ETIMOLOGIE

[Old DG]

Radu Beligan - Motto pentru un volum de memorii: "Nu vorbi niciodata despre tine. Scrie! "

In ciuda diferentei de varsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales dupa ce am jucat rolul vagabondului din "Omul care a vazut moartea". Faceam deseori vacantele impreuna la mare si ne pierdeam in lungi discutii peripatetice, el in plina faconda, eu fermecat de eruditia lui in multe domenii.
Eftimiu, care se nascuse in Bobostita din Epirul albanez si n-a stiut, pana la sapte ani, nici o boaba romaneasca, era pasionat sa descopere originea unor cuvinte si detinea secretul multor etimologii neasteptate. De pilda, imi spunea el, cuvantul sandulie, cu care oltenii numesc covorasul de langa pat, vine de la frantuzescul "descente du lit". Cine si-ar fi inchipuit ca atat de neaosul mujdei vine tot din franceza: mousse d'ail (adica spuma de usturoi)?
Cuvantul misto, revendicat de tigani, deriva, dupa Eftimiu, de la sintagma nemteasca "mit stock", adica "cu baston", ceea ce inseamna cineva de conditie buna. Un tip cu baston e un tip misto!
Tot din germana ne vine si cuvantul smecher. Boierii olteni care aveau podgorii, imi explica Eftimiu, au angajat specialisti in degustarea vinurilor. In germana, schmecken inseamna a avea gust, a fi bun la gust. Omul care facea operatia era un smeker, adica un specialist pe care nu-l puteai pacali cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ istet, imposibil de tras pe sfoara.
Odata, la Constanta , ne-am oprit in fata unei vitrine in care erau expuse vreo douazeci de busturi in miniatura ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Niste orori din ghips, trase in serie. Peste gramada de busturi kitsch, un anunt scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei.
Imi amintesc explozia de ras pe care ne-a starnit-o acest plural stupefiant si, de aici, consideratiile de ordin lingvistic. In fond, negustorul facuse o analogie: GUVID-GUVIZI, OVID-OVIZI...
Cu totul neasteptata este originea altor doua cuvinte a caror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachina si joben.
Dictionarul ne spune ca patachina e planta numita in latineste Rubia tinctorum, dar nu ne arata ca tot patachina se spune si unei femei de moravuri usoare. Care e radacina acestei patachine? In Bucuresti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintai care a deschis in Romania un "santan" pe bulevardul Elisabeta, importand de la Viena niste fete vesele care circulau seara pe bulevard in fata "institutiei", ca sa atraga clientela. Acestea erau "fetele lui Patac", adica patachinele...
In ce priveste cuvantul joben, multa lume se intreaba de ce acest soi de palarie e desemnata in toate limbile cu cuvinte care indica forma ei (in franceza haut-de-forme, in engleza top hat, in germana zylinder, in italiana cilindro, limba romana fiind singura in care numele inaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea populara de "tilindru". Explicatia este simpla: cel ce a introdus in Bucuresti prestigiosul acoperamant era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin.
Tot Eftimiu mi-a revelat ca, in limba engleza, animalele comestibile au doua nume, un nume cand sunt moarte si un alt nume cand sunt vii. Boul se cheama OX cand e pe patru picioare. Si cand e taiat se cheama beef.. Vitelul viu se cheama calf, mort se cheama veal. Porcului i se pune pig cand e viu si pork cand e mort. Oaia este sheep cand traieste, si, cand moare, devine mutton. De ce? Fiindca in Anglia , incepand cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost intotdeauna nemti: OX, sheep, calf, pig. In vreme ce bucatarii au fost totdeauna francezi: veau - veal; porc - pork; mouton - mutton; boeuf - beef!

 

[Old DG]

Numele Petru / Petre - origine si etimologie;
Semnificatia numerologica a numelui Petre / Petru

Numele Petru / Petre deriva din numele grecesc Petros , provenit la randul lui din substantivul "petra" (πέτρα) , avand semnificatia de "piatra , stanca".Asadar prenumele ori numele Petru sugereaza taria si cerbicia caracterului unei persoane.Cuvantul grecesc "petros" este o traducere a termenului siriac "Kefa" , latinizat sub forma de "Cephas", cu acelasi inteles de "piatra".Potrivit "Noului Testament" , Iisus i-a dat lui Simon numele de Petru pornind de la aceasta semnificatie de stanca sau piatra a numelui : "Si Eu îti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui." (Matei , 16:18).

Cititi tot articolul de aici:
http://godessdiana88sex1.blogspot.com/2011/06/numele-petru-petre-origine-si.html

 

[anuk]

Originea cuvântului cafea rămâne obscură. Poate vine de la numele provinciei etiopiene Kaffa, pământul natal al unui arbust din familia rubiaceelor care creşte acolo de mii de ani în stare sălbatică. Sau poate de la regiunea Moka sau Yemen, de pe malul opus al Mării Roşii, acolo unde ţăranii au importat şi au cultivat arbustul, din care au învăţat apoi, în secolul al VIII-lea, să extragă o băutură stimulantă şi miraculoasă, numită kawah. Probabil că ambele etimologii sunt valabile.

Fragment din cartea "Cafea. Cafenele " de Michel Braudeau


Cuvântul "cafea" provine din termenul de origine arabă "kaweh", care înseamnă putere sau vigoare.
Sursa: www.nescafe.ro


Cuvântul “cafea” a apărut în limba engleză prin cuvântul german Koffie, în anul 1598. Acest cuvant își are originea în turcescul kahve, pronunția turcească a cuvântului arab qahwa, o trunchiere a qahhwat al-bun sau vinul boabei. O posibilă origine a cuvântului este Regatul Kaffa din Etiopia, unde își are originile planta de cafea. Numele său este bun sau bună.

http://vendinginside.ro/?p=308

Acest cuvant are multe forme, foarte asemanatoare: qahwa in araba, kahveh in turca, caffè in italiana, cafè in franceza, coffee in engleza, ajungand la cafea in linmba romana.

 

[anuk]

PLACEBO

Istoric şi etimologie

Forma la persoana întâi singular, timpul viitor, a verbului placeo (lat. a mulţumi, cu sensul de a face plăcere) este placebo (lat. voi satisface). Cu aceasta debuta versetul rugăciunii pentru morţi din versiunea Vulgata a Bibliei Sfântului Ieronim („Placebo Domino in regione vivorum“). În secolul al XIII-lea, termenul a fost extins pentru a numi întregul serviciu funebru, iar cei care participau la acesta şi îl intonau cereau să fie răsplătiţi din partea bisericii sau rudelor decedatului, ca un fel de „bocitoare“. Astfel, un prestator de placebo a ajuns să fie identificat ca sicofant. Nu se cunoaşte cum a ajuns acest cuvânt să câştige semnificaţia actuală, dar este evident că prima sa definiţie într-un dicţionar medical – „un procedeu destinat mai degrabă să amuze, decât să vindece“ – a fost cel puţin precară.


Nocebo

Termenul de nocebo a fost introdus în anul 1961, de către W. Kennedy, ca antonim al lui placebo, printr-o construcţie similară, plecând de la verbul nocere (lat. a dăuna).

În limba latină "nocebo" înseamnă "a răni, a face rău". O trecere în revistă rapidă a studiilor privitoare la efectul nocebo arată că etimologia surprinde esenţa: efectul nocebo pare a fi biletul spre nebunie ori chiar spre moarte. Uneori câteva cuvinte sunt suficiente pentru a genera un răspuns organic devastator.


Definiţii
În accepţiunea actuală, cei doi termeni sunt de fapt adjective substantivale, cu sensul de plăcut, respectiv neplăcut. Astăzi se consideră nepotrivit a vorbi pur şi simplu de (un) placebo sau (un) nocebo, recomandarea fiind să se atribuie totdeauna o conotaţie suplimentară, cum ar fi cea de substanţă sau medicament de acest fel, sau, mai potrivit, pentru a sublinia centrarea pe persoana tratată, de efect, răspuns sau reacţie placebo/nocebo. Calificativul de „reacţie“ este probabil cel mai potrivit, pentru că subliniază caracterul subiectiv şi legat de aşteptările subiectului. Definiţia clasică pentru reacţia placebo acoperă „consecinţele dezirabile, plăcute şi benefice (sau nedorite, neplăcute şi dăunătoare, pentru cazul efectului nocebo) pe care le are un pacient după utilizarea unei substanţe inerte, fără legătură cu vreo activitate farmacologică, în întregime datorate presupunerilor, credinţei, convingerilor şi aşteptărilor sale că acestea se vor realiza“. În realitate, efecte deopotrivă dezirabile sau indezirabile, pur subiective, pot fi obţinute şi prin medicamentele active, încât definiţia ar trebui completată în acest sens, cum a făcut-o Kennedy vorbind despre o componentă de răspuns placebo sau nocebo în oricare tratament.

Ambiguitatea în terminologie persistă, chiar dacă reacţiile respective sunt atribuite unor substanţe inactive, pentru că:
- aceeaşi substanţă inactivă poate produce analgezie, deci reacţie placebo, sau hiperalgezie, deci reacţie nocebo;

- acelaşi efect poate fi dorit (ex. imunodepresia după un „medicament“ placebo, la un subiect cu boală autoimună) sau nedorit (ex. imunodepresie la un bolnav care nu suferă de o boală autoimună, răspuns care, în acest caz, trebuie calificat ca nocebo);

- medicul nu află care efect va fi fost dorit sau nedorit, decât după ce substanţa a fost administrată;

- fiind vorba despre aprecieri subiective, ca favorabile sau nefavorabile, substanţe lipsite de efecte farmacologice vor fi percepute diferit de persoane diferite, ceea ce face posibilă identificarea mutual exclusivă ca placebo sau nocebo („planocebo“).


http://www.viata-medicala.ro

 

[anuk]

Maria




Avind o larga arie de raspindire care acopera Europa, cele doua Americi, Australia, o parte a Africii si a Asiei, Maria, cel mai cunoscut si frecvent dintre prenumele feminine, comune unui mare numar de popoare si limbi, continua in onomastica moderna un vechi nume biblic.

Traditional la vechii evrei, purtat de profetesa Maria, sora mai mare a lui Moise (mentionata in Exod), numele in discutie este mult mai bine cunoscut din N. T., unde este purtat de mai multe personaje, celebra fiind Fecioara Maria. Crearea si raspindirea cultului acesteia este in strinsa legatura cu celebrarea zeitei egiptene Isis (->Isidor). Raspindit in epoca elenistica si" romana intr-o foarte intinsa arie geografica ce includea si Dacia, cultul acesteia a concurat in mod serios crestinismul primitiv;
pentru a-l inlatura, a fost instituit cultul Mariei, necunoscut iudaismului si nici crestinismului pina in sec. 4.

Cum se explica formele sub care este cunoscut numele in diferitele limbi vorbite in Europa? In greaca N. T., unul dintre intermediarii prin care s-a raspindit onomastica biblica, apar doua forme: una indeclinabila, mai frecventa si probabil mai veche, Mariam si o alta declinabila dar mult mai rara, Marfa, gen. Marias. in textul ebraic este intilnita insa forma Miryam (de aici prenumele feminin actual Miriam), spre deosebire de forma arameeana Maryam din Targum, considerata de unii specialisti o modificare a primei forme datorata apropierii de cuvintul arameean mar „domn, stapin". Luind in consideratie ca in Septuaginta forma este Mariam si ca acelasi tratament — cu a in prima silaba — este propriu arabilor, sirienilor si etiopienilor, unii lingvisti cred ca forma initiala ebraica era Maryam, introducerea lui i'in prima silaba fiind pusa pe seama Massoretilor. Trecut din greaca in latina, Mariam (de remarcat obisnuita modificare a accentului) a fost simtit ca un acuzativ, pe baza acestei forme „reconstituindu-se" nominativul Maria, continuat, uneori cu mici modificari, de franceza, italiana, spaniola, engleza etc. in mod normal, originea si semnificatia originara a acestui nume celebru au fost mult dezbatute de-a lungul timpului; au fost propuse pina astazi peste 60 de solutii etimologice.
Maria devenind cu siguranta cel mai discutat, dar si cel mai controversat nume. Cum nu ar fi nici posibil si nici util sa refacem aici istoria incercarilor etimologice, vom oferi doar doua dintre ele. Prima nu este decit una dintre numeroasele curiozitati lingvistice, dar a avut o larga audienta in cursul ev. med. Hieronim (sec. 4—5 e.n.), primul traducator al Bibliei in limba latina (traducere cunoscuta sun numele de Vulgata), vedea in Maryam un compus din cuvintele ebraice mar „picatura" si yam „mare", deci „picatura de mare", redat in latina prin stilla maris. Prin erorile copistilor textului s-a ajuns la stella maris, ceea ce inseamna „stea de mare". N-ar fi exclus ca popularitatea acestei vechi explicatii sa fi sprijinit intr-o vreme raspindirea numelui feminin -> Stela, considerat probabil un sinonim al lui Maria.
Ca si explicatia propusa de Hieronim, cea mai mare parte a incercarilor facute pina astazi pornesc de la ebraica. Dar, asa cum am vazut mai sus, numele este atestat prima oara in Exod, si profetesa, care il poarta, se nascuse in aceasta tara si chiar numele fratelui ei, —> Moise, era de origine egipteana. Pornind si de la aceste elemente ale legendei, tot mai multi specialisti considera astazi ca Maryam nu apartine fondului onomastic ebraic, ci acelui egiptean. Din acest punct de vedere, mult discutatul nume ar putea fi pus in legatura cu verbul mrj (numai structura consonantica a cuvintului), care in vechea egipteana insemna „a iubi" (in copta merit „iubit") sau chiar cu un nume personal ca mrj-imn (in copta Merit Amun „iubit de Amon" — in religia vechilor egipteni Amon era considerat marele rege al zeilor). Maryam ar putea continua chiar pe acest mrj-imn (de unde actualul prenume Mariana); o alta solutie fiind interpretarea lui ca un derivat cu sufixul feminin ebr. -am de la mrj(t). Daca legatura etimologica dintre Amon si Maria este justa, s-ar putea incerca si o aproximativa cronologie a numelui, cel putin in ceea ce priveste perioada generalizarii lui. La origine un mic zeu local, in cultul caruia se pastreaza si urme ale unor ritualuri agricole, Amon din Teba urca in virful panteonului egiptean si este pus alaturi de Ra in timpul dinastiilor a 11-a si a 12-a (anii 2100—1800 i.e.n.) cind statul se reunifica in jurul Tebei. Probabil in aceasta perioada se raspindisera si formatiile teoforice in care apare numele zeului. Preluat de evrei din egipteana, numele se raspindeste prin intermediar grec si latin la toate popoarele europene crestinate, devenind in cele din urma cel mai cunoscut prenume feminin de sursa biblica. in apusul Europei, Maria apare in izvoare inca din sec. 4, dar stabilirea exacta a frecventei in inscriptiile latine nu este posibila, intrucit numele biblic se confunda cu forma de feminin a unui frecvent nume gentilic roman —>Marius, cu care nu are nici o legatura etimologica.
Desi cultul Fecioarei avea o larga raspindire si popularitate in Occident, numele de botez Maria nu se generalizeaza decit destul de tirziu. in Germania nu se produce inainte de sec. 16 si este legat in buna masura de Reforma, care aduce o profunda modificare si in onomastica.
in Franta, la sfirsitul sec. 14, Maria era departe de a fi curent, iar in Elvetia, unde astazi este foarte popular, nu apare inainte de 1511, frecventa lui crescind considerabil de-abia in sec. 17—18.
In buna parte aceasta situatie se explica prin faptul ca numele era atit de respectat, incit atribuirea lui curenta ar fi fost o impietate. Acest statut de tabu onomastic il avea Maria, de exemplu, in Spania (-> Carmen). Ca o curiozitate vom aminti ca si numele actualei capitale a Argentinei poate fi pus in legatura cu unul dintre culturile dedicate Mariei; cunoscutul calator spaniol Pedro de Mendoza numeste asezarea intemeiata de el la 1536 pe malurile fluviului La Plata, Nuestra Senora del Buen Aire, — de aici Buenos Aires, dupa numele unei biserici din Sevilla, inchinata Fecioarei „vinturilor bune", ocrotitoare a navigatorilor cu pinze. Toate aceste nume isi datoreaza popularitatea initiala legaturii lor motivate cu Maria; dar in sfera de atractie a acesteia au intrat si altele cu care nu se poate stabili nici o legatura etimologica sau istorica, ca Marius, Marian etc, considerate in mod gresit, datorita asemanarii formale, corespondentele masculine ale lui Maria. Un alt fapt specific onomasticii apusene este folosirea numelui Maria alaturat de un alt nume de botez masculin, pentru baieti, astfel, explicindu-se prenumele duble de tipul Jean-Marie, Jose-Maria, Fernando-Maria, Xavier-Maria, Rainer-Maria etc. Si in sfirsit o cifra ilustrativa pentru frecventa numelui in apusul Europei; in a doua jumatate a sec. 18, in Anglia, 25% dintre femei erau numite Mary. in rasaritul Europei, Maria nu a avut niciodata statut de tabu. La romani, desi atestarile documentare nu apar inainte de sec. 15, numele este cu siguranta mult mai vechi. Probabil el a fost folosit chiar de populatia romanizata si in parte crestinata de la nordul Dunarii, inaintea contactului cu slavii. Data fiind insa lunga perioada slavona din istoria culturii noastre, Maria nu poate fi considerat decit o forma de influenta slava, manifestata fie pe cale culta, fie pe cale populara. Cel mai frecvent prenume feminin romanesc, Maria are si o bogata familie de variante, derivate si hipocoristice, imprumuturi mai vechi sau mai noi ori creatii pe teren romanesc, toate folosite in mod curent si astazi: Maia, Mara (poate avea si alta origine), Mari (frantuzism putin folosit), Marica, Rica, Maricica, Cica, Maricuta, Cuta, Marieta (imprumutat din fr. Mariette, curent din secolul trecut), Marita, Rita, Maritica, Marula, Marusca, Masa, Marie, Marioara (Oara), Mariuca, Mariuta, Uta, Maruta, Maruca, Meri [cu accent pe i] (imprumut recent din engleza), Mia, Mica, Mimi, Mioara, Mira, Mita etc. # Engl. Mary, fr. Marie (Marielle, Mariette, Marion, Marionette), germ. Maria (Mizzi, Mia, Miini, Ria etc.), it., port., magh., bg., rus etc. Maria, sp. Maria. O Maria I Stuart, regina a Scotiei, Maria Tudor, regina a Angliei, Maria Tereza, imparateasa a Imperiului romano-german, Maria Antoaneta, regina a Frantei etc; scriitoarea engleza Mary Ann Evans (sau George Eliot), Maria Sklodowska Curie, Marie Joliot-Curie. in combinatie cu un prenume masculin numele a fost purtat si de Francois-Marie Arouet (sau Voltaire), Marie Henri Boyle (sau Stendhal), Marie Joseph Chenier, Rainer-Maria Rilke, Cari Maria von Weber, Andre-Marie Ampere etc ? Viata celebrelor regine Maria Stuart si Maria Tudor i-a inspirat pe Schiller, respectiv pe V. Hugo; Marion Delorme — eroina dramei romantice cu acelasi nume de V. Hugo si a romanului Cinq-Mars de A. de Vigny; Marie Arnoux din Educatia sentimentala de Flaubert, Maria Chapdelaine, eroina romanului cu acelasi nume de Louis Hemon, Marion Bloom sau Molly din romanul Ulysse de J. Joyce.




http://www.interpretare-nume.ro/Maria.html

 

[anuk]

Etimologia lui" Septembrie – rapciune, vinicer''


Analizat etimologic, numele din calendarul modern pentru cea de a noua luna a anului aminteste, prin prima parte (septem-), denumirea celei de a saptea luni dintr-un vechi calendar roman, care cuprindea numai zece subdiviziuni principale (september). Varianta culta de factura greco-slavona septembrie a fost dublata (si precedata) din cele mai vechi scrieri romanesti de numele popular rapciune, atestat inca de la Coresi. Considerind originea lui rapciune neelucidata, Dictionarul limbii romane al Academiei sugereaza insa legatura cu lat. rapire, a carui familie de cuvinte a fost invocata pentru etimologie de mai multi lingvisti romani, care s-au referit la sensul „a smulge" al cuvintului latinesc.

Astfel, in calendarul omului naturii, acest nume popular al lui septembrie, ca si masalar pentru august, ar reprezenta referiri la timpul culesului, al recoltatului. La aceleasi preocupari, dar si la grija pentru recoltele anului viitor, ne trimite si denumirea luna lui caus (pentru septembrie) sau zicatoarea „cu risul si cu glumele se culeg toamna prunele", respectiv „daca toamna ii zlotoasa, (vara) grinele-s cit casa", comunicate din graiurile de prin Basarabia de Efim Junghietu (Fratii lui Ghenar, Chisinau, 1991).

Rapciune evoca insa inceputul toamnei si prin alte caracteristici ale acestui timp, frigul in primul rind, caci o zicatoare cuprinsa in Materialurile folkloristice publicate de Gr.C. Tocilescu semnaleaza ca „in luna lui rapciuni cad copiii pe taciuni" (in perspectiva lucrurile se... agraveaza, intrucit „in brumari cad si cei mari"). Prin cotaminare intre rapciuni si (a) zdramni ‘a stranuta’ a fost explicat zdramciuni, termen inregistrat in Muntii Apuseni, retinut si intr-o varianta a zicalei anterioare: „zdramciuni da cu pruncii in taciuni" (Rodica Orza). Astfel, septembrie anunta frigul si, pornind de la contextele aforistice citate, se dezvaluie intelesul numelui taciunar si al altor denumiri populare ale lui septembrie, brumarel sau brumar cel mic, inregistrate in graiuri din zonele muntoase ale tarii, unde vara se incheie pe la jumatatea lui august, asa cum nota Ion Ionescu de la Brad descriind clima judetului Mehedinti (1863): „la munte ninge printre Sintamarii, iar la dealurile din regiunea muntilor cade atunci bruma". Asadar, probabil in aceste zone a luat nastere zicatoarea dupa care numitele sarbatori reprezinta, in domeniul vestimentar, renuntarea la palarie („A trecut Sinta Marie...").

Septembrie ca luna a toamnei (anuntata intr-un Calendar din 1847 cu toata precizia: „toamna se incepe la 11 septemvre la 5 ceasuri si 33 minute sara, cind intra soarele in zodia cumpenii si zioa si noaptea intocma le face") este evocata si de alte nume populare, printre care vinicer si vinitel, explicate de Saulescu si Alecsandri ca atribuindu-i lui septembrie calitatea de luna „a vinului". Cercetari etimologice ulterioare, care ne confirma propriile certitudini in legatura cu roadele viei, au demonstrat ca vinicer este luna viilor, cu atit mai mult cu cit, in septembrie, o veche sarbatoare ce marca inceputul culesului strugurilor era cirstovul viilor, desfasurata intr-un cadru al carui ceremonial este consemnat de Cantemir in Descrierea Moldovei. |i, de fapt, un foarte vechi moment de referinta, caci, dupa autorii volumului Calendarul de la Sarmizegetusa Regia (1980), cercetari pe baza metodelor logicii matematice si ale informaticii precizeaza ca acum se incheia unul dintre anotimpurile calendarului dac, reprezentind perioada vegetativa a vitei de vie (intre „plinsul vitei de vie" si caderea frunzelor plantei). Tot la culesul viilor, prin etimologia propusa de Vasile Bogrea (lat.* vinemiarius pro vindemiarius), se refera vinimeriu, nume al lui septembrie inregistrat de S.Fl. Marian.

Cu aceeasi explicatie etimologica ca si vinicer, vinitel pare sa se resimta insa de contaminarea cu vinat – vinatul zarilor zilelor de toamna, al strugurilor si prunelor brumarii, ca o nota a policromiei anotimpului, provocind, ca toate cele amintitoare ale rotirii crugului (dupa o anumita virsta), o unda de melancolie, ce se strecoara chiar printre rindurile scrise de un agronom, Ion Ionescu de la Brad, pentru care septembrie-vinicer inseamna grija gospodarului „de cele viitoare", atunci „cind vede ca frunzele copacilor incep a ingalbini si a pica, paserile a se cirdui si a se calatori, painjinii a urzi atele pe bulgarii tarinilor". Culori si sentimente ce sensibilizeaza si versurile unui cintec autumnal al lui Lucian Blaga: „Pe deal, intr-o podgorie stropita vinat,/ te-as duce uneori sa ne lovim de soare./ Sa ne intimpine o piersica pe creanga,/ Ca un pacat de aur, toamna pe dogoare" (Andante).

Stelian DUMISTRACEL


http://astra.iasi.roedu.net/texte/dumistra.html

 

[Ioan]

OLD
Foarte interesante date despre circulaţia numelui Maria.
Voi completa dacă îmi permiţi, şi eu, cu o nouă informaţie:
Maria, a fost Numele primului om născut pe Pământ, acum 14500 de ani. Mai înainte de a fi dat unui om, Maria a fost Numele Sfintei ... Maria, nume venit din eternitate, precum "Isus" şi "Ler".

 

[anuk]

Pe 8 noiembrie este marele praznic al Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, numiti in traditia romaneasca si Sfintii Voievozi (ai ostirilor ceresti).



Mihail este implinitorul dreptatii dumnezeiesti, purtand in mana dreapta sabia de foc. La porunca Domnului, el l-a alungat din cer pe Lucifer, ingerul razvratit. Numele, de origine evreiasca (Miha'El), se talmaceste "Cine este ca Dumnezeu?" (mi, "cine"; ke, "ca"; El, prescurtare de la Elohim). In romaneste, formele cele mai frecvente sunt astazi Mihai, Mihail, Mihnea, Mihaela, cu diminutivele Mihaita, Misa sau Michi. Dintre formele mai vechi, multe au supravietuit doar ca nume de familie: Mihaila, Mihalache, Mihalcea, Mihu etc.



Gavriil - apare, in ambele Testamente, drept calauzitorul spre adevar si vestitorul ceresc cel mai de seama al Cuvantului dumnezeiesc (fiind cunoscut mai ales datorita profetului Daniel si evanghelistului Luca). Gabri'El inseamna in evreieste "Dumnezeu a fost puternic", tragandu-se din radacina verbala gabar, "a fi puternic", alipita numelui dumnezeiesc El (prescurtare de la Elohim).


http://www.crestinortodox.ro/

 

[anuk]

Etimologia cuvantului BERE


Cuvântul "bere" vine de la cuvântul latin "bibere" (a bea), care este originea cuvântului "beor" din engleza veche, inrudit cu cuvântul din germana veche "bior", din care s-a dezvoltat şi cuvântul francez "biere", italianul "birra", est-europeanul "pivo" şi spaniolul "cerveza .


http://ro.scribd.com

 

[anuk]

Etimologia numelui ION


Se pare că Ion este numele cel mai răspîndit de pe glob (desigur, în variante specifice diferitelor limbi).

Numele Ion ne vine din ebraicul Iehohanan, redus la Iohanán.
Acesta este compus din două părţi: Io: prescurtare obişnuită pentru Iehova (Dumnezeu) şi verbul hanan: a avea milă, a face favoare (din care verb se şi trage numele Ana) – deci traducerea lui Iohanán este "Din graţia lui Dumnezeu; Dumnezeu s-a îndurat", adică o formulă de mulţumire adresată Cerului de părinţii care-şi doreau foarte mult un copil.

Din acest străvechi Iohanán au derivat, mai întîi la greci Ioánnes, apoi la latini Iohánnes.
De aici, mai ales după secolul IV d.Cr., dar, cu sporită intensitate, după anul 1000, numele s-a răspîndit în toată Europa: la nemţi Johann (sau Hans), la englezi John, la italieni Giovanni (sau Gianni), la unguri Janos, la ruşi Ivan, la cehi şi polonezi Ian, la olandezi tot Ian, la francezi Jean, la spanioli Juan, la irlandezi Sean, la armeni Horbanés apoi Ovanes, la arabi Hana, la greci Iannis etc.

La români, o primă atestare documentară a numelui ar fi cea din 1247, în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, care vorbeşte de un conducător pe nume Ioan, cneaz al unei formaţiuni de prin nordul Olteniei.
Variantele româneşti ale numelui sunt nenumărate; alături de cele două principale (Ion, cea populară, şi Ioan, cea cultă) exista Ioanete, Ioncea, Ioncel, Ivancea, Ivaşcu, Iova, Itu, Ianache, Enache, Iancu, Ene, Encea, Oancea, Oncică, Oniciu, Ioanid, Ioanichie, Ioniţoiu, Ioaniţoaia, başca puzderie de diminutive şi hipocoristice*: Nacu, Nelu, Nela, Nică, Nica, Cica, Nilă, Niţă, Niţu, Onaş, Onăşel, Nucu, Oana.

La acestea se adaugă nume de familie care-l conţin pe Ion, produse de influenţa greacă: Caragiani, Caragiale, Caraion, Carianopol, Papaiani, Mavroiani ş.a., precum şi variantele datorate înrîuririi apusene: Jana, Janina, Gianina, Giani, Geanu, Gioni etc.
După opinia lui Ion Aurel Candrea, numele Ion ar predomina, pe meleagurile noastre, în proporţie de 70 la sută, dar Graur găseşte exagerată estimarea; în statistici locale, Cristian Ionescu citează proporţii de circa 30 la sută.

Sursa:
http://www.pruteanu.ro


La multi ani tuturor celor care poarta acest nume !!

 

[anuk]

In mitologia greacă, Ion a fost fiul legendar al lui Apollo şi al Creusei, o altă personalitate din mitologia greacă, şi a domnit peste pămînturile care i-au păstrat numele: Ionia şi, de la acestea, Insulele Ionice şi Marea Ionică, în vestul Greciei. Acesta ar fi fost abandonat de Creusa într-un coș, dar Hermes l-a găsit și la dus laDelphi, unde l-a crescut.

Victor Kernbach menţionează şi o divinitate folclorică a mitologiei româneşti, pe Ion Sîntion, frate de cruce al lui Crăciun, arcaş şi eliberator al divinităţii supreme. Nicolae Densuşianu îl punea în legătură cu zeul Ianus, cel cu două feţe. În creştinismul popular românesc, lui Ion Sîntion i s-a substituit, tîrziu, figura Sfîntului Ioan Botezătorul, deşi nu au nimic comun.

http://www.clujtoday.ro

 

[anuk]

Originea cuvantului Ler in limba romana

Cuvantul ler ne dovedeste vechimea colindelor noastre religioase din epoca daco-romana (sec. II-VI)



Un cuvant cu etimologia inca discutata in limba romana este ler, despre care s-au formulat variate ipoteze, angajand mai mult dome­niul imaginatiei decat al documentarii lingvistice. Amintim ca Miron Costin, M. Gaster si Al. Cihac considerau ca ler provine din slavul lel (= zeul Cupidon).

Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Gh. Sincai, C. Saulescu, At. Marienescu, G. Missail, Gr. Toeilescu si A. D. Xenopol deduceau cuvantul respectiv din Aurelian

I. G. Sbiera considera ca ler reprezinta pe Lar al saturnaliilor romane ele la 23 decembrie.

Ar. Densusianu deriva pe ler din latinul liber = Jupiter Liber ("Jupiter Daruitorul")

B. P. Hasdeu din Lar Dominus, si se intreba: "sa fie Aurelianus sau mai curand Valerianus ?, sa fie el slavicul Lei - Cupidon (Chiac), ori si alt ceva" ?

Gr. Cretu il deriva din "lera-ne Doamne, de maru, care ar reproduce sfarsitul din Tatal Nos­tru latinesc : Libera nos (Domine) de malo"

Bl. N. Voronca pre­supunea ca ler reprezinta pe larii, patronii Romei.

In 1901 bucovi­neanul preot-profesor Dimitrie Dan a reluat problema originii cuvan­tului ler in limba romana si a publicat consideratiile sale in "Noua revista romana" (vol. III, nr. 26, pp. 85-91), sustinand ca ler provi­ne din invocatia cultica, de origine ebraica, Halleluiah (Domine) ("laudati pe Domnul"), trecut in limba ilatina : Alleluia si in slava Alilughiia, care avea sa fie primit in limba romana, prin filiera slava, Aliluia, dupa secolul al X-lea .


In 1920, acad. Al. Rosetti a reluat ipoteza formulata de Dimitrie Dan si a justificat-o lingvistic a fi cea mai indreptatita, aratand ca ler in limba romana deriva din forma latina alleluia, cu rotacizarea lui -l- intervocalic, fenomen fonetic petrecut in epoca daco-romana.


In limba romana cuvantul este pastrat sub doua forme pana as­tazi, in special in Moldova, cum a fost consemnat si de Dimitrie Can­temir : Ler, Aler Domnul. Rezulta ca forma ler nu este decat o prescurtare a formei aler. Cuvantul ler este folosit cu precadere in co­lindele romanesti si il intalnim in stanga Dunarii, pe toata aria daco-romana, dupa cum il intalnim si in onomastica in antroponimie : Leru, Lerescu, precum si ii toponimie: Leresti (com. in jud. Muscel), iar de aceasta comuna este legat si un joc de brau : lereasca.

Cuvantul alleluia, cum a aratat acad. Al. Rosetti, este intrebuintat in cantecele religioase slave in mod identic ca in colindele noastre romanesti, in care il intalnim pe ler si, fapt important, alleluia se intalneste, cu aceeasi intrebuintare, si in Franta, ca in Ile, Vilaine, Normandia, Gasconia si in Bretania , aceste constatari "fac legatura in­tre alleluia si ler". Trebuie admis, mentiona acad. Al. Rosetti, ca pe teritorii diferite, autorii colindelor religioase au lucrat la fel, introducand pe alleluia in productiile lor. Faptul este explicativ, dat fiind continutul religios al colindelor si intrebuintarea acestui cuvant in psalmi si in cantecele de inmormantare (prohod). Cu timpul, cuvantul ler, ajungand neinteles in popor, a fost personificat si, de la Ler, Doamne, s-a ajuns la ler imparat.


Etimologia cuvantului ler formulata de Dimitrie Dan si acad. AL Rosetti este considerata cea mai justificata lingvistic si ea a fost insusita in
DEX : "Cuvant care apare ca refren in colinde, carora le da un anumit colorit eufonic (Var. leroi, leroloi, larul, leru­lui). Probabil lat. (Ha)llelu (iah, Domine)".

In ultimul timp au aparut doua articole in care se contesta do­cumentarea etimologica adusa de Dimitrie Dan si acad. Al. Rosetti, considerand ca "este gresita". Primul articol este semnat de C. Rupa, Shakespeare si folclorul romanesc, in "No Tracii" (an. XIX, nr. 183, ianuarie 1990, pp. 8-12), care propune o alta explicatie. Autorul tri­mite la lumea celtilor si a influentei lor asupra geto-dacilor si pune cuvantul romanesc ler in legatura cu Lair, in alte ortografii Llyr, zeul marii si al furtunii, protectorul navigatiei la celti. Stravechiul lair din saga celtica, "devenit prin adaugarea unei dentale protetice laird, ce semnifica "domn, stapan" si, nu la urma, "stapan suprem, zeu". In concluzie, autorul spune ca refrenul colindelor noastre, lerui, ler, se traducea, foarte probabil, prin "(Dumne)zeule, Doamne", "Doamne, Doamne" etc., fiind o invocatie careia superstratul latin i-a subliniat sensul cu anafora "Doamne", rezultand "lerui, ler, Doamne". "In acest context, explicatia lui Dimitrie Dan - preluata si de dictionare este gresita. Ler nu provine din canonicul (Ha) llelu (iah Domine), ci invers, locutia crestina s-a suprapus pe o invocatie balcanica precrestina: Hailerui, Doamne, Hoja lero dolerije" (p. 11).

Articolul este mai lung cu argumente pro si contra .Poate fi citit
AICI

 

[Admin1]

Parca Ioan spunea altceva

 

[anuk]

Nu fi...... informatia depinde de sursa , nu ?
Deontologic ar fi ca o informatie sa vina din 3 surse diferite :

 

[anuk]

Etimologia cuvantului „Dragobete”


Nicolae Constantinescu, etnolog al Universității din București, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul a propus ca etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”( cu tema slava), adăugând că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare”.

Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”.

Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 23 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia. Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete.

Această explicație este data și de „Micul dicționar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat de la România literară.

N.A. Constantinescu, în „Dicționar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) și ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută și sub numele de „târtăriță” sau „repede” (Cicindela campestris).

În „Dicționarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescupropune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”.

Alte teorii expuse de Lutic consideră proveniența numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” - țap și „pede” - picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete: „În paranteză fie spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităților dacice nu ne mai sunt cunoscute”.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Dragobete

 

[anuk]

Etimologia cuvantului echinoctiu

Cuvantul "echinoctiu" deriva din limba franceza - "equinoxe" -, care, la randul lui provine din latinescul "aequinoctium", format din "aequus" - "egal" si "nox", "noctis" - "noapte".

 

[anuk]

Originea cuvantului Paste si formele lui in alte limbi


Originea cuvantului Paste (cu pluralul Pasti) o regasim in ebraica: la evrei, cuvantul Pascha (pesah) inseamna trecere, fiind mostenit de la egipteni si desemnand sarbatoarea anuala a azimilor.
Sarbatoarea se tinea la 14 Nisan, in amintirea trecerii prin Marea Rosie si eliberarea din robia Egiptului. Totodata, sarbatoarea coincidea si cu prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara.
Trecerea termenului ebraic in vocabularul crestin se datoreaza faptului ca evenimentele istorice comemorate prin sarbatoarea Pastelui (insemnand patimile, moartea si invierea lui Hristos) au coincis cu Pastele iudaic din acel an.

Asadar, inrudirea cronologica intre aceste doua evenimente a determinat preluarea termenului in vocabularul crestin, cu sensul de patimi, moarte si ulterior invierea Domnului.

Cu acest sens nou, termenul evreiesc de pascha trece in limba greaca, prin transcriere, iar ulterior si limba romana il va prelua, prin intermediul filierei greco-bizantine, sub denumirea de Pasti.

Tot din acelasi termen provine si termenul francez Pasques, precum si cel spaniol de Pascua.

In secolele trecute, la catolici, a fost raspandita si o alta interpretare, bazata pe sensul cuvantului grecesc de la care a provenit termenul: pascha – passione, de la passione – suferinta (in greaca πάσχω (páscho – sufar), πάσχει (páschei – sufera).

In cazul limbilor germanice, originea termenului Easter/Ostern nu este cunoscuta cu exactitate, insa se banuieste ca aceasta deriva din numele zeitei primaverii si a fertilitatii Eostre/Ostara.

Alte surse plaseaza originea cuvantului in termenii latini hebdomada alba, sau saptamana alba, termen cu care latinii numeau saptamana Pastelui, datorita straielor pe care le purtau nou-nascutii. Printr-o eroare de traducere, termenul a aparut ulterior, in vechea germana superioara, ca eostarum (plural al cuvantului alba), care in cele din urma a devenit Ostern, in germana moderna, si Easter, in engleza.

Limba rusa foloseste termenul de Inviere (Bockpecenue) pentru a desemna Pastele.

http://www.traducembine.ro

 

[anuk]

Rusalii- etimologie


În a opta duminică după Paşti, creştinii sărbătoresc Rusaliile sau Pogorârea Sfântului Duh. Este posibil ca termenul să aibă o îndepărtată origine latină, provenind din „rosalia” prin intermediar grecesc („rousália”) sau mai degrabă slav („rusalija”).

„Rosalia” este o creaţie a latinei medievale, derivat de la substantivul feminin de declinarea I, „rosa, ae” („trandafir”), care avea şi sensul poetic de „cunună de trandafiri”. „Rosarium” însemna „grădină (tufiş) de trandafiri”. În italiană Rosalia este nume propriu feminin, cu sensul literal de „cunună de trandafiri” şi derivatele masculine Rosalio şi Rosalino. Interesant ar fi de observat ca italienescul Rosalia este considerat o adaptare siciliană a vechiul nume francez Roscelin sau Rucelin, de origine germanică. Evoluţia este interesantă. Devenit în dialectul sicilian Rusulinu şi Rusulina, a ajuns la forma Rusulia prin juxtapunere cu numele feminin Lia. Prin fuziunea cu o etimologie populară, care trimitea la „rosa”, s-a ajuns la forma actuală Rosalia.
Italienescul Rosalia nu are aşadar nici o legătură cu Rusaliile, cuvântul românesc fiind fără îndoială de tradiţie ortodoxă, probabil slavă, în care doar ca origine îndepărtată se mai pot bănui cuvintele latine „rosalia” şi „rosa”. Dovadă faptul că în patru limbi neolatine, sărbătoarea similară din calendarul catolic este denumită complet diferit: în italiană, Pentecoste; franceză: Pentecôte; spaniolă: Pentecostés; portugheză: Pentecostes.

 

[anuk]

Septembrie – rapciune, vinicer

Analizat etimologic, numele din calendarul modern pentru cea de a noua luna a anului aminteste, prin prima parte (septem-), denumirea celei de a saptea luni dintr-un vechi calendar roman, care cuprindea numai zece subdiviziuni principale (september). Varianta culta de factura greco-slavona septembrie a fost dublata (si precedata) din cele mai vechi scrieri romanesti de numele popular rapciune, atestat inca de la Coresi. Considerind originea lui rapciune neelucidata, Dictionarul limbii romane al Academiei sugereaza insa legatura cu lat. rapire, a carui familie de cuvinte a fost invocata pentru etimologie de mai multi lingvisti romani, care s-au referit la sensul „a smulge" al cuvintului latinesc.

Astfel, in calendarul omului naturii, acest nume popular al lui septembrie, ca si masalar pentru august, ar reprezenta referiri la timpul culesului, al recoltatului. La aceleasi preocupari, dar si la grija pentru recoltele anului viitor, ne trimite si denumirea luna lui caus (pentru septembrie) sau zicatoarea „cu risul si cu glumele se culeg toamna prunele", respectiv „daca toamna ii zlotoasa, (vara) grinele-s cit casa", comunicate din graiurile de prin Basarabia de Efim Junghietu (Fratii lui Ghenar, Chisinau, 1991).

Rapciune evoca insa inceputul toamnei si prin alte caracteristici ale acestui timp, frigul in primul rind, caci o zicatoare cuprinsa in Materialurile folkloristice publicate de Gr.C. Tocilescu semnaleaza ca „in luna lui rapciuni cad copiii pe taciuni" (in perspectiva lucrurile se... agraveaza, intrucit „in brumari cad si cei mari"). Prin cotaminare intre rapciuni si (a) zdramni ‘a stranuta’ a fost explicat zdramciuni, termen inregistrat in Muntii Apuseni, retinut si intr-o varianta a zicalei anterioare: „zdramciuni da cu pruncii in taciuni" (Rodica Orza). Astfel, septembrie anunta frigul si, pornind de la contextele aforistice citate, se dezvaluie intelesul numelui taciunar si al altor denumiri populare ale lui septembrie, brumarel sau brumar cel mic, inregistrate in graiuri din zonele muntoase ale tarii, unde vara se incheie pe la jumatatea lui august, asa cum nota Ion Ionescu de la Brad descriind clima judetului Mehedinti (1863): „la munte ninge printre Sintamarii, iar la dealurile din regiunea muntilor cade atunci bruma". Asadar, probabil in aceste zone a luat nastere zicatoarea dupa care numitele sarbatori reprezinta, in domeniul vestimentar, renuntarea la palarie („A trecut Sinta Marie...").

Septembrie ca luna a toamnei (anuntata intr-un Calendar din 1847 cu toata precizia: „toamna se incepe la 11 septemvre la 5 ceasuri si 33 minute sara, cind intra soarele in zodia cumpenii si zioa si noaptea intocma le face") este evocata si de alte nume populare, printre care vinicer si vinitel, explicate de Saulescu si Alecsandri ca atribuindu-i lui septembrie calitatea de luna „a vinului". Cercetari etimologice ulterioare, care ne confirma propriile certitudini in legatura cu roadele viei, au demonstrat ca vinicer este luna viilor, cu atit mai mult cu cit, in septembrie, o veche sarbatoare ce marca inceputul culesului strugurilor era cirstovul viilor, desfasurata intr-un cadru al carui ceremonial este consemnat de Cantemir in Descrierea Moldovei. |i, de fapt, un foarte vechi moment de referinta, caci, dupa autorii volumului Calendarul de la Sarmizegetusa Regia (1980), cercetari pe baza metodelor logicii matematice si ale informaticii precizeaza ca acum se incheia unul dintre anotimpurile calendarului dac, reprezentind perioada vegetativa a vitei de vie (intre „plinsul vitei de vie" si caderea frunzelor plantei). Tot la culesul viilor, prin etimologia propusa de Vasile Bogrea (lat.* vinemiarius pro vindemiarius), se refera vinimeriu, nume al lui septembrie inregistrat de S.Fl. Marian.

Cu aceeasi explicatie etimologica ca si vinicer, vinitel pare sa se resimta insa de contaminarea cu vinat – vinatul zarilor zilelor de toamna, al strugurilor si prunelor brumarii, ca o nota a policromiei anotimpului, provocind, ca toate cele amintitoare ale rotirii crugului (dupa o anumita virsta), o unda de melancolie, ce se strecoara chiar printre rindurile scrise de un agronom, Ion Ionescu de la Brad, pentru care septembrie-vinicer inseamna grija gospodarului „de cele viitoare", atunci „cind vede ca frunzele copacilor incep a ingalbini si a pica, paserile a se cirdui si a se calatori, painjinii a urzi atele pe bulgarii tarinilor". Culori si sentimente ce sensibilizeaza si versurile unui cintec autumnal al lui Lucian Blaga: „Pe deal, intr-o podgorie stropita vinat,/ te-as duce uneori sa ne lovim de soare./ Sa ne intimpine o piersica pe creanga,/ Ca un pacat de aur, toamna pe dogoare" (Andante).


http://astra.iasi.roedu.net/texte/dumistra.html

 

[anuk]

ESCU

Acest procedeu de formare a „…escilor“, in trei pasi – stramos intemeietor, sat eponim cu forma de plural „esti“ si nume de familie in forma de singular in „escu“ – este atestat documentar inca din secolul al XIV-lea (au ramas in documente un Dabacescul la 1387 in Tara Romaneasca sau un Serbanescu pe la 1392 in Moldova) si s-a raspandit in secolul al XV-lea.

Pe la inceputul secolului al XIX-lea, avem un alt adaos la marea familie nationala de „escu“: multi boieri si negustori straini au luat numele mosiilor pe care le-au cumparat spre a se impamanteni. E cazul lui Tudor Vladimirescu – dupa satul Vladimiri, din Jiul de Sus.

„Sufixul romanesc -esc, -easca il continua pe cel latin -iscus, cu origini stravechi indo-europene (a existat, se pare, si in limba traco-daca, in paleoslava etc.), avand drept corespondente romanice: in portugheza -esco, in spaniola -isco, in italiana -esco, in sarda -iscu“ – spune Domnita Tomescu, autoarea cartii Numele de persoana la romani. Perspectiva istorica.

Azi, sufixul „escu“ este brand romanesc, precum terminatia „ov“ sau „ski“ la slavi, particula „o“ la irlandezi sau „di“ la italieni. —Catalin Gruia

Mai multe AICI