici roz pentru fiecare dintre servitoare , laolalta cu diverse carti , tocuri si penare pentru tinerii invatacei ; asta ca sa nu mai vorbim despre diferitele secrete adaugate ordinelor date anterior de sotia lui George la bucatarie , precum o duzina in plus de placinta cu carne pentru cina si o mare prajitura cu prune pentru copii.

In ajunul Craciunului , bunica este intotdeuna intr-o dispozitie excelenta si, dupa ce ii pune pe copii la treaba pentru a scoate samburii prunelor , insista an de an ca unchiul George sa coboare la bucatarie , sa isi scoata haina si sa amestece puddingul vreme de circa jumatate de ceas , lucru pe care unchiul il face cu insufletire , spre satisfactia zgomotoasa a copiilor si servitorilor. Seara se incheie cu un nemaipomenit joc de-a baba orba , de-a lungul caruia bunicul are grija mereu sa fie prins pentru a avea ocazia de a-si etala dexteritatea.

In dimineata urmatoare , batranul cuplu , insotit de cat de multi copiii pot incape intr-o strana , merge la biserica in mare tinuta , lasandu-l pe unchiul George acasa pentru a umple sticlele cu bautura si a le duce in sufragerie , cautand mereu cate un tiribuson si stand in calea tuturor.
Cand intregul alai se intoarce de la biserica , bunicul scoate la iveala o ramura de vasc din buzunar si ii ispiteste pe baieti sa isi sarute micile verisoare sub ea , o procedura ce aduce o mare satisfactie atat batranului gentleman cat si baietilor , dar care afecteaza ideea bunicii despre eticheta , pana cand bunicul spune ca atunci cand avea treisprezece ani si trei luni a sarutat-o si pe el pe bunica sub o crenguta de vasc , fapt ce ii face pe copii sa bata din palme si sa rada din toata inima , asemeni unchiului George si sotiei lui ; iar bunica pare sa fie satisfacuta si spune , cu un suras binevoitor , ca bunicul a fost un baietel nerusinat , la care copiii hohotesc din nou aprig , bunicul razand cel mai zgomotos dintre toti.

Toate aceste diversiuni nu sunt nimic insa in comparatie cu starea de emotie care urmeaza atunci cand bunica , cu o boneta inalta si o rochie de matase in culoarea ardeziei , si bunicul , imbracat cu o camasa plisata si guler alb , stau impreuna in salon , avandu-i in fata pe copiii unchiului George si o sleahta incalculabila de mici verisori , asteptand sosirea invitatilor.
Dintr-o data , se aude oprind o birja iar unchiul George , pandind la fereastra , exclama “Este Jane ! ” , la care copiii o iau lu fuga spre intrare si coboara tales-balmes scarile ; iar unchiul Robert si matusa Jane , cu micul lor copil si bona lui , precum si toti ceilalti sunt condusi pe scara in mijlocul unor strigate tumultoase “Vai de mine !” ale copiilor si repetate avertismente de a nu lua bebelusul din bratele bonei. Dupa aceea , bunicul il preia pe bebelus , bunica isi saruta fiica , iar harmalaia primilor veniti se linisteste treptat pe masura ce alte matusi impreuna cu alti unchi si verisori sosesc , si verii mai in varsta flirteaza unul cu celalalt , la fel ca si verii mai mici , astfel incat nu se aude nimic clar , ci un zumzait confuz de vorbe , rasete si veselie.

Un ciocanit dublu , ezitant , la usa dinspre strada se face auzit intr-o pauza de moment a conversatiei , fapt ce da nastere unei interogari generale “Cine o fi ?” , iar doi-trei copii privind la geam anunta pe un ton scazut ca a sosit “biata matusa Margaret”.Auzind aceasta , unchiul George paraseste camera pentru a intamplina noua venita , iar bunica se ridica in picioare , intr-o atitudine mai curand rigida si autoritara ; intrucat , Margaret s-a maritat cu un om amarat fara a-i cere consimtamantul , iar saracia nefiind o pedeapsa suficienta pentru ofensa ei , a fost parasita de prietenii ei si privata de societatea dragilor ei rude. Dar a sosit Craciunul , si sentimentele lipsite de bunatate care au luptat contra bunei dispozitii in decursul anului s-au topit sub influenta maretei sarbatori , asemeni ghetii incropite sub soarele de dimineata. Nu este greu ca , intr-un moment de manie , parintii sa intoarca spatele unui copil neascultator ; dar , a-l alunga , intr-o perioada de bunavointa si bucurie generala , de langa caminul in preajma caruia a participat la atatea sarbatori ale aceleiasi zile ani de-a randul , de la pruncie pana la adolescenta si la izbucnirea aproape imperceptibila a feminitatii , este un cu totul alt lucru. Aerul de verticalitate morala si iertare rece pe care si-l asuma batrana doamna nu pare a-i sta bine ; iar atunci cand biata fata este condusa de catre sora ei , palida la infatisare si lipsita de speranta – nu datorita saraciei , caci pe aceasta o poate indura, cat din constiinta unei neglijari si lipse de bunatate nemeritate – este usor sa vezi cat de mult este asumata aceasta atitudine a bunicii. Urmeaza o mica pauza , apoi fata se desprinde brusc de sora ei si se arunca , suspinand , in bratele mamei sale. Tatal se repede grabit inainte si ii intinde mana sotului ei. Prietenii se aduna imprejur daruind sincere felicitari , iar fericirea si armonia stapaneste din nou peste intreaga adunare.

Cat despre cina , totul este inconjurat de o placere perfecta – nimic nu merge asa cum nu trebuie si toata lumea este in culmea bunei dispozitii , dispusa sa aduca satisfactie si sa fie satisfacuta. Bunicul relateaza povestea cumpararii curcanului , cu o mica digresiune referitoare la achizitionarea curcanului din anul precedent , istoriseste despre trecutele Craciunuri , iar bunica il completeaza la aproape fiecare cuvant. Unchiul George zice snoave , taie bucati de pasare , toarna vinul in pahare , glumeste cu copiii de la masa alaturata , le face cu ochiul verilor inamorati sau pe cale de a cadea in mrejele amorului , si aduce bucuria pe fetele tuturor cu umorul si ospitalitatea sa ; iar atunci cand , in final , un servitor maret isi face cale cu greu inauntru , impovarat de un gigantic pudding avand deasupra o ramura de vasc , se dezlantuie atatea rasete , si strigate , si ropote de palme ale unor maini micute si dolofane , si batai in podea ale unor picioruse rotunjoare , incat aceasta harmalaie nu poate fi egalata decat de aplauzele tinerilor musafiri cu care este primita turnarea brandy-ului slab peste placintele de carne.
Apoi desertul , apoi vinul , apoi distractia ! Atat de frumoase discursuri si atat de incantatoare cantece din partea sotului matusii Margaret , care se dovedeste a fi un om atat de dragut si foarte atent fata de bunica ! Chiar si bunicul nu se multumeste sa dea glas doar cantecului sau anual , de altfel cu o vigoare fara precedent , dar , fiind onorat , potrivit traditiei , cu un unanim “Encore” , se lanseaza cu un nou cantec pe care nimeni, inclusiv bunica , nu l-a auzit pana acum ; iar un var cazut in dizgratia celor in varsta , din cauza unor pacate de omisiune si promisiune – neglijand vizitele si persistand in a bea bere – uimeste pe toata lumea si straneste convulsii de rasete prin interpretarea celui mai comic cantec care a fost auzit vreodata. In acest fel se deapana intreaga seara , intr-o revarsare de rationala bunavointa si bucurie , provocand trezirea unei mai mari simpatii al fiecarui membru al petrecerii fata de vecinul sau , atragand perpetuarea bunelor simtaminte pe parcursul urmatorului an , mai mult decat jumatate din predicile scrise vreodata si intr-o mai mare masura decat jumatate din divinitatile ce au trait vreodata.
 
Cei 3 purcelusi

Au fost odata ca niciodata trei purcelusi care traiau impreuna cu parintii lor. Desi erau inca purcelusi, ei crescusera indeajuns ca sa porneasca in lume sa-si gaseasca norocul.
Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul purcelus s-a simtit tare obosit.
Tocmai atunci a trecut pe linga ei un om cu o caruta plina de fin, iar primul purcelus le-a zis fratilor sai:
-"Eu ma opresc aici. Finul este usor si moale ca sa-mi fac o casuta cum imi place."
Si ceilalti doi frati l-au imbratisat si au plecat iar la drum. La un moment dat al doilea purcelus s-a simtit obosit si vazind trecind pe linga el un om cu caruta plina de lemne, i-a spus fratelui lui:
-"Lemnul acesta este numai bun pentru casuta mea asa ca ma opresc aici."
Cel de al treilea purcelus si-a continuat drumul pina a ajuns la un pietrar, care facea piatra de construit. Purcelusul s-a gindit ca piatra este cea mai potrivita ca sa-si faca o casuta rezistenta asa cum era si el.
Noaptea, in timp ce primul purcelus s-a asezat comfortabil in patul lui de fin, a auzit un zgomot afara. S-a uitat prin peretii de paie ai casutei si a inceput sa tremure de frica, caci afara era un lup mare si flamind.
Lupul a inceput sa-l roage pe purcelus sa-i deschida usa, dar la refuzul purcelusului a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta.
Finul a zburat in toate partile, iar purcelusul, profitind de neatentia lupului a luat-o la fuga spre casa celui de al doilea purcelus.
A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au auzit zgomot afara. S-au uitat prin fereastra casutei de lemn si s-au ingrozit cind au vazut pe lupul cel mare si flamind. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta.
Casuta de lemn a ramas aproape neclintita. Dar cind lupul a incercat si a doua oara sa sufle peste casuta, lemnele au zburat in toate partile, iar cei doi purcelusi au profitat de neatentia lupului si au luat-o la fuga spre casa celui de al treilea purcelus.
Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la focul din soba. Au auzit un zgomot afara si s-au ingrozit de frica cind l-au vazut pe lupul cel mare si mai flamind ca niciodata.
Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Dar casuta nu s-a darimat. Lupul a incercat si a doua, si a treia oara, dar tot degeaba, casuta a continuat sa ramina neclintita.
Enervat peste masura si epuizat de atita suflat, lupul s-a catarat pe acoperisul casei si si-a dat drumul in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o scapare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apa.
Cind lupul s-a catarat pe cos, apa era fierbinte, cind a inceput sa coboare de-a lungul cosului apa clocotea, iar cind a ajuns jos, a aterizat direct in ceaunul cu apa fiarta.
Lupul, urlind de durere, a luat-o la fuga prin casuta si apoi a tisnit prin perete direct spre padure, de unde nu s-a mai intors niciodata.
Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au construit o alta casa mai mare, cu peretii din piatra, cu masa si dulapul din lemn si cu paturi din fin moale. Era cea mai buna casa din lume si ei au trait in ea fericiti pentru totdeauna.

Sursa: http://www.utilecopii.ro/articole/povesti-pt-copii/cei-3-purcelusi/9416/
 
Back
Top