TRADITII POPULARE

[Old DG]

SARBATORILE LUNII FEBRUARIE
Aflata la raspantia dintre iarna si primavara, luna februarie, cunoscuta ca si Faurar in calendarul popular, este luna traditiilor legata de ciclul "sfarsit - inceput".
Batranii spun ca februarie a fost intotdeauna o luna capricioasa si rautacioasa, asta datorita faptului ca i-au fost repartizate cele mai putine zile.
Sarbatorile lunii februarie, parca mai numeroase decat in alte luni ale anului, sunt strans legate de pregatirea noului an agricol, de bunastarea gospodariei si mai ales de sentimentul iubirii, motorul vietii si al schimbarii.
Iata cateva dintre aceste sarbatori:
- 1 februarie: Sfantul Trifon
- 2 februarie: Stretenia; Ziua Ursului; Tarcolitul Viilor (Intampinarea Domnului)
- 1-3 februarie: Martinii de Iarna
- 10 februarie: Sf. Sfintit Mucenic Haralambie (Haralambie de ciuma)
- 11 februarie: Sf. Sfintit Mucenic Vlasie Episcopul
- 24 februarie: Dragobetele
Asadar, luna februarie, fiul cel mic si neastamparat al Anului, debuteaza cu Sfantul Trifon, care, in credinta populara, este patronul tuturor daunatorilor ce distrug pomii fructiferi si viile.
Despre acest personaj al mitologiei romane, nascut in credinta populara din "contopirea cultului sfantului crestin Trifon - serbat la 1 februarie si al unei divinitati autohtone a naturii" (Ivan Evseev - "Dictionar de magie, demonologie si mitologie romaneasca"), legenda spune ca era atat de nebun incat si-a taiat nasul.
De fapt exista mai multe legende controversate. Intr-una din acestea se povesteste ca Trif era "stapanitorul Ierusalimului", in timpul imparatului Augustus. Auzind paganii ca Fecioara Maria urma sa mearga la templu pentru rugaciunile de dezlegare dupa nastere s-au adunat sa o alunge, din oras, cu pietre. Afland acestea, Trif "s-a imbracat peste tot cu paie", s-a dat peste cap, racnind si prefacandu-se nebun, ca sa le atraga atentia, iar Maica Domnului sa-si poata vedea linistita de drum. Astfel i-a ramas numele de Trif Nebunul sau Trif cel Nebun.
Pentru viticultori, prima zi a lunii februarie corespunde cu Anul Nou Viticol, inceputul unui nou sezon de lucru. Legendele spun ca prima planta sadita de catre Noe, pe pamantul uscat de ape, ar fi fost vita de vie. Dar pentru ca primii struguri erau acri, el a jertfit patru animale: un miel, un leu, o maimuta si un porc, care au indulcit bobul de strugure dar au si imprimat caracterul lor vinului.
Astfel, vinul are calitatea de a-l schimba pe om, dupa masura si numarul paharelor consumate: intai il face bland ca un miel, apoi curajos ca un leu, penibil si caraghios ca o maimuta si in final il transforma in porc.
In zona Bihorului, in ziua de 1 februarie, barbatii obisnuiau sa iasa in livezi, aprindeau ruguri sub crengile copacilor, curatau lastarii si stropeau cu "apa neinceputa", luata in zori din fantani si izvoare, apoi sfintita de preot. Prin foc era invocat soarele, datator de lumina si caldura dar se incerca si starpirea daunatorilor (insecte, omizi, mucegaiuri, etc.).
Un obicei stravechi era "scuturatul pomilor". Barbatii, cu topoare in maini, loveau pomii la radacina si mimau taierea lor, amenintandu-i: "Mai, pomule, face-i roade, ca de nu, eu te tai!". Un copil cu varsta de 7-8 ani care simboliza sufletul pomului, raspundea: "Lasa-ma, iarta-ma, nu ma lovi, nu ma taia, c-oi inflori si-oi rodi, cand vremea mi-a veni si de noroc ti-oi fi".
In conceptia ancestrala, acest ritual ar fi ajutat la o evolutie optima a vegetatiei: incoltirea, inmugurirea, inflorirea si rodirea.

 

[anuk]

Fiu al Babei Dochia, Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie.
Sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii.
Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.


Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.

În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala : Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.

Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Dragobete

 

[rucsa]

Obiceiuri de Sfantul Toader (8 februarie)

Spalarea capului

Toata lumea, dar mai ales copilele si femeile mari, trebuie sa se scoale cu noaptea in cap in dimineata zilei de San Toader si sa-si spele parul inainte de a rasari soarele, deci inainte de a-si scoate San Toader caii la pascut. Daca fac asa, se spune ca vor avea motive de bucurie, caci: "Cresc cozile fetelor/ Cat cozile iepelor/ Pletele flacailor,/ Cat coamele cailor".

In apa pentru acest spalat se pune cenusa, iar credintele spun ca duhurile vor veni si se vor racori cu aceasta apa. Se mai adauga in ea multe ierburi frumos mirositoare, fan, busuioc, menta, cimbrisor, leustean, hamei, zmeurica - si asta nu doar pentru cresterea parului, ci si ca fetele sa fie totdeauna frumoase si imbujorate, atragatoare ca florile. In aceasta apa se pune si un ban de argint (ca sa se faca pielea ca argintul) si chiar lapte de iapa. Unele fete merg in padure, in seara dinspre San Toader, cu o bucata de paine si sare. Pun bucata de paine jos, langa un copac, si spun: "Eu te sorocesc/ Cu paine si sare./ Iar tu soroceste-ma/ Cu cinste si dragoste/ Si cu curatenie". Apa care ramane de la spalatul pe cap trebuie sa fie turnata la ieslea cailor, pe o tufa de trandafiri sau pe proptelele unui gard. Cand o toarna, fetele zic: "Cate proptele sunt la gard,/ Atatia petitori sa-mi vie".

La San Toader se facea si "alegerea cailor". Cursele de cai au fost introduse in Tarile Romane pe vremea lui Constantin Brancoveanu.

Haralambie (10 februarie)

Sfant mucenic celebrat pe 10 februarie, facator de minuni in Calendarul Crestin si patron al bolilor in Calendarul Popular. Unele legende, pentru ca circula mai multe legende despre el, il pomenesc pe Sf. Haralambie ca fiind insarcinat de Dumnezeu cu paza tuturor bolilor. (Sfantul umbla cu ele in lat.)

Acest sfant a fost la inceput pastor si din aceasta cauza el este responsabil de sanatatea si inmultirea vitelor. De ziua lui nu trebuie sa injugi boii. Tot in aceasta zi, este bine sa ungi pomii din gradina cu coliva adusa de la biserica, sa stropesti vitele si pomii fructiferi cu aghiasma. Sfantul ii apara de boli pe toti cei ce tin post toata ziua.

Sfantul Vlasie (11 februarie)

Cine se roaga de Sfantul Vlasie nu va ramane niciodata fara bani in punga. Se crede ca in aceasta zi se intorc pasarile la cuiburile lor, sau ca atunci si-ar deschide ciocul si ar incepe a canta. Aceasta sarbatoare este respectata de agricultori pentru a feri holdele de stricaciunile aduse de pasari.

http://www.formula-as.ro/2000/398/acasa-1/acasa-1173

 

[bodo]

Obiceiuri de Dragobete

Povestea lui Dragobete dateaza de pe vremea dacilor, cand el reprezenta divinitatea mitologica similara cu Eros sau Cupidon si oficia in cer nunta tuturor animalelor. In timp, romanii au transformat Dragobetele in patronul dragostei. Personajul Dragobete mai cunoaste si o alta metamorfoza in persoana Navalnicului, fecior de o frumusete atat de izbitoare incat sucea mintile fecioarelor si nevestelor tinere. Pentru caracterul sau patimas, acesta a fost pedepsit de Maica Domnului si transformat intr-o planta ce ii poarta numele.

Se crede ca de ziua lui Dragobete, pasarile nemigratoare se strang stoluri soluri, vorbesc in limba lor, isi cauta pereche potrivita pentru imperechere si apoi trec la construirea cuiburilor. Pasarile ce nu-si gasesc perechea in aceasta zi, raman fara cuib si fara pui pana anul urmator, cand se apropie aceeasi sarbatoare. Iata de ce se intalnesc tinerii in ziua de Dragobete: pentru ca dragostea lor sa fie ca cea a pasarilor ce isi canta iubirea. Cuibusorul lor de dragoste sa fie asemenea cuibului de pasari: unit si la adapost de orice pericol!

 

[anuk]

9 Martie - Sfintii 40 ( patruzeci ) de mucenici din Sevastia




În această lună, în ziua a noua, pomenirea sfinţilor patruzeci (40) de mucenici, cei ce au mărturisit şi au fost chinuiţi în cetatea Sevastiei.

Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.

Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi.

De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.

După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi.

Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu.

Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Urpasian.

De îndată ce Maximian a luat în mâini frânele împărăţiei a şi început să stăpânească cu asprime părţile din jurul Nicomidiei, făcându-se un înflăcărat apărător al idolilor. Prietenii lui de gânduri şi de băutură i-au aprins odată mânia, întocmai ca o flacără puternică împotriva creştinilor. Şi atunci, adunând laolaltă pe toţi sfetnicii şi fruntaşii din împărăţia lui, le-a strigat: dacă cineva dintre voi a căzut în credinţa creştinilor şi nu vrea să se întoarcă la binevoitorii noştri zei, să-şi desfacă brâul său înaintea tuturora şi să iasă din palatul şi din cetatea noastră. Căci cetatea aceasta încă de la strămoşi a apucat să cinstească pe zei, şi nu un singur Dumnezeu şi chiar şi acesta răstignit! Şi atunci spaimă a cuprins pe toţi cei ce crezuseră în Hristos. Dar tot atunci s-a putut vedea curat şi felul adevărat în care avea să se arate dreapta credinţă în Hristos. Căci unii dintre cei de faţă ascundeau că sunt creştini, iar alţii se lepădau. Câţi însă purtau în sufletele lor nepătată dragostea către Dumnezeu, dispreţuind chinurile şi bătându-şi joc de tiran, aruncându-şi brâiele se îndepărtau de acolo. Atunci şi viteazul Urpasian cel cu sufletul de diamant, care făcea parte dintre sfetnici, a aruncat hlamida şi brâul său, zicând cu glas puternic împăratului: de vreme ce astăzi împărate, mă declar ostaş al Împăratului Celui ceresc, Care este Domnul meu Iisus Hristos, ia-ţi înapoi brâul, cinstea şi mărirea.

Auzind acestea de la Urpasian, cu totul pe neaşteptate, împăratul Maximian s-a schimbat îndată la faţă şi multă vreme a rămas fără de glas. După aceasta, frecându-şi ochii şi privind posomorât către Urpasian, a strigat întocmai ca o fiară sălbatică, zicând: spânzuraţi pe ticălosul acesta şi zdrobiţi-i trupul cu vine de bou. Făcându-se aceasta cu mare grabă şi fiind bătut fără de milă, ore întregi, cu vine de bou, sfântul mucenic, îşi avea privirile îndreptate spre cer şi se ruga, nefiind mâhnit câtuşi de puţin. Tiranul poruncind să fie dat jos de pe lemnul pe care fusese chinuit, a zis către cei de faţă: aruncaţi-l de aici în vreo temniţă întunecată şi bine păzită şi lăsaţi-l acolo singur până ce mă voi gândi cu ce fel de moarte am să-l pierd.

În timp ce sfântul mucenic se găsea în temniţă, nelegiuitul împărat a născocit un nou mijloc de tortură; şi acesta era o cuşcă de fier. Astfel, poruncind ca sfântul sã fie scos din închisoare, a spus slujitorilor lui să-l închidă în cuşcă şi să fie spânzurat cu cuşca în sus.

După ce s-a făcut aceasta, iar cuşca de fier acoperea tot trupul sfântului, tiranul a poruncit să fie aprinse făclii şi cu acelea să fie arsă fără de milă cuşca în care se găsea sfântul. Deci, mucenicul cel sfânt al lui Hristos găsindu-se spânzurat în cuşca aceea de fier şi rugându-se acolo, într-atât a fost ars, încât toatã carnea de pe el topindu-se a curs ca ceara şi s-a amestecat cu pământul, iar oasele lui s-au făcut întocmai ca praful de pe arie. În felul acesta mucenicul cel sfânt al lui Hristos rugându-se şi topindu-se, aerul s-a umplut de mireasmã cu bun miros, iar sufletul lui s-a ridicat către Domnul, întocmai ca un luceafăr luminos, aşa precum unii dintre credincioşii care au fost de faţă au spus că au văzut. Iar tiranul şi nelegiuitul împărat stăruind încă în nebunia lui, a poruncit să fie adunat cu grijă atât pământul în care cursese carnea topită a sfântului, cât şi praful oaselor sale şi să fie împrăştiate în mare, în faţa lui. Toate acestea s-au întâmplat în cetatea Nicomidiei.


http://www.lovesite.ro/9-martie-sfintii-40-patruzeci-de-mucenici-din-sevastia/