Astronomia - drumul catre stele

[ramanya]

Astronomia este stiinta care studiaza toate partile componente ale Universului. De la firele de praf cosmic la inimile inghetate sau prea fierbinti ale stelelor. Spre deosebire de astrologie, care ne detaliaza aspectele planetelor din punct de vedere psiho-afectiv, astronomia le descrie matematic, fara implicari afective, exact asa cum sunt ele.

Pentru inceput, sa vedem unde este casa noastra in acest Univers fara margini. Ce ne inconjoara, cat de mari sau mici suntem, si cate alte locuri poate asemanatoare cu casa noastra mai exista in Univers.

http://antwrp.gsfc.nasa.gov/apod/ap100120.html

---

Cu totii stim ca locuim pe o planeta, insa cati dintre noi stiu, cu exactitate, ce este o planeta? Haideti sa aflam impreuna ce este o planeta.

O planetă este un corp ceresc de masă considerabilă care orbitează în jurul unei stele şi care nu produce energie prin fuziune nucleară. Din această cauză, planetele sunt mult mai reci decât stelele, nu au şi nu emit lumină proprie, ci doar pot reflecta lumina stelelor. În principiu, planetele ar putea oferi condiţii pentru apariţia vieţii şi în afara Pământului. Până acum câţiva ani erau cunoscute doar cele 8 planete ale sistemului nostru solar (plus Pluto), dar din anul 1995 încoace au fost descoperite planete şi în afara sa, totuşi la depărtări de Pământ uriaşe, de ordinul anilor-lumină. În iunie 2008 se cunoşteau deja ceva mai mult de 300 astfel de planete, numite planete extrasolare sau şi "exoplanete". Însă astronomii apreciază numărul total al planetelor extrasolare numai în galaxia noastră — Calea Lactee — ca fiind de ordinul miliardelor. Din cauza marilor distanţe, planetele extrasolare nu pot fi văzute direct prin mijloace optice, nici măcar cu cele mai puternice telescoape. Existenţa lor se dovedeşte însă prin stabilirea unor neregularităţi în luminozitatea unor stele, care au loc atunci când planeta respectivă pe traiectoria ei acoperă, chiar şi parţial, steaua de care ţine.

La 24 august 2006, Uniunea Astronomică Internaţională a redefinit termenul de „planetă” ca fiind un corp ceresc care îndeplineşte următoarele condiţii:

* orbitează în jurul unei stele centrale, de exemplu în jurul Soarelui
* are o masă suficientă astfel încât forţa gravitaţională să îi confere o formă aproximativ sferică
* nu suferă în interiorul său reacţii de fuziune nucleară
* „curăţă” spaţiul cosmic din vecinătatea orbitei sale

Corpurile cereşti care îndeplinesc primele trei condiţii dar nu şi pe a patra, şi nu sunt sateliţi, sunt planete pitice.
Ca una din urmări, Pluto, care era considerată până de curând cea de-a noua planetă a sistemului solar, şi-a pierdut statutul de planetă, fiind acum considerată planetă pitică.

sursa : Wikipedia

 

[ramanya]

Acum, ca am aflat ce sunt planetele, sa vedem si ce sunt stelele.

O stea este în general un anumit tip de corp ceresc din cosmos, masiv şi strălucitor, deseori cu formă aproximativ sferică, alcătuit din plasmă în oarecare echilibru hidrostatic, şi care a produs în trecut sau încă mai produce şi azi energie pe baza reacţiilor de fuziune atomică din interiorul lui. Stelele „împodobesc” cerul nocturn. Pentru un observator terestru ele apar ca puncte de diverse culori, cu un diametru aparent egal dar cu fluctuaţii de luminozitate. Ochiul uman distinge pe cerul nocturn până la circa 6.000 de stele.Soarele este cea mai apropiată stea de Pământ, aflându-se la "doar" 150 de milioane de km. El este de 250.000 de ori mai aproape de Terra decât cea mai apropiată următoare stea, Proxima Centauri, aflată în constelaţia Alpha Centauri la aproximativ 37 de mii de miliarde de kilometri de Pământ. Dacă luminii Soarelui îi sunt necesare "doar" 8 minute pentru a ajunge până la noi, lumina celor mai îndepărtate stele din univers călătoreşte până la Pământ milioane de ani.

Stelele sunt de culori diferite, de la roşu intens cu toate nuanţele de portocaliu şi galben până la albastru şi alb - aceasta depinzând direct de temperatura lor. Cele mai reci stele au culoarea roşie, iar cele mai fierbinţi au culoare albastră, temperatura lor la suprafaţă depăşind uneori chiar 30.000 °C, în timp ce temperatura de suprafaţă a Soarelui nostru este de "numai" 6.000 °C.

Strălucirea unei stele se numeşte în astronomie magnitudine. Magnitudinea aparentă este strălucirea aşa cum o percepem cu ochiul liber. Magnitudinea absolută exprimă strălucirea calculată pentru o distanţă ipotetică a privitorului de 32,6 ani-lumină. Magnitudinea depinde în general de temperatura stelei. Această interdependenţă se reprezintă grafic prin diagrama "Hertzsprung-Russell", numită aşa după autorii ei. Diagrama se poate folosi şi la aprecierea vârstei şi evoluţiei viitoare a unei stele.

În interiorul stelelor care produc lumină au loc diverse tipuri de fuziuni termonucleare, acestea fiind procese prin care nucleele de atomi din plasmă se contopesc unii cu alţii pentru a forma nuclee de elemente mai grele, eliberând energie sub formă de unde radio, lumină, căldură, Röntgen ş.a. Cea mai comună fuziune nucleară stelară constă în combinarea a patru atomi de hidrogen cu un atom de heliu, însoţită de eliberare de energie sub formă de căldură şi lumină. Spre deosebire de stele, care au prin acest fapt lumină proprie, planetele din univers nu produc lumină proprie, ci doar reflectă lumina stelară care le luminează. Din această cauză planetele sunt mult mai întunecate şi ca atare extrem de greu de descoperit. De aceea, pe lângă planetele sistemului nostru solar, care în mod excepţional sunt uşor de văzut (datorită apropierii lor), până acuma (decembrie 2006) nu s-au descoperit decât circa 200 de alte planete[necesită citare].

Există şi sisteme stelare mai complexe, compuse din 2 sau chiar mai multe stele apropiate, care în general se învârtesc unele în jurul altora, având orbite stabile, datorate interdependenţei lor gravitaţionale. În cazul când stelele sistemului stelar sunt foarte apropiate, forţele de gravitaţie dintre ele pot fi hotărâtoare cu privire la evoluţia lor.
"Naşterea" unei stele are loc în decursul milioanelor de ani, pe parcursul mai multor etape: în interiorul unui nor molecular se formează globule, care cu timpul se transformă în protostele şi apoi în stele.

Când o stea şi-a consumat în timp cea mai mare parte din combustibilul de hidrogen, miezul acesteia se contractă şi devine mai cald. Hidrogen se găseşte încă din abundenţă la marginea stelei, unde continuă sa se transforme în heliu. Steaua se măreşte, şi culoarea acesteia tinde spre roşu. Steaua devine o gigantă roşie. Diametrul său poate ajunge de 10 până la 100 ori mai mare decât cel al Soarelui nostru. În centru se declanşează noi reacţii nucleare: heliul prezent în mijlocul stelei se transformă în carbon. Atmosfera stelei este proiectată în spaţiu, formând în jurul stelei o sferă de gaze în expansiune, o nebuloasă. Când heliul din mijlocul stelei se transformă în carbon, steaua se contractă din nou, dar nu mai devine suficient de caldă pentru a declanşa noi reacţii nucleare. Ea devine o pitică albă (o stea mică, de mărime comparabilă cu Pământul; dar unde o cantitate de materie de mărimea unui ou cântăreşte câteva tone). Această stea se răceşte, strălucirea ei scade încetul cu încetul, până se stinge. Nu mai rămâne din ea decât o "pitică neagră", prea rece ca să mai strălucească.

Stelele cele mai masive produc elemente chimice mai grele, cum ar fi fierul. Ele cresc şi devin supragigante, cu o rază chiar şi de mii de ori mai mare decât cea a Soarelui. Interiorul lor este format dintr-o succesiune de straturi din ce în ce mai puţin calde şi mai puţin dense spre exterior, compuse din diferite gaze. Brusc, ele explodează şi materia lor se împrăştie în spaţiu. Este un adevărat joc de artificii cosmic. În mod violent, steaua devine de 10 miliarde de ori mai luminoasă decât Soarele. Acest fenomen poartă numele de supernovă. După explozie, nu mai rămâne din ea decât miezul. În funcţie de masa pe care o are, acesta devine fie o stea de neutroni, fie o aşa-numită "gaură neagră".


Sursa : Wikipedia