hayate
New member
- Joined
- Jan 18, 2010
- Messages
- 3
- Reaction score
- 0
Supravieţuirea pe termen lung
Pericolul morţii rapide, ca urmare a unui accident de maşină, de drumeţie, uragan, incendiu
etc, este mai uşor de sesizat. Dar există şi altfel de pericole, adeseori mai greu de perceput. Aşa sunt
situaţiile grave în care se pune problema dispariţiei lente, după un timp: de exemplu războiul armat,
psihologic, economic, cultural, religios; conflictele interetnice; detenţia în închisoare; o boală sau
epidemie gravă; poluarea morală sau a mediului; dispariţia limbii materne ş.a.m.d.
Natura, cât şi istoria, arată clar că cei slabi vor pieri. Atât la nivel de individ - cât şi de grup:
şatre, etnii, popoare. În vremurile noastre, slab -înseamnă: fără educaţie, fără şcoală. Aceşti oameni ori
se vor întări prin educaţie - ori vor dispărea din cauza concurenţei locale sau internaţionale. Nici o
soluţie miraculoasă, legislaţie binevoitoare, milă, ideologie maniheistă sau teorie a drepturilor omului
(chiar impusă cu forţa) - nu poate inversa legea selecţiei naturale.
Se poate naşte întrebarea „Ce este mai eficient pentru supravieţuirea biologică": barbaria şi
incultura sau educaţia şi civilizaţia? În istoria de până acum a omenirii -aşa a fost: barbarii au răpus
colectivităţile civilizate (ţări, imperii ş.a.m.d.). Dacă nu altfel - măcar prin forţa numărului mai mare. În
război conta enorm forţa fizică şi numărul luptătorilor. Şi astăzi, emigranţii analfabeţi străpung
fluierând graniţele statelor occidentale, păzite cu cele mai perfecţionate tehnologii.
Dar evoluţia ştiinţei şi civilizaţiei din ultimul secol a schimbat radical situaţia strategică. Cea
mai evidentă (şi totodată tristă) manifestare a avantajelor ştiinţei o reprezintă capacitatea distructivă a
armelor moderne cu care naţiunile se apară (dar cu care pot să şi atace). După apariţia armei atomice,
echilibrul de forţe între cei subdezvoltaţi (mintal) şi cei (super)şcolarizaţi s-a schimbat total. În prezent
lumea e altfel!
Pentru a supravieţui, fiecare din noi trebuie să se adapteze - altfel va dispărea. Ceea ce era bun
înainte: atitudine, pregătire, eforturi - nu mai e acum nici adecvat, nici suficient. Letargia „mioritică"
(deşi ruşinoasă, se pare că aceasta ne-a ajutat să supravieţuim de-a lungul ultimelor secole), nu va mai
face doi bani în supratehnicizatul, năprasnic de iutele secol XXI. Metodele vechi, tradiţionale de
supravieţuire ale înaintaşilor noştri - în majoritate ţărani - erau bune pentru survival, dar nu mai sunt de
mare folos în vremurile actuale. Or, la noi, tinerii nu mai ştiu nici ce ştiau pe vremuri ţăranii gospodari,
nici ce ştiu acuma profesioniştii americani. În prezent e nevoie de alte priceperi: limbi străine, meserii
noi (cum ar fi programarea calculatoarelor) - care trebuie învăţate, indiferent că-ţi place sau nu. Nu mai
merge cu „pluguşorul" - azi trebuie „calculatorul"! Supravieţuirea în viitor este condiţionată de
policalificare, de permanenta reorientare şi adaptare profesională - nu de clasica „meserie pentru viaţă".
Calificarea profesională depinde de „timpul de înjumătăţire a valorii informaţiilor", care a ajuns la 5 ani
sau chiar mai puţin. Soluţia pentru chiverniseală şi dezvoltare durabilă este: muncă, muncă şi iar muncă
(dar cu cap!)
Niciodată să nu crezi că lucrurile se vor îndrepta de la sine; de obicei, criza lăsată în voia ei se
înrăutăţeşte. Un exemplu îngrozitor îl constituie datoria României faţă de statul suedez, pornită de la 27
mil. dolari şi ajunsă, după 70 de ani de nepăsare, iluzii, tembelism şi iresponsabilitate a autorităţilor de
toate culorile politice, la „doar" 120 mil. de dolari.
Desigur, inainte de a se ocupa de salvarea celorlalţi, ar fi bine dacă fiecare concetăţean şi-ar
rezolva mai întâi propria lui soartă - fără a cere ajutor. De exemplu, refuzând situaţia de muritor de
foame, sărac, şomer, asistat social sau milog şi ieşind din ea cu propriile forţe.
Adică - să se salveze gândind, nu cerşind.
Se poate trăi fie de azi pe mâine, ca frunza în bătaia vântului, fără căpătâi, dar şi demn - ca om
bine integrat în ţara şi societatea sa. Un membru valoros al comunităţii trebuie să fie conştient, treaz,
responsabil, nu să alerge mereu după satisfacerea instinctelor primare, tot acceptând noi şi noi
compromisuri mintale, morale sau corporale. Din păcate, o atitudine responsabilă, civică, prevăzătoare
nu poate fi obţinută de la sine, cu forţe proprii; e nevoie de sprijin exterior, educaţie şi timp. Însă
obligatoriu e nevoie şi de participarea şi voinţa individului. Dacă nu vrei să răzbeşti - nu te mai poate
ajuta nimeni.
Chiar şi emigrarea poate fi o soluţie pentru supravieţuirea pe termen lung -când eşti întradevăr
în pericol de moarte. Mulţi însă emigrează acum nu pentru a-şi salva viaţa, ci pentru a profita de
unele avantaje materiale. Oportunişti, nesăţioşi „fără mamă, fără tată", au existat în toate vremurile, sub
lozinca: ubi bene - ibi patria (patria mea e acolo unde mi-e mai bine). Dar, dacă eşti om adevărat şi stai
să gândeşti şi cântăreşti cu atenţie toate avantajele şi dezavantajele acestei soluţii, constaţi că e mai
demn şi bine să rămâi în ţara ta şi să rezolvi aici problemele existenţei. Să lupţi acasă pentru cauza,
dreptatea sau viaţa ta. Să te ridici, să-i ajuţi pe părinţi, prieteni, camarazi. Nu face ca veneticii: Sări
ţigane, că arde satul; nu-i nimic, mă mut în altul! Locul românilor este în România. Dacă eşti român
(deci sentimental) şi pleci, vei suferi tot restul vieţii de dorul de Ţară şi vei fi peste tot un venetic. Cred
că fiecare om trebuie să gândească mai departe, întrebându-se: ce-aş fi eu fără Ţara mea? (probabil un
biet derbedeu; der be der însemnând în arăbeşte: din poartă în poartă).
Când n-ai pentru ce trăi - mori. Iar pentru a vrea să supravieţuieşti nu e totdeauna suficientă
frica de moarte. Adeseori există motive şi mai puternice -cum ar fi dorinţa să termini o acţiune în care
eşti implicat, dar din care (aparent) n-ai foloase personale. De exemplu să ajuţi pe cineva (iubita, copiii,
familia etc), să realizezi o faptă înălţătoare (patriotică etc). Oamenii sunt dispuşi să muncească pentru
bani, dar sunt gata să moară - sau să trăiască - pentru o idee. O viaţă fără ţel e o moarte timpurie
(Goethe). Nu numai indivizii au nevoie de un scop în viaţă, ci şi naţiunile: dacă nu are un ideal, un
proiect comun (naţional), naţiunea se stinge, devine o populaţie (vezi istoria). Parafrazându-1 pe marele
Ronald Reagan (preşedintele american, „mare" pentru că a reuşit să distrugă Uniunea Sovietică -
„imperiul răului") putem zice: nu interesează ce poate face România pentru tine, ci ce poţi face tu
pentru ea! Cine nu-şi iubeşte Patria nu poate iubi nimica.
Aşa că la întrebarea: Va mai supravieţui oare România pe termen lung? se poate răspunde şi
cu da - dacă vor exista suficient de mulţi oameni care să gândească şi să făptuiască ce trebuie, la timp,
dar şi cu nu - dacă băştinaşii indiferenţi, iresponsabili vor continua să se preocupe numai de problemele
lor mărunte şi vor refuza să gândească, să facă sacrificii pentru binele comun al naţiei. Un popor care
se ocupă doar de fleacuri devine o naţie de mântuială.
Trebuie precizat că uneori, în cazuri extreme, există şi situaţii în care nu mai merită să lupţi
pentru supravieţuire, moartea putând fi alternativa preferabilă. Alegerea îţi aparţine, tu decizi! Din
fericire - nu orice accident sau situaţie deosebită constituie un pericol iminent.
Ce poţi face într-o situaţie de criză?
SERBAN DERLOGEA-Manual De Supravietuire
Pericolul morţii rapide, ca urmare a unui accident de maşină, de drumeţie, uragan, incendiu
etc, este mai uşor de sesizat. Dar există şi altfel de pericole, adeseori mai greu de perceput. Aşa sunt
situaţiile grave în care se pune problema dispariţiei lente, după un timp: de exemplu războiul armat,
psihologic, economic, cultural, religios; conflictele interetnice; detenţia în închisoare; o boală sau
epidemie gravă; poluarea morală sau a mediului; dispariţia limbii materne ş.a.m.d.
Natura, cât şi istoria, arată clar că cei slabi vor pieri. Atât la nivel de individ - cât şi de grup:
şatre, etnii, popoare. În vremurile noastre, slab -înseamnă: fără educaţie, fără şcoală. Aceşti oameni ori
se vor întări prin educaţie - ori vor dispărea din cauza concurenţei locale sau internaţionale. Nici o
soluţie miraculoasă, legislaţie binevoitoare, milă, ideologie maniheistă sau teorie a drepturilor omului
(chiar impusă cu forţa) - nu poate inversa legea selecţiei naturale.
Se poate naşte întrebarea „Ce este mai eficient pentru supravieţuirea biologică": barbaria şi
incultura sau educaţia şi civilizaţia? În istoria de până acum a omenirii -aşa a fost: barbarii au răpus
colectivităţile civilizate (ţări, imperii ş.a.m.d.). Dacă nu altfel - măcar prin forţa numărului mai mare. În
război conta enorm forţa fizică şi numărul luptătorilor. Şi astăzi, emigranţii analfabeţi străpung
fluierând graniţele statelor occidentale, păzite cu cele mai perfecţionate tehnologii.
Dar evoluţia ştiinţei şi civilizaţiei din ultimul secol a schimbat radical situaţia strategică. Cea
mai evidentă (şi totodată tristă) manifestare a avantajelor ştiinţei o reprezintă capacitatea distructivă a
armelor moderne cu care naţiunile se apară (dar cu care pot să şi atace). După apariţia armei atomice,
echilibrul de forţe între cei subdezvoltaţi (mintal) şi cei (super)şcolarizaţi s-a schimbat total. În prezent
lumea e altfel!
Pentru a supravieţui, fiecare din noi trebuie să se adapteze - altfel va dispărea. Ceea ce era bun
înainte: atitudine, pregătire, eforturi - nu mai e acum nici adecvat, nici suficient. Letargia „mioritică"
(deşi ruşinoasă, se pare că aceasta ne-a ajutat să supravieţuim de-a lungul ultimelor secole), nu va mai
face doi bani în supratehnicizatul, năprasnic de iutele secol XXI. Metodele vechi, tradiţionale de
supravieţuire ale înaintaşilor noştri - în majoritate ţărani - erau bune pentru survival, dar nu mai sunt de
mare folos în vremurile actuale. Or, la noi, tinerii nu mai ştiu nici ce ştiau pe vremuri ţăranii gospodari,
nici ce ştiu acuma profesioniştii americani. În prezent e nevoie de alte priceperi: limbi străine, meserii
noi (cum ar fi programarea calculatoarelor) - care trebuie învăţate, indiferent că-ţi place sau nu. Nu mai
merge cu „pluguşorul" - azi trebuie „calculatorul"! Supravieţuirea în viitor este condiţionată de
policalificare, de permanenta reorientare şi adaptare profesională - nu de clasica „meserie pentru viaţă".
Calificarea profesională depinde de „timpul de înjumătăţire a valorii informaţiilor", care a ajuns la 5 ani
sau chiar mai puţin. Soluţia pentru chiverniseală şi dezvoltare durabilă este: muncă, muncă şi iar muncă
(dar cu cap!)
Niciodată să nu crezi că lucrurile se vor îndrepta de la sine; de obicei, criza lăsată în voia ei se
înrăutăţeşte. Un exemplu îngrozitor îl constituie datoria României faţă de statul suedez, pornită de la 27
mil. dolari şi ajunsă, după 70 de ani de nepăsare, iluzii, tembelism şi iresponsabilitate a autorităţilor de
toate culorile politice, la „doar" 120 mil. de dolari.
Desigur, inainte de a se ocupa de salvarea celorlalţi, ar fi bine dacă fiecare concetăţean şi-ar
rezolva mai întâi propria lui soartă - fără a cere ajutor. De exemplu, refuzând situaţia de muritor de
foame, sărac, şomer, asistat social sau milog şi ieşind din ea cu propriile forţe.
Adică - să se salveze gândind, nu cerşind.
Se poate trăi fie de azi pe mâine, ca frunza în bătaia vântului, fără căpătâi, dar şi demn - ca om
bine integrat în ţara şi societatea sa. Un membru valoros al comunităţii trebuie să fie conştient, treaz,
responsabil, nu să alerge mereu după satisfacerea instinctelor primare, tot acceptând noi şi noi
compromisuri mintale, morale sau corporale. Din păcate, o atitudine responsabilă, civică, prevăzătoare
nu poate fi obţinută de la sine, cu forţe proprii; e nevoie de sprijin exterior, educaţie şi timp. Însă
obligatoriu e nevoie şi de participarea şi voinţa individului. Dacă nu vrei să răzbeşti - nu te mai poate
ajuta nimeni.
Chiar şi emigrarea poate fi o soluţie pentru supravieţuirea pe termen lung -când eşti întradevăr
în pericol de moarte. Mulţi însă emigrează acum nu pentru a-şi salva viaţa, ci pentru a profita de
unele avantaje materiale. Oportunişti, nesăţioşi „fără mamă, fără tată", au existat în toate vremurile, sub
lozinca: ubi bene - ibi patria (patria mea e acolo unde mi-e mai bine). Dar, dacă eşti om adevărat şi stai
să gândeşti şi cântăreşti cu atenţie toate avantajele şi dezavantajele acestei soluţii, constaţi că e mai
demn şi bine să rămâi în ţara ta şi să rezolvi aici problemele existenţei. Să lupţi acasă pentru cauza,
dreptatea sau viaţa ta. Să te ridici, să-i ajuţi pe părinţi, prieteni, camarazi. Nu face ca veneticii: Sări
ţigane, că arde satul; nu-i nimic, mă mut în altul! Locul românilor este în România. Dacă eşti român
(deci sentimental) şi pleci, vei suferi tot restul vieţii de dorul de Ţară şi vei fi peste tot un venetic. Cred
că fiecare om trebuie să gândească mai departe, întrebându-se: ce-aş fi eu fără Ţara mea? (probabil un
biet derbedeu; der be der însemnând în arăbeşte: din poartă în poartă).
Când n-ai pentru ce trăi - mori. Iar pentru a vrea să supravieţuieşti nu e totdeauna suficientă
frica de moarte. Adeseori există motive şi mai puternice -cum ar fi dorinţa să termini o acţiune în care
eşti implicat, dar din care (aparent) n-ai foloase personale. De exemplu să ajuţi pe cineva (iubita, copiii,
familia etc), să realizezi o faptă înălţătoare (patriotică etc). Oamenii sunt dispuşi să muncească pentru
bani, dar sunt gata să moară - sau să trăiască - pentru o idee. O viaţă fără ţel e o moarte timpurie
(Goethe). Nu numai indivizii au nevoie de un scop în viaţă, ci şi naţiunile: dacă nu are un ideal, un
proiect comun (naţional), naţiunea se stinge, devine o populaţie (vezi istoria). Parafrazându-1 pe marele
Ronald Reagan (preşedintele american, „mare" pentru că a reuşit să distrugă Uniunea Sovietică -
„imperiul răului") putem zice: nu interesează ce poate face România pentru tine, ci ce poţi face tu
pentru ea! Cine nu-şi iubeşte Patria nu poate iubi nimica.
Aşa că la întrebarea: Va mai supravieţui oare România pe termen lung? se poate răspunde şi
cu da - dacă vor exista suficient de mulţi oameni care să gândească şi să făptuiască ce trebuie, la timp,
dar şi cu nu - dacă băştinaşii indiferenţi, iresponsabili vor continua să se preocupe numai de problemele
lor mărunte şi vor refuza să gândească, să facă sacrificii pentru binele comun al naţiei. Un popor care
se ocupă doar de fleacuri devine o naţie de mântuială.
Trebuie precizat că uneori, în cazuri extreme, există şi situaţii în care nu mai merită să lupţi
pentru supravieţuire, moartea putând fi alternativa preferabilă. Alegerea îţi aparţine, tu decizi! Din
fericire - nu orice accident sau situaţie deosebită constituie un pericol iminent.
Ce poţi face într-o situaţie de criză?
SERBAN DERLOGEA-Manual De Supravietuire
: ca pt doi ani sunt pregatitit, cei despre care se face vorbire, cu adapost dotat cu tot ce trebuie ,cu alimente 
