anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Vreti sa stiti ce maca o brosca testoasa?
Gasiti aici : http://www.animalzoo.ro/de-stiut-ce-papa-broscuta-testoasa/
Curiozitati despre animale
- Thread starter anuk
- Start date
Vreti sa stiti ce maca o brosca testoasa?
Gasiti aici : http://www.animalzoo.ro/de-stiut-ce-papa-broscuta-testoasa/
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Nu mi-am imaginat ca un castor poate fi agresiv,se pare insa ca m-am inselat.
Un castor din Belarus a ucis un pescar care vroia sa-i faca o poza, e drept ca animalul s-a simtit ameninta deoarece pescarul vroia sa-l prinda.
Amanunte interesante,cum ar fi marimea castorilor ,undeva la 1 m, puteti citi aici : http://www.animalzoo.ro/un-pescar-a-murit-in-urma-atacului-unui-castor-video/
Un castor din Belarus a ucis un pescar care vroia sa-i faca o poza, e drept ca animalul s-a simtit ameninta deoarece pescarul vroia sa-l prinda.
Amanunte interesante,cum ar fi marimea castorilor ,undeva la 1 m, puteti citi aici : http://www.animalzoo.ro/un-pescar-a-murit-in-urma-atacului-unui-castor-video/
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Atlasul creaturilor ciudate: 13 animale despre care nu ştiai că există
Uneori viaţa capătă cele mai ciudate forme şi de multe ori noi nici nu aflăm asta. De cele mai multe ori nu reuşim să observăm, să ne informăm sau să fim atenţi la ea şi trecem cu vedea vietăţile uimitoare alături de care trăim pe Terra. De fapt, nici dacă am avea timpul şi resursele necesare, tot nu am avea posibilitatea să ne întâlnim cu toate speciile de animale cunoscute. Tocmai de aceea am creat această listă a unor animale pe care nu toată lumea le ştie şi pe care nu prea avem şanse să la întâlnim. Fie că sunt bizare şi au comportamente ce nu ne permit să le observăm în libertate, fie că sunt pe cale de dispariţie, fiecare dintre animalele amintite mai jos au ceva unic şi cu adevărat fascinant.
Babirusa
Babirusa face parte din familia Suidae (din care fac parte şi porcii) şi poate fi găsit în pădurile din Indonezia, mai exact în insulele Sulawesi, Togian, Sula şi Buru.
Numit şi porcul cerb, Babirusa este cunoscut mai ales pentru colţii săi spectaculoşi. La masculi, caninii superiori cresc în sus pătrunzând prin piele şi curbându-se înapoi către frunte. Şi caninii inferiori sunt destul de dezvoltaţi şi cresc în sus. În schimb, în rândul femelelor caninii fie lipsesc, fie au dimensiuni reduse.
În cazul în care masculii nu îşi rup colţii, lucru care se poate realiza în timpul activităţilor cotidiene, aceştia vor continua să crească până când le vor face răni sau le vor penetra craniul.
Din cauză că babirusa nu are os rostral, el nu poate săpa cu râtul în pământ ci doar noroi. Pentru că babirusa este un omnivor, dieta sa include frunze, nuci, fructe, rădăcini şi resturi animale.
În general, masculii sunt solitari, spre deosebire de femele care, împreună cu puii lor, pot forma grupuri de peste 80 de indivizi.
În Indonezia, înfăţişarea lui babirusa a inspirat folclorul şi confecţionarea unor măşti demonice care le seamănă. Deşi porcul cerb este protejat prin lege, braconajul continuă să îi ameninţe existenţa.
Tatuul pitic argentinian
Dacă îi excludem coada, acest mic animăluţ are o lungime între 9 şi 11,5 centimetri. În ciuda aspectului său fragil, graţie ghearelor sale mari, el se poate îngropa sub pământ în câteva secunde. De fapt, ca animal nocturn solitar, el petrece cel mai mult timp sub pământ, de preferat în apropierea muşuroaielor de furnici pentru a beneficia continuu de surse de hrană. Pe lângă furnici şi larve, dieta lui mai conţine şi viermi, şerpi, rădăcini şi plante.
Se crede că tatuul pitic argentinian este pe cale de dispariţie, însă oamenii de ştiinţă ştiu atât de puţine lucruri despre el încât nu se ştie sigur în ce stare se află populaţia.
Fossa
Cryptoprocta ferox este un mamifer endemic din Madagascar. De fapt, Foss este cel mai mare mamifer carnivor de pe insulă. Masculii pot atinge o lungime de 70–80 cm şi o greutate între 5,5–8,6 kg, fiind ceva mai mari decât femelele.
Peste 50% din dieta sa este alcătuită din lemuri, primate endemice, şopârle, rozătoare sau păsări.
Fossa este unul dintre acele animale care sunt active şi ziua şi noaptea şi care nu revin să se odihnească de două ori în acelaşi loc, excepţie făcând mama cu puii.
Deşi specia este considerată solitară, o publicaţie din 2009 raporta un eveniment mai puţin obişnuit: un grup format din trei masculi au cooperat pentru a vâna un lemur, iar după captură au împărţit prada.
Fossele comunică folosind mirosul şi semnale sonore sau vizuale. Ele torc şi produc strigăte atunci când se simt ameninţate, iar în timpul împerecherii (care de obicei se realizează în copaci) femelele miaună, iar masculii emit un sunet specific atunci când îşi găsesc partenere.
De asemenea, folosind glandele din zona posterioară, ele îşi marchează teritoriul, pietrele şi copacii din apropiere. În plus, s-a constat că aceste animale comunică prin limbajul corpului şi al feţei, însă oamenii de ştiinţă încă realizează cercetări în acest domeniu cu scopul de a desluşi misterele din spatele acestui tip de comunicare.
Gazela-girafă
Această antilopă cu aspect de gazelă uimeşte şi încântă pe toată lumea cu urechile şi ochii ei mari, dar şi gâtul său lung ca de girafă. Corpul său nu este foarte mare, masculul având o lungime de 90 - 140 cm şi o masă de 45 - 50 de kilograme, în timp ce femela măsoară în jur de 80-100 cm lungime şi cântăreşte cam 31 kg.
Ea trăieşte în zonele aride din sudul şi centrul Etiopiei, în Somalia, Kenya şi nord-estul Tanzaniei.
Aparte este modul în care Litocranius walleri îşi procură hrana. Mai exact, pentru a ajunge la frunze (în general cele de acacia) ea se ridică pe membrele posterioare, luând poziţia verticală.
Pe de altă parte această gazelă pare să nu aibă nevoie de apă, fiindu-i suficientă cea pe care o primeşte din plantele pe care le consumă. Ca urmare a acestui lucru, uimitorul animal poate supravieţui în medii foarte uscate.
Şobolanul-cârtiţă golaş
Heterocephalus glaber este un rozător mic (de dimensiunea unei ceşcuţe de cafea) originar din Africa de Est. Pentru că el este lipsit de blană, dar nu şi de mustăţi, putem spune că seamănă cu un fel de morsă în miniatură.
Aceste mamifere locuiesc în colonii mari, precum insectele. La fel ca la furnici, câţiva zeci de şobolani-cârtiţă golaşi locuiesc împreună în colonii şi se „închină” unei regine, un animal dominant. Aşa cum bănuiţi deja, doar regina este purtătoare de pui, restul membrilor fiind lucrători care sapă viziuni cu ajutorul dinţilor proeminenţi, asigurând totodată necesarul de alimente (rădăcini). De asemenea, spre deosebire de restul membrilor din colonie, care cântăresc aproximativ 30-35 de grame, regina este mult mai mare, cântărind peste 50 de grame. Spre deosebire de ei, alte tipuri de şobolani-cârtiţă locuiesc în grupuri restrânse, ca nişte familii.
Altă caracteristică interesantă a acestor mici mamifere este longevitatea. Potrivit oamenilor de ştiinţă, un şobolan-cârtiţă golaş are o viaţă extrem de lungă, supravieţuind uneori timp de 28 de ani. Mai mult, se pare că aceste vieţuitoare nu sunt niciodată atinse de cancer.
Markhor
Cu adevărat o apariţie spectaculoasă este cea a Markhor-ului, un splendid membru al familiei de capre sălbatice. Capra falconeri este un animal care se găseşte în zonele muntoase puţin accesibile din Afganistan, Pakistan, nordul Indiei, Uzbekistan şi Tajikistan.
Potrivit rapoartelor publicate de IUCN (International Union for Conservation of Nature), specia este pe cale de dispariţie. Acum, se speculează că în sălbăticie ar mai exista doar 2.500 de indivizi maturi, însă populaţia scade de la o generaţie la alta cu 20%.
Trăind în grupuri restrânse de aproximativ 3 membri, ei sunt activi mai mult dimineaţa foarte devreme sau seara târziu. În general, masculul este solitar, excepţie făcând perioadele de împerechere. Aspectul lor fizic este de-a dreptul impunător şi uimitor, ei având coarnele spiralate şi blana lungă în zona bărbiei, a pieptului şi a cozii.
Totodată, Markhor-ul este animalul naţional al Pakistanului, iar folclorul susţine că el poate omorî şi consuma un şarpe, cu toate că el este un ierbivor (care uneori se suie în arbori pentru a putea mânca multe frunze). Prin urmare, atunci când el mestecă iar mâncarea regurgitată, elimină pe gură o substanţă ca o spumă care ajunge pe pământ şi se usucă. Localnicii caută această spumă întărită considerând că ea poate extrage veninul de şarpe din răni.
Maimuţele din genul Rhinopithecus
Aceste maimuţe sunt originare din Asia, iar cea mai nouă specie de maimuţe din acest gen este Rhinopithecus strykeri, care în dialectul local este numită „mey nwoah”, adică „maimuţa cu faţa îndreptată spre cer”. Atunci când plouă, localnicii identifică cu uşurinţă maimuţele deoarece ele stau cu capul între genunchi, pentru a nu le intra picături de ploaie în nas. În cazul în care nu se feresc, ploaia le pătrunde în nas şi le face să strănute.
Maimuţele din genul Rhinopithecus trăiesc în grupuri foarte mari, de până la 600 de membri şi îşi duc viaţă în copaci. Cât despre comunicare, ele folosesc semnale sonore specifice pe care le produc fie individual, fie în cor.
Lupul cu coamă
Lupul cu coamă are un aspect asemănător cu cel al unei vulpi, însă picioarele sale sunt incredibil de lungi ajutându-l să vadă prada peste iarba înaltă din America de Sud.
Ca animale de pradă, ei vânează în special noaptea sau dimineaţa devreme, în timp ce zilele şi le petrec moţăind în desişuri. Spre deosebire de alţi lupi care trăiesc în haite, lupii cu coamă sunt solitari. Chiar dacă masculul şi femela împart acelaşi teritoriu, ei sunt independenţi unul de celălalt, singura excepţie având loc în sezonul de împerechere.
Deşi, mare parte din dieta lui este alcătuită din fructe (preferatele lui fiind lobeira sau fructul lupului, o rudă a roşiei), lupul cu coamă se va mulţumi şi cu păsări atunci când acestea îi ies în cale.
Muntiacul roşu sau indian
Acest animal omnivor din Asia se hrăneşte cu iarbă, fructe, seminţe, ouă, dar şi cu animale mici. De asemenea, există şi cazuri în care adoptă un comportament necrofag.
Atunci când se simte ameninţat sau când se află în situaţii stresante acest animal emite sunete asemănătoare cu un lătrat. Uneori, animalele emit aceste sunete chiar şi timp de o oră şi chiar şi atunci când pericolul a dispărut.
Când vine vorba de teritoriul lor, masculii devin foarte agresivi şi se luptă între ei folosindu-şi coarnele şi caninii.
Elaphodus cephalophus sau cerbul „cu ciuf”
Acest animal ce trăieşte în centrul Chinei şi în nord-estul Birmaniei este un cerb mic caracterizat printr-un „ciuf” proeminent în vârful capului şi canini mari. O rudă apropiată a muniacului, cerbul „cu ciuf” este vegetarian, consumând fructe şi iarbă.
Animalul este extrem de timid şi preferă să trăiască în păduri unde să se poată camufla cu uşurinţă. De asemenea el este solitar, rare fiind ocaziile când sunt observate perechi care convieţuiesc. În ciuda frumuseţii sale, animalul nu a fost studiat suficient de mult şi nu se cunosc prea multe informaţii despre comportamentul său.
Centurio senex sau liliacul cu riduri
Este o vieţuitoare ce trăieşte în America Centrală. Studiat în ultimii ani de oamenii de ştiinţă, liliacul prezintă o forma a craniului care-i permite să posede cea mai puternică muşcătură dintre toate speciile de lilieci. Deşi el cântăreşte doar 17 grame posedă o muşcătură a carei forţă este cu 20 % mai puternică decât a oricărei alte specii de liliac cu dimensiuni similare. Liliacul Centurio senex are un craniu foarte scurt şi lat, forma capului şi a maxilarelor sale intrigându-i de mult timp pe cercetătorii care l-au studiat.
El poate fi identificat uşor datorită feţei sale lipsită de blană şi a pielii „ridate” care este mai pronunţată în cazul masculilor, decât al femelelor.
Pyura chilensis
Pyura chilensis este o creatură bizară care trăieşte pe coasta pacifică a Americii de Sud. Animalul este complet imobil ca o piatră, şi se hrăneşte prin absorbţia apei din care filtrează microorganismele. La naştere animalul este mascul, pentru ca la maturitate să devină hermafrodit. În general, reproducerea se realizează prin eliberarea spermatozoizilor şi a ovulelor în apa din jur, unde are loc fecundarea. Totuşi, atunci când sunt alături de alţi indivizi din aceeaşi specie, animalele preferă să adopte fecundarea încrucişată, proces mult mai eficient decât autofecundarea.
Mara de Patagonia
Numit şi Marele Mara sau iepurele/porcuşorul de Patagonia, acest rozător semănător iepurelui trăieşte în centrul Argenitinei. Aceşti ierbivori monogami trăiesc în grupuri doarte mari, de până la 70 de membri, presperând astfel departe de prădători.
Uneori viaţa capătă cele mai ciudate forme şi de multe ori noi nici nu aflăm asta. De cele mai multe ori nu reuşim să observăm, să ne informăm sau să fim atenţi la ea şi trecem cu vedea vietăţile uimitoare alături de care trăim pe Terra. De fapt, nici dacă am avea timpul şi resursele necesare, tot nu am avea posibilitatea să ne întâlnim cu toate speciile de animale cunoscute. Tocmai de aceea am creat această listă a unor animale pe care nu toată lumea le ştie şi pe care nu prea avem şanse să la întâlnim. Fie că sunt bizare şi au comportamente ce nu ne permit să le observăm în libertate, fie că sunt pe cale de dispariţie, fiecare dintre animalele amintite mai jos au ceva unic şi cu adevărat fascinant.
Babirusa
Babirusa face parte din familia Suidae (din care fac parte şi porcii) şi poate fi găsit în pădurile din Indonezia, mai exact în insulele Sulawesi, Togian, Sula şi Buru.
Numit şi porcul cerb, Babirusa este cunoscut mai ales pentru colţii săi spectaculoşi. La masculi, caninii superiori cresc în sus pătrunzând prin piele şi curbându-se înapoi către frunte. Şi caninii inferiori sunt destul de dezvoltaţi şi cresc în sus. În schimb, în rândul femelelor caninii fie lipsesc, fie au dimensiuni reduse.
În cazul în care masculii nu îşi rup colţii, lucru care se poate realiza în timpul activităţilor cotidiene, aceştia vor continua să crească până când le vor face răni sau le vor penetra craniul.
Din cauză că babirusa nu are os rostral, el nu poate săpa cu râtul în pământ ci doar noroi. Pentru că babirusa este un omnivor, dieta sa include frunze, nuci, fructe, rădăcini şi resturi animale.
În general, masculii sunt solitari, spre deosebire de femele care, împreună cu puii lor, pot forma grupuri de peste 80 de indivizi.
În Indonezia, înfăţişarea lui babirusa a inspirat folclorul şi confecţionarea unor măşti demonice care le seamănă. Deşi porcul cerb este protejat prin lege, braconajul continuă să îi ameninţe existenţa.
Tatuul pitic argentinian
Dacă îi excludem coada, acest mic animăluţ are o lungime între 9 şi 11,5 centimetri. În ciuda aspectului său fragil, graţie ghearelor sale mari, el se poate îngropa sub pământ în câteva secunde. De fapt, ca animal nocturn solitar, el petrece cel mai mult timp sub pământ, de preferat în apropierea muşuroaielor de furnici pentru a beneficia continuu de surse de hrană. Pe lângă furnici şi larve, dieta lui mai conţine şi viermi, şerpi, rădăcini şi plante.
Se crede că tatuul pitic argentinian este pe cale de dispariţie, însă oamenii de ştiinţă ştiu atât de puţine lucruri despre el încât nu se ştie sigur în ce stare se află populaţia.
Fossa
Cryptoprocta ferox este un mamifer endemic din Madagascar. De fapt, Foss este cel mai mare mamifer carnivor de pe insulă. Masculii pot atinge o lungime de 70–80 cm şi o greutate între 5,5–8,6 kg, fiind ceva mai mari decât femelele.
Peste 50% din dieta sa este alcătuită din lemuri, primate endemice, şopârle, rozătoare sau păsări.
Fossa este unul dintre acele animale care sunt active şi ziua şi noaptea şi care nu revin să se odihnească de două ori în acelaşi loc, excepţie făcând mama cu puii.
Deşi specia este considerată solitară, o publicaţie din 2009 raporta un eveniment mai puţin obişnuit: un grup format din trei masculi au cooperat pentru a vâna un lemur, iar după captură au împărţit prada.
Fossele comunică folosind mirosul şi semnale sonore sau vizuale. Ele torc şi produc strigăte atunci când se simt ameninţate, iar în timpul împerecherii (care de obicei se realizează în copaci) femelele miaună, iar masculii emit un sunet specific atunci când îşi găsesc partenere.
De asemenea, folosind glandele din zona posterioară, ele îşi marchează teritoriul, pietrele şi copacii din apropiere. În plus, s-a constat că aceste animale comunică prin limbajul corpului şi al feţei, însă oamenii de ştiinţă încă realizează cercetări în acest domeniu cu scopul de a desluşi misterele din spatele acestui tip de comunicare.
Gazela-girafă
Această antilopă cu aspect de gazelă uimeşte şi încântă pe toată lumea cu urechile şi ochii ei mari, dar şi gâtul său lung ca de girafă. Corpul său nu este foarte mare, masculul având o lungime de 90 - 140 cm şi o masă de 45 - 50 de kilograme, în timp ce femela măsoară în jur de 80-100 cm lungime şi cântăreşte cam 31 kg.
Ea trăieşte în zonele aride din sudul şi centrul Etiopiei, în Somalia, Kenya şi nord-estul Tanzaniei.
Aparte este modul în care Litocranius walleri îşi procură hrana. Mai exact, pentru a ajunge la frunze (în general cele de acacia) ea se ridică pe membrele posterioare, luând poziţia verticală.
Pe de altă parte această gazelă pare să nu aibă nevoie de apă, fiindu-i suficientă cea pe care o primeşte din plantele pe care le consumă. Ca urmare a acestui lucru, uimitorul animal poate supravieţui în medii foarte uscate.
Şobolanul-cârtiţă golaş
Heterocephalus glaber este un rozător mic (de dimensiunea unei ceşcuţe de cafea) originar din Africa de Est. Pentru că el este lipsit de blană, dar nu şi de mustăţi, putem spune că seamănă cu un fel de morsă în miniatură.
Aceste mamifere locuiesc în colonii mari, precum insectele. La fel ca la furnici, câţiva zeci de şobolani-cârtiţă golaşi locuiesc împreună în colonii şi se „închină” unei regine, un animal dominant. Aşa cum bănuiţi deja, doar regina este purtătoare de pui, restul membrilor fiind lucrători care sapă viziuni cu ajutorul dinţilor proeminenţi, asigurând totodată necesarul de alimente (rădăcini). De asemenea, spre deosebire de restul membrilor din colonie, care cântăresc aproximativ 30-35 de grame, regina este mult mai mare, cântărind peste 50 de grame. Spre deosebire de ei, alte tipuri de şobolani-cârtiţă locuiesc în grupuri restrânse, ca nişte familii.
Altă caracteristică interesantă a acestor mici mamifere este longevitatea. Potrivit oamenilor de ştiinţă, un şobolan-cârtiţă golaş are o viaţă extrem de lungă, supravieţuind uneori timp de 28 de ani. Mai mult, se pare că aceste vieţuitoare nu sunt niciodată atinse de cancer.
Markhor
Cu adevărat o apariţie spectaculoasă este cea a Markhor-ului, un splendid membru al familiei de capre sălbatice. Capra falconeri este un animal care se găseşte în zonele muntoase puţin accesibile din Afganistan, Pakistan, nordul Indiei, Uzbekistan şi Tajikistan.
Potrivit rapoartelor publicate de IUCN (International Union for Conservation of Nature), specia este pe cale de dispariţie. Acum, se speculează că în sălbăticie ar mai exista doar 2.500 de indivizi maturi, însă populaţia scade de la o generaţie la alta cu 20%.
Trăind în grupuri restrânse de aproximativ 3 membri, ei sunt activi mai mult dimineaţa foarte devreme sau seara târziu. În general, masculul este solitar, excepţie făcând perioadele de împerechere. Aspectul lor fizic este de-a dreptul impunător şi uimitor, ei având coarnele spiralate şi blana lungă în zona bărbiei, a pieptului şi a cozii.
Totodată, Markhor-ul este animalul naţional al Pakistanului, iar folclorul susţine că el poate omorî şi consuma un şarpe, cu toate că el este un ierbivor (care uneori se suie în arbori pentru a putea mânca multe frunze). Prin urmare, atunci când el mestecă iar mâncarea regurgitată, elimină pe gură o substanţă ca o spumă care ajunge pe pământ şi se usucă. Localnicii caută această spumă întărită considerând că ea poate extrage veninul de şarpe din răni.
Maimuţele din genul Rhinopithecus
Aceste maimuţe sunt originare din Asia, iar cea mai nouă specie de maimuţe din acest gen este Rhinopithecus strykeri, care în dialectul local este numită „mey nwoah”, adică „maimuţa cu faţa îndreptată spre cer”. Atunci când plouă, localnicii identifică cu uşurinţă maimuţele deoarece ele stau cu capul între genunchi, pentru a nu le intra picături de ploaie în nas. În cazul în care nu se feresc, ploaia le pătrunde în nas şi le face să strănute.
Maimuţele din genul Rhinopithecus trăiesc în grupuri foarte mari, de până la 600 de membri şi îşi duc viaţă în copaci. Cât despre comunicare, ele folosesc semnale sonore specifice pe care le produc fie individual, fie în cor.
Lupul cu coamă
Lupul cu coamă are un aspect asemănător cu cel al unei vulpi, însă picioarele sale sunt incredibil de lungi ajutându-l să vadă prada peste iarba înaltă din America de Sud.
Ca animale de pradă, ei vânează în special noaptea sau dimineaţa devreme, în timp ce zilele şi le petrec moţăind în desişuri. Spre deosebire de alţi lupi care trăiesc în haite, lupii cu coamă sunt solitari. Chiar dacă masculul şi femela împart acelaşi teritoriu, ei sunt independenţi unul de celălalt, singura excepţie având loc în sezonul de împerechere.
Deşi, mare parte din dieta lui este alcătuită din fructe (preferatele lui fiind lobeira sau fructul lupului, o rudă a roşiei), lupul cu coamă se va mulţumi şi cu păsări atunci când acestea îi ies în cale.
Muntiacul roşu sau indian
Acest animal omnivor din Asia se hrăneşte cu iarbă, fructe, seminţe, ouă, dar şi cu animale mici. De asemenea, există şi cazuri în care adoptă un comportament necrofag.
Atunci când se simte ameninţat sau când se află în situaţii stresante acest animal emite sunete asemănătoare cu un lătrat. Uneori, animalele emit aceste sunete chiar şi timp de o oră şi chiar şi atunci când pericolul a dispărut.
Când vine vorba de teritoriul lor, masculii devin foarte agresivi şi se luptă între ei folosindu-şi coarnele şi caninii.
Elaphodus cephalophus sau cerbul „cu ciuf”
Acest animal ce trăieşte în centrul Chinei şi în nord-estul Birmaniei este un cerb mic caracterizat printr-un „ciuf” proeminent în vârful capului şi canini mari. O rudă apropiată a muniacului, cerbul „cu ciuf” este vegetarian, consumând fructe şi iarbă.
Animalul este extrem de timid şi preferă să trăiască în păduri unde să se poată camufla cu uşurinţă. De asemenea el este solitar, rare fiind ocaziile când sunt observate perechi care convieţuiesc. În ciuda frumuseţii sale, animalul nu a fost studiat suficient de mult şi nu se cunosc prea multe informaţii despre comportamentul său.
Centurio senex sau liliacul cu riduri
Este o vieţuitoare ce trăieşte în America Centrală. Studiat în ultimii ani de oamenii de ştiinţă, liliacul prezintă o forma a craniului care-i permite să posede cea mai puternică muşcătură dintre toate speciile de lilieci. Deşi el cântăreşte doar 17 grame posedă o muşcătură a carei forţă este cu 20 % mai puternică decât a oricărei alte specii de liliac cu dimensiuni similare. Liliacul Centurio senex are un craniu foarte scurt şi lat, forma capului şi a maxilarelor sale intrigându-i de mult timp pe cercetătorii care l-au studiat.
El poate fi identificat uşor datorită feţei sale lipsită de blană şi a pielii „ridate” care este mai pronunţată în cazul masculilor, decât al femelelor.
Pyura chilensis
Pyura chilensis este o creatură bizară care trăieşte pe coasta pacifică a Americii de Sud. Animalul este complet imobil ca o piatră, şi se hrăneşte prin absorbţia apei din care filtrează microorganismele. La naştere animalul este mascul, pentru ca la maturitate să devină hermafrodit. În general, reproducerea se realizează prin eliberarea spermatozoizilor şi a ovulelor în apa din jur, unde are loc fecundarea. Totuşi, atunci când sunt alături de alţi indivizi din aceeaşi specie, animalele preferă să adopte fecundarea încrucişată, proces mult mai eficient decât autofecundarea.
Mara de Patagonia
Numit şi Marele Mara sau iepurele/porcuşorul de Patagonia, acest rozător semănător iepurelui trăieşte în centrul Argenitinei. Aceşti ierbivori monogami trăiesc în grupuri doarte mari, de până la 70 de membri, presperând astfel departe de prădători.
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Daca nu avem ocazia sa vedem " pe viu" macar sa ne bucuram ochii cu imagini de-a dreptul spectaculoase
Coloraţi în cele mai nebuneşti culori, uneori în nuanţe atât de aprinse încât par făcuţi din plastic fluorescent; cu pete, cu dungi, cu buline, cu forme pline de detalii bizare, având înfăţişarea unor opere de artă psihedelică, alcătuiesc, printre grupurile de animale ale lumii, unul dintre cele mai strălucitoare şi spectaculoase. Înfăţişarea lor farmecă şi uluieşte privirea, obosind-o aproape prin intensitatea efectului vizual pe care îl provoacă, dar, cu cât vezi mai mulţi, cu atât ai mai vrea să vezi. Aşa sunt mulţi dintre membrii acestui „club” - un grup de melci marini fără cochilie, cunoscuţi sub numele de nudibranchiaţi. Nu e nevoie să ne credeţi pe cuvânt - uitaţi-vă la poze.
Coloraţi în cele mai nebuneşti culori, uneori în nuanţe atât de aprinse încât par făcuţi din plastic fluorescent; cu pete, cu dungi, cu buline, cu forme pline de detalii bizare, având înfăţişarea unor opere de artă psihedelică, alcătuiesc, printre grupurile de animale ale lumii, unul dintre cele mai strălucitoare şi spectaculoase. Înfăţişarea lor farmecă şi uluieşte privirea, obosind-o aproape prin intensitatea efectului vizual pe care îl provoacă, dar, cu cât vezi mai mulţi, cu atât ai mai vrea să vezi. Aşa sunt mulţi dintre membrii acestui „club” - un grup de melci marini fără cochilie, cunoscuţi sub numele de nudibranchiaţi. Nu e nevoie să ne credeţi pe cuvânt - uitaţi-vă la poze.
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Unii nu cresc mai mari de 2 cm, în vreme ce Hexabranchus sanguineus, numit popular „dansatoarea spaniolă” (uitaţi-la clipul video de mai jos şi veţi înţelege de ce i s-a dat acest nume frumos) este uriaşul (uriaşa?) grupului: poate ajunge la 60 cm.
[/
[URL=http://s1296.photobucket.com/user/bestmamik1/media/EU1/shutterstock-92600044_zpsff8efc45.jpg.html]
Există două tipuri de nudibranchiaţi: unii au pe spate, spre partea posterioară, nişte „tufe” ramificate ce reprezintă branhiile, organele prin care aceste moluşte respiră. De aici provine numele de nudibranhiaţi - „cu branhiile goale”, cum ar veni, pentru că branhiile lor sunt expuse.
[/[URL=http://s1296.photobucket.com/user/bestmamik1/media/EU1/shutterstock-92600044_zpsff8efc45.jpg.html]
Există două tipuri de nudibranchiaţi: unii au pe spate, spre partea posterioară, nişte „tufe” ramificate ce reprezintă branhiile, organele prin care aceste moluşte respiră. De aici provine numele de nudibranhiaţi - „cu branhiile goale”, cum ar veni, pentru că branhiile lor sunt expuse.
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Celălalt tip de nudibranhiaţi are spatele acoperit cu proeminenţe numite papile dorsale (sau, colectiv, cerata), care măresc suprafaţa corpului şi contribuie astfel la schimbul de gaze din procesul respiraţiei. La aceşti nudibranchiaţi, sistemul digestiv se extinde şi în interiorul papilelor dorsale.
\
Ochii acestor animale sunt capabili de abia ceva mai mult decât să distingă lumina de întuneric; nu sunt vizibili la exterior, căci sunt înfundaţi în masa moale a corpului şi sunt alcătuiţi dintr-o lentilă minusculă şi câţiva fotoreceptori. Nudibranhiaţii percep mai complex mediul cu ajutorul tentaculelor cefalice, cu care simt stimulii tactili şi chimici, şi al rinoforelor - organe de simţ specializate pentru perceperea mirosurilor.
Toţi nudibranhiaţii cunoscuţi sunt carnivori; toţi mănâncă felurite nevertebrate marine, dar fiecare specie are preferinţele ei. Unii mănâncă spongieri (bureţi), alţii hidrozoare (animale marine înrudite cu meduzele şi coralii), alţii briozoare (nişte mărunte nevertebrate marine, sedentare, care cresc în colonii, asemănătoare cu cele ale coralilor); alţii înfulecă anemone de mare, tunicate, crustacee... Unii nudibranhiaţi sunt extrem de specializaţi în ceea ce priveşte prada: de exemplu, Glaucus atlanticus se hrăneşte cu un hidrozoar numit corabia portugheză, o ciudată creatură marină cu lungi tentacule urticante, primejdioasă pentru oameni, deoarece veninul eliberat, la atingere, din aceste tentacule produce leziuni foarte dureroase ale pielii şi, în unele cazuri, reacţii alergice grave ori chiar deces.
Există şi specii de nudibranhiaţi care se hrănesc cu alţi nudibranhiaţi ori cu ouăle acestora, iar câteva sunt canibale, consumându-şi fraţii de aceeaşi specie, când îi prind.
Unele specii înfăţişează nişte adaptări cu adevărat extraordinare. De pildă, Pteraeolidia ianthina foloseşte „alimentarea cu energie solară”. Melcul se hrăneşte cu hidrozoare care găzduiesc, în corpul lor, zooxantele, nişte organisme unicelulare capabile de fotosinteză. Mâncând hidrozoarul, nudibranhiatul Pteraeolidia ianthina înghite şi zooxantelele cu care acesta trăia în simbioză, dar nu le digeră, ci le pune la treabă în folosul său. Zooxantelele îşi croiesc drum prin organismul melcului marin până în papilele dorsale ale acestuia (cerata), unde se instalează şi continuă să se ocupe de fotosinteză: sintetizează substanţe organice – în speţă zaharuri – folosind ca sursă de energie lumina solară. Iar nudibranhiatul se alege astfel cu o „fabrică” proprie de zaharuri, pe care le utilizează în propriul său metabolism.
Pierzându-şi cochilia protectoare, în cursul evoluţiei, nudibranhiaţii şi-au dezvoltat alte sisteme de apărare. Unii dintre ei sunt capabili să se camufleze, imitând culorile şi texturile mediului din jur. Alţii, dimpotrivă, ies în evidenţă în modul cel mai bătător la ochi, prin culorile lor stridente şi desenele contrastante. Se consideră că aceştia din urmă manifestă o aşa-numită coloraţie aposematică: o etalare de culori şocantă care avertizează prădătorii că melcii cu pricina nu sunt buni de mâncat.
Unii dintre ei sunt toxici. Unele specii produc ele însele toxine, altele concentrează în corpul lor toxine provenite din animalele cu care se hrănesc, de exemplu spongieri (bureţi) toxici. Alţii secretă, prin epidermă, un mucus acid, de îndată ce sunt atinşi.
Unii dintre nudibranhiaţii echipaţi cu papile dorsale au o altă armă redutabilă: în vârful acestor papile se găsesc celule urticante numite nematociste. Dacă se încumetă cineva să atace un astfel de nudibranhiat, va avea parte de o senzaţie usturătoare aşa de dezagreabilă, încât va renunţa să mănânce o hrană atât de neplăcută şi va învăţa ca altădată să nu mai încerce cu o moluscă din specia respectivă. Interesant este că aceste nematociste sunt un fel de „pradă de război”: provin de la alte animale, pe care nudibranhiatul le-a mâncat. Unele hidrozoare (precum amintita corabie portugheză) au pe tentacule asemenea celule urticante, menite să le apere de prădători, dar care, din păcate pentru hidrozoarul cu pricina, nu funcţionează împotriva oricărui prădător. Există nudibranhiaţi cu adaptări atât de desăvârşite, încât nu numai că mănâncă fără probleme asemenea creaturi, dar le iau şi „armele”, ca să le folosească ei. Nematocistele trec prin tractul digestiv al nudibranhiatului fără a-l vătăma, rămânând şi ele absolut nevătămate (cum reuşeşte melcul asta, nu se ştie) şi călătoresc prin corp până în vârful papilelor dorsale, unde rămân să-şi îndeplinească rolul lor obişnuit: să-şi apere posesorul, fulgerând un eventual atacator cu o senzaţie de usturime care să-l înveţe minte.
Flabellina iodinea, din imaginea de mai jos, specie numită popular „şalul spaniol”, are, în vârful papilelor dorsale portocalii, asemenea nematociste, preluate de la anemonele de mare şi alte creaturi marine cu care se hrăneşte. Aici puteţi vedea cât de eficient foloseşte „şalul spaniol” aceste arme, împreună cu alte mecanisme de apărare - coloraţia sa de avertizare şi nişte mişcări anume, care transmit eventualilor prădători un semnal clar: „Lasă-mă în pace!”
La alte specii înzestrate cu cerata, acestea sunt folosite ca momeli înşelătoare: dacă este muşcat de un prădător, melcul se lipseşte de o astfel de papilă, care însă se zvârcoleşte singură, distrăgând atenţia prădătorului, în vreme ce nudibranhiatul scapă cu fuga (cât poate fugi de repede o astfel de creatură).
Aceşti melci marini sunt hermafrodiţi - fiecare individ are atât organe genitale mascule, cât şi femele. Dar nu recurg la autofecundare, ci se împerechează, făcând schimb de spermatozoizi; astfel, transferă gene de la un individ la altul, crescând diversitatea genofondului - un mod de a asigura sănătatea genetică a speciei.
Fiecare dintre ei, apoi, „devine mamă” şi depune ouă. Ouăle sunt şi ele nişte frumuseţi ale adâncurilor: depuse sub forma unor panglici gelatinoase, încreţite şi spiralate, uneori albe, alteori galbene, roşii sau roz, par nişte ciudaţi trandafiri ai mării, înfloriţi miraculos în lumea submarină.
Mai multe detalii f interesante gasiti aici :
http://www.descopera.ro/natura/1111...naturii-ametitorii-nudibranhiati-galerie-foto
\
Ochii acestor animale sunt capabili de abia ceva mai mult decât să distingă lumina de întuneric; nu sunt vizibili la exterior, căci sunt înfundaţi în masa moale a corpului şi sunt alcătuiţi dintr-o lentilă minusculă şi câţiva fotoreceptori. Nudibranhiaţii percep mai complex mediul cu ajutorul tentaculelor cefalice, cu care simt stimulii tactili şi chimici, şi al rinoforelor - organe de simţ specializate pentru perceperea mirosurilor.
Toţi nudibranhiaţii cunoscuţi sunt carnivori; toţi mănâncă felurite nevertebrate marine, dar fiecare specie are preferinţele ei. Unii mănâncă spongieri (bureţi), alţii hidrozoare (animale marine înrudite cu meduzele şi coralii), alţii briozoare (nişte mărunte nevertebrate marine, sedentare, care cresc în colonii, asemănătoare cu cele ale coralilor); alţii înfulecă anemone de mare, tunicate, crustacee... Unii nudibranhiaţi sunt extrem de specializaţi în ceea ce priveşte prada: de exemplu, Glaucus atlanticus se hrăneşte cu un hidrozoar numit corabia portugheză, o ciudată creatură marină cu lungi tentacule urticante, primejdioasă pentru oameni, deoarece veninul eliberat, la atingere, din aceste tentacule produce leziuni foarte dureroase ale pielii şi, în unele cazuri, reacţii alergice grave ori chiar deces.
Există şi specii de nudibranhiaţi care se hrănesc cu alţi nudibranhiaţi ori cu ouăle acestora, iar câteva sunt canibale, consumându-şi fraţii de aceeaşi specie, când îi prind.
Unele specii înfăţişează nişte adaptări cu adevărat extraordinare. De pildă, Pteraeolidia ianthina foloseşte „alimentarea cu energie solară”. Melcul se hrăneşte cu hidrozoare care găzduiesc, în corpul lor, zooxantele, nişte organisme unicelulare capabile de fotosinteză. Mâncând hidrozoarul, nudibranhiatul Pteraeolidia ianthina înghite şi zooxantelele cu care acesta trăia în simbioză, dar nu le digeră, ci le pune la treabă în folosul său. Zooxantelele îşi croiesc drum prin organismul melcului marin până în papilele dorsale ale acestuia (cerata), unde se instalează şi continuă să se ocupe de fotosinteză: sintetizează substanţe organice – în speţă zaharuri – folosind ca sursă de energie lumina solară. Iar nudibranhiatul se alege astfel cu o „fabrică” proprie de zaharuri, pe care le utilizează în propriul său metabolism.
Pierzându-şi cochilia protectoare, în cursul evoluţiei, nudibranhiaţii şi-au dezvoltat alte sisteme de apărare. Unii dintre ei sunt capabili să se camufleze, imitând culorile şi texturile mediului din jur. Alţii, dimpotrivă, ies în evidenţă în modul cel mai bătător la ochi, prin culorile lor stridente şi desenele contrastante. Se consideră că aceştia din urmă manifestă o aşa-numită coloraţie aposematică: o etalare de culori şocantă care avertizează prădătorii că melcii cu pricina nu sunt buni de mâncat.
Unii dintre ei sunt toxici. Unele specii produc ele însele toxine, altele concentrează în corpul lor toxine provenite din animalele cu care se hrănesc, de exemplu spongieri (bureţi) toxici. Alţii secretă, prin epidermă, un mucus acid, de îndată ce sunt atinşi.
Unii dintre nudibranhiaţii echipaţi cu papile dorsale au o altă armă redutabilă: în vârful acestor papile se găsesc celule urticante numite nematociste. Dacă se încumetă cineva să atace un astfel de nudibranhiat, va avea parte de o senzaţie usturătoare aşa de dezagreabilă, încât va renunţa să mănânce o hrană atât de neplăcută şi va învăţa ca altădată să nu mai încerce cu o moluscă din specia respectivă. Interesant este că aceste nematociste sunt un fel de „pradă de război”: provin de la alte animale, pe care nudibranhiatul le-a mâncat. Unele hidrozoare (precum amintita corabie portugheză) au pe tentacule asemenea celule urticante, menite să le apere de prădători, dar care, din păcate pentru hidrozoarul cu pricina, nu funcţionează împotriva oricărui prădător. Există nudibranhiaţi cu adaptări atât de desăvârşite, încât nu numai că mănâncă fără probleme asemenea creaturi, dar le iau şi „armele”, ca să le folosească ei. Nematocistele trec prin tractul digestiv al nudibranhiatului fără a-l vătăma, rămânând şi ele absolut nevătămate (cum reuşeşte melcul asta, nu se ştie) şi călătoresc prin corp până în vârful papilelor dorsale, unde rămân să-şi îndeplinească rolul lor obişnuit: să-şi apere posesorul, fulgerând un eventual atacator cu o senzaţie de usturime care să-l înveţe minte.
Flabellina iodinea, din imaginea de mai jos, specie numită popular „şalul spaniol”, are, în vârful papilelor dorsale portocalii, asemenea nematociste, preluate de la anemonele de mare şi alte creaturi marine cu care se hrăneşte. Aici puteţi vedea cât de eficient foloseşte „şalul spaniol” aceste arme, împreună cu alte mecanisme de apărare - coloraţia sa de avertizare şi nişte mişcări anume, care transmit eventualilor prădători un semnal clar: „Lasă-mă în pace!”
La alte specii înzestrate cu cerata, acestea sunt folosite ca momeli înşelătoare: dacă este muşcat de un prădător, melcul se lipseşte de o astfel de papilă, care însă se zvârcoleşte singură, distrăgând atenţia prădătorului, în vreme ce nudibranhiatul scapă cu fuga (cât poate fugi de repede o astfel de creatură).
Aceşti melci marini sunt hermafrodiţi - fiecare individ are atât organe genitale mascule, cât şi femele. Dar nu recurg la autofecundare, ci se împerechează, făcând schimb de spermatozoizi; astfel, transferă gene de la un individ la altul, crescând diversitatea genofondului - un mod de a asigura sănătatea genetică a speciei.
Fiecare dintre ei, apoi, „devine mamă” şi depune ouă. Ouăle sunt şi ele nişte frumuseţi ale adâncurilor: depuse sub forma unor panglici gelatinoase, încreţite şi spiralate, uneori albe, alteori galbene, roşii sau roz, par nişte ciudaţi trandafiri ai mării, înfloriţi miraculos în lumea submarină.
Mai multe detalii f interesante gasiti aici :
http://www.descopera.ro/natura/1111...naturii-ametitorii-nudibranhiati-galerie-foto
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
La prima vedere, acești fluturi par petalele unei flori exotice, multicolore.Natura nu conteneste sa ne uimesca 
Citiţi mai mult: SPECTACOLUL NATURII. Fluturi care par flori| GALERIE FOTO - Panorama > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/spe...flori-galerie-foto-1048691.html#ixzz2ZkyUVuga
EVZ.ro
Citiţi mai mult: SPECTACOLUL NATURII. Fluturi care par flori| GALERIE FOTO - Panorama > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/spe...flori-galerie-foto-1048691.html#ixzz2ZkyUVuga
EVZ.ro
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Acesta este Titanus giganteus, cea mai mare insectă din ordinul coleopter şi una dintre cele mai misterioase creaturi de pe planetă.
Potrivit oamenilor de ştiinţă, insecta, cunoscută sub numele de gândacul titan, poate avea o lungime de aproximativ 18 centimetri şi un maxilar atât de puternic încât este capabil să rupă un creion de lemn fără nicio problemă. Totuşi, în ciuda acestor caracteristici teribile, animalul nu prezintă un pericol pentru oameni.
Insecta se ascunde în selva din America de Sud, însă până acum nu au fost găsite larve ale acestei creaturi. Totuşi, specialiştii presupun că larvele au diametrul de 5 cm şi lungimea de până la 30 de cm şi judecând după găurile găsite în arborii morţi, ei cred că înainte să atingă maturitatea acestea stau în subteran unde se hrănesc cu lemn aflat în descompunere.
Ciudat este şi faptul că masculul matur nu se hrăneşte în timpul vieţii, însă are nevoie de energie pentru a putea zbura şi a-şi găsi o parteneră. Cercetătorii spun că această energie este asigurată de rezervele pe care insecta le adună când este se află în stadiul de nimfă.
Pentru că dimensiunile insectei sunt foarte mari, ea nu poate să îşi ia zborul direct de la sol, motiv pentru care se urcă în arbori de unde se lansează în zbor.
Femelele sunt observate extrem de rar tocmai din cauză că ele stau şi aşteptă să fie găsite de masculi care să le fertilizeze ouăle. Pentru a se apăra femela scoate un sunet asemănător cu un şuierat, cu scopul de a intimida atacatorul. În cazul în care această strategie nu funcţionează, ea îşi foloseşte maxilarul în luptă.
De asemenea, gândacul titan are picioare incredibil de lungi şi ghiare ascuţite care ar putea sfâşia carnea animalelor şi a oamenilor. Cu toate acestea, până acum nu s-au înregistrat astfel de cazuri.
Insectele se vând cu aproximativ 400 de lire bucata, iar în ultimul an au stimulat turismul în zonă.
Potrivit oamenilor de ştiinţă, insecta, cunoscută sub numele de gândacul titan, poate avea o lungime de aproximativ 18 centimetri şi un maxilar atât de puternic încât este capabil să rupă un creion de lemn fără nicio problemă. Totuşi, în ciuda acestor caracteristici teribile, animalul nu prezintă un pericol pentru oameni.
Insecta se ascunde în selva din America de Sud, însă până acum nu au fost găsite larve ale acestei creaturi. Totuşi, specialiştii presupun că larvele au diametrul de 5 cm şi lungimea de până la 30 de cm şi judecând după găurile găsite în arborii morţi, ei cred că înainte să atingă maturitatea acestea stau în subteran unde se hrănesc cu lemn aflat în descompunere.
Ciudat este şi faptul că masculul matur nu se hrăneşte în timpul vieţii, însă are nevoie de energie pentru a putea zbura şi a-şi găsi o parteneră. Cercetătorii spun că această energie este asigurată de rezervele pe care insecta le adună când este se află în stadiul de nimfă.
Pentru că dimensiunile insectei sunt foarte mari, ea nu poate să îşi ia zborul direct de la sol, motiv pentru care se urcă în arbori de unde se lansează în zbor.
Femelele sunt observate extrem de rar tocmai din cauză că ele stau şi aşteptă să fie găsite de masculi care să le fertilizeze ouăle. Pentru a se apăra femela scoate un sunet asemănător cu un şuierat, cu scopul de a intimida atacatorul. În cazul în care această strategie nu funcţionează, ea îşi foloseşte maxilarul în luptă.
De asemenea, gândacul titan are picioare incredibil de lungi şi ghiare ascuţite care ar putea sfâşia carnea animalelor şi a oamenilor. Cu toate acestea, până acum nu s-au înregistrat astfel de cazuri.
Insectele se vând cu aproximativ 400 de lire bucata, iar în ultimul an au stimulat turismul în zonă.
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Cine are cea mai lunga limba din lume? EA,albina din imagine.
O noua specie de albina, descoperita in jungla din Columbia, are cea mai lunga limba din lume, comparativ cu marimea corpului: limba este de doua ori cat intreaga albina!
Noua specie de albina a fost denumita Euglossa natesi, in onoarea expertului Guiomar Nates.
„Insecta este neobisnuita, intrucat are cea mai lunga limba descoperita, fiind de doua ori mai mare decat corpul ei”, spune Rudolfo Ospina, directorului departamentului de biologie de la Universitatea Naţionala din Columbia.
Limba albinei, pe care o ţine incolacita in gura, masoara 33,76mm, cat o agrafa pentru hartii.
Noua specie de albine isi foloseste limba incredibil de lunga pentru a se hrani cu o varietate de orhidee.
http://www.hotnews.md/
O noua specie de albina, descoperita in jungla din Columbia, are cea mai lunga limba din lume, comparativ cu marimea corpului: limba este de doua ori cat intreaga albina!
Noua specie de albina a fost denumita Euglossa natesi, in onoarea expertului Guiomar Nates.
„Insecta este neobisnuita, intrucat are cea mai lunga limba descoperita, fiind de doua ori mai mare decat corpul ei”, spune Rudolfo Ospina, directorului departamentului de biologie de la Universitatea Naţionala din Columbia.
Limba albinei, pe care o ţine incolacita in gura, masoara 33,76mm, cat o agrafa pentru hartii.
Noua specie de albine isi foloseste limba incredibil de lunga pentru a se hrani cu o varietate de orhidee.
http://www.hotnews.md/
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Formidabil, daca nu vezi nu poti crede ca este real ,cea mai mare insecta din lume "pescuieste " un peste
Este un gandac Lethocerus patruelis care atunci cand ataca njecteaza in victima saliva digestiva caustica, in acest fel ei isi lichefiaza prada din interior in exterior, inainte de a extrage continutul din corp.
http://www.descopera.ro/dnews/11197...opa-suprinsa-in-timp-ce-devora-un-peste-video
Este un gandac Lethocerus patruelis care atunci cand ataca njecteaza in victima saliva digestiva caustica, in acest fel ei isi lichefiaza prada din interior in exterior, inainte de a extrage continutul din corp.
http://www.descopera.ro/dnews/11197...opa-suprinsa-in-timp-ce-devora-un-peste-video
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Nu-i facautura, acest peste care seamana cu pirania este din specia pacu care se hraneste cu nuci ,melci si begetatie acvatica,partea nasola este ca au "evoluat" ciudat .
Peste este denumit popular " devoratorul de testicole " banuiesc ca ghiciti de ce , are un apetit grozav in a manca asemenea "delicatese"
sursa si alte poze
http://www.evz.ro/detalii/stiri/spa...-pirahna-ataca-turistii-si-musca-1051837.html
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Animale bizare
Tunicatele sunt niște animale primitive, imobile în totalitate, iar aspectul exterior seamănă cu cel al unei pietre. În America de Sud, sunt denumite "roșii de mare" și, în Chile, reprezintă o adevărată delicatesă.
Păianjenii-țesători cu coarne sunt o specie aparte de arahnide. Corpul lor măsoară doar câțiva centimetri, însă cele două coarne, ce pornesc de pe lateralele abdomenului, au o lungime de patru ori mai mare decât corpul. Oamenii de știință nu au descoperit un scop anume al acestora, însă bănuiesc că ar putea fi simboluri sexuale.
Pasărea aceasta, originară din America Centrală, pare scoasă din franciza de succes Pirații din Caraibe. În timp ce păsările cântătoare sunt recunoscute pentru frumusețea și ciripitul lor, pasărea-clopot are o voce țipătoare și un aspect nu tocmai îmbietor, din cauza bucăților de țesut care îi atârnă de pe lângă cioc.
Pasărea "Shoebill" este, cel mai probabil, una dintre cele mai bizare de pe continentul african. Are peste 1,5 metri înălțime, cântărește peste șapte kilograme și pare să fi apărut din încrucișarea unei balene cu un stârc. Ciocul imens, de aproximativ 24 cm, se aseamănă cu un sabot olandez supra-dimensionat.
Această specie de pește, denumit "California sheephead", are o dantură specifică mamiferelor, mai exact caninelor, pe care o utilizează pentru a sparge cochiliile crustaceelor. Iar o altă ciudățenie e faptul că toți acești pești se nasc de sex feminim, factorii de mediu determinând ulterior alegerea sexului.
Pasărea-umbrelă este o specie pe cale de dispariție, ce mai poate fi văzută pe arii restrânse în Ecuador și Columbia. Ceea ce frapează la această pasăre de culoare neagră e "apendicele" care îi atârnă de piept, având forma unei umbrele închise. Acesta se poate mări, atunci când pasărea își curtează partenera, sau se poate micșora, când caută de mâncare.
Antilopa Saiga, originară din Mongolia, este mândra posesoare a unei podoabe nazale deloc de neglijat. Aparatul respirator, de proporții epice, are însă un rol bine definit: încălzește aerul inspirat și îl și filtrează. Inițial, antilopa popula spații întinse din America de Nord și Eurasia, însă prezent mai poate fi zărită doar în stepele Asiei centrale.
Șobolanul-cârtiță e un mamifer originar din Eurasia, care este lipsit aproape în totalitate de vedere și care trăiește mai mult sub pământ. În mod bizar, ochii sunt funcționali, dar sunt acoperiți de un strat de piele, care îi protejează de expunerea la praf.
Spre deosebire de celelalte amfibiene, această specie de broască poate supraviețui în zonele deșertice din Australia deoarece își cară apa necesară în propriul corp. În perioadele foarte uscate, broasca se ascunde în pământ și se acoperă cu un mucus, ca într-un cocon, fapt ce îi permite să hiberneze și doi ani, până când plouă din nou,
Nu-mi plac brostele dar asta-i dragutica
Această specie este caracterizată de cele două pene, extrem de lungi, ce pot depăși 35 de cm și care fac un adevărat spectacol în perioada împerecherii.
http://www.evz.ro/
Tunicatele sunt niște animale primitive, imobile în totalitate, iar aspectul exterior seamănă cu cel al unei pietre. În America de Sud, sunt denumite "roșii de mare" și, în Chile, reprezintă o adevărată delicatesă.
Păianjenii-țesători cu coarne sunt o specie aparte de arahnide. Corpul lor măsoară doar câțiva centimetri, însă cele două coarne, ce pornesc de pe lateralele abdomenului, au o lungime de patru ori mai mare decât corpul. Oamenii de știință nu au descoperit un scop anume al acestora, însă bănuiesc că ar putea fi simboluri sexuale.
Pasărea aceasta, originară din America Centrală, pare scoasă din franciza de succes Pirații din Caraibe. În timp ce păsările cântătoare sunt recunoscute pentru frumusețea și ciripitul lor, pasărea-clopot are o voce țipătoare și un aspect nu tocmai îmbietor, din cauza bucăților de țesut care îi atârnă de pe lângă cioc.
Pasărea "Shoebill" este, cel mai probabil, una dintre cele mai bizare de pe continentul african. Are peste 1,5 metri înălțime, cântărește peste șapte kilograme și pare să fi apărut din încrucișarea unei balene cu un stârc. Ciocul imens, de aproximativ 24 cm, se aseamănă cu un sabot olandez supra-dimensionat.
Această specie de pește, denumit "California sheephead", are o dantură specifică mamiferelor, mai exact caninelor, pe care o utilizează pentru a sparge cochiliile crustaceelor. Iar o altă ciudățenie e faptul că toți acești pești se nasc de sex feminim, factorii de mediu determinând ulterior alegerea sexului.
Pasărea-umbrelă este o specie pe cale de dispariție, ce mai poate fi văzută pe arii restrânse în Ecuador și Columbia. Ceea ce frapează la această pasăre de culoare neagră e "apendicele" care îi atârnă de piept, având forma unei umbrele închise. Acesta se poate mări, atunci când pasărea își curtează partenera, sau se poate micșora, când caută de mâncare.
Antilopa Saiga, originară din Mongolia, este mândra posesoare a unei podoabe nazale deloc de neglijat. Aparatul respirator, de proporții epice, are însă un rol bine definit: încălzește aerul inspirat și îl și filtrează. Inițial, antilopa popula spații întinse din America de Nord și Eurasia, însă prezent mai poate fi zărită doar în stepele Asiei centrale.
Șobolanul-cârtiță e un mamifer originar din Eurasia, care este lipsit aproape în totalitate de vedere și care trăiește mai mult sub pământ. În mod bizar, ochii sunt funcționali, dar sunt acoperiți de un strat de piele, care îi protejează de expunerea la praf.
Spre deosebire de celelalte amfibiene, această specie de broască poate supraviețui în zonele deșertice din Australia deoarece își cară apa necesară în propriul corp. În perioadele foarte uscate, broasca se ascunde în pământ și se acoperă cu un mucus, ca într-un cocon, fapt ce îi permite să hiberneze și doi ani, până când plouă din nou,
Nu-mi plac brostele dar asta-i dragutica
Această specie este caracterizată de cele două pene, extrem de lungi, ce pot depăși 35 de cm și care fac un adevărat spectacol în perioada împerecherii.
http://www.evz.ro/
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
" Dansul " pasaroilor inaintea imperecherii este un adevarat spectacol.Merita sa vedeti, primele 3 sunt f f frumoase.
http://www.youtube.com/watch?v=ah2c2bz4JiQ&feature=player_embedded
http://www.youtube.com/watch?v=qKc2amcxczs&feature=player_embedded
http://www.descopera.ro/dnews/11392...chere-ale-pasarilor-paradisului-galerie-video
http://www.youtube.com/watch?v=ah2c2bz4JiQ&feature=player_embedded
http://www.youtube.com/watch?v=qKc2amcxczs&feature=player_embedded
http://www.descopera.ro/dnews/11392...chere-ale-pasarilor-paradisului-galerie-video
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Cu siguranta omul inca nu stie ce se afla pe pamant, potrivit news.msn.com, au fost anunţate în acest an nouă speciile noi, dintre care patru sunt de şopârle fără picioare.
Şopârle fără picioare
Oamenii de ştiinţă din California au descoperit, în această lună, patru specii noi de șopârle fără picioare ascunse printre sondele de petrol și dunele de nisip, în apropiere de Los Angeles International Airport, chiar la capătul unei unei piste a aeroportului. Potrivit publicației Muzeului de Zoologie comparată de la Universitatea Harvard această descoperire, a ridicat la șarpe numărul de specii de șopârle fără picioare, din care cinci trăiesc în California.
Olinguito
În luna august , cercetatorii au anuntat descoperirea unei noi specii de mamifere numit olinguito. Acest animal trăieşte în copacii din pădurile montane din Ecuador și Columbia şi este activ mai ales în timpul nopţii. Olinguito ( Bassaricyon neblina ) a fost catalogat greşit mai bine 100 de ani și este, de asemenea, prima specie nouă de carnivore care a fost descoperită pe continentele americane, în ultimii 35 de ani.
Chiţcanul erou
Oamenii de ştiinţă au făcut public faptul că ce au identificat în urmă cu un secol în urmă ca fiind un Popey al speciilor de chiţcan, trăieşte în Republica Democratică Congo. Este vorba despre Chiţcanul erou (Scutisorex somereni). Creatura deşi este mică, este uimitor de puternică. Chiţcanul erou este capabil să mute bușteni și pietre mult mai grele decât propria sa greutate.
Rechinul Epolet
În luna august oamenii de știință au anunțat descoperirea unei noi specii de rechin în largul coastei Indoneziei: rechinul Epolet (Epaulette). Acesta poate supraviețui în ape sărace în oxigen, prin creşterea oxigenării creierului şi închiderea selectivă a funcțiilor neuronale neesențiale.
"Aceasta este a treia speciile de rechini descoperite în largul Indoneziei în ultimii șase ani, ir acest lucru demonstrează cât de extraordinară este biodiversitatea rechinilor", a declarat un expert în rechini UPI .
Rechinul ciocan Carolina
Rechinul ciocan Carolina este o nouă specie de rechin ciocan care poate ajunge la 11 de metri lungime. Această specie a fost identificată în apele Bull Bay, la nord de Charleston, în largul insulei Sf. Elena, în apropiere de Beaufort , dar și în portul Charleston. Diferenţa faţă de alte specii de rechini ciocan constă în numărul de vertebre. Rechinul ciocan Carolina are mai puţine.
Pasăre cambogiană croitor
În iunie, cercetătorii au anuntat că ar fi descoperit o nouă specie de păsări, în Cambodgia . "Descoperirea arată faptul că noile specii de păsări pot fi încă găsite în locuri familiare și neașteptate", a spus Simon Mahood, expert Wildlife Conservation Society.
http://www.evz.ro
Şopârle fără picioare
Oamenii de ştiinţă din California au descoperit, în această lună, patru specii noi de șopârle fără picioare ascunse printre sondele de petrol și dunele de nisip, în apropiere de Los Angeles International Airport, chiar la capătul unei unei piste a aeroportului. Potrivit publicației Muzeului de Zoologie comparată de la Universitatea Harvard această descoperire, a ridicat la șarpe numărul de specii de șopârle fără picioare, din care cinci trăiesc în California.
Olinguito
În luna august , cercetatorii au anuntat descoperirea unei noi specii de mamifere numit olinguito. Acest animal trăieşte în copacii din pădurile montane din Ecuador și Columbia şi este activ mai ales în timpul nopţii. Olinguito ( Bassaricyon neblina ) a fost catalogat greşit mai bine 100 de ani și este, de asemenea, prima specie nouă de carnivore care a fost descoperită pe continentele americane, în ultimii 35 de ani.
Chiţcanul erou
Oamenii de ştiinţă au făcut public faptul că ce au identificat în urmă cu un secol în urmă ca fiind un Popey al speciilor de chiţcan, trăieşte în Republica Democratică Congo. Este vorba despre Chiţcanul erou (Scutisorex somereni). Creatura deşi este mică, este uimitor de puternică. Chiţcanul erou este capabil să mute bușteni și pietre mult mai grele decât propria sa greutate.
Rechinul Epolet
În luna august oamenii de știință au anunțat descoperirea unei noi specii de rechin în largul coastei Indoneziei: rechinul Epolet (Epaulette). Acesta poate supraviețui în ape sărace în oxigen, prin creşterea oxigenării creierului şi închiderea selectivă a funcțiilor neuronale neesențiale.
"Aceasta este a treia speciile de rechini descoperite în largul Indoneziei în ultimii șase ani, ir acest lucru demonstrează cât de extraordinară este biodiversitatea rechinilor", a declarat un expert în rechini UPI .
Rechinul ciocan Carolina
Rechinul ciocan Carolina este o nouă specie de rechin ciocan care poate ajunge la 11 de metri lungime. Această specie a fost identificată în apele Bull Bay, la nord de Charleston, în largul insulei Sf. Elena, în apropiere de Beaufort , dar și în portul Charleston. Diferenţa faţă de alte specii de rechini ciocan constă în numărul de vertebre. Rechinul ciocan Carolina are mai puţine.
Pasăre cambogiană croitor
În iunie, cercetătorii au anuntat că ar fi descoperit o nouă specie de păsări, în Cambodgia . "Descoperirea arată faptul că noile specii de păsări pot fi încă găsite în locuri familiare și neașteptate", a spus Simon Mahood, expert Wildlife Conservation Society.
http://www.evz.ro