• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

Curiozitati despre animale

Femela o fi"vaduva neagra " dar masculul este alta specie. Am mai gasit ceva interesant,drogurile au cu totul alt efect la insecte decat au la oameni.Iata cum si-au tesut paianjenii panza sub diferite "influente''. Este un experiment facut de NASA in 1995.

spiders-on-drugs.jpg
 
Singurul animal nemuritor invadeaza marile

Una dintre cele mai mici vietati marine, o meduza de doar 5 milimetri lungime, detine secretul tineretii vesnice. Mai mult, ea a pornit déjà lupta pentru cucerirea marilor si oceanelor.

Vine din Caraibe si, treptat, va invada toate marile si oceanele de pe planeta noastra. Meduza in chestiune este din specia Turritopsis nutricula si este unicul animal din lume capabil sa-si inverseze complet ciclul vietii, luand-o de la capat. Potrivit cercetatoarei Maria Miglietta, biolog la Smithsonian Tropical marine Institute, ciclul vital al acesteia se repeta la nesfarsit. Desi, pana in prezent, Turritopsis nutricula nu era intalnita decat in apele tropicale, schimbarile climatice si nivelul ridicat de poluare din zona tarmurilor a facut ca aceasta sa migreze din ce in ce mai mult in locuri in care nu vietuise niciodata.

Sursa: Corriere della Sera

http://www.descopera.ro/dnews/3828581-singurul-animal-nemuritor-invadeaza-marile
 
Cel mai mic cameleon din lume încape pe vârful unui băţ de chibrit!




O echipă de cercetători a descoperit 4 specii noi de cameleoni pe o insulă situată în apropiere de Madagascar, iar printre acestea se numără cel mai mic cameleon descoperit pănă acum. Acesta este atât de mic încât încape pe vârful unui băţ de chibrit.
tiny-chameleon-match-head-120214-02.jpg



Specia a primit numele de Brookesia micra. Adulţii din această specie ating la maturitate o lungime de 16 milimetri de la bot la vârful cozii, fiind astfel una dintre cele mai mici vertebrate descoperite vreodată pe Terra.

brookesia-micra2.jpg


Frank Glaw, conducătorul echipei de cercetători care a făcut inedita descoperire, afirmă că a fost vorba de "noroc, în ciuda faptului că am mai descoperit şopârle minuscule în Madagscar".

Oamenii de ştiinţă au găsit cameleonii în timpul nopţii, folosind lanterne pentru a-i căuta pe plantele aflate în regiunile izolate ale insulelor ce compun republica Madagascar. Toate cele patru specii descoperite sunt active în timpul zilei, iar noaptea se suie pe crengi pentru a se odihni. Ca urmare a dimensiunilor lor reduse, cameleonii se urcă pe plante situate la maxim 10 centimetri deasupra solului, astfel că oamenii de ştiinţă au o misiune dificilă în a-i observa. Odată reperaţi, cameleonii sunt foarte uşor de capturat. "Dorm, aşa că trebuie doar să-i culegi. E ca şi cum ai culege o căpşună, pentru că noaptea sunt complet statici", a explicat Glaw.

Cercetătorii avertizează că cel puţin două dintre cele patru specii descoperite sunt ameninţate cu dispariţia, ca urmare a distrugerii habitatului în care trăiesc.


brookesia-desperata.jpg

Pentru a reflecta ameninţările la care sunt supuşi aceşti cameleoni, una dintre speciile descoperite a fost numită Brookesia desperata.

Oamenii de ştiinţă plănuiesc să organizeze o nouă expediţie în Madagascar în luna noiembrie. "Sunt convins că există multe alte surprize acolo ce ne aşteaptă", a concluzionat Graw.

Sursa: LiveScience


http://www.descopera.ro
 
Dolii: povestea adevăraţilor câini roşii .

shutterstock-94165378.jpg



Vă mai amintiţi cum i-a ajutat Mowgli pe Akela şi haiticul său de lupi în lupta decisivă în care aceştia i-au înfuntat pe temuţii câini sălbatici roşcaţi coborâţi din Deccan în campania lor de vânătoare? Ei bine, dincolo de palpitanta nuvelă scrisă în stilul savuros al inegalabilului Kipling, în pustietăţile Asiei, fie ele jungle, munţi sau păduri, supravieţuieşte încă un neam teribil de canide sălbatice. Hinduşii care i-au descris prima dată i-au numit dhole, denumire preluată în toate limbile, dar li se mai spune şi câini roşii din cauza culorii blănii. Oricât aţi căuta pe întreaga planetă, nu veţi găsi un neam de vânători canini atât de eficienţi, perseverenţi şi energici. Aceştia sunt dolii, câinii roşcaţi despre care miturile străvechi ale Asiei spun că ar descinde din cele mai joase Iaduri... Să-i cunoaştem mai bine!


Sub semnul lui Cuon

La prima vedere tindem să-i considerăm nişte potăi bizare, de talia şi aparenţa unor maidanezi ordinari de culoare roşcată şi împodobiţi cu nişte cozi ciudate, foarte stufoase, de culoarea cărbunelui.
Ce greşeală era să facem!

Înţeleapta zicală "Să nu judeci pe nimeni după înfăţişare" nu se potriveşte niciunui animal mai bine decât dolilor.

shutterstock-93994996.jpg


Pentru trai, preferă zone cât mai sălbatice şi depărtate de furnicarul uman în creştere al unei Asii de sud-est aflate într-o dezvoltare evidentă.
În ciuda presiunii antropice, dolii mai pot încă fi întâlniţi în jungle, păduri subtropicale, dealuri, munţi şi taigaua Extremului Orient. Specie veche, de fapt un relict glaciar, dolul ocupa pe vremuri o mare parte din Asia de Est. Trăia, pe atunci, din pădurile îngheţate din Ussuri, spre vest, până în Munţii Tian Shan şi Altai. Iar spre sud, arealul său includea Mongolia, China, Tibetul, Nepalul, India, Indochina, Malaezia, Sumatra şi Java. Alte rude ale dolilor, dispărute în prezent, trăiau pe vremuri şi în America de Nord şi chiar în Insula Sardinia.

Astăzi, după ce a plătit un aspru şi iraţional tribut oamenilor, neamul dolilor mai trăieşte sporadic şi fragmentar doar în provincia Ussuri, sud-estul Tibetului, Himalaya, India, Bhutan, Nepal, Thailanda, Vietnam, Malaezia şi Indonezia.

În ciuda faimei lor sângeroase şi faptului că sunt extremi de sociali, trăind în haite mai mari decât ale oricărui alt canid sălbatic, dolii nu se înrudesc direct cu lupii.
Originea lor datează de dinaintea perioadei Pleistocene, paleontologii considerându-i cele mai vechi specii de canide actuale, alături de câinii sălbatici africani (alţi vânători redutabili) şi câinii de tufişuri, care trăiesc în junglele Amazoniei.

Împreună cu aceste două rubedenii, câinele roşu asiatic a fost inclus în subfamilia Symocyoninae, datorită unor diferenţe anatomic evidente comparativ cu celelalte canide, fie ele sălbatice sau domestice. Pe baza unor analize genetice efectuate în anul 1997, a reieşit că specia a evoluat din tulpina genetică a lupului, dinainte de despărţirea speciilor de şacali, undeva cu peste un milion de ani în urmă faţă de momentul domesticirii câinelui. A fost inclus într-un gen unic, Cuon, cu un singur reprezentant, dolul, Cuon alpinus, separat ulterior în mai multe subspecii.

Înfăţişarea lor este cu totul specială. Au capete masive, cu botul scurt. Profilul facial este mai degrabă convex decât concav. Maxilarele sunt dotate cu imenşi muşchi maseteri, ancoraţi de o creastă sagitală, mai dezvoltată decât a tuturor canidelor. Aceasta este, de fapt, "schema" oricăror fălci adaptate pentru muşcături puternice. Spre deosebire de majoritatea speciile de canide, dolul are 6 molari, în loc de 7 - adică mai puţini, dar mai solizi, o altă adaptare care-i oferă nişte fălci "optimizate" pentru sfâşiatul prăzii. În ciuda conformaţiei lor fizice, relativ banale la prima vedere, sunt atleţi remarcabili, capabili să sară până la 3,5 metri în înălţime. Sunt de talie medie, fiind mai mici decât lupii şi câinii sălbatici africani. Cântăresc, în medie, între 10-25 kilograme.



Moartea vine prin multe guri care sfâşie

În ciuda proporţiilor şi înfăţişării modeste, dolii au o faimă cumplită, şi nu din motive neîntemeiate. Forţa lor vine exclusiv din coeziunea, numărul şi determinarea tuturor membrilor haitei. Dacă o haită de lupi are, în medie, 10-15 exemplare, haita câinilor roşii poate cuprinde şi 40 de "războinici" hotărâţi. Haita se fragmentează de obicei doar în sezonul de împerechere, şi întotdeauna pentru scurtă durată de timp.
Dolii sunt părinţi excelenţi, care au o grijă deosebită faţă de progenituri.

După o gestaţie de aproximativ două luni, femelele aduc pe lume 4-6 pui care cresc şi se dezvoltă mai repede decât puii de lup. Micii doli rămân la vizuine timp de 70-80 zile, răstimp în care sunt hrăniţi şi protejaţi exemplar de toţi membrii haiticului. Iniţierea în tainele vânătorii se face la vârsta de 6 luni, când generaţia următoare de "terorişti" roşcaţi merge deja la vânătoare cu adulţii. Două luni mai târziu, tienrii doli iau parte la uciderea prăzilor mari, cum ar fi cerbii şi antilopele.

Odată porniţi la vânătoare, animalul asupra căruia şi-au fixat atenţia este practic condamnat. Pur şi simplu, nu are scăpare. Dolii nu iartă nicio pradă, ba chiar atacă animale mult mai mari şi mai puternice decât ei. Tactica lor este imbatabilă şi înfricoşătoare. Nu sunt nişte ucigaşi care se bazează pe forţă sau viteză. În schimb, nu există alt animal cu o răbdare mai mare decât a lor.
De fapt, în orice dicţionar, acolo unde sunt trataţi termeni precum perseverenţă şi tenacitate, ar trebui să figureze fotografia unui dol, caci nimic nu este mai sugestiv...

Sub colţii haitei roşii, cad fără cruţare cerbi chital, sambar, sika, muntiaci, cerbi moscaţi, reni, antilope goral, antilope nilgau, capre şi oi domestice, mistreţi, iepuri, ba chiar şi viţei sau exemplare adulte de gauri (cele mai mari bovide sălbatice din lume), bivoli asiatici, bantengi, maimuţe surprinse pe sol, şoareci, mufloni, capre ibex şi markhor.
Există chiar o relatare credibilă despre o haită de doli din junglele Assam-ului, care a reuşit să ucidă un pui de elefant, în pofida apărării disperate a colosalei mame cu trompă...

Desen de epocă care reprezintă o haită de doli care atacă o antilopă nilgau

Sunt vânători de zi, care noaptea se odihnesc fără grabă. Înainte de orice expediţie de atac, toţi membrii haitei roşcate intră într-o adevărată frenezie a socializării, mirosindu-se şi atingându-se reciproc, ca şi cum ar vrea să-şi demonstreze unul altuia loialitatea şi determinarea. Odată ce nenorocosul animal-victimă a fost identificat, blestemul roşcat a picat asupra lui încet, dar sigur. Dolii nu se grăbesc, îşi urmăresc prada timp de ore, ba chiar zile întregi. Victimele nu au scăpare nici dacă se refugiază în ape, câinii roşii fiind înotători excelenţi.

Moartea prăzilor este una cruntă. Dolii nu ucid folosind muşcătura de gât, cea mai puţin dureroasă metodă de "execuţie". Nu. Animalul victimă este omorât prin zeci de muşcături de abdomen şi flancuri, în urma cărora este literalmente eviscerat de viu, încă stând în picioare. Exemplarele dominante imobilizează de obicei prada muşcând-o de bot. Câteodată îşi orbesc victimele, muşcându-le de ochi. Prada este mâncată cât este încă în viaţă, haita flămândă hrănindu-se instantaneu cu ficatul, inima, plămânii şi intestinele animalului muribund. Prăzile care cântăresc sub 50 kilograme mor în mai puţin de 2 minute, dar cele mari au de îndurat o tortură de până la 15 minute.

Spre deosebire de lupi, la care se hrănesc întâi adulţii, după care permit accesul puilor la carcasă, dolii îşi lasă întotdeauna căţeii să se hrănească primii şi să beneficieze astfel de cele mai bune părţi.


Neînfricaţii


Aceşti vânători neîndurători au reuşit de-a lungul mileniilor să-şi creeze o faimă binemeritată; în lumea animalelor, ţin cont de această "faimă" şi singurii lor duşmani naturali, precum leoparzii şi tigrii.
Cu toate că este greu de crezut (mai ales după ce l-am citit pe Kipling ), lupii nu intră în conflict cu dolii, chiar dacă par animale concurente; cele două specii de canide sălbatice tind să se evite reciproc atunci când arealele lor se suprapun. Războiul neîncetat se desfăşoară între doli, tigri şi leoparzi.

Credeţi sau nu, dar aceşti vajnici luptători roşcaţi obişnuiesc să fure prada puternicelor feline!
Leoparzii, de obicei, sunt cel mai repede deposedaţi de prăzi şi goniţi în copaci de haita insistentă. Leopardul va prefera mereu să-şi abandozeze prada hoţilor roşii, decât să rişte o rană în lupta cu aceştia. Experienţa i-a învăţat pe leoparzi că majoritatea rănilor nu le mai permit o condiţie fizică ideală pentru viitoarele vânători.

Situaţia se schimbă odată cu căderea nopţii, când fiorosul pătat nu uită afrontul şi umilinţa de peste zi. Acum, leoparzii ucid dolii fără probleme, devenind cel mai periculos duşman pentru roşcaţii cu cozi stufoase. (De fapt, puterea dolilor stă în număr: dacă leopardul surprinde, chiar pe timp de zi, 1 sau 2 doli, aceştia sunt victime sigure. Un motiv în plus pentru care haita roşcaţilor este atât de unită!)
Cu toate că, pe vremur,i circulau poveşti vânătoreşti conform cărora dolii ucideau chiar şi tigri, în prezent nu s-a înregistrat niciun astfel de eveniment. Tigrul matur este un adversar formidabil pentru orice haită de doli. În schimb, dolii vor încerca mereu să intimideze tigrii tineri şi fără experienţă, pentru a fura ulterior prăzile regilor vărgaţi.

Alte carnivore terorizate non-stop de doli sunt urşii tibetani şi urşii furnicari. Pentru doli, orice urs înseamnă un singur lucru: duşmanul generaţiei următoare de "terorişti" roşii. Prin urmare, orice urs identificat este înconjurat şi atacat prin muşcături de fese şi picioarele posterioare, până când ditamai ursul fuge cât mai departe de vizuinile dolilor.


Chiar şi câinii roşii trebuie ocrotiţi !


În afară de leoparzi, tigri sau câte un urs mai iute decât au estimat, dolii mai au de suferit datorită unor boli, a unor afecţiuni comune tuturor canidelor, precum turbarea, râia, parvoviroza, viermii paraziţi, cei mai frecvent întâlniţi fiind cei din specia Toxocara canis.

Şi apoi, mai sunt şi oamenii. Deoarece oamenii i-au considerat un pericol pentru speciile de erbivore sălbatice, dolii au fost prigoniţi în modul crud şi nejustificat în care omul a tratat mai mereu animalele carnivore. Au fost ucişi cu glonţul, săgeata, toporul, otrava, laţul şi capcana. Chiar şi puii erau omorâţi cu ciomagul, la vizuini. Rezultatul trist al acestei porniri spre distrugere se vede astăzi, când câinii roşii au devenit o specie ameninţată.

Alarmate de dispariţia lor iminimentă, autorităţile indiene i-au trecut sub protecţie încă din anul 1972.Ca fapt divers merită menţionat faptul că unele populaţii umane au ajuns chiar să paraziteze haitele de doli, în speranţa dobândirii unei mult râvnite bucăţi de carne. Este cazul membrilor triburilor Kurumbas şi Mon Khmer, care urmăresc şi jefuiesc de prăzile doborăte, haitele vitejilor câini roşii.
Situaţia dolului a rămas una extrem de delicată, specia având încă de suferit mai ales în urma distrugerii continue a habitatului.

Cu toată faima lor de ucigaşi necruţători, dolii se feresc de oameni şi nu este cunoscut nici măcar un singur caz în care aceşti redutabili câini roşii ai Asiei să fi atacat vreun om.
(Poate că se tem de noi, ne dispreţuiesc şi nu vor să trăiască lângă noi.)
Cercetătorul Brian Houghton Hodgson a ţiunt doli în captivitate, doar pentru a descoperi că toţi, cu exepţia unui singur exemplar, au rămas temători şi agresivi faţă de om, chiar şi după o perioadă de 10 luni de socializare.

Conform lui Richerd Lydekker, dolii adulţi sunt imposibil de domesticit, iar puii sunt docili doar până în momentul maturizării.
Locul lor este în mijlocul sălbăticiei, unde îşi merită pe deplin faima de vânători fără egal, care se achită strălucit de menirea lor şi menţin echilibrul naturii.




http://www.descopera.ro
 
Câinele de 1,2 milioane de euro .

tibetan1d.jpg


"Împăratul" şi stăpânul său

Stăpânul "Împăratului" spune că singurul motiv pentru care acesta costă atât de mult este faptul că "e foarte frumos". De altfel, bărbatul cere 60.000 de euro numai ca să-şi lase câinele să se împerecheze cu o femelă de tibetan mastiff, scrie Daily Mail.

Această rasă este considerată sfântă în China, spunându-se că posesorii de tibetani mastiff sunt feriţi de boli şi alte probleme.
 
Lumea animala nu conteneste sa ne uimeasca,stiam ca furnicile au tainele lor ,dar de fiecare data citesc lucruti care ma uimesc.

Coloniile de furnici, una dintre cele mai eficiente si antice societati ale naturii, continua sa uimeasca. Recent, s-a emis ipoteza ca furnicile sunt capabile de memorie colectivă, tinandu-si minte dusmanii si impartasind cu restul coloniei imaginea respectivului dusman, spun oamenii de stiinta, scrie BBC.

Acest lucru ar fi posibil prin miros. Atunci cand o furnica se lupta cu alta, din alta colonie, cele doua insecte fac schimb de miros. Apoi, furnica (dupa caz) se retrage in colonia sa, impartasind cu restul coloniei mirosul dusmanului. Tot cu ajutorul mirosului si a memoriei colective, furnicile pot depista intr-o colonie un intrus, o alta furnica.

Studiul, realizat de o echipă de cercetatori de la Universitatea din Melbourne, Australia, a stabilit ca, pentru mai multe specii de furnici, elementele chimice sunt cheia pentru functionarea ca o societate. Insectele isi identifica colegii printr-o semnatura chimica, specifica fiecarui individ, care acopera corpul fiecarei furnici, ca amprentele la oameni, doar ca mai eficient. Astfel, fiecare se cunoaste cu toata lumea, orice intrus avand secundele numarate, in cazul ca are proasta inspiratie sa incalce granitele coloniei.



Mai multe date AICI
 
10 lucruri pe care ar trebui să le ştii despre paraziţi

Există un întreg univers al lor, o lume de vieţuitoare care trăiesc pe spinarea altora – a gazdelor lor – făcând din corpul acestora sursă de hrană şi, uneori, adăpost permanent. Spre deosebire de prădători, paraziţii, în general, nu-şi omoară gazda, ci stabilesc cu ea o legătură aparte, din care trag folos doar ei, dar în aşa fel încât relaţia să dureze cât mai mult. Iar această legătură e atât de strânsă, încât, adesea, doar moartea o desface. Să încercăm să nu vedem totuşi lucrurile prin prisma moralei umane, căci aici morala n-are niciun amestec: dincolo de neplăcerile create gazdei de aceşti exploatatori şi de conotaţiile negative ale cuvântului "parazit", se ascunde un fenomen biologic absolut fascinant, cu adaptări incredibile, de o complexitate extraordinară, care dau măsura adevărată a măreţiei Vieţii, a formidabilei forţe a evoluţiei.

Paraziţii alcătuiesc o lume imensă, captivantă prin multe dintre aspectele ei, unul dintre ele fiind diversitatea, manifestată atât prin varietatea adaptărilor, cât şi prin multitudinea de grupe cărora le aparţin vieţuitoarele cu pricina. Vastitatea subiectului ar necesita un tratat - în mai multe volume groase - pentru a putea fi acoperită aşa cum se cuvine. În spaţiul acestui articol, putem doar să aruncăm o privire de la înălţime asupra temei, pentru a-i percepe cât de cât amploarea şi complexitatea, fără a intra în profunzimea ameţitoare a detaliilor legate de adaptările paraziţilor, de soluţiile evolutive găsite de ei pentru a-şi sili gazda să-i suporte şi pentru a-şi rezolva problemele hrănirii şi ale reproducerii cu minim de consum energetic. Iată, aşadar, 10 aspecte ale parazitismului, care arată până unde poate merge natura, în materie de adaptări.


1. Ce înseamnă a fi parazit? Spre deosebire de prădători, paraziţii sunt, de obicei, mult mai mici decât gazda; în schimb, se reproduc cu o viteză mai mare decât aceasta. Pentru clasificare, e important şi criteriul menţionat deja - parazitul, în general, nu-şi omoară gazda (deşi mai sunt şi excepţii). Aceasta se înţelege mai bine în contrast cu termenul de parazitoid: acesta, de obicei, determină moartea gazdei (cel mai adesea înainte de maturitatea sexuală a acesteia) sau sterilizarea ei (castrare parazitară), făcând-o incapabilă de a se reproduce. Exemplu: există specii de viespi şi muşte care depun ouă în corpurile unor omizi; larvele acestor insecte, odată eclozate, încep să se hrănească din corpul omizii, devorând-o şi ducând la moartea ei.


2. Paraziţii de ieri şi de azi:
multă vreme, în parazitologia tradiţională, au fost considerate parazite organismele "macro", vizibile cu ochiul liber (ca de pildă viermii paraziţi), plus câteva specii de protozoare, având în comun faptul că, pentru a-şi parcurge cu succes întregul ciclu de viaţă, aveau, în general, nevoie de mai mult decât o singură specie-gazdă. În lumina cunoştinţelor de azi, toate acestea sunt socotite acum macroparaziţi, iar conceptul de parazitism s-a extins şi la forme de viaţă mult mai mici, de pildă bacterii şi virusuri, considerate microparaziţi (în fond, şi acessupravieţuiesc şi se reproduc doar la adăpostul şi cu resursele altor organisme)

3. Cât de extins este fenomenul în lumea vie
Mult mai extins decât pare la prima vedere. Parazitismul se dovedeşte un "stil de viaţă" foarte popular: o estimare recentă sugerează o proporţie uimitoare: 40% dintre formele de viaţă ar fi parazite, într-un mod sau altul.



4. Cine sunt paraziţii? Oamenii obişnuiesc să asocieze parazitismul cu viermii şi insectele. E adevărat, există numeroase insecte parazite şi destui viermi paraziţi. (În acest punct, cred că ar trebui să precizăm că termenul viermi nu are o acoperire în sistematica modernă; în clasificările zoologice de azi nu există un grup al viermilor, ci mai multe clase - nematode, oligochete, polichete şi altele - cărora le aparţin fiinţe nevertebrate pe care le numim, în limbajul familiar, viermi. Viermi este un termen generic, vechi, rămas dintr-o vreme în care cunoştinţele de zoologie şi de clasificare a animalelor erau într-un stadiu incipient. Dar, pentru uşurinţa comunicării, putem rămâne deocamdată la denumirea de viermi, pentru că lumea, în general, intuieşte destul de corect ce înseamnă un vierme parazit.)

Dar spectrul parazitismului se întinde mult dincolo de insecte şi viermi, peste multe alte categorii de vieţuitoare. Există plante parazite (cum sunt Rafflesia, cu floarea roşie enormă, şi Balanophora, cu ciudatele lor inflorescenţe crescute pe rădăcinile plantei-gazdă)
shutterstock-15309283.jpg
şi nenumărate ciuperci parazite, există crustacee şi meduze parazite, se găsesc paraziţi printre peşti şi printre păsări. Şi fiecare dintre aceste fiinţe este, ca specie, un fel de minune a naturii prin felul în care, în decursul a milioane de ani, şi-a dezvoltat organismul, potrivindu-l perfect acestui fel de viaţă.



5. În lumea vertebratelor, parazitismul este mult mai puţin răspândit decât la nevertebrate; totuşi, există vertebrate parazite, cu comportări şi adaptări uneori remarcabile. Se cunosc câteva specii de chişcari, vertebrate primitive (unii îi consideră peşti, alţii îi privesc ca pe un grup aparte, la limita dintre vertebrate şi nevertebrate, refuzând să le acorde statutul de peşti, fie şi primitivi), fără maxilare, cu guri ca nişte ventuze cu dinţi (amintind de viermii de nisip din filmul Dune). Chişcarii fac parte din familia Petromyzontidae ; există specii de apă dulce şi specii marine, iar unii sunt chiar destul de mari, ajungând la 1 metru lungime. Nu toţi membrii familiei Petromyzontidae sunt paraziţi, dar câţiva duc o astfel de viaţă, ataşându-se de corpurile peştilor, perforându-le pielea şi sugând sângele şi limfa. În America de Nord, sunt consideraţi dăunători, deoarece atacurile lor fac pagube printre peştii cu valoare economică, afectând astfel producţia.

chiscarijpg.jpg


6. La păsări, parazitismul se manifestă sub forma extrem de specializată a parazitismului de cuib, ilustrat la superlativ de cucul european (Cuculus canorus), specia care trăieşte şi la noi. Parazitismul de cuib este întâlnit la mai multe specii de păsări (câteva zeci), şi mai interesant fiind faptul că se remarcă o gradaţie, mai multe trepte ale specializării în cadrul acestui fenomen. Unele specii depun un ou în cuibul păsărilor gazdă, din altă specie, şi o şterg cât mai repede de acolo; la alte specii, femela parazită elimină un ou din cuibul gazdei, înainte de a-l depune pe al ei sau după aceea; în fine, la unele specii (printre care şi cucul de la noi), specializarea atinge nivelul maxim: puiul speciei parazite aruncă din cuib ouăle sau chiar puii abia eclozaţi ai gazdei, eliminându-şi astfel competitorii şi asigurându-se că va fi singurul beneficiar al hranei cărate cu trudă de părinţii adoptivi.


Alte specializări ale păsărilor parazite includ: ouă mimetice (care seamănă cu cele ale speciei-gazdă, mergând până la subtilităţi uimitoare: femele din aceeaşi specie parazită depun ouă cu aspect diferit, în funcţie de specia-gazdă pe care s-a "profilat" fiecare femelă) şi un ritm de creştere rapid, care face ca puiul parazit, chiar dacă nu omoară de-a dreptul puii gazdei, să crească mult mai repede decât aceştia, devenind mai puternic şi fiind astfel în stare să apuce primul mâncarea. Ca urmare, puii gazdei, mai prost hrăniţi, sunt mai slabi şi uneori chiar mor de foame alături de puiul străin, care înfulecă tot.


7. Paraziţii au şi ei paraziţii lor. Este vorba despre fenomenul numit hiperparazitism: o specie parazită de felul ei poate fi şi ea victima unor paraziţi. Imaginea de la începutul acestui articol reprezintă o insectă din familia Simuliidae - la care femelele sunt hematofage (se hrănesc cu sânge) şi pot fi consideraţi paraziţi temporari ai mamiferelor - parazitată, la rândul ei, de un mic nevertebrat, fiinţa minusculă, de culoare portocalie, agăţată de insectă.

8. Paraziţii trăiesc fie pe corpul gazdei, la suprafaţă (şi se numesc ectoparaziţi; aşa sunt căpuşele, păduchii), fie în interior (endoparaziţi - ca tenia, limbricii, oxiurii şi alţi viermi paraziţi).
Există vieţuitoare care duc o viaţă liberă ca larve şi devin parazite în stadiul de adult. Există, apoi, specii denumite paraziţi obligaţi (acestea nu pot supravieţui şi nu se pot reproduce decât ducând o viaţă parazită; exemplu: păduchii sau plasmodiul malariei), în vreme ce altele sunt paraziţi facultativi: pot trăi liber, pe cont propriu (şi, de obicei, aşa fac) şi devin parazite doar dacă li se prezintă întâmplător ocazia. (Exemplu: amoebele din genul Naegleria, care trăiesc liber, dar pot trăi şi în organismul uman - cu mari pagube pentru sănătatea acestuia - dacă ajung acolo, în cazul în care omul a aspirat sau înghiţit apă infestată cu aceste amoebe.)
Toate aceste clasificări sunt, totuşi, relative şi e mai corect să spunem că există, in lumea vie, un continuum de forme ale relaţiei de parazitism, cu diferenţe uneori greu de sesizat şi cu gradaţii subtile, dificl de incadrat intr/o categorie sau alta. Chiar dacă nu ne convine (fiindcă ne împiedică să clasificăm riguros şi limpede totul, aşa cum ne-ar plăcea nouă), existenţa acestui continuum este o expresie a evoluţiei; în fond, evoluţia e un fenomen natural şi are propriile ei legi, iar vieţuitoarele sunt aşa cum sunt pentru că s-au adaptat la nişte situaţii şi nu ca să ne fie nouă uşor să le categorisim.

shutterstock-92485357.jpg



9. Oricât ar părea de ciudat, a scăpa pentru totdeauna de speciile parazite de pe Pământ nu ar fi lucrul cel mai de dorit. Paraziţii contribuie într-o măsură imensă la biodiversitatea planetei, oferă prilejuri pentru transferul de material genetic între specii şi, forţând gazdele să se adapteze pentru a rezista, reprezintă un motor al evoluţiei. Şi apoi, mai avem atâtea lucruri de aflat despre ei...

10. Iată unul dintre aspectele ce trebuie şi merită explorate şi unul dintre motivele pentru care ar trebui să ne pară bine că n-am reuşit să exterminăm toţi paraziţii: se pare că relaţia om-paraziţi nu este întotdeauna absolut dăunătoare gazdei (specia umană). Cercetări recente sugerează că prezenţa unor paraziţi în corpul său poate, în unele cazuri, să aducă beneficii omului. Astfel, specialiştii de la Universitatea din Nottingham (Marea Britanie) au motive să creadă că infestarea controlată cu anumiţi viermi paraziţi ar putea reprezenta un tratament eficace pentru scleroza multiplă. Tot mai multe studii indică existenţa unei legături complexe, incomplet elucidate, între contactul cu anumiţi paraziţi şi predispoziţia la bolile autoimune. S-ar părea că prezenţa paraziţilor în organism antrenează, cumva, sistemul imunitar, asigurând funcţionarea corectă a acestuia în cursul vieţii.

E o dovadă că lumea paraziţilor - în ciuda impresiilor noastre negative despre ea - are multe de oferit oamenilor, şi nu numai sub raportul unor studii menite să ne arate cum să scăpăm de ei, cât mai rapid şi cu costuri cât mai mici. Acolo e un univers întreg de cercetat, plin de surprize şi promisiuni ale unor descoperiri uimitoare.



http://www.descopera.ro
 
Cu cat citesti mai multe matariale cu atat iti dai seama ca cunosti f putine lucruri :D: Nu-mi imaginam ca si animalele recurg la siretlicuri pt a castiga privilegii.

Este cunoscut faptul că unele femei se sărută între ele în baruri sau la petreceri pentru a atrage atenţia bărbaţilor. Însă noi observaţii indică faptul că asemenea comportamente se întâlnesc şi în natură, în rândul unor specii de animale.

Femelele bonobo adoptă un comportament aparent homosexual pentru a atrage atenţia. Numai că ele nu vor să fie observate de masculi, ci de celelalte femele din grup.

Din cauza promiscuităţii relaţiilor dintre indivizii aparţinând acestei specii, bonobo sunt cunoscute şi sub numele de "maimuţele erotice" sau "promiscue". Oamenii de ştiinţă care studiază comunicarea dintre indivizii bonobo au descoperit că femelele fac mai mult zgomot în timpul activităţilor sexuale dacă este implicată o parteneră de rang mai înalt şi dacă în apropiere se află alte femele.

Specialiştii cred că femelele recurg la aceste mijloace pentru a-şi îmbunătăţi statutul în cadrul grupului. Ei compară acţiunile intreprinse de femelele bonobo cu cele intreprinse la petreceri de unele femei, care se angajează în comportamente erotice cu persoane de acelaşi sex pentru a atrage atenţia asupra lor.

Doctorul Zanna Clay, de la Universitatea Emory din Atlanta, SUA, a studiat timp de 5 ani sunetele emise de exemplarele din specia Pan paniscus (bonobo sau cimpanzeii pitici) de la rezervaţia Lola Ya Bonobo din Congo. Astfel, s-a constat că femelele par să fie conştiente de publicul lor, motiv pentru care scot sunete şi mai puternice atunci când femela alfa (cea cu rangul cel mai înalt în ierarhia grupului) este în apropiere.

Concluzia specialiştilor este că aceste sunete produse în timpul activităţilor sexuale le pot ajuta pe femele să să urce pe scara socială. Legătura dintre femelele din această specie este cu atât mai importantă cu cât grupurile de bonobo (spre deosebire de cimpanzeii Pan troglodytes) nu sunt dominate de masculi. Tocmai de aceea femelele au recurs la un instrument strategic prin intermediul căruia să poată consolida relaţiile sociale şi ierahia în grup.



http://www.dailymail.co.uk/sciencet...-Female-bonobos-barsexual-impress-rivals.html
 
Este posibil sa fie facute doar de dragul pozelor ,situatie usor de suportat de animale dar ce te faci cu "frizurile sofisticate" ? Alea cer timp destul de mult si pozitii incomode pt bietul animal .
 
Atunci când Ludwig Beethoveen a compus celebrele simfonii, nu se gândea pesemne că pe lângă orchestrele şi rapsozii care îi vor interpreta notele se va afla şi un...câine.

Stăpânul finlandez al lui Petu, un patruped îndrăgostit de muzica lui Beethoveen, a postat o înregistrare devenită virală, după ce internauţii din lumea întreagă, aproape 500.000, s-au îndrăgostit de prestaţia lui Petu, care, pentru a interpreta, se foloseşte de labele din faţă şi, pentru puţină variaţie, şi de...bot.


 
Acum nu stiu izact daca e chiar panza de paianjen si daca ala e chiar un oras, dar imaginile sunt tari.

AGINI APOCALIPTICE: Un oraş din Australia, acoperit de pânze de păianjen FOTO


Pare o scenă ruptă din filmele de groază. Un oraş din Australia este acoperit aproape în întregime de pânze de păianjen.

Din cauza inundaţiilor, aceştia şi-au ţesut plasele în copaci şi arbuşti. Au făcut-o cât timp locuitorii oraşului au fost evacuaţi din calea apelor.

La întoarecere, aceştia au găsit arborii înveliţi în pânze şi ierburile înalte acoperite parcă de mătase.

Citeste mai mult pe REALITATEA.NET: http://www.realitatea.net/imagini-a...ze-de-paianjen-foto_920857.html#ixzz1otumQ8dd

http://www.realitatea.net/imagini-a...coperit-de-panze-de-paianjen-foto_920857.html
 
Uite ce inteleigente pot fi veveritele.

Cat ii ia unei veverite sa invete la ce foloseste paiul din bautura? (Galerie foto)

O iubitoare de animale din Marea Britanie, obisnuita sa observe de la geam aveveritele venite sa se hraneasca in curtea casei sale, s-a gandit sa faca un experiment: a asezat in curte, pe o masa, un pahar de milkshake, initial fara pai, dupa care dotat cu un pai, analizandu-le comportamentul.

Daca, initial, o veverita a incercat sa bea din bautura inaltandu-se pe labute, in decurs de doua ore a inteles la ce foloseste paiul, relateaza Daily Mail.

Intre timp pricepuse ca merita efortul, gustand din licoare.

Tot ce a vrut sa faca Allison Carrick, in varsta de 30 de ani, din Stubbington, Hampshire, a fost sa testeze inteligenta veveritelor.

Nu a fost deloc dezamagita, nici ea, nici fiica ei de patru ani, cu care a observat indeaproape intregul spectacol.

Pentru poze, merita deschis linkul http://www.ziare.com/funny/animale-...oseste-paiul-din-bautura-galerie-foto-1155599
 
Back
Top