• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

ROMANIA DE IERI SI DE AZI

Anii tineretii noastre, cand ne durea in fund de comunism, pentru ca eram prea ocupati sa ne traim tineretea...


Din 1948, Romania avusese o presa cenusie, terna, urata grafic, marcata de limba de lemn, de lozinci inepte si de o agresivitate necioplita; "proletara". Au mai aparut pana in 1953 cateva din cotidianele de tiraj si de traditie -"Universul", "Adevarul", insa erau de nerecunoscut. Apoi n-au mai existat decat trei ziare centrale: "Scanteia", "Romania libera", "Scanteia tineretului", trase fiecare in patru pagini plumburii. Li se adauga un ziar de seara: "Informatia Bucurestiului", cu mai putina ideologie si mai multe stiri utilitare si de interes public. De la mijlocul anilor '50 aparea cotidianul "Munca", care nu era decat localizarea ziarului sovietic "Trud", tot asa cum "Gazeta literara" - din 1954 - nu era decat o "Literaturnaia gazeta" romaneasca. La fel si "Muncitorul sanitar" ori "Gazeta invatamantului", saptamanalele unor categorii profesionale.
Radio Romania se transformase in Radio Bucuresti si avea pana in 1960 un singur program pe unde lungi si medii. Aparatele de radio vandute in magazine nu erau dotate si cu frecvente scurte, pentru ca lumea sa nu poata asculta "Vocea Americii", "Europa libera" - "ziarul vorbit al romanilor de pretutindeni", cum se intitula pana in 1963, BBC-ul, sau scurtele programe radiofonice in limba romana difuzate la Paris, Atena sau Vatican. Radio Bucuresti isi incheia programul, inceput la 5 dimineata, la miezul noptii. A aparut apoi si un Bucuresti 2, emitand din zori pana la pranz, emisiunile acestuia prelungindu-se apoi gradat cate doua ore in plus.
Din 1957 exista Televiziunea Romana, mai intai cu programe experimentale, iar apoi regulate. Televiziunea se infiintase in Romania la numai doi ani dupa aceea din Italia. Fata de presa meschina, anosta, marcata de o demagogie ridicola sau agresiva, Televiziunea, desi in alb-negru, a adus in Romania o unda de varietate si destindere. In 1959, cand s-au aniversat 500 de ani de la intemeierea Bucurestilor, s-au alcatuit programe aparte, lansandu-se cantece precum "Badea-neichii Bucuresti", compus de Ion Vasilescu si Gherase Dendrino si interpretat de Maria Tanase, sau "Frumos esti, Bucuresti!...". Apareau in programele de divertisment, toate "live", realizate in conditii tehnice modeste, dar foarte reusite, solistele si solistii in voga de la rascrucea deceniilor sase si sapte: Dorina Draghici, Aida Moga, sora ei, Lavinia Slaveanu, Mara Ianoli, Gigi Marga, Alin Noreanu, Nicolae Nitescu, Wili Donea, George Bunea, Dorel Livianu... Intr-o emisiune muzicala a debutat, in 1959, la varsta de 16 ani, Margareta Paslaru. In acelasi an, Televiziunea n-a ezitat sa transmita un program de la barul "Continental", situat in subsolul unui bloc interbelic de langa Biserica Rusa, prabusit la cutremurul din 4 martie 1977.
Tot in 1959-'60, Televiziunea difuza numere de revista, cuplete, scheciuri, interpretate de cel mai mare comic al vremii, Mircea Crisan, de duetul Horia Serbanescu - Radu Zaharescu, sau de Vasile Tomazian, un actor foarte popular, care il imita pe Vico Toriani, unul dintre putinii cantareti straini sositi pe atunci in turneu la Bucuresti, sau povestea dialoguri conjugale purtate cu Florica, nevasta-sa...
Din 1961, aproape seara de seara, dupa telejurnalul de la ora 19, existau, timp de o jumatate de ora, excelente emisiuni pentru copii al caror protagonist era Aschiuta, un Pinocchio local, manuit de un papusar excelent. Realizatoarea emisiunii, Daniela Anencov, devenise extrem de populara, la paritate cu Cleo Stiber, crainica frumoasa, cultivata si poliglota a Televiziunii... Popularitate dobandisera datorita rolurilor interpretate in seriale pentru copii actorii Tudorel Popa (Profesorul Paganel) si Dem Savu (Capitanul Val-Vartej). Un eveniment era prezenta Mariei Tanase, in programele de muzica populara, in mijlocul unui taraf - ultima a avut loc in 1962, ca si aceea a Ioanei Radu, care interpreta romante.
In 1964, scriitorul Ion Marin Sadoveanu prezenta saptamanal ciclul "Din istoria universala a teatrului", ilustrat cu secvente interpretate de actori. Asezat in spatele unui birou masiv, pe un scaun cu dimensiuni de jilt, conferentiarul vorbea liber, imbracat elegant, cu batista alba la buzunar, rasucind intre degete capacul unui stilou Pelikan cu penita de aur... Moartea scriitorului, survenita in acelasi an 1964, a dus la intreruperea acelui serial elevat. In acelasi an, o montare a unei piese intreprinsa cu mijloacele teatrului de televiziune - "Pana de automobil" de Friedrich Durrenmat, consacra un tanar si stralucit actor, in rolul protagonistului, pe nume Mircea Albulescu.
Daca un crainic radio a pronuntat inversat in acei ani titlul operei lui Mozart "Cosi fan tutte", de o maniera pe care nu o suporta hartia, un crainic de televiziune a fost aspru admonestat pentru o stire citita pe post: "Tovarasul Gheorghe Cioara s-a intors de la Moscova pe calea aerului".
Teatrul de revista, cu o mare traditie in Romania, cu nivelul inalt la care il ridicase Constantin Tanase, a adus multa culoare si mult haz in vremurile de-acum 45-50 de ani. Existau in Bucuresti doua sali incapatoare ale aceluiasi teatru care primisera numele marelui comic, o gradina de vara, "Boema", datand din 1928, pe Strada Theodor Aman, o alta se afla la limita Cismigiului, pe un spatiu napadit astazi de brusturi, buruieni si otetari, de pe fosta Intrare Brezoianu, rebotezata Rigas, si se mai montau uneori spectacole de revista pe scena Teatrului de vara din Herastrau sau in fostul parc Carol, rebotezat "Parcul Libertatii"...
Cel mai mare actor al genului era Mircea Crisan. Pana in ziua de azi oamenii mai in varsta isi amintesc de "Castravetele" lui, de "Un foc in noapte, un foc in soba; arde-te-ar focul!", de legenda potrivit careia, cu prilejul unei vizite a lui Hrusciov in Romania, Gheorghiu-Dej l-a adus pe Mircea Crisan sa-i distreze, chemand si un translator. Mircea Crisan a mieunat ca pisica, a latrat precum cainele, a imitat leul, tigrul si alte animale, iar la sfarsit i s-a adresat translatorului: "Acum, tradu!". Dintr-un turneu la Paris, actorul s-a intors cu un Chevrolet - clasicul model 1957 -, pe care n-a ezitat sa-l pomeneasca pe scena: "Ce nu face omul pentru o bucata de Chevrolet?"
Notoriu de dinainte de razboi, de cand jucase in filmul "Bing-bang" si de cand facea tandem cu Vasile Vasilache, era N. Stroe ("Alo! Aici e Stroe/Si roaga sa-i dati voie/O clipa sa va-nveseleasca...). In spectacolul "Vitamina M - Muzica", montat in 1961 in cladirea de peste drum de Academie a Teatrului "C. Tanase", fost sediu al Legatiei Germaniei, intr-un dialog imaginar, Stroe i se adresa unei cucoane:
- "Ati fost la Domnul Puntilla?... - Nu ti-e rusine, domnule?! Eu sunt femeie serioasa". "Domnul Puntilla" era o piesa de Bertolt Brecht jucata pe atunci de un teatru bucurestean.
Trei ani mai tarziu, pe scena Teatrului de Comedie se monta "Rinocerii" de Eugen Ionescu, rolul lui Beranger, protagonistul, fiind interpretat de Radu Beligan, iar pe scena Teatrului Mic se juca "Lectia de engleza" a aceluiasi dramaturg sub titlul de "Cantareata cheala".
Din 1963, cuvantul Romania si derivatele sale se scriau iarasi cu "a". Vreme de un deceniu, consecinta a Reformei ortografice din 1953, privilegiul acestei grafii il detinusera doar vagoanele romanesti de cale ferata de pe traseele internationale si tricourile sportivilor romani care luau parte la competitii desfasurate in strainatate. In acelasi an, in luna noiembrie, Televiziunea inceta sa mai transmita parada militara de la Moscova, din ziua de 7, dar relua in direct, integral, ceremonia inmormantarii presedintelui Statelor Unite, John F. Kennedy, asasinat la Dallas. De-acum, radiodifuziunea Romana, in afara de Alexandru Stark, corespondent la Moscova, avea un trimis permanent la Washington si corespondenti la Paris si la Roma: pe Georges Dascal si Angelo Chiari. Un magazin cultural foarte citit devenise revista "Contemporanul", condusa, la mijlocul anilor '50, de George Ivascu si avandu-l colaborator permanent pe G. Calinescu ("Cronica optimistului"). In 1963-'64, "Contemporanul" nu mai era foaia proletcultista infiintata in 1948, unde oficiau cei mai abjecti ideologi si culturnici ai noului regim. Aici isi incepe Nicoale Manolescu lunga si stralucita cariera de cronicar literar. O rubrica foarte apreciata era aceea sustinuta de un publicist, Mihai Popescu, economist la Camera de Comert, care dezbatea cu verva subiecte interesante si incitante. De pilda: se cuvine sau nu ca un barbat si o femeie, ambii casatoriti, insa nu unul cu celalalt, sa intre intr-un restaurant si sa ia masa impreuna?... ===========
Carmen Silva se chema, de fapt, Vasile Roaită (după numele unui aşa-zis ilegalist, dovedit ulterior colaborator al Siguranţei). Era, la finele deceniului cinci, o staţiune prăpădită, frecventată masiv de sindicalişti. Trăgeam la "fina", la pensiune. Fina - gazda noastră, pe atunci văduvă, fusese cununată de bunică-mea prin anii '30. Îi arăta un respect ieşit din comun şi i se adresa cu apelativul "năşico". Casa modestă avea două-trei camere cu dependinţe rudimentare. Pe timpul verii, familia amfitrioanei, cu mic, cu mare se muta în nişte barăci ridicate în curte. Atmosfera generală era ponosită, vag insalubră, dar veselă. Mă hârjoneam cu copiii localnicilor. Ei mă gratulau cu "vilegiaturistule", iar eu le ziceam "băştinaşilor". Altminteri, ne înţelegeam bine. Plaja se afla în apropiere. Era puţin populată şi cam sălbatică. N-auzeai muzică, defel. Când şi când mai huruia răguşit - agăţat de un stâlp de telegraf - câte un megafon. Cu greutate puteai să recunoşti ce se transmite. Recepţia deficitară depindea covârşitor de forţa şi direcţia vântului. La ambianţa sonoră contribuia zilnic şi un flaşnetar uscăţiv, îmbrăcat într-un tricou marinăresc, cu o maimuţă pe umăr, care naviga printre cearşafurile risipite la buza mării. Primea monede de 25 de bani
Mă distram la Ghiol. Semăna cu un ştrand, unde protagoniştii, de toate vârstele, se etalau defilând fără complexe, în costumul lui Adam sau al Evei (după preferinţa Făcătorului). Aria destinată fiecărui sex era despărţită, formal, de un gard de uluci crăpate, cu rolul de a stopa - chipurile - ocheadele şi de a stăvili eventualele porniri reciproce. Ceea ce nu era cazul, totuşi. Buna dispoziţie era unanimă, iar comunicarea extinsă şi relaxată. Nu am reperat, niciodată, ceva obscen sau indecent. Partea într-adevăr scârboasă ţinea de operaţiunea unsului cu noroiul negru, greu mirositor. Şi aceea de încreţire elefantină a pielii.
La întoarcere treceam prin dreptul terasei "Potcoava". În miezul zilei se produceau doi lăutari - unul cu vioara, altul cu acordeonul, ştirbi şi foarte prietenoşi. Repertoriul vocal, susţinut alternativ, se compunea din cântece de pahar şi voie bună, gen: "M-a făcut mama oltean", "Ionel, Ionelule", "Zaraza" etc. Piesele "cu dedicaţie" se arvuneau la masă, sub deviza: "cine lipeşte biştarul, comandă muzica". Mă număram printre beneficiarii clandestini, fiindcă trăgeam cu urechea pe la gard.
Serile le "petreceam" la vilă, într-un plictis debordant.. Cam o dată, de două ori, în perioada sejurului, ieşeam la plimbare pe faleză. Punctul turistic standard de vizitat era vila "Zăboveam apoi pe o bancă în preajma Cazinoului. "Ascultă şi tu melodiile. Poate le înveţi." Concerta o formaţie "de antren şi dans". Diseuza - o vedetă a momentului, se numea Dorina Drăghici, care făcea bezele şi reverenţe după fiecare piesă. Avea succes. Programul se prelungea.
===========
ce regretati de pe vremea lui Ceausescu?
Daca regret ceva?
Da: Ca nu l-au impuscat mai devreme si nu l-a luat si pe Ion Ilici cu el...

Totusi.....
... Teatru radiofonic, liceul Mihai Viteazu, Noapte buna copii, Unda vesela, Cine stie cistiga, ziarul "Urzica", revista Secolul XX,
covrigi cu sare,Timur si baietii lui, "Los Paraguayos" in turneu, magnetofonul Tesla, ceaiurile cu lumina stinsa si Rolling Stones,
snitel la pachet in drum spre tabara, restaurantele cu mandatar, Costinesti, La Dobrogeanu, numar si uniforma de liceu,
studentii de la arhitectura pictând icoane pe geamurile la "Ion Mincu" in iarna lui '68, Carpati fara filtru, formatia Mondial, gogoshi in Piatza
Unirii, Margareta Paslaru, sedintele de exmatriculare ale celor care plecau cu parintii in Israel sau Germania, balul de la Arhitectura,
Liviu Ciulei, Tiriac si Nastase, "Macarale, râd in soare argintii", prietenii plecind in Israel, au intrat rusii in Cehoslovacia, unt,
faina, pine, zahar si ulei pe cartela, oua rosii, pantaloni "supraelastici", coteleapelordunarii, "tacimuri", babic, ghiudem, nechezol, imbracat "din pachet', "schlafensiedeutch", Vama-Veche, blatul pe tren la Sinaia, cantonamentele Scolii Sportive, incalzit apa pe resou, Tanta si Costel,
Zizi Serban, studentii din Cuba, repartitia, Marin Moraru si Toma Caragiu,
Miriam Raducanu, ceaun din fonta, cravata de pionier, nudism la Sf. Gheorghe, halvitza, ciubuc, sirop de 50 de bani, casata de la
"Albina", profiteroale, statuia lui Mihai Viteazu, Coada Calului, penare din lemn, tigari Marasesti, hirtie albastra de invelit caietele,
fier de calcat cu carbuni incinsi, uniformele scolare, tocul cu penitza, galosii, butoiul in care se aduna apa de ploaie pentru spalat parul,
peretii vopsiti cu rolul, fragi din tren, Mos Gerila, televiziunea alb-negru, dopurile din cocean, unt in frunza de brusture, Parcul Circului, creion chimic, gutuile puse la copt pe dulap, George Vraca, asternuturi brodate de mina, cani de tabla, L.S. Bulandra, plapumarese,spalatorese, birjari,
pantofi cu talpa de crep, policlinici cu plata, Babele,tenisul la Herastrau, creasta din Piatra Craiului, canotaj, grohotisuri in Apuseni, sugative,
Marina-Marina, shoshoni, foto-minut, caramele, piata cu gainile in custi de lemn, Oraselul Copiilor, Ion Dacian, moda dintilor de aur, caciuli rusesti cu urechi, fâsh, cicoare, somierele, Piatza Palatului, shifonierele cu oglinzi groase de cristal, Gradina Botanica, parfum de trandafiri bulgaresc, papusi din cirpa,
parcul de la Sosea, sifoanele din sticla colorata, masina de tocat carne, covata de framintat aluatul, cazanul de fiert rufe, masina de cusut
cu pedala din fier forjat, pe care scria 'Singer', geamuri cu flori de gheatza, omul de zapada cu carbuni in loc de nasturi, teracota fierbinte,
in fatza pravaliilor se stropeste trotuarul cu apa, Ciresarii, bibelouri, statuia lui Lenin, cobilitzele de care atirnau cofele cu mere murate sau
iaurt, savarine, cishmeaua de pe strada, Nivea, borsh la borcan, trasuri, muraturile din beci, soba cu foc din lemne, prajiturile de unleucinzeci,
lumina misterioasa a lampii cu gaz, fotografiile de familie alb-negru, matusi cu palarii, unchi tepeni, bunici severi, flasneta din fatza
teatrului, papagalul cu norocul in cioc, Dambovitza la Cotroceni, Celentano, defilarea de 23 August, mititei la gratar in Parcul Libertatii,
gara cu zgomote si miros de despartire... pufoaicele cenusii, bibelouri, figurine, catei si caluti in vitrina din sufragerie, milieuri, Nivea in
cutii plate albastre, muraturile din beci, soba cu foc din lemne, Calea Victoriei, closete in fundul curtii, copii infasati strans, Anca Calugareanu,
tiganci care ghicesc in palma, in ghioc si in carti, babe care leaga si dezleaga farmece, Strandul Studentesc, scrobeala de rufe, albastreala de
rufe (sineala), bocanci cu blacheuri, tocuri luichenz, cazaca, decolteu encoeur, decolteu en bateau,cuvertura de pat, carpete de chelim,
Libraria Eminescu, tuns nemteste, Ora vesela cuStroe si Vasilache : - Alo, aici e Stroe/ si roaga sa-i dati voie/ o clipa sa va-nveseleasca/
sa glumeasca iar cu voi. Frank Cafea, balene, tunsoare a la garconne, coafura paj, coafura a la Alida Vali, ciorapi tricotati, Casuta noastra/
cuibusor de nebunii/ te asteapta ca sa vii... Inghetata pe batz, telemea de paispe, adidasi, patricieni, vata pe batz,stofa pe puncte,
loden, briz-bizuri, la patru pasi de o excursie, steaua fara nume, Cico, floarea din gradina, Daniela si Aschiuta, Cine stie castiga,
'Avaramu' vazut de nu stiu cite ori, translatoarea de la cinemateca.... taxiurile Pobeda, ceasurile Pobeda.... cremshniturile de la Casata... ,
Aici e Radio Europa Libera/buna seara, dragi ascultatori, Rita Pavone, cravata de pionier... cu colturile roase, insignele FGMA, FGAPS;
laleleee, laleleeeee; macarale; cind la trap cind la galop, Dorina Draghici, ZIS; ZIM; Molotov; GAZ, biciclete MIFA, "la canal", "la stuf",
Calboreanu, calimara cu cerneala, cinema Scala, Fory Etterle, spoitori, bulibasha, chimir; militia economica, Jean Marais, Raf Valone, Luigi Ionescu,
Scinteia pionierului, Teatrul Tandarica, Arta Florescu, tigari Nationale, salicilat, penicilina uleioasa, festivalul tineretului, lipii...Cavit 9
pentru pofta de mancare, te-slavim-Rominie-pamint-parintesc, pronosport, loz-in-plic-dai-3-lei-si iei nimic, bomboane agricole, fondante, dans
la Zalomit, parizer, icre de Manciuria, cartofi noi, inghetata pe bat, la microfon Noel Bernard, artista poporului Lica Gheorghiu, misto-nasol-gagiu,
Alain Delon, Simon Templar, trening, bascheti, imbracaminte de la 'pachet', pantofi Guban, pantaloni evazati, inele ghiul, tablouri cu sirene,
Beng beng, Unde ie iluziile mele care le-am perdut?
my, my, my Delilah, Beatles, clasificarea muzicii in usoara, grea si populara, primele autoserviri, "Dialog la distanta", telefoane cuplate,
program de apa calda, creioane chimice si HB, 303, ascutitori chinezesti, noile uniforme scolare, tovarasa diriginta, martisoare, cadouri de 8 martie,
braga si placinte dobrogene, frigider Zil, camera Laika, poze cu dedicatie pe verso, Pif le chien, Paris Match... Bula si bancuri cu cutremurul,
Carul cu Bere, BTT-uri, sticla de bere Rahova, Cico,prajituri cu nume antiapetisante "Buturuga", "Cartof", 'stewardesele' de pe ITB, 'blatul'
studentesc la teatre, calatorii clasa 1-a cu 'nashul', cursuri de 'socialism stiintific', cartusul de Kent si sticla de whisky, chibrite care nu se aprindeau, la cartofi, Foishorul de Foc, palinka, Noapte buna, copii... Maresiev, Stahanov, Ivan Budionii, Ceapaev, Ostrovski (ala cu asa s-a calit otelul), Fadeev, Zboara Cocorii, Fata cu parul carunt,Libelula, Piati Minuuuut...
Alarma in munti, Sadko, Cazacii de pe Don, Tanara Garda,Norman Wisdom (sic)... sufertash, baia comunala, stamba, Marina Voica,tesatura anti-jeg, pantofi cu talpa de rafie/paie, ghetele de baschet cehesti, ceasuri Schaffhausen/Doxa, geamgii, iaurgii, laptari,zarzavagii, sacagii,
tocilari, sapunul 'Cheia', magiunul, 'Cumparati curent de la IREB!', 'Dati copiilor bomboane!', statia de radioficare, dusumele de lut,
pantaloni de doc, fotbal cu nasturi, bluze de nailon stravezii prin care se vedeau bretelele de la sutien, legaturile de schi Kandahar,pantalonul-pana, pantalonii pescaresti, frizura-periutza, vase de bucatarie emailate, patefonul cu ac, rufe inghetate, puse iarna afara la uscat, caimac,
ierbar, raglan... ==
La începuturile televiziunii, muzica uşoară românească, inclusiv ce televizată, era dominată de Dorina Drăghici, Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga, Nicolae Niţescu, Gigi Marga şi alţii, cunoscuţi din specacole şi turnee.
Televiziunea le aducea popularitate în plus, dar au trecut destui ani până când numărul de televizoare a ajuns de ordinul sutelor de mii.
Prima interpretă de muzică uşoară lansată de televiziune a fost Margareta Pâslaru.
La prima prezenţă pe micul ecran, era elevă şi cânta la un club muncitoresc din cartierul Bucureştii Noi. Lansarea ei la televizor a făcut-o celebră în câteva săptămâni. Compozitorii cunoscuţi se înghesuiau să-i ofere melodii. Alături de ea a început să apară frecvent, în programele televizate, Marina Voica, care a devenit şi ea vedetă datorită televiziunii.
Cei care au remarcat-o şi au adus-o la televiziune pe Margareta au fost Valeriu Lazarov şi Ileana Pop. Ei au fost primii selecţioneri de persoane capabile să devină mari atracţii ale micului ecran. După plecarea din ţară a lui Valeriu Lazarov, au devenit generatori de vedete Alexandru Bocăneţ, care se limita la o echipă restrânsă şi Sorin Grigorescu, cel care a lansat majoritatea cântăreţilor de muzică uşoară de prim rang ai anilor 70-80, prin celebra emisiune "Steaua fără nume".
Ileana Pop, nume mai puţin cunoscut în afara Televiziunii Române, a avut vocaţia găsirii unor tineri talentaţi, pe care îi aducea la Televiziune. A fost mereu un secondant al unora din marii realizatori de emisuni de divertisment. Ileana Pop i-a atras către televiziune, încă de când erau studenţi, pe Florian Pittiş, pe Mariana Mihuţ şi pe mulţi alţii.
Tudor Vornicu, el însuşi om cu talentul rar de a simţi vocaţia telegenică a unor oameni (i-a invitat frecvent la Televiziune, printre alţii, pe profesorul Grigore Moisil şi pe Catinca Ralea) şi-a asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la emisiunea duminicală, sub numele Ileana Vlad.
Când a înfiinţat în România prima sa firmă de producţii televizate, Valeriu Lazarov a numit-o director pe aceeaşi Ileana Pop, deşi aceasta depăşise, de destulă vreme, vârsta pensionării.
=====Am amintit în alt post că prima crainică a televiziunii a fost Mariana Zaharescu. Era o brunetă frumoasă cu o voce şi o dicţie excelente. Fusese crainică la Radio şi s-a adaptat foarte bine cerinţelor televiziunii. Probabil că noua ei postură a determinat o reverificare a dosarului de origine socială şi i s-or fi descoperit cine ştie ce hibe. Cert este că, după numai câteva luni a fost mutată înapoi la Radio şi apoi dată afară. În locul ei au fost aduse două fete drăguţe, fără vreo pregătire, dar cu dosare corespunzătoare, care au fost şcolite cu termen redus de o crainică de la Radio. Se bâlbâiau frecvent şi erau crispate în faţa camerei. Unul din regizori, parcă David Esrig, încerca să le determine să-şi mascheze crisparea. Una din soluţiile recomandate de Esrig era zâmbetul, la ştirile "bune".
În toamna anului 1957, Grigore Preoteasa, ministrul român de externe de atunci, ( a cărui fiică a fost prima soţie a lui Adrian Năstase) a murit într-un accident de avion, când se întorcea de la Moscova. În mijlocul ştirii, crainica şi-a adus aminte de indicaţia regizorului şi a trântit un zâmbet seducător. Tovarăşii de la cadre n-au avut de ales şi au fost obligaţi să recurgă la crainice profesioniste. Aşa au venit de la Radio Cleo Stieber şi Georgeta Perlea, care au fost mulţi ani prezenţe simpatizate şi apreciate de public. Pe atunci, programul începea la 7 seara şi dura două-trei ore. Când volumul programelor a crescut, a mai fost angajat, în chip de crainic, Florin Brătescu, o voce remarcabilă şi o prezenţă care fermeca telespectatoarele. Mai târziu a devenit crainică şi Ioana Măgură, care a fugit ulterior din ţară şi a preferat Europa Liberă, Televiziunii Române. ====

Pana pe la inceputul anilor '70, pe locul actualului hotel Dorobanti au existat doua localuri: "Mon Jardin" si "Poarta Alba". Primul era un restaurant interbelic, cu loji de plus si ring de dans, iar vara cu o gradina faimoasa. La "Mon Jardin" s-a cantat jazz chiar si in anii '50, cand acesta era considerat "muzica decadenta". Din formatia de la "Mon Jardin" au facut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi si Johnny Raducanu. A cantat in particular cu aceasta formatie Yves Montand, care in 1956 a intreprins un turneu la Bucuresti; unul rasunator, intrucat de aproape un deceniu nu mai venisera in Romania interpreti din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist. A sustinut cateva concerte, iar dupa unul dintre acestea a fost dus la "Mon Jardin", unde a ramas incantat de jazz-ul interpretat acolo si a cantat impreuna cu formatia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanti sa fi incercat sa-i tempereze entuziasmul pentru ideologia rosie. Frecventau in anii '50 "Mon Jardin"-ul criticii de arta Petru Comarnescu si Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru si multi alti intelectuali.
Poarta Alba era o carciuma cu ciorba de burta si gratar unde se consumau bere si alcooluri distilate, inclusiv secarica, populara bautura din anii '50. Intr-o seara a nimerit acolo si Maria Tanase. Era iarna si un taran din apropiere de Bucuresti isi priponise calutul cu care aducea marfa la piata la intrarea in local. Maria Tanase a intervenit pentru ca animalul sa fie ingaduit inauntru, la caldura. Acesta, ascultator, s-a lasat jos intr-un colt al carciumii si-a adormit cu capul sub masa stapanului.
La "Poarta Alba" venea autorul versurilor cantecului "Din bucata mea de paine" ("Din bucata mea de paine/Am hranit un om si-un caine/Omul nu ma mai cunoaste/Cainele ma recunoaste"), care putea fi auzit in bodegile de periferie, si mai veneau vreo doi poeti de carciuma; specie de mult disparuta. Acestia isi multiplicau poeziile pe coli de hartie, si, dupa ce intrau in local, le imparteau clientilor asezati la mese. Dupa o jumatate de ora, poetul facea din nou turul meselor si isi strangea versurile. Unii musterii, drept rasplata, ii trimiteau autorului ceva de baut: o halba de bere, o tescovina, o suta de rachiu sau de "Adio, mama!"... Versurile unui poet de carciuma puteau suna in felul urmator: "Eu nu-s decat un vagabond/Batut de vanturi si de ploi;/Sunt un gunoi/Dar, din an in an/Imi fumez pipa mea sub un castan."
Pe vremea "dezghetului", cand galantarele si rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Pastorel Teodoreanu sustinea in revista "Magazin" o "Cronica gastronomica", iar Maria Tanase canta la redeschisul restaurant "Continental" de pe Calea Victoriei acompaniata de Faramita Lambru. In pauza, cantareata mergea in bucataria localului sa fumeze cu sete doua-trei tigari, una dupa alta, impreuna cu instrumentistul, care tocmai isi instalase telefon si se furlandisea fata de personalul restaurantului, sunand acasa. Intr-una din seri, intrebandu-si in receptor nevasta ce ii gatise, dupa primirea raspunsului, o indemna: "Da' sa pui, fa, in tocana si-o foaie de dafin.... si pune si nitel piper..." Plictisita, Maria Tanase ii recomanda intre doua fumuri de tigara: "Spune-i, ma, sa puna si niste rahat!" Prompt, acordeonistul se executa: "Doamna Maria zice sa pui si niste rahat, pentru ca vine si dumneaei la masa."
Un alt turneu al unui artist strain care a lasat urme adanci la Bucuresti, mai ales in cartierele marginase, a fost cel intreprins in 1958 de actorul si cantaretul indian Raj Kapoor, protagonistul filmului "Articolul 420". Raj Kapoor a aparut si la noua televiziune - care emitea din 1957 - si a inregistrat un disc la Electrecord cu piesa "Avaram×" din coloana sonora a filmului. Pe canavaua acestuia, lautarii au dat la iveala o manea care s-a cantat apoi ani de zile prin bodegile de la periferie: "Pe Soseaua Colentina, trece Rita cu masina".
In anii 1959-'60-'61 nu era "politic" sa ai automobil. Omul bine cotat avea motocicleta si magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai sic era importata din RDG, MZ, de 250 cm3, si Jawa (cehoslovaca). Mai existau Zundapp si BMW, unele cu atas, dar acelea erau din timpul sau dinaintea razboiului. La sfarsit de saptamana, bucurestenii cu motociclete plecau impreuna cu sotiile sau cu prietenele spre Snagov, Mogosoaia, Padurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei. La petrecerile date in apartamente particulare, sambata seara, magnetofonul era un simbol de modernitate si inlesnire. In anturaje mai modeste, cu acelasi prilej, se puneau la patefon discuri cu Dorina Draghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia. Dupa discuri de patefon dansau si elevii din ultimele clase de liceu atunci cand mergeau in excursie la munte, "scolile medii" avand patefon in dotare.
In fostul local "Modern" aflat in capatul dinspre Calea Victoriei al fostei strazi Sarindar s-a deschis in 1958 restaurantul "Berlin", cu specific culinar german, decorat de catre un arhitect din Republica Democrata Germana. La etaj exista un bar cu taburete inalte, unde berea blonda Radeberger, imbuteliata in sticle de o jumatate de litru, era servita in sonde.
Multe dintre restaurantele bucurestene fusesera rebotezate: Capsa devenise "Bucuresti", de pilda. Athenee Palace isi pastrase insa hramul si-l pastrase si pe Petrica Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri. La Capsa (tot asa ii zicea lumea) si la Athenee Palace venea noua elita intelectuala fidela regimului, aflata la loc de cinste intre privilegiati. In cele doua braserii mai puteau fi vazuti si scriitori interbelici straini de gratiile noului regim, precum poetul Ion Barbu, sau Pastorel Teodoreanu. Acesta din urma, putin grizat, intr-o seara, iesind de la Athenee Palace, a scos o bancnota de cinci lei vrand sa i-o dea portarului - credea el - galonat si plin de fireturi, cu rugamintea: "Adu-mi, te rog, un taxi." Poetul il confundase pe portar cu un amiral venit la o receptie. Indignat, acesta si-a declinat identitatea, amenintandu-l cu arestarea pe poet. "Atunci, adu-mi un vapor".
In apropiere de Athenee Palace, pe locul actualului Hotel Bucuresti, intr-un imobil prabusit la cutremurul din 1977, isi continua existenta, la parter si la primul etaj, Cofetaria Nestor, rebotezata "Victoria". La etaj, cofetaria avea aspectul unei braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu parul alb sau grizonat, imbracati pedant, unii arborand batista la buzunarul de la piept al hainei. Aici se serveau café-frapé si Mazagrin, cu paiul lipit de sticla brumata a sondei, bere germana, vermut italian, coniac indigen, citron pressé si oranjada... Specialitatile de cofetarie erau pregatite dupa retete vechi, adesea de catre aceiasi oameni din epoca anterioara instaurarii comunismului. Se serveau la "Nestor" profiterol, tort si merengue-glacé, inghetata simpla ori asortata cu frisca si "langue de chat", Coube-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Marechal, prajituri "Bibescu", carora ulterior li s-a spus "Tosca", pricomigdale, alune de padure pudrate fin cu sare, cafea turceasca si cafea-filtru. La parter, pe langa bomboanele cu visine trase in ciocolata si fructele confiate, se vindeau, in cutii, fondante... O braserie cu scaune inalte imprejurul barului fusese deschisa la parterul unui bloc interbelic de pe Bulevardul Nicolae Balcescu - noua denumire - care se invecina cu Biserica Boteanu. Intrucat veneau studenti de culoare, nu putini in Bucurestiul epocii, i s-a spus "Katanga", porecla substituindu-i numele.
Primele doua congrese ale Partidului Muncitoresc Roman se desfasurasera in Sala Ateneului. Apoi, Ocarmuirea s-a gandit sa inalte o cladire anume pentru ele si asa a fost construita, la sfarsitul anilor '50, Sala Congreselor, cu o capacitate de 3600 de locuri, in spatele fostului Palat Regal.. S-au demolat case vechi pentru ca noul edificiu sa fie inconjurat de o duzina de imobile dominate de un bloc turn cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai exista si azi magazinul "Filatelia", inaugurat in 1960, iar in capatul opus, colt cu strada Stirbey Voda, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres spatios, modern pentru acele vremuri, in care se putea lua masa de pranz compusa din doua feluri de mancare cu circa 10 lei.
Dupa ce in Sala Congreselor s-a tinut, in iunie 1960, al treilea conclav al partidului unic, au inceput sa fie proiectate aici filme, indeosebi premiere, i s-a zis Sala Palatului si din 1962 au inceput sa cante pe scena ei solisti straini. Intre primii, Domrnico Modugno. In iarna lui 1962 Modugno a cantat aici "Alleluia" si cateva din compozitiile sale; "Volare", "L'uomo in frak", "Piove", ramasa multa vreme in amintirea romanilor prin refrenul "Ciao, ciao, bambina"... A inregistrat si el un disc la Electrecord.. In acelasi an a mai cantat o celebra soprana peruviana de coloratura, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, facand furori cu "Un tango italiano". Era vremea muzicii usoare italiene - din 1964 Televiziunea Romana incepe sa retransmita Festivalul de la San Remo. Insa noul "dezghet" adusese cha-cha-ul, muzica latino-americana, concomitent cu bomboanele cubaneze (din trestie de zahar, colorate, in forma de inimioara) si twist-ul.=====
Unele case din Rahova, chiar dintre cele aflate pe strada principala a cartierului, aveau banci la intrare. Vara, spre sfarsitul zilei, se asezau acolo la taclale barbati si femei - oameni trecuti de prima tinerete. Altii veneau din vecini cu scaunele lor. Discutau, fumau, rontaiau seminte cumparate cu 25 de bani cornetul. La sfarsitul anilor '50 inca isi mai aminteau de...Postul Festivalului.
In 1953 avusese loc la Bucuresti Festivalul Mondial al Tineretului.. Participasera numerosi straini, indeosebi oameni de stanga, din partidele comuniste occidentale; altii venisera din Asia sau din America Latina. Aveau prilejul sa vada cum se traieste intr-o tara condusa de comunisti. Pentru ca Bucurestiul sa para un oras bine aprovizionat, chiar imbelsugat, cu doua-trei luni inainte Ocarmuirea incepuse sa dramuiasca drastic mancarea si bautura, astfel incat in saptamanile premergatoare Festivalului nu se mai gasea aproape nimic de cumparat in magazine. Timp de doua luni nu se vanduse nicaieri, inclusiv in localuri, un gram de bautura alcoolica. La sfarsitul "postului" au fost oameni care au lesinat, au facut infarct sau chiar au murit pentru ca abuzasera de bere, tuica sau vin.Un alt eveniment care se propagase in toate cartierele Bucurestiului, intr-o perioada in care se numarau pe degete artistii straini care veneau in Romania, fusese turneul lui Raj Kapoor - in 1958 -, solist si actor de film indian, protagonistul peliculei "Vagabondul". Raj Kapoor cantase la televiziune - aceasta emitea din 1957 - si inregistrase pe un disc Electrecord bucata coloanei sonore, cu tanguitorul refren Aaaavaramu, pe care lautarii aveau sa-l reia ani in sir prin bodegile orasului. Eram in clasa a doua cand am auzit cantecul, interpretat de un coleg tigan, Neacsu, care isi aducea uneori acordeonul la scoala, in versiunea "Pe Soseaua Colentina/Trece Rita cu masina..."
Alti colegi, in ziua de Ignat, inainte de inceputul vacantei de iarna, aduceau la scoala soric din porcul taiat si parlit cu paie in propria curte. Curtile din Rahova erau fabuloase. Intr-una dintre ele, coplesita de bozii, otetari si salcami, despartita de un maidan printr-un gard cu uluci, zacea epava unei trasuri cu cos si felinare. Ma suiam in ea atunci cand mergeam la copiii familiei Slabacu - macedoneni. Erau si aromani in Rahova, indeosebi fosti negustori, si invatasem ceva din graiul lor, folosit ca pe o limba "secreta". In alte curti existau fantani sapate in pamant, garaje dezafectate, cotete de porci, gaini in libertate racaind dupa rame, voliere de porumbei... Primavara izbucnea liliacul, iar o luna mai tarziu, cand curtile erau pline de flori si de verdeata, unii scoteau difuzorul afara, agatandu-l intr-un pom. Oamenii care nu aveau bani pentru aparat de radio si abonament cumparau un difuzor pentru care plateau o taxa lunara la Statia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul post national, astfel incat difuzorul era un radio cu un singur program. Aparatele din comert erau anume concepute - nu aveau decat unde medii si lungi - ca sa nu poata capta Vocea Americii sau Europa libera, altminteri bruiate puternic, privilegiu de care se bucurau radiourile produse inainte de razboi. La petreceri se dansa dupa muzica de patefon, redata pe placi de 78 de turatii, avand imprimate o melodie pe fata si alta pe revers, care se faceau tandari daca erau scapate pe jos. Patefonul era pick-up-ul vremii, ace pentru el vanzandu-se in orice librarie sau papetarie (in provincie s-au gasit pana in 1972). Oamenii cu pretentii discutau despre "menajul" (asa i se spunea casniciei) Dorinei Draghici cu Nicu Stoenescu, tenor de muzica usoara si interpret de romante care il imita pe Tino Rossi. Aceasta pereche era in varful topului.. Cantau amandoi un slagar dulceag, "Firicel de floare-albastra".
Toamna, daca aveau si gradina, unele localuri, precum "Strugurel", sau cel de la Piata Rahova, incropeau o mustarie imprejmuita cu stuf, unde se manca pastrama la gratar si se bea tulburel. Etalonul il reprezentau mustariile din Targul Mosilor, din Obor, unde in 1958 Maria Tanase a cantat pe estrada carciumii "La prispa inalta".
Toamna era anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. In octombrie, in curti, dar si pe strazile acelea cu aspect de ulite, se ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate al caror fum se inalta lent si lenes spre cer. Cu o luna inainte, in septembrie, se aduceau de la piata legumele de pus la murat in borcane inalte de-un metru legate la gura cu celofan, tinute in magazia de lemne, in antreu, pe veranda sau in marchiza parfumata cu miros de gutui. Proprietarii nostri le pastrau in pivnita lor captusita cu caramizi, iluminata electric, inchisa cu un chepeng de metal. Tot acolo tineau, in sticle cu gatul lat insirate pe polite, marar, leustean, chimen, tarhon... Bulionul era fiert in curte, la foc de lemne, intr-o oala de 50 de kilograme proptita pe pirostrii.
In Rahova mancarea era pregatita cu grija, minutios. Femeile din vechea generatie fusesera casnice. Aveau retetele lor pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de peste, iahnii de fasole. De Craciun si de Paste erau scosi din cuptor cozonacii simpli si cei cu felurite umpluturi; in zilele de pomenire a mortilor se facea coliva cu grau arnaut fiert o noapte intreaga. Dulceata si serbetul tot in casa erau facute, ca si visinata ori micile cantitati de lichior si mastica. La fel, branzoaicele, baclavalele, saleurile, gogosile "infuriate" pudrate cu zahar...
Robert A. Henlein
 
Old DG said:
Anii tineretii noastre, cand ne durea in fund de comunism, pentru ca eram prea ocupati sa ne traim tineretea...
Robert A. Henlein
Asa o fi, ca prea zice cu foc, insa da-mi voie sa-i replic cu o amintire din tineretea mea, cand durerile din fund pricinuite de comunism erau mai chinuitoare decat hemoroizii:

In '89 m-am dus, de 1 mai, la mare, stateam la hotel Savoy, cel mai modern si mai luxos din vremea aia. Ei bine, acum urmeaza cloul: barul, asazis "de noapte", se deschidea la ora 2pm, iar ultima comanda era la 21,30! Imaginati-va speech-ul de inchidere al disc jockey-ului:
"Ladies and gentelmen, we shall meet tomorrow night la orele 14!"... X-(
 
Să nu uităm nicicând
eseu [ ]
Din ciclul "România, te iubesc!"

Rodica Stanila




Să nu uităm nicicând

„Pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai…”
Aşa începe una dintre cele mai frumoase balade populare ale noastre, ale românilor, Mioriţa, culeasă de Alecu Russo! El spunea că, la înmormântare, dacă mortul nu avea pe nimeni, se cânta Mioriţa din bucium ca să audă izvoarele, munţii, şi să-l jelească. O ţară cu oameni buni şi plini de har, necertăreţi şi iubitori de pace, care se încolăceşte ca o felină în jurul arcului carpatic. „La noi sunt codri verzi de brazi, şi câmpuri de mătase” (spunea poetul Octavian Goga) în care mai trăiesc şi astăzi urşii şi cerbii carpatini, în care vieţuitoarele pădurilor încă n-au dispărut aşa cum s-a întâmplat mai peste tot în Europa.
Nordul ţării, cu Bucovina şi Ţara Oaşului, şi-a conservat în timp atât natura cât şi tradiţiile, fiind de o neasemuita frumuseţe, cu oameni primitori şi cu pensiuni turistice de neuitat. Nicăieri în lume nu mai există un cimitir vesel cum este acela de la Săpânţa!
În rest, România fiind o ţară aflată la răscruce de drumuri, a fost deseori lovită de romani, de popoarele migratoare, de turci, de tătari, cotropită de imperiul austro-ungar. Am fost loviţi, dar nu îngenunchiaţi. De fiecare dată ne-am ridicat mai puternici, mai buni! Dragostea de glie l-a făcut pe badea Cârţan , ţăran roman autodidact, să plece la 75 de ani pe jos la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna lui Traian, unul dintre actele de naştere ale poporului român!
Tot aici s-a născut şi inventatorul Justin Capră, autodidact, care a fost autorul a numeroase invenţii, câteva dintre acestea fiind: prima varianta a rachetonautului în 1958; cel mai mic autoturism din lume, Soleta cu consum de 0,5 l/100km şi multe altele pentru care a primit numeroase premii la saloanele internaţionale de la Roma, Geneva, Bruxelles.
România este ţara a cărei universitate bucureşteană a fost plasată între primele 500 de universităţi ale lumii într-un clasament realizat de Times Higher Education Supplement.
Este ţara care i-a creat pe Eminescu, cel mai mare pot naţional şi pe Enescu, un geniu al muzicii; pe pictorul Nicolae Grigorescu cu sugestivele sale care cu boi sau ţărăncuţe; pe Maria Lătăreţu şi Maria Callas, mesagere ale cântecului românesc… pe Brâncuşi cu Coloana Infinitului şi cu Masa Tăcerii; cu Pasărea Măiastră expusă pe meleaguri străine care a prefigurat parcă apariţia unor gimnaste de excepţie precum Nadia Comăneci care, într-un zbor lin şi sigur, a dat peste cap tabelele de scor ale olimpiadelor internaţionale nepregătite să înregistreze note de 10; Nadia Comăneci care a deschis drumul unei şcoli de păsări măiestre la Oneşti, apoi la Deva…Ţara uimitorului tenismen Ilie Năstase, a fotblistului Gică Hagi, a cântareţei de jazz Aura Urziceanu şi a caiac-canoistului de excepţie Ivan Patzaichin, a recent lansatului pe meleaguri străine, Costel Busuioc, etc.! Ei ne-au luminat dintotdeauna chipurile, chiar şi în momentele în care ne era mai greu, concretizând harul, credinţa şi tenacitatea noastră. Ţară cu un popor iubitor şi iubit de Dumnezeu, care i-a dat multe încercări dar şi puterea de a le face faţă, de a ieşi mai puternic din încleştările soartei.
Castelul Bran al principelui Dracula, regăsit în Castelul din Carpaţi a lui Jules Verne, a rezistat timpurilor şi, alături de castelul Peleş al regilor României şi de Casa Poporului, acum Palatul Parlamentului, coexistă şi dau culoare timpurilor şi locurilor.
Locuri în care trăiesc împreună, în armonie, români, saşi, lipoveni, cehi, bulgari, armeni şi mai puţin adaptaţii maghiari. Într-o ţară dăruită de Dumnezeu cu munţi, dealuri şi câmpii, cu zăcăminte de aur, argint, fier, uraniu, cu numeroase urme ale perenităţii noastre în spaţiul carpato-dunărean, cu numeroase construcţii noi care dovedesc hărnicia celor ce trăiesc pe aceste meleaguri. Care au fost, sunt şi vor fi! Oameni toleranţi dar mândri, harnici dar modeşti, prea modeşti!
Oameni cărora li se potriveşte perfect bancul următor: un grup de cercetători descoperă toată fizica şi scriu o carte de 300 de pagini. Se hotărăsc să facă un sondaj pentru a afla în cât timp îl vor învăţa studenţii! Merg mai întâi la francezi şi aceştia răspund că o învaţă în 4 luni! Apoi merg în Germania şi nemţii le spun că o învaţă în 2 luni! Şi în final ajung în România într-un cămin studenţesc unde toţi erau beţi morţi! Îl trezesc pe unul şi îl întreabă:
- În cât timp reuşeşti să înveţi toată cartea asta?
Studentul nostru:
- Bueeyy, scularea! Mâine avem examen!!
Şi care simt şi gândesc precum marele nostru poet, Mihai Eminescu:
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!”
 
Rost...de Dan Puric

Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.

La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.

Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.

Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.

Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.

Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile “prietene”.

La noi chestia asta se numeste “agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un “Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.

Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .

Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.
 
Fascinanta poveste a Mariei Tanase!



Avem mosteniri impresionante, dar nu le pretuim. Este si cazul Mariei Tanase, marea artista a Romaniei! Chiar si dupa moarte, ea aduce la buget sume importante, dar Statul nu e in stare sa-i indeplineasca ultimele dorinte.


Maria Tanase a venit pe lume in 1913, in mahalaua Caramidarilor. Apare pe scena pentru prima data in 1921, in fata publicului de la Caminul Cultural din mahala, la serbarea care marca sfarsitul anului scolar.

La 21 de ani, vede un afis prin care se anunta o preselectie pentru teatrul de revista Carabusul condus de Constantin Tanase. Paraseste teatrul cateva luni mai tarziu pentru ca n-a vrut s-apara in fata oamenilor in pantaloni scurti si pene. Cu ajutorul unor prieteni ajunge sa cante la radio si din acel moment avea sa devina cea mai cunoscuta interpreta de muzica populara.

Ileana Constantinescu, interpreta de muzica populara: "Desi ii placea sa traiasca in lux, sa se bucure de noul statut de regina a cantecului popular romanesc, Maria Tanase nu si-a uitat originile, iar in preajma apropiatilor, in intimitate, redevenea fata simpla din mahalaua caramidarilor."

Florentina Vlad, prietena Mariei Tanase: "N-avea inhibitii. Vorbea liber despre convingerile ei si era constienta de magnetismul ei. Stia ca e frumoasa. Isi cultiva feminitatea imbracandu-se doar de la Paris. Era o prezenta facinanta, iar barbatii care ajungeau in preajma ei sfarseau prin a se indragosti de ea. Se spune ca a trait o poveste de amor chiar si cu Constantin Brancusi. S-a casatorit tarziu, la 37 de ani cu un prieten care ii statuse aproape si care o asteptase ani de zile.

Pentru ca n-a putut sa aiba copii, in 1960 a adoptat o tanara de 16 ani, Minodora Nemes. La 49 de ani, in timpul unui turneu, i s-a facut rau pe scena.

Medicii i-au spus ca sufera de cancer pulmonar. Cand si-a simtit sfarsitul... a scris un testament.

TESTAMENT

Las toata averea mea mobila, ce se va gasi in patrimoniu la data decesului meu, surorii mele Aurica Tanase si sotului meu Clerah Sachelarie, cu acelasi domiciliu ca al subsemantei, pe care-i rog sa ia hotarari numai impreuna privind averea ramasa. Daca fratelui meu Stefan Francois Tanase ii va face placere vreun obiect indiferent de valoarea lui, rog pe sora mea si sotul meu sa i-l daruiasca spre calda si duioasa amintire "

Nepotilor mei celor trei copiii ai fratelui meu si celor trei copii ai surorii mele le las toata dragostea mea de mama. Pe baietii fratelui meu si sorei mele precum si pesotul Stefaniei ii implor cu cuvant de moarte sa nu fumeze de aci incolo si sa-l iubeasca pe nenea Clery cum m-au iubit pe mine si cum eu i-am iubit pe ei.

Las cu cea mai aproga dorinta a mea ca ritualul inmormantarii mele sa nu formeze obiectul vreunei vulgare actini ci sa fie sobru.

Dupa moarte, corpul nescaldat, numai sters cu alcool sa fie la dispozitia medicilor daca vor considera ca este cazul sa se foloseasca de el la autopsie. Una din cele doua camasi albe de matase pe care le am in dulap sa fie puse pe sub rochia de pichet alba ce se gaseste la spital si care se butoneaza in spate. Pe cap sa-mi puna pichetul de coltar alb iar in picioare ciorapi albi scurti.

Cu limba de moarte ii rog sa nu aduca nimanui la cunostinta despre moartea mea cu exceptia oficialitatilor si in orice caz inmormantarea sa fie anuntata cu o zi mai tarziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascarada. Sa nu mi se faca parastas decat la sase saptamani. Sa-mi care apa cu cofa si sa se inchine cineva la cimitir in fiecare zi timp de sase saptamani.

Sa nu vina la slujba mea religioasa niciun popa afara de preotul si parintele Bejenaru Vasile din suburbia Caramidarii de Jos, raion Nicular Balcescu, caruia ii sarut mainile pr ultima data ca atunci cand mamei si tatalui meu le era greu, s-a oferit sa-mi fie tata si mama. Ii multumesc in veci pentru tinuta lui curata si pentru omenia de care a dat dovada cum se cuvenea tot timpul vietii sale.

Daca se va putea si nu va fi greu as vrea ca pe un drum secetos si dornic de apa sa se faca o fanatana si in loc de acele parastase, pe care le interzic, din cand in cand sa fie ajutat cate un student si o studenta cu plata cantinei sau a posibilitatilor de masa si sa nu fie nimeni trist.

Le doresc viata lunga si sanatate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar daca unor le-am stat greu in drum si au considerat sa ma cunoasca dupa placul lor si nu dupa caracterul si firea mea.

Imbratisez pe toti si doresc sa le fie viata imbelsugata, linistita,sanatoasa si in voie buna!



Stirileprotv.ro
 
Harap-Alb a distrus Romania!

V-ati gandit vreodata ca Harap-Alb a fost, de fapt, un tradator? Si ca diferentele de mentalitate dintre Romania si tarile occidentale pot fi deduse din basme? Un tanar student mi-a expus aceasta teorie, iar eu l-am rugat sa scrie despre asta. Urmeaza o corelatie intre povestile copilariei si bolile copilariei capitalismului romanesc.

Multi romani stabiliti in strainatate apreciaza progresele Romaniei intre doua vizite acasa. Sunt impresionati de infrastructura imbunatatita si, in general, de aspectul din ce in ce mai occidental al orasului natal. Invariabil exista insa si un motiv de lamentare: oamenii. Par cu totii sa creada ca, in ciuda schimbarii optice in bine, mentalitatea oamenilor nu s-a schimbat deloc, facand mereu paralele intre acestia si cei din occident. Diferentele rezultate pot fi analizate prin prisma celei mai vechi intelepciuni populare: zicale si basme.

“Romanii se nasc talente si mor sperante”

Zicala sugereaza ca avem potential, dar nu avem un mediu prielnic dezvoltarii acestuia. Una din dovezi o reprezinta romanii secolului XX deveniti celebri in Franta; din pacate prea putini cunosc adevarata origine a acestora. Aceasta tendinta repetitiva a romanului inzestrat de la natura de a pleca peste hotare in cautarea de mai bine se datoreaza in mare parte sistemului care nu i-a oferit si din pacate continua sa nu-i ofere o provocare intelectuala, si nici posibilitatea de a se remarca printr-o competitie onesta.

Nu cautati insa vina numai in comunism. Brain drain-ul a aparut mult inaintea lui. In trecut, artistii si intelectualitatea infloreau la curtile regale sau pe mosiile nobilimii. Cu alte cuvinte: acolo unde existau fonduri si cerere. Boierimea romaneasca din perioada renascentista si iluminista nu s-a incadrat in niciuna din aceste categorii. Ea nu a putut beneficia nici de perioade indelungate de stabilitate si nici nu a detinut fondurile si educatia necesara creearii unui mediu cultural prielnic. Dar sistemul care incurajeaza brain drain-ul nu este doar rezultatul asupririi poporului roman de catre imperiile invecinate, ci si un rezultat al mentalitatii noastre de secole intregi. Iar pentru a identifica cateva din trasaturile acesteia, ne putem indrepta atentia spre traditia orala transmisa in mare parte prin basme. Povestile au jucat dintotdeauna un rol important in evolutia copiilor si in formarea sistemului de valori.

Harap-Alb m-a facut sa copiez la scoala!

In “Povestea lui Harap-Alb”, Craiul il trimite pe mezin la fratele sau, Imparatul Verde, care, neavand fii, era in cautarea unui successor. El ajunge la unchiul sau pe post de servitor al Spanului caruia i-a jurat credinta pentru a ramane in viata. Imparatul Verde, crezand ca Spanul este nepotul sau, il da acestuia la un ospat o salata nemaipomenita ce poate fi gasita numai in gradina ursului. Vrand sa-l impresioneze pe imparat, Spanul il trimite pe Harap-Alb in cautarea acestora, promisiune pe care eroul o onoreaza aducandu-i unchiului sau salati din gradina ursului. Dupa ce imparatul ii arata Spanului niste pietre pretioase din padurea cerbului, acesta ii incredinteaza o noua misiune slugii sale, care ii aduce unchiului sau capul cerbului. Apoi imparatul verde ii povesteste Spanului despre frumusetea fetei imparatului rosu. Harap-Alb e trimis de indata sa o aduca pe fiica imparatului rosu. Cei doi se indragostesc la prima vedere, Spanul il omoara pe Harap-Alb, el la randul lui fiind omorat de calul acestuia. Printesa il invie pe erou, iar cei doi se casatoresc si traiesc fericiti pana la adanci batraneti.

Trecand peste aparenta onestitate indisputabila a eroului, trebuie sa observam ca el l-a tradat de fapt in mod indirect pe unchiul sau. Totusi nu a fost pedepsit, ci din contra, a fost rasplatit. Astfel, basmul transmite mesajul ca poti castiga si jucand necinstit atat timp cat esti onest in aparenta, o mentalitate predominanta si in ziua de astazi. De mici suntem obisnuiti sa copiem la scoala pentru ca este calea usoara de a obtine o nota mare iar accentul se pune din nefericire in totalitate pe rezultatul final si nu pe modul in care acesta a fost obtinut. Aceasta mentalitate este principala diferenta intre tara noastra si cele vestice, in special de culturile protestante, care stau si la baza societatii americane.

Daca esti erou de basm nemtesc, fereste-te de tradare!

Putem lua ca exemplu basmul traditional nemtesc “Tristan si Isolda”. Foarte asemanator cu cel romanesc, regele Marc il trimite pe nepotul sau, Tristan, sa i-o aduca pe frumoasa Isolda. Cei doi insa se indragostesc nebuneste, Tristan tradandu-si astfel unchiul, iar la final cei doi indragostiti mor, dar nu impreuna, ci separat. Spre deosebire de basmul romanesc, in basmul german protagonistii platesc cu moartea tradarea adusa involuntar regelui. De aici reiese accentul pe care il pun statele protestante pe fair play, integritate si corectitudine, inoculand copiilor simtul de raspundere de la o varsta frageda, ceva ce noua si la maturitate ne lipseste cu desavarsire.

Cioran spunea ca trasatura noastra de baza a fost din totdeauna fatalismul, ceea ce justifica lipsa noastra de responsbilitate si cautarea neobosita a unui tap ispasitor. Constantin Radulescu-Motru ne-a descris drept un popor cu un spirit colectivist si gregar ce nu cauta mandrie in lucruri facute temeinic. Aceste trasaturi au fost adancite de peste patru decenii de comunism ce i-au luat romanului putina satisfactie pe care i-o conferea profesia. Astfel s-a ajuns la celebra zicala de pe timpul comunismului: “noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc” care rezuma foarte laconic un mod de gandire prevalent pe tot parcursul acelei perioade si care nu s-a diminuat in mod considerabil nici in ziua de azi.

Am vrut capitalism, dar stim ce presupune?

Statele Unite sunt probablil cel mai concret exemplu de capitalism. Conceptul fundamenal in spatele acestui sistem este concurenta si initiativa privata. Efectele acesteia in ceea ce este, probabil, cea mai competitiva societate pot fi observate cu usurinta pe piata muncii: mai multe ore de lucru, mai putine vacante si cel mai mare produs intern brut la nivel mondial. Este mai mult sau mai putin o adaptare a conceptului de “survival of the fittest” al lui Darwin aplicat in economie. Fiecare individ se zbate pentru propria existenta si propriul success promovand indivdualismul la extrem. Daca te conformezi sistemului si trudesti din greu vei fi recompensat, daca nu, atunci vei ramane jos si nimeni nu-ti va plange de mila. Nimeni nu isi permite luxul de a compatimi.

Lucrurile insa nu stau la fel in Romania. Deceniile de comunism nu au facilitat formarea un spirit competitiv din moment ce sistemul aspira, cel putin in teorie, sa micsoreze discrepantele dintre clase. Spre deosebire de motto-ul american “sky is the limit”, romanul se multumea cu putin pentru ca toti aveau putin. Asadar nu sunt greu de observat rezultatele acestui cerc vicios care a accentuat comoditatea si a creat o atitudine de nepasare cronica datorata unui sistem rigid in care omul nu se putea face auzit.

Nici tranzitia catre capitalism nu a avut darul de a ameliora situatia romaneasca. Din cauza nivelului ridicat de coruptie, romanul postdecembrist nu vrea sa urce pe scara sociala trecand prin toate etapele inerente. El vrea ‘sa dea un tun’ si astfel sa sara toate etapele de initiere, ajungand direct intr-o functie inalta. Asa se explica numarul ingrijorator de diletanti care sunt astazi la conducere. In ultimele doua decenii, ambitia romanului a revenit incetul cu incetul, dar ea nu s-a manifestat in dorinta de a excela pe plan profesional, ci prin dorinta de a profita de un sistem subred, lipsit de vigoare, care nu dispune de mijloacele necesare de a crea si consolida o legislatie coerenta.

Cat despre compatimire, aceasta constituie probabil una din cele mai mari diferente intre cele doua mentalitati. In timp ce majoritatea americanilor ii asociaza pe cei ce traiesc in saracie cu trantorii societatii, noi ii compatimim pe acestia din urma si ii consideram victime ale sistemului, tragand guvernul la raspundere pentru situatia nefericita a acestora. Dar mila, din pacate, nu aduce nimic cu sine.

Temele gandite vs. comentariile luate de pe net

Avem multe de invatat de la americani, dar si multe de evitat. In loc sa adoptam cultura lor de consum excesiv promovata printr-un advertising inselator am avea mai mult de castigat adoptand respectul lor pentru lege. Am putea transforma guvernul dintr-o institutie pe care toti vor sa o jefuiasca intr-un mediator al afacerilor si al interactiunilor noastre zilnice.

Am putea renunta la nepotismul din toate straturile sociale si am putea transforma sistemul corupt intr-o meritocratie. Astfel pozitiile de conducere vor putea fi ocupate incetul cu incetul de profesionisti, nu de amatori si in special de profitori care constituie un impediment major pentru inovatie si modernizare. Pe de alta parte trebuie sa metinem doza pronuntata de scepticism fata de politic. Nici presei nu trebuie sa-i acordam incredere totala. Am evita astfel transformarea massmedia intr-un templu al adevarului absolut, precum au devenit canalele de stiri in Statele Unite.

A lua americanul de rand, indoctrinat si extrem de usor manipulabil, drept ideal este una din cele mai periculoase greseli pe care le putem face. In schimb, de la elitele lor avem de invatat. In ultimele doua decenii ne-am ales cu ceva bun. Avem deschidere catre occident. Dar acesta este doar inceputul. Intrebarea este daca vom sti sa filtram modele straine si sa adoptam partile lor pozitive. Sau vom lua tot ce ni se ofera pe tava fara a pune nici cea mai mica intrebare?…

Autor: George Peltecu
Editor: Laurentiu Diaconu-Colintineanu

http://www.contributors.ro/economie/harap-alb-a-distrus-romania/?cfcc
 
Personal agreez mult aceasta abordare a subiectului -literatura romana- si influentele asupra modului nostru de a gandi .Si mai ales acele opere, valoroase,ce-i drept, dar care predate in scoli de ani de zile si explicate din aceeasi perspectiva, nu pot, nu au cum sa nu influienteze ,cred eu ,in mod nefavorabil noua , minti fragede, care mai trebuie sa depaseasca si rigiditatea unui sistem invechit, in care au intervenit si hidoase obiceiuri precum spaga, las' ca ma descurc in vreun fel, etc.Munti de informatii care, cica, pun bazele unei culturi generale, dar care se dovedesc a fi ineficiente.Ar fi interesant de intrebat lumea daca atribuie scolii dobandirea culturii generale proprie si in ce masura scoala i-a pregatit pt viata- meserie, instrumente utile pt crearea unui viitor.

MIORITA
Fatalismul mioritic
Pentru detalii, vezi: Fatalismul mioritic.
Tema fatalismul mioritic se constituie într-un capitol decisiv al istoriei exegetice, însumând totodată răspunsurile semnificative la una dintre întrebările fundamentale: de ce păstorul își acceptă soarta cu atâta seninătate?; de ce, în aceste condiții, Miorița s-a bucurat de „adeziunea” fără precedent a românilor practic din toate colțurile țării?

„Cercetătorii de până acum s-au lăsat fascinați în primul rând de comportamentul ciobanului amenințat cu uciderea; ei au căutat răspunsuri la întrebarea dacă felul în care reacționează păstorul în fața morții iminente reprezintă o dovadă de optimism sau pesimism? Dacă poporul român e un spirit resemnat sau unul luptător?”. [20] Această istorie a interpretărilor, cu evidente conotații filosofice, e marcată de câteva puseuri acuzatoare urmate de fiecare dată de replici justificative. După Al Doilea Război Mondial, aceste excese își pierd din intensitate, remarcându-se, în schimb, o amplă ofensivă a concepției nonfataliste – George Călinescu, Constantin Brăiloiu, Adrian Fochi și Mircea Eliade fiind repere solide ale acestui curent.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Miorița
 
Mioriţa – Blestem sau binecuvântare?
Vasile Duma
Miercuri, 29 Septembrie 2010 23:06
„Doamne! Ce vom fi făcut o mie de ani?!(…). O mie de ani s-a făcut istoria peste noi.: o mie de ani de subistorie.” Aşa îşi începea, în 1936, Emil Cioran cel de-al doilea capitol „Adamismul românesc” al cărţii „Schimbarea la faţă a României”, volum care se voia un Zarathustra românesc, prin tonul şocant cu care trata trecutul, prezentul, dar mai ales viitorul poporului român. Ilustrarea cea mai elocventă a acestei stări sumbre o găseşte în „blestemul poetic şi naţional care se cheamă Mioriţa(…), rana neînchisă a sufletului românesc”, capodopera poeziei noastre populare, „păcatul originar”, “viciul substanţial în structura sufletească a românilor”, care „urând extremele şi soluţiile tari, au dat ocol evenimentelor, încât toate s-au făcut peste ei”. Resemnarea ciobanului, „abandonarea pasivă soartei şi a morţii’ este semnul absenţei unui „destin eroic”, al lipsei „pasiunii distructive pentru ideal”. „Neam osândit”, conchide Cioran, românii îşi duc povara destinului, în loc să şi-l făurescă. Ce se poate face pentru a ieşi din această stare „amorfă”, căci „acum nu mai este timp. Ori o transfigurare istorică, ori nimic”? Direcţia înspre care se îndreaptă România (la acea vreme) i se pare revoltătoare: „Spre marea mea revoltă, naţionalismul nostru a conceput România viitoare ca un fel de Elveţie. Ordine, cinste, moralitate şi numai atât.” Românii, spune Cioran, trebuie să aibă o „misiune mesianică”, care se poate realiza numai cu forţa, prin dominaţie, războiul devenind astfel justificat: „Fără voia lor, atâtea şi atâtea naţiuni au procedat la războaie din pură saturaţie de putere.” Totuşi, îndoiala de a nu fi capabili de o misiune măreaţă, s-a cuibărit în sufletul tânărului cugetător (avea doar 25 de ani): „Să nu fim noi capabili de a deveni mai mult decât un biet popor?” Şi Mircea Eliade s-a oprit asupra „destinului nostru istoric”, mai întâi într-un articol apărut în volumul „Fragmentarium”(1939), apoi, mai târziu, într-o lucrare scrisă în limba franceză, „De Zalmoxis á Gengis-Khan”, în care consacră „Mioriţei” un studiu întreg, „L’agnelle voyante”. La fel ca Cioran, şi Mircea Eliade crede că „România n-a avut un Ev Mediu glorios”, adăugând însă că „a avut o preistorie egală, dacă nu superioară, neamurilor din fruntea Europei”. Dacă Emil Cioran vedea „schimbarea la faţă a României” printr-o acţiune violentă, războinică chiar, Mircea Eliade e de părere că şansa României e „de a-şi valorifica spiritual şi cultural trecutul”. Viziunea filozofului religiilor asupra destinului, aşa cum se reflectă în „Mioriţa”, este diferită de a nihilistului Emil Cioran: „În universul valorilor folclorice, atitudinea păstorului exprimă o decizie existenţială mai profundă: nu te poţi apăra împotriva destinului cum te aperi împotriva vrăşmaşilor; nu poţi decât să impui o nouă semnificaţie urmărilor ineluctabile ale unui destin în curs de realizare.(…) Mesajul cel mai profund al baladei se constituie din voinţa ciobanului de a schimba sensul destinului său, de a transmuta nefericirea sa într-un moment al liturghiei cosmice, transformându-şi moartea în «nuntă mistică»”.

Deşi par diferite, cele două concepţii au un element comun: ambii titani ai spiritualităţii româneşti cred că a existat în trecutul nostru „o mie de ani de subistorie” (Cioran) sau un Ev Mediu lipsit de glorie (Eliade). Cronologic, această perioadă poate fi încadrată între retragerea aureliană din anul 271 d.H şi întemeierea statelor româneşti din sec.XII - XIII. Se poate reproşa dacilor sau daco-romanilor că nu au mai găsit forţa necesară pentru a-şi reclădi statul, aşa cum a fost pe vremea lui Decebal, după retragerea romanilor, dar acest lucru nu li s-a întâmplat numai lor, e un fenomen des întâlnit în epoca veche (şi nu numai), când în urma dispariţiei unui stat centralizat apar formaţiuni statale mai mici şi mai numeroase. Întrebarea care se pune e dacă au existat astfel de forme de organizare statală pe teritoriul Daciei în această perioadă, din moment ce izvoarele istorice nu le pomenesc. Faptul că populaţia băştinaşă a rezistat tuturor vicisitudinilor care s-au abătut asupra ei ne îndreptăţeşte să afirmăm că astfel de formaţiuni au existat, că, împreună sau separate, au găsit mijloacele de a lupta împotriva celor care ne-au călcat (şi nu au fost puţini). Poate că n-au fost bătălii răsunătoare, care să merite a fi consemnate în cronici, poate că au fost şi înţelegeri (nu tratate de pace) cu cei veniţi să ceară „pământ şi apă”, cu unii dintre ei convieţuind paşnic, vorbele lor îmbogăţindu-ne graiul şi oasele lor îngrăşându-ne pământurile, dar toţi aceştia nu ne-au ameninţat fiinţa naţională. Poate, fiindcă erau percepute ca fireşti pentru epoca respectivă, istoria nu le-a consemnat. Când însă cei care ne-au călcat hotarele cu intenţia de a-şi face ţară proprie, riposta a fost pe măsura ameninţării: cronicile consemneaza formaţiuni statale ale românilor şi bătălii pe viaţă şi pe moarte cu cotropitorii. Este cazul ungurilor. Când au trecut peste noi, îndreptându-se înspre vestul Europei, nici o cronică nu consemnează vreo bătălie pe teritoriul românilor. Fiindu-le oprită înaintarea şi forţaţi să bată în retragere, ungurii pun ochii pe Ţara Ardealului, care le oferea spaţiul geografic a cărui nostalgie o purtau în suflet (pusta), dar şi cel prielnic noilor deprinderi, şederea în Europa făcându-i sedentari. Sunt amintite acum, chiar de către cronicarii cotropitorilor, cnezate şi voievodate (al căror nume nu-l mai dau aici), care cu siguranţă că n-au apărut peste noapte.

Poate fi socotită „Mioriţa” un blestem, fiindcă ilustrează una dintre trăsăturile care ne individualizează în Europa, şi anume absenţa agresiunii împotriva altor popoare, mânaţi de setea de cucerire, de nevoia de „spaţiu vital”? Nu ştim unde ne-ar fi dus o astfel de înclinaţie războinică. Poate fi socotită „Mioriţa” un blestem, fiindcă refuzăm să ripostăm, chiar şi atunci când unii dintre noi recurg la mijloace mai puţin cinstite împotriva noastră? Poate că, dacă privim din altă perspectivă, vom înţelege mai bine sensul baladei. Toate studiile consacrate Mioriţei (de care am cunoştinţă) au în vedere numai atitudinea ciobanului moldovean în faţa morţii posibile („Şi de-a fi să mor”), ignorând aproape complet pe ceilalţi doi protagonişti, ciobanul ungurean şi cel vrâncean. S-a evidenţiat faptul că aceştia reprezintă celelalte două provincii româneşti, respectiv Ardealul şi Muntenia, dar s-a trecut cu vederea că fapta lor, aflată în stadiul de intenţie („Mări, se vorbiră,/ Ei se sfătuiră/ Pe l-apus de soare/ Ca să mi-l omoare/ Pe cel moldovan”), nu are ca scop declarat jaful, ci porneşte mai mult din invidie(„Că-I mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi.”), lucru care pune în evidenţă o altă trăsătură specifică românilor, îndreptându-ne atenţia spre alte orizonturi. Oare acceptarea morţii, rezultat al unui „destin ineluctabil” (cum îl numeşte Mircea Eliade), nu-şi are originea tocmai în faptul că aceasta este simţită de cioban ca un fratricid? Avem în baladă motivul frecvent întâlnit în basmele noastre al celor trei fraţi, dintre care cel mai mic stârneşte invidia fraţilor mai mari, mai ales datorită calităţilor sale deosebite, aceştia căutând prin orice mijloace (uneori chiar prin crimă) să scape de el. La fel ca în basme, moartea ciobanului urmează să fie tăinuită, atât oilor („Iar tu de omor/ Să nu le spui lor”), cât şi „măicuţei bătrâne”(„Iar la cea măicuţă/ Să nu-i spui, drăguţă,/ Că la nunta mea/ A căzut o stea”). Pentru ciobanul moldovean, faptul că ameninţarea vine din interior, de la cei de-un neam, e un semn al destinului şi nu are sens să se împotrivească, aşa cum îl sfătuieşte mioriţa: „Îţi cheamă ş-un câne,/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc”. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă ameninţarea venea „din afară”, dacă complotiştii ar fi fost de alt neam? S-ar fi împotrivit din toate puterile pentru a-şi salva viaţa şi a-şi apăra avutul? Poate. Unele variante, cum este cea transilvană, publicată de George Cătană în revista „Luceafărul” de la Sibiu în 1905, evocă această posibilitate: ciobanul moldovean ripostează, iar consecinţele sunt dezastruoase, toţi cei trei protagonişti pierzându-şi viaţa, turmele rămânând de izbelişte. În varianta cea mai cunoscută (Alecu Russo-V.Alecsandri), ciobanul moldovean refuză împotrivirea. Atitudinea lui este, din acest punct de vedere, una morală: el ştie că oile sale vor rămâne acolo, pe plai, unde va fi îngropat el, chiar de către cei care îl vor omorâ („Să-I spui lui vrâncean/ Şi lui ungurean/ Ca să mă îngroape/ Aice,pe-aproape”). El nu se gândeşte la cei doi ciobani ca la doi asasini, ci ca simpli făptuitori a ceea ce a fost hotărât dinainte. Nu se simte în atitudinea ciobanului nici ură, nici revoltă, nici duşmănie, ci acceptare, un fel de „resemnare infinită” kierkegaardiană. Ciobanul moldovean renunţă la lumea aceasta, care se pregăteşte să-l îndepărteze din ea, pentru o altă realitate, superioară, nu dintr-o credinţă panteistă, ci din dorinţa de a ascunde o faptă inumană menită să zdruncine echilibrul existent, pentru a instaura o nouă ordine. Pentru el, moartea, chiar posibilă, este văzută ca o certitudine, dar ea trebuie ascunsă celor care l-au iubit. De ce nu vrea ciobanul să se afle adevărul despre dispariţia sa? Pe cine vrea să protejeze? De ce nu cere mioriţei să spună tuturor ce s-a întâmplat cu el, pentru ca făptaşii să-şi primească pedeapsa? De ce alege acest mesaj cifrat, alegoric, în locul crudului adevăr?

Este „Mioriţa” un blestem sau o binecuvântare? Depinde din ce perspectivă privim ce am fost, ce suntem şi mai ales ce vrem să fim. Chiar dacă uneori privim înapoi cu mânie, trebuie să admitem că sunt în trecutul nostru destule momente de care avem motive să ne mândrim, momente care ne-au luminat drumul prin negurile istoriei, ne-au definit identitatea şi, mai ales, ne-au dat puterea de a dăinui pe plaiul mioritic
 
Back
Top