UIMITOR !!!

[anuk]

Uimitoarele profetii stiintifice ale lui Robert Boyle




Cand iei in mana un catalog de cosmetice si dai peste una dintre acele pagini parfumate – “atingeti pagina cu incheietura mainii si veti simti parfumul” – iti vine sa crezi ca s-a gandit cineva la asta inca de acum 300 de ani? La asta si la altele, inca si mai uimitoare, anticipand inventii realizate cu secole mai tarziu.Uite o intrebare interesanta: oare cate dintre uimitoarele progrese ale stiintei si tehnicii au fost imaginate cu secole inainte de a se petrece? Probabil, mai multe decat am crede. Iata, cel putin un om – e drept, unul dintre marii savanti ai Europei – s-a gandit la analgezice, la pilule somnifere si la vase maritime care sa navigheze indiferent de directia vantului, cu mai bine de trei sute de ani inainte ca aceste lucruri sa fi devenit realitate. Numele omului era Boyle. Robert Boyle.
In acest articol

* Lista lui Boyle
* Ce-si mai dorea Robert Boyle?

Lista lui Boyle

Daca numele va suna oarecum cunoscut, dar nu stiti exact de unde sa prindeti amintirea fugara care va bantuie prin minte, iata un pont: Robert Boyle e cel cu "legea Boyle-Mariotte", privind comportamentul gazelor. "Volumul unui gaz e invers proportional cu presiunea sa" si datorita acestei descoperiri geniale avem azi butelii pentru aragaz si putem face scuba diving cu rezervoarele de oxigen in spinare. Mare lucru n-am invatat noi la fizica despre el, dar merita stiut cate ceva, caci omul a fost un mare, mare, stralucit savant. Robert Boyle (1627 - 1691) a apartinut unei pleiade de ganditori europeni de elita, cele mai luminate minti stiintifice ale secolului al XVII-lea. Desi inca tributari conceptiilor alchimiei, predecesoarea stiintelor moderne ale chimiei si fizicii, acesti savanti - Boyle, dar si Isaac Newton sunt exemple ilustrative - au pus, in acelasi timp, bazele gandirii stiintifice moderne. Boyle, chimist, fizician, naturalist, filosof, dar si cercetator in domeniul teologiei, este unul dintre intemeietorii chimiei moderne.



Unul dintre semnele maturizarii si modernizarii stiintei europene a fost aparitia asociatiilor de savanti, dedicate schimbului de idei, sprijinirii cercetarilor, publicarii de lucruri de specialitate. In 1660, la Londra, a fost infiintata Royal Society, cea dintai organizatie stiintifica din lume. Printre fondatori - mari savanti ai vremii - s-a numarat si Robert Boyle. Cu acest prilej, a intocmit un fel de lista a aspiratiilor sale, cuprinzand lucruri pe care si-ar fi dorit sa le vada inventate - si este uimitoare precizia cu care a anticipat multe dintre inventiile secolelor XVIII, XIX si XX. Aproape toate cele 24 de lucruri trecute pe lista au devenit realitate. Dar profetic? Sau o justa anticipare a intensificarii ritmului progresului, din perspectiva bine documentata a unui savant martor la progresul stiintific deja remarcabil din vremea sa (pentru ca secolul al XVII-lea a fost o epoca de mare avant, in care stiinte ca fizica si chimia, desprinzandu-se din hatisul alchimiei, au inceput sa-si gaseasca, fiecare, un drum al ei, apropiindu-se de ceea sunt astazi)?



Oricum ar fi, lista lui Boyle - care e piesa de rezistenta a unei expozitii dedicate implinirii a 350 de ani de la fondarea Royal Society - ii surprinde pe vizitatori, desi acestia sunt foarte familiarizati cu inventiile prezise in ea. Si iata cateva dintre lucrurile pe care pe care si le dorea savantul si pe care le vedea realizate candva. Intre timp, dorintele i s-au indeplinit.

"O armura usoara si foarte tare" isi dorea Boyle; desi, in secolul al XVII-lea, nu se mai purtau armurile stil medieval, din tabla de fier, grele de zeci de kilograme, necesitatea unui vesmant care sa apere corpul de ranire era cu atat mai stringenta cu cat, intre timp, se inventasera si intrasera in uz, in razboaiele din Europa, armele de foc. Si iata, trei secole mai tarziu, dorinta lui anticipativa s-a indeplinit: armurile moderne - echipamentele anti-glont, - realizate dintr-o fibra sintetica speciala, numita kevlar, sunt nu doar foarte usoare - mai ales in comparatie cu armurile de fier ale trecutului - ci si extrem de solide, kevlarul avand o rezistenta foarte mare la intindere, ceea ce ii permite sa absoarba socul impactului produs de glont, fara a fi strapuns.



Leacuri care sa aline durerea, sa ajute somnul si sa revigoreze trupul obosit erau vise vechi ale oamenilor, iar Boyle, martor al suferintelor contemporanilor si, poate, supus si el unor suferinte asemanatoare, se gandea cu speranta la ziua cand vor exista asemenea medicamente care "sa stimuleze imaginatia, trezirea, memoria si alte functii, sa potoleasca durerea, sa aduca somn nevinovat, visuri inofensive…" Cu siguranta, ar fi fost coplesit sa afle despre progresele medicinei, despre sutele de analgezice si sedative pe care le folosim azi, despre tranchilizantele si energizantele actuale, carora li se adauga si drogurile psihedelice care "exalta imaginatia"; probabil, insa, ar fi deplans, ca si noi, efectele abuzului de substante asupra unei omeniri devenite aproape dependenta de medicamente.



Progresele chimiei au fost anticipate si de acea ciudata, dar realizata (ba chiar banalizata) intre timp viziune a unei "suprafete lacuite care sa imprastie parfum atunci cand e frecata". Azi, asa ceva exista - de pilda, in carti pentru copii, dar mai ales in materiale publicitare care vor sa adauge o noua dimensiune senzoriala prezentarii, precum cataloagele de produse de parfumerie de care am amintit.



Navigatia era un subiect de interes pentru toti savantii Regatului Unit, caci insularitatea si traditia calatoriilor pe mare erau inscrise in cultura britanica si orice om nascut si crescut in Insulele Britanice (Boyle era nascut in Irlanda) era, in sufletul sau, un marinar si un explorator, chiar daca nu parasise vreodata uscatul. Boyle visa la "un mijloc practic si sigur de a afla longitudinea", un vis comun tuturor natiilor navigatoare, caci, la vremea in care el isi intocmise lista, un astfel de mijloc inca nu fusese gasit. Astronomii si navigatorii stiau sa calculeze latitudinea, masurand, cu cuadrantul sau astrolabul, inaltimea fata de meridian a soarelui sau a unor stele cunoscute, dar longitudinea ramanea o coordonata geografica enigmatica.



Amerigo Vespucci, inca din secolul al XVI-lea; Galileo Galilei, la inceputul secolul al XVII-lea, propusesera niste metode - bazate pe pozitia lunii si distanta acesteia pana la Pamant - dar acestea erau imperfecte, supuse unui risc mare de eroare. Importanta cunoasterii longitudinii era evidenta, astfel incat numerosi oameni de stiinta erau preocupati de rezolvarea acestei probleme. In 1714, dupa un mare numar de dezastre navale - atribuite erorilor in masurarea longitudinii - guvernul britanic a infiintat Comisia Longitudinii, insarcinata sa evalueze si sa recompenseze cu premii contributiile la rezolvarea problemei. Prima persoana care urma sa demonstreze o metoda practica, simpla, de a masura longitudinea la care se gasea o corabie, in largul marii, urma sa fie rasplatita generos. Premiile au stimulat cercetarile, dar longitudinea tot nu si-a dezvaluit cu usurinta misterele. Premiul a fost castigat abia in 1773 (!) de John Harisson, un ceasornicar englez care a inventat cronometrul marin. Chiar si asa, din cauza ca aceste cronometre de precizie erau foarte scumpe (iar cei care nu le aveau recurgeau tot la vechile si imprecisele metode ce implicau Luna), a mai trebuit sa treaca un timp pana cand masurararea longitudinii sa devina cu adevarat simpla si la indemana tuturor, lucru care, de fapt, s-a intamplat abia la inceputul secolului XX.



Dar nu numai orientarea pe mare era o preocupare pentru Robert Boyle, ci si tehnica de constructie a vaselor. Intr-o vreme in care, pentru a parcurge distantele mari ale calatoriilor oceanice, nu existau decat nave cu vele, el se gandea - si a consemnat in lista sa acest gand - cat de bine ar fi sa existe "vase care sa navigheze pe orice fel de vant" si "nave care sa nu poata fi scufundate". Daca tragedia Titanicului ne-a invatat ca e cazul sa dam dovada de putina modestie cand vorbim despre nave "imposibil de scufundat", nu-i mai putin adevarat ca navele moderne sunt foarte sigure, prezentand, efectiv, un risc foarte mic de a se scufunda. iar inventarea vaselor cu motoare actionate de aburi, vase care, la sfarsitul secolului al XIX-lea, inlocuisera aproape in intregime corabiile cu panze, arata cat de departe a vazut Boyle atunci cand si-a formulat dorinta-profetie: intr-adevar, aceste nave, impinse de forta motoarelor lor si nu de forta vantului, se sinchisesc prea putin de capriciile vantului.



Ce-si mai dorea Robert Boyle?

Prelungirea vietii: s-a facut. Daca in Britania secolului al XVII-lea, speranta de viata, la nivelul intregii populatii, era putin peste 40 de ani, in ziua de azi a ajuns la peste 79 de ani.

Arta de a zbura: sa fi vazut el miile de aparate de zbor inventate in veacurile care au urmat, de la balonul cu aer cald inaltat de fratii Montgolfier la 4 iunie 1883, in cea dintai demonstratie publica a inventiei lor, si pana la nenumaratele avioane, elicoptere, drone zburatoare, astronave si Statia Spatiala Internationala, care ilustreaza, in secolul XXI, miracolul zborului, la care el putuse doar sa viseze!



Lumina vesnica? O lampa solara, care capteaza ziua energia soarelui, o transforma si o emite, sub forma de lumina, in timpul noptii, e ceva aproape banal. Atata timp cat celulele fotovoltaice si acumulatorii se mentin in stare de functionare, obiectul emite lumina, iar daca Robert Boyle ar fi vazut un asemenea dispozitiv, ar fi considerat cu siguranta ca dorinta sa privind existenta unei surse perpetue de lumina s-a indeplinit.



Si toate aceste dorinte/predictii au fost emise intr-o vreme in care lumea in care traia Robert Boyle era inca dominata de superstitii, ravasita de conflicte religioase si abia iesita dintr-un razboi civil devastator (1642 -1651). Regele Carol I fusese decapitat in 1649, absolutismul monarhic fusese inlocuit cu un regim parlamentar, dar asta s-a facut cu sange: timp de 9 ani, trei serii de conflicte i-au opus pe regalisti adeptilor lui Cromwell, pana cand, dupa moartea acestuia, tara s-a intors la statutul de monarhie (moderat, totusi, de existenta unui parlament ca organ legislativ, situatie care s-a pastrat pana azi in Marea Britanie) aducandu-l pe tron, in 1660, pe fiul regelui executat, Carol al II-lea.

In aceste vremuri atat de agitate, cu atatea schimbari de situatii, cu o asemenea instabilitate si cu atat de multe suferinta omeneasca, o mana de carturari isi indrepta totusi, gandul si stradania spre stiinta si spre progres. Infiintarea Royal Society, un act de cultura aflat deasupra tuturor conflictelor politice, proclama victoria cunoasterii, iar dorintele vizionare ale lui Robert Boyle, puse pe hartie in urma cu trei secole si jumatate, pastrate aproape miraculos pana la noi si indeplinite in forme atat de uimitoare, sunt o expresie a optimismului, a increderii in evolutia umana.

 

[anuk]

Jules Verne, omul care a devenit un mit

Anul 1905, 17 martie. Albert Einstein trimite spre publicare articolul sau privind „producerea si transformarea luminii”, articol care, 16 ani mai târziu, va fi cel invocat oficial pentru a i se acorda Premiul Nobel pentru Fizica. O saptamâna mai târziu, pe 24 martie, la Amiens, în mijlocul familiei, se stinge, linistit si senin, Jules Verne. Ce formidabila transmitere de stafeta! De la omul care „inventeaza” un nou fel de literatura, care transforma stiinta în roman, înflacarând, „alimentând” cu imaginatia sa pasiunea a nenumarate generatii de tineri care în final au ales cariera stiintifica sau tehnica, la omul care, practicând efectiv o asemenea cariera, a zguduit o lume întreaga prin conceptiile si ideile sale. Omul care, într-o mare masura, a transformat stiinta în super-spectacol. Dupa un secol, Albert Einstein si Jules Verne sunt doua „brand names” în profesiile carora s-au dedicat. Asupra atâtora, si scriitori si fizicieni, unii dintre ei nume foarte mari, se asterne uitarea. Despre Einstein si despre Jules Verne se vorbeste si astazi însa ca si cum ar fi în continuare cu noi. Pe Jules Verne, daca este sa îl citesti, îl citesti la 18 ani si îl recitesti apoi la tot felul de alte vârste, gasind în el de fiecare data „ceva” pe care nu-l observasesi si pe care de abia atunci îl întelegi cu adevarat. La 18 ani citesti despre Einstein si continui tot asa, pâna când îti faci curaj si îi citesti chiar lucrarile lui. Si daca îi pui pe amândoi lânga tine, îti dai seama ca, de fapt, nu prea exista nici o diferenta între „Fantezia Speculativa” a lui Jules Verne (expresie pe care mi-a propus-o Cristian Tudor Popescu într-o emisiune „Ultima Frontiera” a Televiziunii Alpha, în loc de conventionalul „stiintifico-fantastic”) si „Gedanken Experiment”, „experimentul gândit”, pe care l-am învatat de la Einstein. Nu cred ca Einstein l-a citit pe Jules Verne. Dar nici nu cred ca s-ar supara ca îl are alaturi în Revista noastra, în încheierea Anului Fizicii. Tot ceea ce a prevazut Jules Verne ca se va întâmpla, ca se va descoperi, s-a realizat. Si atât de mult si atât de multe din cele prevazute de Einstein s-au dovedit corecte, încât avem suficiente motive sa credem ca vom ajunge sa traim si împlinirea tuturor profetiilor sale stiintifice. Inclusiv ultimul sau vis, în care gravitatia si electromagnetismul devin o singura forta…

Cum se naste un vizionar

Jules Gabriel Verne s-a nascut la 8 februarie 1828 la Nantes, port prosper la Atlantic. A mai avut un frate, Paul, si trei surori, Anna, Mathilde si Marie. Parintii erau prin traditie oameni puternic legati de mare, ceea ce avea fara îndoiala sa-i influenteze scrierile viitoare. Mama sa, de exemplu, Sophie Allotte de la Fuye, facea parte dintr-o familie nanteza avuta, care numara printre membrii sai navigatori si armatori… Dar destinul sau pare hotarât înca de la nastere: îi va urma, ca avocat, tatalui sau, Pierre. Chemarea marii însa avea sa se manifeste foarte devreme: copil fiind (11 ani) încearca sa se angajeze pe o nava comerciala cu destinatia India ca îngrijitor, dar este prins si readus acasa. La 19 ani este trimis sa studieze dreptul la Paris. Acolo însa se naste în el o mare pasiune pentru teatru. Tânarul Verne are certitudinea carierei sale viitoare: va fi scriitor. Se pune pe treaba si în curând i se publica prima piesa scrisa de el. Dar… dezastru! Tatal sau este scandalizat si drept consecinta nu-i mai trimite nici un ban. El se îndârjeste însa si atunci îsi propune marele tel al vietii sale: sa scrie carti si sa faca bani din vinderea lor!

Îsi termina totusi studiile de drept, dar se hotaraste sa nu urmeze cariera de avocat a tatalui sau. Atras de lumea literara pariziana, el are un sustinator si mentor în prietenul sau … Alexandre Dumas. Tatal! Autorul celor Trei Muschetari! Visul sau este ca într-o zi sa devina la fel de celebru ca si acesta! Asa ca renunta total la cariera juridica si continua sa scrie piese de teatru si poezii si chiar sa lucreze ca dramaturg la Teatrul Liric. Nu se poate spune însa ca si-ar fi gasit un drum al lui: “Mai mult studiez decât scriu, pentru ca întrevad sisteme noi”. Asteptând succesul, lucreaza ca un nebun! Si pâna la urma succesul vine. Este anul 1863, are 35 de ani si mai ales are sansa sa-l întâlneasca pe editorul parizian Pierre-Jules Hetzel care îi accepta manuscrisul unui roman intitulat “Cinci saptamâni în balon”, primul roman din lunga serie “Voyages Extraordinaires”, la care va lucra cu un entuziasm neîntrerupt timp de 42 de ani. Ajungând, spre sfârsitul vietii, sa spuna un lucru superb: “Scopul meu a fost sa fac un portret al Pamântului si nu doar al Pamântului, ci al întregului Univers, caci uneori în romanele mele mi-am transportat cititorii departe de Pamânt. Si în acelasi timp am încercat sa ating un ideal de stil.”

Lucrurile nu sunt însa simple de la bun început. Trebuie, evident, sa traiasca, asa ca banii si-i câstiga altfel: scriind scurte articole pe teme stiintifice si istorice pentru o populara revista a vremii. Subiectele si le gaseste petrecându-si mult timp în biblioteca, citind carti, publicatii stiintifice si ziare (în special în domeniul geologiei, astronomiei si tehnicii). Si asa îi vine o idee extraordinara: de ce nu ar “amesteca” documentatia tehnica pe care o strânge într-un nou tip de roman, un “roman de stiinta”, cum îi spune el la început. Sa amestece deci fictiunea cu principiile si informatiile stiintei! “Povestind” despre cele mai noi descoperiri, expeditii si experimente ale momentului, folosind tehnica unor scriitori extrem de populari: James Fenimore Cooper, Sir Walter Scott si Edgar Allan Poe. Este drept ca si terenul si momentul erau propice: Franta înregistra un entuziasm fara precedent pentru stiinta, tehnica si expeditiile cele mai nebunesti. Într-o epoca de rapid având al industrializarii si dezvoltarii tehnologice, savantii, inginerii si exploratorii deveneau de pe o zi pe alta eroi nationali! Aceasta pe de o parte, caci pe de o alta, lunga perioada de control excesiv al tarii de catre biserica romano-catolica crease o enorma cerere de informatii si educatie în domeniul stiintelor…



Entuziasm!

„Cinci saptamâni în balon” a fost primit favorabil. Iar atitudinea cititorilor s-a transformat într-una de adevarat entuziasm o data cu aparitia romanelor urmatoare: Calatorie spre centrul Pamântului, De la Pamânt la Luna, 20.000 de leghe sub mari, Ocolul Pamântului în 80 de zile, Insula misterioasa, Mihail Strogoff… Un contract „de sclav” cu Hetzel: trei romane pe an! Si, lucru mai putin cunoscut în afara, Jules Verne a publicat si o geografie ilustrata a Frantei!

Vorbeam de primirea favorabila si entuziasm: s-a gasit urmatoarea remarca facuta la data de 16 iulie 1856 în Jurnalul fratilor Edmond si Jules de Goncourt (premiul care le poarta numele este si astazi cel mai important acordat anual în Franta în domeniul literaturii): “Dupa ce l-am citit pe Poe, am avut revelatia unui lucru pe care criticii se pare ca nu l-au remarcat… o noua literatura, literatura secolului XX, a miraculosului stiintific; imaginatia sub impresia analizei; povestiri fabuloase… o literatura în acelasi timp monomaniaca si stiintifica… Cu lucrurile jucând un rol mai important decât fiintele; cu dragostea, împutinata de bani în romanele lui Balzac, cedând locul altor surse de interes. Romanul viitorului va spune povestea lucrurilor care se afla în creier mai curând decât în inima si umanitate…”

Cum scria Jules Verne? Nu începea niciodata o povestire fara sa stie cum se va termina. Scrie de la început desfasurarea ei, apoi o studiaza în toate detaliile. Note nesfârsite, unele de câte un singur cuvânt, pe coloane. Numai când stie perfect ce urmeaza sa se întâmple, porneste la scrierea cartii. Trimite la tipografie un manuscris perfect, fara nici o corectura – cere însa nu mai putin de opt corecturi, dupa aceasta! Nu face nici un rabat când este vorba de stil – totul trebuie sa fie fara greseala. Se culca în fiecare seara la opt; se trezeste devreme si lucreaza pâna la prânz, în cochetul sau birou de la etajul doi al casei din Amiens, unde se stabilise dupa casatorie.

Si visul i se împlineste: traieste din banii câstigati din vânzarea romanelor sale. Obiectivul sau – sa scrie carti pe care tinerii sa le poata citi cu folos. Citeste, la rândul sau, tot timpul, dar niciodata nu va pretinde cumva ca ar fi un om de stiinta. Când nu stie ceva, când are dubii, se duce “la oras”. “Sfatuitorul” sau, sursa de informatii stiintifice, este Joseph Bertrand, matematician. Si asa îi reusesc toate povestile: o schema perfecta, o combinatie fara precedent între informatia stiintifica si o cascada de incidente si accidente, ca sa reluam titlul unuia din capitolele din “20.000 de leghe sub mari”, unele din ele de o îndrazneala uluitoare. Tot uluitoare este si popularitatea pe care o câstiga Jules Verne – depasita poate doar de cea a lui Victor Hugo. Ajungând, astazi, sa fie autorul cel mai tradus din lume, dupa Agatha Christie.



Prieteniile stiintifice si intuitiile esentiale

Un alt monstru sacru al literaturii de anticipatie, celebrul Ray Bradbury, spunea ca Jules Verne simbolizeaza întreaga istorie a omenirii. Traind într-o epoca marcata de progresul stiintei, el poate fi considerat un fel de profet modern. Tehnologiile care umplu paginile cartilor sale exista astazi toate, subliniat! Nici una însa nu exista pe vremea sa! Geniul sau, pentru ca despre geniu este vorba, îi da o forta extraordinara în a-l aseza pe om fata-n fata cu sine însusi. Cu toate puterile sale, cu toate provocarile carora trebuie sa le faca fata, cu toate limitarile si, de ce nu, cu toata vulnerabilitatea sa.

Toata viata a continuat sa se documenteze si aici se afla sursa principala a informatiei sale. Dar îsi discuta proiectele cu prietenii si rudele. Printre ei, varul sau Henri Garcet, matematician, Jacques Arago (explorator si frate ale ilustrului fizician si astronom François Arago) si Félix Tournachon, pe care parizienii îl cunosteau sub pseudonimul sau “Nadar”, unul din pionierii fotografiei, pasionat calator cu balonul si mare aparator al “Societatii pentru încurajarea calatoriei aeriene prin mijloace de zbor mai grele decât aerul”. Nadar nu doar ca i-a trezit pasiunea zborului, dar l-a si introdus în cercul sau de prieteni ingineri si oameni de stiinta: Jacques Babinet, inventator al primului aparat de masurat umiditatea, sau Gabriel La Landelle, autor al unui model de elicopter, folosit mai târziu de Jules Verne însusi. Asa a reusit el sa-si adune toate informatiile necesare pentru scrierea celor Cinci Saptamâni si tot la fel a procedat si pentru romanele urmatoare! Asa si-a „hranit” intuitiile care aveau sa marcheze generatiile urmatoare.

Iata doar câteva nume, dintre cele mai celebre: Iuri Gagarin, primul om în spatiu, si Neil Armstrong, primul om pe Luna; William Beebe, inventatorul batisferei, care îl mentioneaza ca prima sa sursa de inspiratie; Amiralul Richard Byrd, celebrul explorator polar; Hermann Oberth si Constantin Þiolkovski, parintii rachetelor moderne… Si ceea ce este aproape uluitor, nu doar tehnologiile prezise s-au realizat, ci si modul în care ele au ajuns sa fie folosite, cu bunele si relele sale! O asemenea capacitate de previziune, asa cum s-a observat, nu poate avea decât o singura explicatie: modul în care a înteles el fenomenul stiintei si tehnologiei.

Asta ca sa nu mai vorbim de “coincidentele”, de pilda din cele doua romane despre zborul spre Luna: afara de corectitudinea vitezei calculate de el pentru desprinderea de Pamânt, “ghiuleaua” trimisa de el spre Luna, cu cei trei ocupanti ai ei (tot atâtia câti a avut si Apollo 11!), a fost lansata din Florida, nu departe de Cape Canaveral si a revenit pe Pamânt la 5 km (!!) de locul unde a amerizat Apollo 11.

“Ceea ce un om este capabil sa imagineze, alti oameni se vor dovedi capabili sa realizeze”, a spus Jules Verne. Influenta lui a fost atât de mare asupra atât de multor oameni de stiinta, ingineri, inventatori, încât s-a ajuns sa se vorbeasca despre intuitiile care genereaza realitatea - self-fulfilling insights. Si, în fond, nu acesta este “efectul” marilor si adevaratilor vizionari?!



Si totusi…

…în 1879 are loc o schimbare impresionanta: apare romanul “Milioanele Begumei”. Un moment de rascruce în imagistica verniana. Stiinta, cum aparea în romanele de pâna atunci, este buna, dar abuzul de stiinta si tehnologie, abuzul, mai ales, de puterea pe care acestea ti-o dau, corupe! Dupa moartea bunului sau prieten Hetzel, entuziasmul lui Verne pentru progresul stiintific si tehnologic îmbraca haine noi si laturile negative încep sa fie scoase în evidenta.

Doua personaje simbolizeaza în acest roman cele doua fete: unul bun, nobil, generos, dezinteresat, francezul (evident!) Dr. Sarrasin; celalalt eminamente rau, neamtul Herr Schultze. Sa nu uitam ca ecourile razboiului franco-prusac nu se stinsesera – alegerea celor doi este astfel naturala pentru Verne (cu plusul de malitiozitate care îl face sa-i acorde francezului particula dr., în timp ce neamtul este pur si simplu Herr…!). Ce se întâmpla? Amândoi primesc o mare mostenire pentru a cladi o citadela ideala în zona salbatica a nord-vestului american. Ce vor face? Sarrasin construieste un sat perfect pasnic, utopic, în timp ce Schultze ridica o fabrica semanând mai curând cu o fortareata, pentru productia de tunuri si alte super-arme! Pâna aici se poate spune ca “profetia” este una “normala”. Si ca nu trebuia sa fii mare vizionar ca sa-ti imaginezi asa ceva. Ceea ce urmeaza este însa diferit! “Evolutia” preconizata de Schultze este una în care cei slabi, elementele slabe ale rasei umane, sunt exterminati! În locul lor se va ridica o noua clasa conducatoare de oameni supertehnologici. Über-mensch, spune chiar el! Nazism curat! Prefigurarea supraomului si a dictatorului care aveau sa-si faca aparitia peste câteva zeci de ani, nu prea multe, este cutremuratoare. Cum a fost primit romanul? Cum va asteptati? Prost! Un aer de pesimism în ceea ce priveste stiinta era exact contrariul a ceea ce publicul astepta de la el. Atacarea acestui gen de probleme politice era prea mult!

Constient de riscul comercial, Verne nu renunta însa la schimbarea sa de atitudine. Moralitatea omului si responsabilitatea sociala sunt teme care revin din ce în ce mai des. Ba chiar sunt, pentru prima oara în cariera, “inventate” personaje, eroi, care nu au nici un fel de pregatire stiintifica!



Nota: În acest articol au fost folosite fragmente din cartea “Povestile stiintei”, Editura “Cartea de buzunar”, Bucuresti, 2004.



http://www.stiintasitehnica.ro/index.php?menu=8&id=393

 

[anuk]

Aselenizarea, “ghicită” cu un secol înainte

“Un vizionar prost înţeles”, aşa l-a descris în 2002 prestigioasa publicaţie “Scientific American” pe prolificul autor francez Jules Verne, considerat unul din părinţii literaturii de anticipaţie.
Interesul său pentru ştiinţă şi faptul că a abordat în romanele sale teme care vor fi concretizate peste mulţi ani (călătoria pe Lună, voiajul sub apă etc) îi certifică lui Verne statutul de vizionar.
De pildă, la vremea când el scria "O călătorie spre centrul Pământului", în1864, se ştia foarte puţin despre alcătuirea planetei noastre. Or, ca şi în cazul expediţiilor selenare ori subacvatice, nici ele posibile pe atunci, extraordinara intuiţie a lui Jules Verne a făcut puţină lumină, chiar dacă previziunile sale nu au fost întotdeauna exacte.
Şi totuşi, în romanul “De la Pământ la Lună” (1865), Jules Verne a anticipat aproape perfect distanţa Pământ-Lună (cu o eroare de 3,45metri), a calculat corect viteza necesară pentru desprinderea de Terra, dar nu a nimerit vehiculul potrivit acestui voiaj, căci “ghiuleaua” trimisă de el spre Lună, propulsată de un tun, n-ar rezista forţei inerţiei, care i-ar turti şi cei trei ocupanţi prevăzuţi de scriitor (tot atâtia câţi a avut şi Apollo 11, în 1969!).
Coincidenţele ştiinţifico-literare merg însă mai departe, căci “obuzul” lui Verne avea 5347 kg (Apollo – 5621 kg), era lansată din Florida, nu departe de Cape Canaveral (de unde pleacă misiunile spaţiale moderne) şi revenea pe Pământ la 5 km (!!) de locul unde a amerizat Apollo 11 la întoarcerea de pe Lună.
“Ceea ce un om este capabil să imagineze, alţi oameni se vor dovedi capabili să realizeze”, spunea Jules Verne, a cărui imaginaţie inegalabilă a influenţat fără doar şi poate progresul tehnologic, făcând să se vorbească despre “intuiţiile care generează realitatea”. “Toţi suntem, într-un fel sau altul, copiii lui Jules Verne”, avea să conchidă un alt maestru al genului SF, Ray Bradbury.

Una din ipotezele lansate de Jules Verne avea să le dea bătăi de cap multor savanţi. În romanul “De la Pământ la Lună”, apare un obiect care trece pe lângă vehiculul spaţial, obiect pe care unii s-au grăbit să-l interpreteze ca fiind…al doilea satelit al Păântului. Ideea nu era chiar nouă, fiind prezentată în 1846 de Frederic Petit, director al Observatorului din Toulouse, care-i calculase chiar şi orbita şi viteza de deplasare. Calcule ulterioare, făcute de cercetători reputaţi, au arătat însă că obiectul pomenit de Verne ar fi trebuit să se mişte retrograd sau s-ar fi aflat în eclipsă, deci ar fi fost invizibil.
Alţi oameni de ştiinţă au avansat ideea că satelitul Kleinchen (micuţul) ar fi putut fi un meteorit.

 

[anuk]

aceasta fotografie se spune ca a fost facuta cu ajutorul cronovizorului.

Cronovizorul – uluitorul aparat de filmat trecutul


Acum 58 de ani, pe 15 septembrie, Padre Ernetti a inventat un dispozitiv care fotografia trecutul omenirii, el a fost denumit cronovizor - Un aparat extrem de interesant, care vede si chiar face poze ale unor evenimente din trecut.

Posibilitatea călătoriei în timp îi fascinează pe oameni din cele mai vechi timpuri. Oare cum ar fi să putem să ne întoarcem în trecut şi să anulăm evenimentele nedorite? Cum ar fi să aruncăm o privire în viitor? Oameni de ştiinţă demonstrează că saltul temporal nu e posibil. Alţii au încercat să găsească principiul de funcţionare al unui vehicul care să se deplaseze pe axa timpului.

Ca şi în cazul altor secrete ştiinţifice, se pare că planurile unui aparat care priveşte în trecut se află în posesia Vaticanului. Este vorba de cronovizorul inventat de călugărul Ernetti, dispozitiv care a funcţionat şi a reuşit să-i fotografieze pe Iisus şi Napoleon pe vremea cînd erau în viaţă.

Din punct de vedere istoric, scriitorii SF, precum H.G.Welles, au fost atraşi de posibilităţile unei maşini a timpului. Una dintre cele mai corecte descrieri şi coerentă din punct de vedere ştiinţific a unui mecanism de acest tip a fost oferit în 1980 de către astrofizicianul Gregory Benford, în romanul său Timescape, în care a descris un sistem pentru a trimite mesaje în trecut folosind tahioni, particule având viteza ipotetic mai mare decât cea a luminii.

Este interesant că prin anii ’50, perioada în care, se pare, Ernetti îşi începea experimentele, au fost publicate mai multe lucrări pe tema fotografierii evenimentelor trecute; apar termeni precum cronoscop sau cronotunel (“A Statue for Father” Isaac Asimov). Un alt exemplu poate fi găsit în “Other Days, Other Eyes” – Bob Shaw, care descrie un cronovizor ce folosea cristale special în măsură să încetinească viteza luminii, cu scopul de a observa trecutul.

Un călugăr şi 12 savanţi

Cronovizorul captează imagini din trecutul apropiat sau îndepărtat sub forma unor holograme proiectate într-un spaţiu cilindric. Aşa se poate descrie pe scurt invenţia călugărului benedictin Pellegrino Ernetti. A murit în 1994, ducînd cu el secretul celor văzute cu ajutorul cronovizorului, aparatul pe care l-a construit şi cu care a privit în trecutul omenirii. Padre Ernetti (foto medalion) era cunoscut în lumea clericală ca exorcist şi profesor de muzică prepolifonică la Universitatea din Veneţia. Dar absolvise şi facultatea de fizică, fiind pasionat de experimentele ştiinţifice.


Totul a început în 15 septembrie 1952, în Laboratorul Electroacustic al Părintelui Agostino Gemelli de la Universitatea Catolică din Milano. Redînd o înregistrare de muzică gregoriană, Ernetti şi părintele Gemelli (foto medalion) au descoperit cu uimire o voce străină. Gemelli era convins că e vocea tatălui său, ceea ce i-a şocat pe cei doi. Cu timpul, cercetărilor lui Ernetti li s-au alăturat 12 savanţi.

Numele lor au rămas necunoscute, dar călugărul a mărturisit totuşi că, printre cei cu care a lucrat la cronovizor, se numărau şi laureatul Premiului Nobel, Enrico Fermi, şi Wernher von Braun, specialist în rachete, doi dintre cei mai mari fizicieni ai lumii şi “părinţii” programului atomic american. Ceea ce au realizat aceşti oameni de ştiinţă avea să inflameze Biserica Catolică şi să atragă interesul experţilor de la NASA.



O maşinărie care vede trecutul

Nu se ştie exact cum s-a ajuns la prima experienţă reuşită. „S-a întîmplat accidental. Ideea de bază este foarte simplă. A fost doar o problemă de depăşire a piedicilor de pînă atunci“, a spus călugărul, evaziv. Întrebat cine a inventat cronovizorul, el a replicat: „Nimeni. A fost o creaţie colectivă“. Nici despre construcţia cronovizorului nu se ştiu prea multe, doar că era compus din trei părţi. Mai întîi, o mulţime de antene capabile să capteze lumina şi sunetul. Antenele au fost construite dintr-un aliaj de trei metale misterioase. A doua componentă era un tip de captator, activat şi dirijat de undele luminoase şi sonore.

Captatorul putea fi setat pe o anume locaţie, o dată anume şi chiar pe o anume persoană. A treia componentă era un sistem complicat de mecanisme de înregistrare a sunetelor şi imaginilor. „Principiul care stă la baza acestei maşini este foarte simplu şi cineva l-ar putea reproduce cu intenţii rele. Dar vă spun, am demonstrat că lungimile de undă vizibile şi audibile din trecut nu sînt distruse, nu dispar. Măreţia acestei invenţii a fost că am putut recupera acea energie pierdută care a recompus scene petrecute acum cîteva de secole“, a spus Padre Ernetti.



Martori la crucificarea lui Iisus

Ernetti a publicat încă din 1965 articole despre cronovizor, dar au fost trecute cu vederea. În data de 2 mai 1972, săptămînalul italian La Domenica del Corriere a publicat o fotografie care îl înfăţişa pe Iisus agonizînd pe cruce. În interviu, Ernetti declara că imaginea a fost captată cu cronovizorul. „Cînd am încercat să prindem imagini din ziua crucificării, am avut o problemă. Răstignirile pe cruce erau în acea vreme zilnice.

Nici faptul că Iisus trebuia să aibă pe frunte o coroană de spini nu ne-a fost de ajutor. Deoarece, contrar credinţei populare, şi aceasta era o practică frecventă“, a explicat călugărul. El a povestit cum au fost nevoiţi să se întoarcă înapoi cu cîteva zile, în seara Cinei cea de Taină. „Am văzut tot. Agonia din grădina Gheţimani, trădarea lui Iuda, procesul, calvarul. Echipa cronovizorului a filmat tot, dar fără amănunte, important era să păstrăm imagini, nu scenariul“. Acest articol a stîrnit curiozitate, optimism, chiar exuberanţă, nu atît în faţa unei descoperiri uluitoare, cît mai ales a perspectivelor deschise.

„Am reglat maşina pe discursul lui Mussolini“

„Mai întîi am verificat dacă ceea ce am văzut e autentic. Aşa că am început cu o scenă recentă, pe care o ştiam cu toţii şi despre care aveam o documentaţie bogată. Am reglat maşina pe discursul lui Mussolini. Apoi am ajuns la discursul lui Napoleon la proclamarea Italiei ca republică. Am călătorit şi mai mult în trecut, pînă în Roma antică, într-o piaţă de legume din timpul Împăratului Traian. Apoi am văzut un discurs al lui Cicero“, i-a mărturisit Ernetti prietenului său, părintele Francois Brune. Călugărul a notat chiar diferenţele de pronunţie din discursul lui Cicero faţă de cele din limba latină predată astăzi în şcoli. Următoarea călătorie a fost în anul 169 î.H. unde a văzut o piesă de teatru de Quintus Ennius. E vorba de o tragedie din care astăzi s-au mai păstrat doar 21 de fragmente. „Ai fi în stare să reproduci ceea ce ai auzit?“, l-a întrebat părintele Brune. „Da, tot ceea ce noi am văzut şi am auzit, text, cor, muzică, pot reuni pentru a obţine piesa de teatru completă?“, a spus Ernetti.

Realitate sau farsă?

Singura imagine ajunsă în presă din întreaga muncă a lui Ernetti a fost chipul lui Iisus. Dar Alfonso De Silva a mărturisit că fotografia poate fi cumpărată dintr-un magazin din localitatea Collevalenza şi reprezintă imaginea lui Iisus sculptată în lemn de către artistul spaniol Cullot Valera. Scriitorul Peter Krassa e de părere că una este imaginea în oglindă a celeilalte. Dar această sculptură fusese realizată după viziunea unei călugăriţe care purta stigmatele crucificării. „Sculptura şi fotografia arată la fel deoarece ambele sînt reprezentări adevărate ale feţei lui Hristos“, au replicat susţinătorii lui Ernetti. Lumea a început să se îndoiască de cronovizor şi de sinceritatea călugărului care nu se zbătea să convingă. Padre Ernetti fusese deja contactat de reprezentanţii Vaticanului care i-au interzis să mai împuie capul credincioşilor cu lucruri diavoleşti. Savanţii care colaboraseră la proiect s-au retras şi ei. În realitate, s-au făcut presiuni serioase asupra călugărului care altfel era extrem de liniştit şi respectat pentru cercetările sale în domeniul muzicii arhaice. Au fost zvonuri că fabricate au fost nu descoperirile lui, ci acuzaţiile care i s-au adus.


Un secret bine păzit

Pe 8 aprilie 1994, Padre Ernetti a murit în Veneţia, nu înainte de a avea parte pe patul de moarte o ultimă vizită din partea Vaticanului. Cronovizorul fusese deja distrus. „Aparatul poate intra în trecutul oricui. Cu el, orice secret e spulberat: secrete de stat, industriale, private. Uşa ar putea fi deschisă şi unui dictator. Am sfîrşit prin a cădea de acord că trebuie să dezasamblăm această maşină“, ar fi spus Ernetti, în 1993. Alţi cercetători sînt sceptici în privinţa existenţei acestui dispozitiv. „Nimeni nu l-a văzut, nici măcar prietenii lui, Brune şi Senkowski. Nu a făcut niciodată publice numele colaboratorilor. Cu excepţia lui Wernher von Braun şi Enrico Fermi, care acum sînt morţi“, se plîngea Peter Krassa. În „Le nouveau mystere du Vatican“, părintele François Brune spune că, în 1955, călugărul mai lucra şi cu unul dintre discipolii lui Fermi, cu un alt laureat al premiului Nobel din Japonia şi cu un savant portughez, o dovadă că aceste mari personalităţi ale ştiinţei au lucrat cu Ernetti atrase de cercetările fără precedent. Călugărul chiar a inventat ceva, dar Biserica Catolică nu ne spune ce. Dacă a existat vreodată cronovizorul, numai Vaticanul ştie. Cei mai mulţi se îndoiesc că o faţă bisericească, cu preocupări intelectuale remarcabile şi de o moralitate neîndoielnică, ar fi putut juca o farsă de asemena proporţii.

9 filme din trecut

Conform spuselor lui Ernetti, cît timp cronovizorul a fost funcţional, au fost văzute live următoarele scene istorice:
- Discursul lui Mussolini
- Discursul lui Napoleon cînd a proclamat Republica Italia
- O piaţă de zarzavaturi de pe vremea Împăratului Traian
- Discursul lui Cicero
- Tragedia Thyeste a poetului roman Quintus Ennius în 169 î. H.
- Cina cea de Taină în anul 36 (imagini captate între 12-14 ianuarie 1956)
- Răstignirea şi apariţiile lui Iisus după moarte
- Distrugerea Sodommei şi Gomorei
- Primirea celor 10 porunci de către Moise

Crononauţi fără voie

• Peste 80% din previziunile ştiinţifice ale lui Jules Verne şi H.G. Wells au fost realizate. Printre cele rămase încă de domeniul literaturii SF este şi maşina timpului. Dacă este posibilă călătoria în timp, principiul ei n-a fost descoperit, iar dacă omul poate face astfel de salturi, e numai un accident. Cercetătorul danez Pox Heglund a adunat 274 de cazuri în care persoane dispărute cu zeci de ani în urmă au apărut în zilele noastre, convinse că nu au trecut decît cîteva ore. În 1992, nişte pescari norvegieni au reuşit să scoată din apă 13 persoane care purtau veste de salvare cu inscripţia „Titanic“. Pentru astfel de întîmplări, în care oamenii au fost plimbaţi prin vîrtejul timpului, nu există explicaţii oficiale.

Paleoacustica

• Unii oameni de ştiinţă consideră că sunetele emise în trecut se conservă în mediul înconjurător, explicînd astfel de ce Ernetti şi Gemelli au înregistrat pe bandă o voce necunoscută. S-a dat acestei ramuri a ştiinţei şi un nume: paleoacustică. Explicaţia înglobării sunetelor în lucruri materiale s-a construit prin analogie cu procedeul fabricării vaselor de lut. În timpul mişcării spiralate, lutul ar putea reţine vibraţia specifică, întocmai ca un fonograf primitiv. De aici, ideea de a „asculta“ vasele antice. Ideea a fost lansată de Richard G. Woodbridge în 1965, dar nimeni n-a reuşit să prezinte un mesaj audio coerent.





Un secret bine păzit

Pe 8 aprilie 1994, Padre Ernetti a murit în Veneţia, nu înainte de a avea parte pe patul de moarte o ultimă vizită din partea Vaticanului. Cronovizorul fusese deja distrus. „Aparatul poate intra în trecutul oricui. Cu el, orice secret e spulberat: secrete de stat, industriale, private. Uşa ar putea fi deschisă şi unui dictator. Am sfîrşit prin a cădea de acord că trebuie să dezasamblăm această maşină“, ar fi spus Ernetti, în 1993.

Alţi cercetători sînt sceptici în privinţa existenţei acestui dispozitiv. „Nimeni nu l-a văzut, nici măcar prietenii lui, Brune şi Senkowski. Nu a făcut niciodată publice numele colaboratorilor. Cu excepţia lui Wernher von Braun şi Enrico Fermi, care acum sînt morţi“, se plîngea Peter Krassa. În „Le nouveau mystere du Vatican“, părintele François Brune spune că, în 1955, călugărul mai lucra şi cu unul dintre discipolii lui Fermi, cu un alt laureat al premiului Nobel din Japonia şi cu un savant portughez, o dovadă că aceste mari personalităţi ale ştiinţei au lucrat cu Ernetti atrase de cercetările fără precedent.

Călugărul chiar a inventat ceva, dar Biserica Catolică nu ne spune ce. Dacă a existat vreodată cronovizorul, numai Vaticanul ştie. Cei mai mulţi se îndoiesc că o faţă bisericească, cu preocupări intelectuale remarcabile şi de o moralitate neîndoielnică, ar fi putut juca o farsă de asemena proporţii.

In loc de incheiere

In acest moment, cronovizorul se afla la Vatican, fiind unul dintre cele mai bine pazite secrete. Aceasta noua descoperire este prezentata si de Francois Brune, care este autorul cartii Noul mister al Vaticanului. O alta carte care trateaza acelasi subiect este The Creation and Disappearance of the World’s First Time Machine de Peter Krassa.

Daca acest aparat chiar exista, atunci principiile sale ar putea avea numeroase intrebuintari. Cu ajutorul acestui dispozitiv se va putea rescrie chiar si istoria. Evenimente care se vor fi prezentat suibectiv, vor putea fi analizate cu ajutorul cronovizorului. Pana cand va fi pus la dispozitia oamenilor de stiinta pentru a fi cercetat, dispozitivul care vede trecutul sta in pivintele incuiate ale Vaticanului, fiind un secret extrem de bine pazit.

Carti care vorbesc despre existenta Cronovizorului

Preotul şi teologul Francois Brune, în cartea sa, "Morţii ne vorbesc", scrie că benedictul Pellegrino Ernetti, profesor de muzică prepolifonică la Universitatea din Veneţia, a realizat împreună cu o echipă de 12 specialişti un aparat pe care l-a denumit cronovizor. Cu ajutorul lui a reuşit să capteze în anii ’70 ai secolului al XX-lea sunetul şi imaginea unei tragedii antice jucate la Roma în anul 169 î.Hr. Tragedia este "Tieste" de Quintus Ennius, astăzi uitată.

Cu acest aparat s-au mai putut primi şi planurile unui viitor hold-up, putând astfel să prevină Poliţia şi să facă să eşueze operaţiunea. Nu este exclus, în această idee, ca pe viitor să reuşim să înregistrăm orice evenimente petrecute, derulate în mod real.

În acest sens s-ar putea crea o istorie adevărată a omenirii, s-ar putea afla mai uşor autorii unor crime, dar în acelaşi timp s-ar putea afla şi derularea vieţii intime a fiecăruia, ceea ce cred că nu şi-ar dori nimeni. Atunci viaţa pe Pământ şi-ar schimba radical coordonatele. Din această cauză, chiar dacă un asemenea aparat poate deveni o realitate, cu siguranţă el nu va fi folosit pe scară largă.

descjde-ti link f f interesant

Surse : 107.ro, energobiologie.ro, Libertatea.ro, Nusuntcepar, ClopotelMonden

 

[anuk]

Michio-Kaku


Michio Kaku (nascut pe 24 ianuarie 1947 la SanJose, California), este un celebru fizician teoretician de origine japoneza, specializat in teoria stringurilor, si un cunoscut futurist.


Michio Kaku este considerat de majoritatea oamenilor de stiinta, Einstein-ul zilelor noastre, in afara faptului ca este un geniu, se exprima in termeni pe care si un om simplu cu un pic de engleza il poate intelege cu usurinta.


„In scurta mea viata am vazut imposibilul transformat in fapte concrete de foarte multe ori, asa ca sunt convins ca totul se poate realiza”, afirma acelasi Michio Kaku. In tratatul lansat recent, omul de stiinta imparte lucrurile care astazi ne par imposibile in trei categorii, fiecare dintre ele urmand sa isi gaseasca rezolvarea in timp.


Clasa I consta in tehnologii care vor deveni „posibile” chiar in secolul XXI, aici numarandu-se teleportarea, generatorul de antimaterie, telepatia, psihokinezia si chiar invizibilitatea. Clasa II a „imposibilitatilor” isi va gasi rezolvarea in minim un mileniu mergand, in opinia savantului japonez, pana la milioane de ani de cautari si cercetari avansate in domeniu. Din aceasta clasa fac parte masina timpului, calatoriile spatiale prin ipoteticele gauri de vierme si descoperirea altor universuri. Ultima, si poate cea mai greu de realizat este Clasa III, clasa din care fac parte deja celebrul „perpetuum mobile” si precognitia.


„Atunci cand toate aceste lucruri „imposibile” se vor dovedi perfect realizabile, omenirea va cunoaste o schimbare fundamentala in tot ceea ce credea ca stie despre fizica”, concluzioneaza Michio Kaku.





Foarte increzator in viitor, cercetatorul americano-japonez Michio Kaku, unul dintre cei mai buni specialisti in fizica teoretica si teoria corzilor, si-a ales urmatorul titlu pentru cartea sa '”Fizica imposibilului : o explorare stiintifica a lumii fazerelor, campurilor de forta, teleportarii si calatoriilor in timp”.


Cea mai recentă noţiune introdusă de cercetători este cea a universului multiplu – „multiverse”. Acesta „ar putea conţine un număr infinit de universuri, fiecare cu legi diferite ale fizicii. Probabil că în fiecare moment au loc Big Bang-uri. Universul nostru coexistă cu alte membrane, alte universuri care sunt de asemenea în expansiune. S-ar putea ca universul nostru să nu fie decât un balon plutind într-un ocean de alte baloane.” (Michio Kaku).


Burt Ovrut, profesor la Universitatea din Pennsylvania: „S-a crezut încă de când a luat naştere fizica că materia este făcută din particule. Acum ne-am schimbat acest punct de vedere. Acum credem că materia este făcută din corzi mici.” Aşa a apărut teoria stringurilor care spune că particulele sunt de fapt corzi mici invizibile, din care emană materia precum muzica din corzi: „dacă o ciupeşti (coarda) într-un anumit fel, obţii o frecvenţă anume, dar dacă o ciupeşti în alt fel, poţi obţine mai multe frecvenţe, aşa ai note diferite.”(Burt Ovrut) Michio Kaku, profesor la City University din New York spune că „universul este o simfonie, iar legile fizicii sunt armonii ale unei super-corzi.”


O alta idee de natura futurista enuntata de Michio Kaku, este aceea conform careia, gradul de evolutie al unei civilizatii poate fi calculat pe baza legilor termodinamicii, in alte cuvinte cata energie consuma civilizatia respectiva.


http://dezvatatorul.blogspot.com/2009/07/michio-kaku-einstein-ul-zilelor-noastrehtml

 

[Angela74]

Un secret bine păzit

Pe 8 aprilie 1994, Padre Ernetti a murit în Veneţia, nu înainte de a avea parte pe patul de moarte o ultimă vizită din partea Vaticanului. Cronovizorul fusese deja distrus.

Conform putinelor informatii, masinaria ar fi fost demontata si pastrata in Vatican. Desenele proiectului sunt incredintate unui notar din Elvetia si altuia in Japonia.
In rest, tacere si mister.

 

[anuk]

Se spune ca un ziarist de la Domenica del Coriere l-ar fi intrebat pe un benedictin cand ar putea dezvălui secretul acestei uluitoare invenţii. Iată ce a răspuns slujbasul Papei: “Cand omul va invăţa sa acţioneze numai in direcţia binelui. Numai pentru bine!” Ce mi-ar placea sa pot citi ar fi filmării momentului in care Sf.Ioan a scris Apocalipsa si dispariţia civilizaţiei mayase evenimente despre care colaboratorii lui Enrico Fermi spun ca ar exista.