Dovezi incontestabile arată că pe Terra a existat un război nuclear cu mii de ani înaintea erei noastre
Dacă ar fi întrebaţi cînd a fost folosită pentru prima oară, în istoria umanităţii, arma nucleară într-un conflict armat, majoritatea oamenilor ar răspunde fără nici cea mai mică urmă de îndoială: în 6 august 1945, cînd bombardierul american Enola Gay a aruncat bomba atomică la Hiroshima.
Din punctul de vedere al datelor istorice oficiale şi recunoscute, acesta ar fi răspunsul corect. Numai că, în ultimul timp, istoria dă înapoi din ce în ce mai des în faţa unor dovezi incontestabile ale faptului că un război atomic a avut loc la un moment dat pe Pămînt.
În Mahabharata, grandiosul poem epic al Indiei vechi, sînt descrise episoade ale unui război nuclear.
Muntele Morţilor
Există multe locuri pe Pămînt ce par a fi fost distruse de o explozie nucleară, dar cel mai uimitor dintre toate este Mohenjo Daro („Muntele Morţilor“), oraş antic ale cărui ruine au fost descoperite în al treilea deceniu al secolului trecut. Situat, astăzi, pe teritoriul Pakistanului, Mohenjo Daro face parte dintr-un ansamblu de aşezări aparţinînd aşa-numitei civilizaţii Harappa, cunoscută şi sub numele de civilizaţia Văii Indusului. Unul dintre cei care şi-au dedicat viaţa studierii acestor ruine este englezul David W. Davenport, care, după 12 ani de cercetări, a publicat, în 1979, o carte cu titlul „Distrugere Atomică – 2000 î.Hr.“, volumul fiind construit pe ipoteza că Mohenjo Daro nu a căzut în ruină cu trecerea timpului, ci sfîrşitul său a fost consecinţa unei deflagraţii nucleare.
Privelişte macabră
Povestea extraordinară a Muntelui Morţilor porneşte de la descoperirea primelor ruine şi arată că, o dată cu scoaterea la lumină a vestigiilor vechii aşezări, arheologii s-au pomenit în faţa unui crater cu un diametru de aproape 50 de metri, în interiorul căruia totul, inclusiv piatra, este topit sau cristalizat ca şi cum ar fi fost pîrjolit de o temperatură uriaşă. La marginea acestui crater, cărămizile sînt topite şi sudate între ele pe partea dinspre locul presupusului impact. Cercetătorii exclud din start posibilitatea ca zona să fi fost pîrjolită de erupţia unui vulcan, întrucît nu există nici unul în apropiere.
Sute de schelete
Zona devastată se întinde pe o arie avînd diametrul de trei kilometri. La tot pasul se întîlnesc pietre negre, bucăţi diforme dintr-un soi de piatră care au dat mult de gîndit arheologilor, pînă cînd s-a descoperit că e vorba de fragmente de vase ceramice, topite unele într-altele, probabil în urma supunerii la aceeaşi uriaşă temperatură. Atunci cînd excavaţiile au ajuns la nivelul străzilor, arheologii s-au confruntat cu o privelişte macabră. În poziţii care dintre care mai stranii, au fost găsite sute de schelete.
Civilizaţie avansată
Descoperirile de la Mohenjo Daro nu sînt nicidecum singulare. Aceleaşi scene apocaliptice se întîlnesc şi în oraşul vecin, Harappa, unde, de asemenea, s-au găsit schelete pe străzi. Săpăturile arheologice le-au permis cercetătorilor să afirme că civilizaţia Harappa era foarte avansată. Oraşele din regiune sînt construite după un plan riguros, cu străzi drepte ce se întretaie perpendicular. Casele au sofisticate sisteme de canalizare, superioare celor ce pot fi întîlnite în prezent în multe oraşe ale Indiei şi Pakistanului. Cine au fost însă întemeietorii acestor oraşe, nu se ştie.
Nivel ridicat de radioactivitate
În comunitatea ştiinţifică există o nesfîrşită dezbatere privind vechimea civilizaţiei Harappa. Metodele tradiţionale cu radio-carbon au arătat că ruinele datează cam din anul 2500 î.Hr., dar, luînd în calcul efectele unei presupuse explozii nucleare, riscul unei erori este foarte mare. Unii autori avansează ideea că războiul nuclear care a distrus aceste civilizaţii a avut loc acum 8.000-12.000 de ani. Cazul a fost studiat în secolul trecut de mai mulţi savanţi sovietici, care au descoperit că scheletele au un nivel ridicat de radioactivitate. Într-una din aceste locaţii a fost găsit un schelet cu un grad de radioactivitate de 50 de ori mai mare decît cel normal.
O altă mărturie
Un strat de cenuşă radioactivă a fost descoperit şi în apropierea oraşului Rajasthan din India, unde, din această cauză, proiectul de construire a unui nou cartier a fost suspendat. De altfel, oraşul în sine are o nedorită faimă în ceea ce priveşte incidenţa cazurilor de cancer şi de copii ce vin pe lume cu diverse malformaţii. O altă mărturie peste timp a unui război nuclear în India antică este uriaşul crater Lonar, situat la cîteva sute de kilometri de Bombay şi avînd un diametru de 2.154 de metri. În întreaga zonă nu există nici un fel de resturi ale vreunui meteorit şi, potrivit savanţilor, Lonar este singurul crater într-un strat de bazalt, roca fiind supusă unui şoc intens, cu o presiune mai mare de 600.000 de atmosfere, în stare să modifice însăşi structura sa. Semne ale unui război devastator din antichitate pot fi întîlnite şi în alte colţuri ale lumii, printre care enigmaticul deşert de sticlă libian, situat în apropierea platoului Saad.
Sticla verde
Cînd prima bombă atomică a explodat în New Mexico, datorită căldurii extraordinare, nisipul deşertului s-a transformat în sticlă verde. În secolul trecut, mai multe descoperiri arheologice, din diferite zone ale globului, au scos la iveală şi alte straturi de astfel de sticlă. Vechi însă de mii de ani. Descoperit în 1932 de arheologul Patrick Clayton, deşertul de sticlă se întinde pe o arie foarte largă, măsurînd 130 de kilometri în lungime. Lăţimea ajunge pe alocuri la 53 de kilometri. Numele său provine de la faptul că întinderea aridă este presărată cu bucăţi de sticlă, de o puritate incredibilă, proporţia de siliciu fiind de 98%. Un articol apărut în iulie 1999 în revista britanică „New Scientist“ a demonstrat că deja faimoasa Sticlă din Deşertul Libian (SDL) este cea mai pură astfel de substanţă de pe planetă.
Unelte şi podoabe
Peste 1.000 de tone din acest material se întind pe o suprafaţă de sute de kilometri. Unele bucăţi sînt de dimensiuni mari, cîntărind pînă la 30 de kilograme, dar cele mai multe sînt mici, semănînd cu nişte cioburi, ca şi cum o sticlă uriaşă ar fi fost sfărîmată de o forţă colosală. În limbaj ştiinţific, cioburile verzi sînt numite tectite. Provenienţa lor este un subiect de aprinse dezbateri. Sticla este cu certitudine extrem de veche. Astfel, se ştie că vînătorii preistorici îşi confecţionau din acest material diferite unelte ascuţite. Un scarabeu sculptat în sticlă verde a fost descoperit în mormîntul lui Tutankhamon.
Nici o explicaţie
Teoria propusă de o parte a comunităţii ştiinţifice este că sticla e rezultatul impactului cu un corp cosmic. Există însă serioase probleme cu această teorie. De ce nu există nici un crater de impact? O întrebare rămasă pînă astăzi fără răspuns. Nici măcar sondările la mare adîncime cu ajutorul ultimelor tehnologii nu au reuşit să găsească urma vreunui crater. Mai mult, sticla verde este prea pură pentru a fi rezultatul unui impact atît de brutal. Se poate, deci, ca un antic război nuclear să fi creat toate aceste urme? Nimeni nu poate da un răspuns. Pe cît de neverosimilă pare teoria, pe atît de multe dovezi pun oamenii de ştiinţă în imposibilitatea de a o combate.
„Rădăcinile“ de sticlă
Experimentele atomice din New Mexico, de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, au arătat faptul că o deflagraţie atomică topeşte siliconul din nisip şi transformă suprafaţa pămîntului în sticlă. Fulgerul poate şi el transformă cîteodată nisipul în sticlă, dar formele lăsate au întotdeauna forma unei rădăcini. Ramificaţiile acesteia pătrund în adîncime. Astfel, păturile de sticlă verde nu pot fi puse în nici un caz pe seama acestui fenomen natural.
Misterul tectitelor
u Dezbaterile născute în sînul comunităţii ştiinţifice de problema tectitelor au fost rezumate într-un articol publicat în august 1978 în revista „Scientific American“. Aici, un reputat cercetător american a încercat să formuleze o teorie plauzibilă care să explice existenţa misteriosului strat de sticlă verde. „Cea mai probabilă sursă a sticlei verzi este Luna. Dacă tectitele provin de pe Lună, înseamnă că pe satelitul pămîntului a existat cel puţin un vulcan care a erupt în ultimii 750.000 de ani. Cred că teoria vulcanului lunar este singura posibilă şi mă simt forţat să o accept“, scria John O’Keefe, autorul articolului.
O civilizaţie dispărută
• Multiple dovezi arată că civilizaţia vechilor indieni este veche de zeci de mii de ani. Cu toate acestea, pînă în 1920 majoritatea experţilor erau de acord că originile civilizaţiei indiene ar trebui căutate undeva în jurul secolului al IV-lea î.Hr. Această teorie a fost spulberată însă de descoperirea ruinelor unor oraşe precum Harappa, Mohenjo Daro („Muntele Morţilor“), Kot Diji, Kalibanga sau Lothal. Arheologii nu ştiu nici astăzi cine sînt cei ce au construit aceste oraşe, dar încercările de a data ruinele (cunoscute acum drept „Civilizaţia Văii Indusului“) au produs cifre ce se învîrt în jurul anului 2500 î.Hr. Mulţi oameni de ştiinţă cred că acestea sînt rămăşiţele Imperiului Rama, descris în anticile texte Mahabharata şi Ramayana. Aceste texte descriu şi un război nimicitor purtat de imperiu împotriva unui duşman extrem de puternic. Textele povestesc despre armele ucigătoare folosite în conflict: mingi uriaşe de foc ce puteau distruge un întreg oraş, „Strălucirea lui Kapila“ ce putea transforma 50.000 de soldaţi în cenuşă instantaneu şi suliţe zburătoare ce puteau distruge şi cele mai rezistente forturi.
Sodoma şi Gomora
• Şi în Biblie este descrisă o posibilă explozie nucleară. Analiştii Cărţii Sfinte cred că în capitolul în care se vorbeşte despre sfîrşitul oraşelor Sodoma şi Gomora ar fi redată imaginea unei astfel de explozii şi aruncă în dezbatere o întrebare la care nu s-a găsit încă răspuns: cum putea fi descrisă scena de foc şi fum fără ca cineva, pînă la acea dată, să fi văzut o explozie nucleară? Biblia spune că Dumnezeu a pedepsit cele două cetăţi slobozind asupra lor o ploaie de pucioasă şi foc. Singurii salvaţi au fost Lot, femeia lui şi cele două fiice ale lor. Îngerii trimişi de Domnul l-au silit pe Lot să părăsească oraşul ca să nu piară şi el pentru „nedreptăţile cetăţii“. La plecare, îngerii i-au sfătuit să nu se uite înapoi, nici să se oprească în cîmp, ci să fugă în munte. Asupra celor două cetăţi s-a abătut o ploaie de pucioasă şi fum care a distrus nu numai aşezările, ci şi toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia. Femeia lui Lot, care s-a uitat înapoi, s-a prefăcut în stîlp de sare. A doua zi, Avraam a văzut pe locul celor două cetăţi şi împrejurul lor, ridicîndu-se de la pămînt „fumegare, ca fumul dintr-un cuptor“.
Secretul lui Oppenheimer
• Şeful Proiectului Manhattan, prin care SUA a construit cele două bombe nucleare ce au distrus oraşele Nagasaki şi Hiroshima, cercetătorul J. Robert Oppenheimer (foto medalion), a adăugat şi el o umbră de mister peste deja faimoasa sticlă verde. Într-un interviu pe care l-a acordat imediat după ce a asistat la primul experiment atomic, cercetătorul a citat din Bhagavad Gita: „Acum am devenit Moartea, Distrugătoarea de Lumi“. Cu altă ocazie, intervievat la Universitatea Rochester, la şapte ani după istoricul experiment, şi întrebat dacă acela a fost primul experiment atomic din istorie, replica sa a fost: „Păi, da, în istoria modernă“.
O civilizatie disparuta
Multiple dovezi arata ca civilizatia vechilor indieni este veche de zeci de mii de ani. Cu toate acestea, pina in 1920 majoritatea expertilor era de acord ca originile civilizatiei indiene ar trebui cautate undeva in jurul secolului al IV-lea i.Hr. Aceasta teorie a fost spulberata insa de descoperirea ruinelor unor orase precum Harappa, Mohenjo-Daro („Muntele Mortilor“), Kot Diji, Kalibanga sau Lothal. Arheologii nu stiu nici astazi cine sint cei ce au construit aceste orase, dar incercarile de a data ruinele (cunoscute acum drept „Civilizatia Vaii Indusului“) au produs cifre ce se invirt in jurul anului 2500 i.Hr. Multi oameni de stiinta cred ca acestea sint ramasitele Imperiului Rama, descris in anticile textele Mahabharata si Ramayana. Aceste texte descriu si un razboi nimicitor purtat de imperiu impotriva unui dusman extrem de puternic. Textele povestesc despre armele ucigatoare folosite in conflict: mingi uriase de foc ce puteau distruge un intreg oras, „Stralucirea lui Kapila“ ce putea transforma 50.000 de soldati in cenusa instantaneu si sulite zburatoare ce puteau distruge si cele mai rezistente forturi.
Extraterestrii au pierdut ceva la Aiud
Aiudul ar putea fi un fel de Roswell al României. Doar cã, mai vechi cu câteva mii de ani. Spre deosebire de orãselul american din New Mexico, devenit celebru dupã ce în anul 1947 acolo s-a prãbusit un OZN, la Aiud nu s- a dezvoltat pelerinajul în cãutare de urme ale extraterestrilor. Subiectul este cunoscut doar pasionatilor de paleoastronauticã ori unor cercetãtori care nu vorbesc foarte mult despre el…
“Existã urme de pasi imprimate în roci vechi de 500-600 milioane de ani la Berea (Kentucky) sau la Antelope Springs (Utah). Au fost gãsite obiecte tehnice inexplicabile, încastrate în piatra formatã în urmã cu mii sau milioane de ani, la Schöndorf (Austria), Coso Mountains (California), în albia râului Narada (Uralul de Est, Rusia), chiar si în România lângã Aiud, în râul Mures. N-ar putea fi oare acestea semne cã cineva ne viziteazã de foarte multã vreme?”
Dan D. Farcas, doctor în matematici
Istoria modernã a omenirii a înregistrat descoperirea unor obiecte bizare, care în mod normal nu ar fi trebuit sã existe.
Pentru simplul fapt cã oamenii nu dispuneau de tehnica necesarã fabricãrii lor. Un astfel de exemplu este obiectul misterios de la Aiud, descoperit acum 30 de ani, obiect ce este considerat de unii speciali sti ca un artefact de origine extraterestrã.
La doi kilometri Est de Aiud sunt dezgropate în 1974, de cãtre o grupã de muncitori, care lucrau la o carierã de nisip la malul Muresului, la o adâncime de zece metri, trei obiecte. Douã s-au dovedit a fi oase fosilizate de mastodonti, animale dispãrute de peste un milion de ani de pe suprafata Terrei. Al treilea a dat însã multã bãtaie de cap specialistilor care l-au analizat.
Obiectul metalic de circa 20 cm are o formã de ciocan în care sunt executate douã gãuri de formã cilindricã, de diametre diferite, care sunt dispuse perpendicular. În partea inferioarã a gãurii de diametru mai mare se poate observa o camerã de formã ovalã, probabil lãcasul unei axe cu capul rotunjit. Obiectul a fost analizat de cãtre dr. I. Niederkorn de la Institutul pentru Studiul Metalelor si Mineralelor din Mãgurele.
Aiudenii de acum câteva milenii nu puteau prelucra aluminiul
Analizele au stabilit cã materialul din care era compus obiectul este un aliaj alcãtuit din 12 elemente. Materia de bazã, adicã 89 de procente o constituie aluminiul. Celelalte elemente identificate sunt: cupru- 6,2%; siliciu-2,84%; zinc-1,81%; plumb- 0,41%; staniu-0,33%;
zirconiu-0,2 %; cadmiu- 0,11 %; nichel; cobalt; bismut; argint si urme de galiu, acestea din urmã în cantitãti foarte mici.
Materialul de bazã al bucãtii de metal, aluminiul, a stârnit curiozitatea. Pentru prima datã aluminiul a fost descoperit abia în anul 1825 si doar la sfârsitul secolului 19 s-au obtinut pe cale industrialalã temperaturi de aproape 1.000 grade Celsius, aluminiul gãsindu-se în naturã numai sub formã de minerale. În acelasi timp obiectul era acoperit de un strat de oxid mai gros de un milimetru. Aluminiul se oxideazã în prezenta oxigenului, acoperindu-se cu un strat foarte subtire de oxid. Grosimi ale acestui strat de peste un milimetru, nu numai cã nu sunt cunoscute ci necesitã o actiune îndelungatã a oxigenului, de-a lungul a câteva mii de ani, fapt ce întãreste dovada cã obiectul amintit este foarte, foarte vechi.
Obiectul prezintã si urme de lovituri si zgârâieturi care ar putea proveni de la niste lovituri puternice.
Talpã de aterizare pentru aeronave?
Inginerul aeronautic Michael Hesemann propune o teorie interesantã în ceea ce priveste originea obiectului, spunând cã acesta ar putea proveni de la un obiect zburãtor de mãrime micã si ar fi putut constitui o talpã de aterizare a acestuia.
Informaticianul Dan D. Farcas, doctor în matematici si vicepresedintele Asociatiei Române pentru Studierea Fenomenelor Aeropsatiale Neidentificate, considerã cã misteriosul artefact de la Aiud nu este altceva decât unul din nenumãratele semne ale vizitelor unor civilizatii
extraterestre mult mai evoluate decât specia umanã… În prezent artefactul misterios de la Aiud se aflã în depozitele Muzeului din Cluj Napoca.
http://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2011/11/20/razboi-nuclear-in-antichitate/
Ia uitati ceva ce unii istorici,oameni de stiinta,ufologi spun ca ar fi fost daruit oamenilor de catre extrateresttri.
Focul grecesc
Există în istoria artei războiului numeroase relatări despre arme teribile care au făcut ca la un moment dat în istorie balanţa să încline de o parte sau de alta. Unele dintre poveştile despre aceste arme s-au dovedit a fi doar legende. Pentru altele, misterul s-a risipit fie în urma unor descoperiri arheologice, fie prin identificarea unor documente care vorbesc despre ele. Între armele care au existat, dar care sunt încă necunoscute, se remarcă una a cărei apariţie poate fi echivalată pentru vremea respectivă cu bomba nucleară: focul grecesc sau focul bizantin.
Folosirea focului în scopuri militare este la fel de veche ca şi arta războiului. Homer, părintele istoriei, aminteşte în Iliada cum locuitorii Troiei au distrus vasele de luptă ale celor din Ahaia cu foc: „…şi cei din Troia au aruncat cu foc neobosit în spatele lor şi flacără au vărsat peste ei zdrobindu-i…”. Totuşi, dacă în privinţa acestui război există unele semne de întrebare, datele arheologice arată că amestecuri inflamatoare erau folosite încă de pe vremea cuceritorilor asirieni, în secolul IX î.Hr.; aceste amestecuri erau puse pe săgeţi. Lumea greco-romană antică era familiară cu aceste tactici şi folosea pe scară largă diverşi compuşi chimici pe bază de sulf, petrol sau bitum. Mai mult decât atât: istoricul antic Tucidide menţionează că în asediul oraşului Delium, la 424 î.Hr., au fost folosite aruncătoare de flăcări.
Chiar înainte de a fi descoperit terbilul foc grecesc (bizantin), împăratul Atanasie I (491-518) a utilizat un compus chimic pe bază de sulf şi var nestins în bătălia navală dusă în anul 515 împotriva răsculaţilor lui Vitalian. Se pare că acela care l-ar fi sfătuit pe împărat să folosească amestecul cu pricina ar fi fost un filosof atenian numit Proclus.
Invenţia lui Kallinikos sau opera Şcolii de chimie din Alexandria?
Primele referiri scrise legate de focul lichid – cum mai era numit focul grecesc/bizantin – au fost făcute de cronicarul Teofan Confesorul. Acesta vorbeşte despre anii domniei împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (665-685 d. Hr.), cel care a folosit cu succes această tehnologie în ciocnirile pe care le-a avut cu arabii în prima încercare a lor de a cuceri Constantinopolul (674-678 d.Hr.). Potrivit cronicarului, focul lichid a fost inventat de un anume Kallinikos (Callinicus), un meşteşugar şi arhitect din oraşul Heliopolis. Acesta a fost nevoit să fugă din calea invadatorilor arabi şi şi-a găsit refugiul în marea cetate a Constantinopolelui. El ar fi pus focul lichid la dispoziţia bizantinilor şi aceştia ar fi reputat o strălucită victorie împotriva asediatorilor musulmani.
Unii cercetătorii sunt de părere că nu este posibil ca un singur om să poată inventa un asemenea compus, iar aşa-zisa invenţie a lui Kallinikos ar fi de fapt unul dintre secretele Şcolii de chimie din Alexandria. Cert este că efectele devastatoare ale focului grecesc au fost descrise de numeroşi cronicari; focul lichid avea proprietatea de a arde chiar şi în apă.
Următoarea referire legată de folosirea focului grecesc este făcută tot de cronicarul bizantin Teofan, care spune că în al doilea asalt al arabilor asupra Constantinopolelui (717-718 d.Hr.), împăratul Leon al III-lea a reuşit în două rânduri să incendieze cu foc lichid oştirile de năvălitori, zădărnicind astfel încercarea lor de a pătrunde în capitala imperială.
Această armă apare într-un moment în care zilele Imperiului de Răsărit păreau numărate. După ce ani de zile armatele bizantine se războiseră cu Persia Sasanidă, ele s-au dovedit a fi complet nepregătite pentru ofensiva arabă. În câţiva ani, imperiul pierduse toate teritoriile estice, iar invadatorii se gaseau deja la porţile Constantinopolelui. Acesta este contextul în care Kallinikos sau altcineva se prezintă la împărat cu invenţia care avea să fie vârful de lance bizantin pentru următorii 500 de ani.
Folosit cu efect devastator împotriva asediilor arabe, focul grecesc a fost întrebuinţat atât în Reconquista bizantină din secolele IX-X, cât şi în asigurarea frontierelor împotriva bulgarilor (970-971), a ruşilor (941, respectiv 1043), dar şi pentru înăbuşirea revoltelor interne.
Împăratul Constantin Porfirogenetul îşi sfătuieşte fiul să nu divulge secretul
Importanţa pe care o avea această armă, precum şi păstrarea secretului compoziţiei sale o o regăsim precizată în cartea împăratului Constantin Porfiregenetul (945–959), De Administrando Imperio, lucrare dedicată moştenitorului său. Acesta îşi sfătuieşte fiul, pe viitorul împărat Roman al II-lea, să nu divulge niciodată nimănui secretul focului grecesc, adăugând că acest foc a fost dat de un înger primului împărat creştin, Constantin cel Mare, şi că prepararea lui nu o pot face decât creştinii, şi doar în oraşul imperial. Ca un avertisment, el adăuga că un oficial care a fost mituit de duşmanii imperiului să le dea o parte din acest amestec chimic a fost lovit de o „flacără venită din rai”, în momentul în care voia să intre într-o biserică.
Mărturiile legate de folosirea focului lichid de către bizantini ajung până la sfârşitul secolului al XII-lea. Ultima lui folosire a fost probabil în timpul Cruciadei a IV-a, care a fost deturnată şi s-a încheiat prin cucerirea Constantinopolelui de către armatele venite din Occident. Se pare că în anul 1203 bizantinii au umplut 18 vase de luptă vechi cu materiale inflamabile, probabil cu foc lichid, şi au încercat fără reuşită să incendieze oştirile de soldaţi care navigau pe marea din spre Galata.
De ce şi cum dispare această tehnică de luptă
După cucerirea Constantinopolelui, în 1204, de către cruciaţi, nu se mai vorbeşte de focul grecesc sau lichid. Acest amestec misterios nu apare nici în timpul războaielor Imperiului grecesc de la Niceea (1204-1261) şi nici după recucerirea Constantinopolului în anul 1261. Principalele motive pentru care bizantinii au fost nevoiţi să părăsească tehnologia de luptă au fost: 1. lipsa materiilor prime, generate de pierderea regiunilor asiatice şi în special al regiunii între Marea Caspică şi Marea Neagră, zone din care proveneau acestea; 2. lipsa meseriaşilor care pregăteau focul lichid, care au fugit din cale cruciaţilor franco-veneţieni ce au ocupat Constantinopolul timp de 57 de ani; 3. decăderea accentuată a Imperiului, care, începând cu secolul al XIII-lea, a încetat aproape să mai existe ca un pol de putere, rezumându-se la câteva teritorii minustule şi disparate.
Ultima oară când apare ceva asemănător focului grecesc este în secolul al XV-lea, în asediul eşuat al Constantinopolului, la anul 1422, de către sultanul Murat al II-lea, apoi în cursul cuceririi Tesalonicului în anul 1430 şi în timpul cuceririi Constantinopolului în anul 1453 de către sultanul Mohamed al II-lea. Rivalii au folosit un fel de foc lichid care probabil conţinea ca ingredient esenţial praful de puşcă. Pe zidurile Constantinopolului şi în golful Keratios grecii au folosit pentru ultima oară focul lichid în încercarea lor disperată de a se apăra, însă şi-au croit drumul către propria distrugere, pentru că se pare că amestecul nu putea fi controlat ca predecesorul său.
Amestecul, depozitat în amfore din lut şi proiectat prin nişte sifoane; provoca fum şi zgomot „ca de tunet”
Cu toate că această tehnică de luptă era foarte des folosită, componenţa focului lichid a rămas un secret chiar şi pentru locuitorii imperiului până la căderea acestuia. Înainte de a prezenta efectiv teoriile cu privire la compoziţia lichidului inflamabil, trebuie spus că focul bizantin are două componente: amestecul şi sistemul de pulverizare a acestuia.
Aşa cum remarca şi împăratul bizantin Constantin Porfirogentul, gradul de secretizare al acestei arme era foarte ridicat. Nimeni în afară de împărat nu cunoştea întreg procesul şi elementele constitutive. Astfel, în condiţiile în care inamicii ar fi pus mâna pe vreun vas să nu poată reproduce arma. Fapt care s-a şi întâmplat în anul 814 când bulgarii au pus mâna pe 36 dispozitive de pulverizare (sifon) şi chiar şi pe o cantitate importantă de amestec, dar nu au reuşit să le folosească.
Nimeni nu poate să fie absolut sigur de compoziţia exactă a focului grecesc. Deşi este şi astăzi o necunoscută, se pare că în amestec se găseau petrol lichid, nafta, sulf, răşină, bitum, var nestins şi un alt ingredient secret. În încercarea de a găsi o formulă, cercetătorii au pus cap la cap toate detaliile oferite de cronicarii antici. Astfel, focul grecesc era un amestec lichid şi nu un proiectil care ardea pe apă sau, conform unor interpretări, era chiar aprins de apă. Cert este că pentru a-l stinge se putea folosi doar câteva substanţe: nisip (care lipsea focul de oxigen), oţet sau urină veche. Amestecul era depozitat în amfore din lut şi era proiectat prin aceste sifoane; el provoca mult fum şi un zgomot „ca de tunet”. În primă instanţă, pornind de la ultimele două observaţii, fum dens şi bubuitură, cercetătorii au considerat că la baza amestecului stă de fapt salpetru (nitrat de potasiu). Totuşi, datele nu confirmă prezenţa acestui element, cunoscut ca o formă incipientă a prafului de puşcă în istoria artei războiului până în secolul al XIII-lea.
Focul lichid ar fi acţionat similar napalmului
Mai târziu s-a mers pe versiunea aprinderii sau a intensificării puterii focului grecesc la contactul cu apa; se sugera astfel că la baza focului lichid s-ar fi aflat varul nestins. Această teorie este contrazisă însă chiar de autorii medievali, care spun că adesea focul bizantin era pulverizat direct pe corăbiile inamice, fără a intra in contact cu apa. De asemenea, împăratul Leon aminteşte în lucrarea sa Tactica de faptul că se foloseau nişte grenade de mână făcute din lut care erau umplute cu foc grecesc şi aruncate asupra inamicilor. Totuşi, pornind de la aceleaşi efecte descrise de cronicari, unii cercetători sugerează că de fapt Kallinikos ar fi descoperit celebra fosfură de calciu, care este un material pirotehnic şi un compus al bombelor incendiare.
Majoritatea oamenilor de ştiinţă susţin că în compoziţie trebuie să fi fost ţiţeiul, sub formă de petrol distilat, şi alte ingrediente precum nitriul, varul nestins, sulf, răşini sau alte materiale inflamabile şi ca ar fi acţionat asemănător napalmului. Cert este că toate versiunile încercate de cei care au studiat fenomentul au eşuat, iar formula care a ţinut la depărtare toţi duşmanii Imperiului Bizantin vreme de 500 de ani a dispărut odată cu invazia cruciată a Constantinopolului.
Focul lichid, proiectat prin capetele de leu şi lup montate pe prova navei
Metodele şi mijloacele prin care se acţiona focul lichid sunt şi acestea cvasi-necunoscute. Există însă o serie de ipoteze care ar putea să ofere o imagine generală asupra acestui mecanism de pulverizare a lichidului inflamabil. Primul care face referire la un dispozitiv de proiectare şi pulverizare este chiar Teofan Confesorul, care spune că bizantinii au folosit focul grecesc proiectându-l printr-un sifon (gr. Σίφωνα) asupra navelor arabe. Se pare însă că autorul face o greşeală asumând că tehnica de luptă ar fi apărut în acelaşi timp cu lichidul inflamabil; acest lucru este frecvent întâlnit la autorii antici şi medievali care scriu la o perioadă lungă de timp după ce au avut loc evenimentele şi care tratează mai multe conflicte armate. Probabil tehnica de luptă cu aceste „sifoane” s-a dezvoltat în timpul celui de-al doilea conflict cu arabii, survenit la vreo 50 de ani distanţă de primul asalt.
Scriitorii medievali fac o descriere a acestui sifon, care scuipa foc lichid şi care era montat pe vasele bizantine. În fond, era un cuptor deasupra căruia se găsea un cazan unde erau amestecate şi fierte sub presiune substanţele. Când supapa era deschisă, printr-un sistem de tuburi, focul lichid era proiectat cu ajutorul unei pompe de aer prin capetele de leu, lup sau alte animele sălbatice montate pe prova fiecărei nave spre inamic. Aşa cum susţin diverşii cercetători, focul lichid se aprindea fie sub presiune în acest cazan, fie datorită încălzirii la care era supus cazanul sau datorită unei explozii controlate.
Pe baza textelor medievale, cercetătorii au încercat şi să experimenteze metoda sifonului grecesc. În loc de foc lichid, a cărui formulă este încă nedescoperită, au pus ulei şi răşini într-un dispozitiv construit după descrierile cronicarilor. Rezultatul i-a uimit: uleiul a fost proiectat cam până la 15 metri, iar temperatura acestuia, precum şi flacăra au atins peste 1.000°C. Pentru a se evita accidentele, autorii antici amintesc faptul că exista un personal specializat care se ocupa de această redutabilă armă; aceştia erau „sifonarii” (σιφωνάριοι).
Focul bizantin reinventat: amestecuri Molotov şi bombe artizanale
Diverşii autori amintesc şi faptul că focul lichid putea fi folosit şi altfel, în funcţie de vasele de luptă inamice, de maşinăriile de luptă ale oştirilor duşmane. Se foloseau astfel catapulte, încărcate cu vase de lut pline cu foc grecesc, sau grenade, adică sfere din sticlă sau din lut, pe care soldaţii le aruncau cu mâinile după ce aprindeau fitilul care ieşea prin singurul orificiu al sferei. Nu e de neglijat nici vechiul procedeu al înmuierii vârfurilor săgeţilor în foc lichid, însă pentru a folosi această armă cât mai bine şi în luptele terestre împăratul Leon al VI-lea a inventat cheirosifones – un fel de sifoane de mână – care sunt precursoarele aruncătoarelor de flăcări. Acestea se dovedeau a fi utile împotriva maşinilor de luptă, a zidurilor, dar şi a trupelor care nu puteau să-şi păstreze formaţia de luptă. În privinţa acestei invenţii cei mai mulţi dintre cei care au studiat focul grecesc sunt de părere că au existat cel puţin două versiuni: una pentru corăbii şi alta pentru cei care foloseau sifoanele de mână.
Focul lichid a reprezentat pentru multe secole cea mai importantă armă a Imperiului Bizantin. O armă extrem de distrugătoare, care, pe deasupra, avea şi un efect devastator asupra moralului duşmanului. Numeroase texte relatează groaza provocată de focul grecesc diverşilor inamici ai Bizanţului. Din secolul al XV-lea şi după momentul în care începe să se folosească pe scară largă praful de puşcă şi armele de foc, focul lichid şi, în general, materialele inflamabile au fost treptat abandonate. Patru sute de ani mai târziu, în secolele XIX şi XX, vedem că acestea cunosc o nouă perioadă de glorie, atât în timpul celor două războaie mondiale, dar şi mai târziu; amestecurile Molotov, bombele artizanale şi alte dispozitive inflamabile nu sunt altceva decât forme avansate ale focului lichid pe care le foloseau cu atât de mare succes bizantinii în timpul Evului Mediu.
http://romaniapress-misterelelumii.blogspot.ro/2014/02/focul-grecesc.html