O Filozofie Stranie
FILOZOFIA OCCIDENTULUI
Filozofia occidentului isi are radacinile in filozofia antica greaca, veche de aproximativ doua milenii si jumatate, care a daruit omului o noua realitate diferita de cea a formelor si proceselor naturale, primite prin simt, reprezentate distinct si manipulate gestual si mental, pozitionandu-l in lumea formelor si actelor intelective, precise sau ambigue, corelate si argumentate.
Filozofia poate fi definita ca instrument conceptual creat in Grecia antica, care permite individului sa isi utilizeze optim simturile, ratiunea si emotiile, sa conceapa so argumenteze cea mai buna organizare cauzala a lumii in care se afla, sa ii descopere si inteleaga fundamentele structurale, regularitatile si varietatile interactive, sa ii valorifice posibilitatile satisfiante. Filozoful grec antic a dorit sa identifice-califice acele forme-energii-principii primare din care deriva cauzal, dupa un discurs filozofic, multimea de forme, calitati, dependente si miscari naturale, principii care sa permita si posibilitatea prevederii tendintelor evolutive viitoare.
Filozoful a luat in cercetare si omul, el a incearcat sa propuna o alcatuire, organizare, implicare participanta si optiune valorica a personalitatii, a cautat acele actiuni, calitati, convingeri si preferinte esentiale din care ar rezulta toate nuantele comportamentale. Filozoful antic a dorit sa stabileasca o cauza a aparitiei si evolutiei individului, fie prin lumea naturala, externa si autonoma, explorata si explicata filozofic, sau prin alta lume-cauza care trebuia imaginata, argumentata ca necesara, eventual descoperita experimental, lume din ale carei substante, energii si legi, similare sau deosebite celor pamantesti, sa rezulte cauzal fiinta constienta, reflectanta de lume si de sine, in infinita ei diversitate.
-Din punct de vedere filozofic, dar nu numai, omul este o entitate auto-individualizabila, sensibila si inteligibila. Auto-determinabilitatea sau constienta defineste auto-localizarea, individualizarea, caracterizarea, dezvoltarea si valorificarea sistematica de sine, a individului capabil sa isi precizeze, ierarhizeze si relaxeze temporar conditionarile, sa existe prin sine si prin altul.
-Sensibilitatea se exprima in doua feluri, ca perceptie-reprezentare, ca functionare a simturilor care culeg informatii din ambient si le comunica mintii, unde intr-o alchimie secreta fluxul perceptual se interpreteaza ca aspect realitate, ca lume externa, a fiecaruia si a tuturor.
Cea de a doua latura mai speciala a sensibilitatii cuprinde senzualitatea si afectivitatea.
Senzualitatea si emotivitatea sunt energii implicante sau inhibante, sunt tensiuni atractive si repulsoare, care ofera subiectului o masura calitativa apreciant-deprecianta a partilor lumii externe sau a propriei fiintari. Senzualitatea si emotivitatea declanseaza sau franeaza participari, activeaza potentialul interactiv creativ-distructiv al individului, ii ofera motive de actiune si culeg prin efectele dual satisfiante, roadele actiunii.
Senzualitatea atribuie sau refuza calitate variantelor substantialitatii fie ele forme sau fiinte, iar afectivitatea cuprinde multimea starilor polar apreciante, aplicate de individ siesi sau semenilor.
Dupa filozof senzualitatea si afectivitatea sunt si aliatii si adversarii sai, sunt aliati cand ii dau impulsuri permanente sa isi gandeasca lumea si fiinta si sa le clarifice pe ambele cauzal, sa atinga maxima cunoastere de realitate si de persoana.
Aceleasi stari devin dusmani cand il orienteaza numai catre satisfactii grosolane, trupesti, catre implinirea nelimitatei sete de placeri care intuneca mintea si aduce indolenta sau agresivitate, fata de tot ce nu provoaca senzatia sau emotia in toata diversitatea si cu toata intensitatea posibile.
Maxima ‘nimic din ce e omenesc nu trebuie sa ramana strain omului’ exprima dorinta omului, fie el filozof sau nu, de a parcurge toate orizonturile satisfactiei si a poposii pe toate insulele senzualitatii si emotivarii, unde poate fi gasita si savurata maxima multumire de a fi om, recompensat prin uman sau prin ceva diferit de uman.
-Inteligibilitatea este o trasatura mai complicata, mai greu de surprins discursiv.
Omul inteligibil este capabil de reprezentare, de cuantificare semantica a reprezentarii, de situare preferentiala si initiativa gestuala si lingvistica in lumea externa. Prin inteligibilitate individul contureaza si semnifica forme, relatii si proprietati, le compara in toate felurile si extrage din comparatii acele trasaturi stabile sau modificabile care ii permit sa o regularizeze si explice cauzal, sa ii inteleaga interactiile si consecintele.
Inteligibilitatea este o raportare relationala la real, care abordeaza corelant, conditionant uni sau bilateral, natura si persoana, le exploreaza si ierarhizeaza interactiv cu metode concrete sau formale.
Legile naturale regularizeaza cauzal macro-fiinta fenomenala, iar legile personalizarii, atatea cate poate localiza filozoful, aloca subiectului o paleta intentionala, o dinamica implicata, o capabilitate rationala si un set de valori asumate si consumate senzual sau emotiv, toate transpuse in constientizari de sine, in acele subtile scindari ale fiintei alcatuita din cel ce “este cumva” si cel care existentiaza pe cel ce este, fiinta care este si spectacol si spectator, cel care da modalitate si masura spectacolului, atribuindu-si calitatea de a face si a fi in spectacol.
-Inteligibilitatea definita filozofic este o tehnica discursiv existentializanta, fenomenalizanta, cauzalizanta si creativ-finalizanta a realitatii, mai este si o discursivitate generatoare de individualitate perceptual reprezentanta, intentionala, afectiva, intelectiva si cognitiva.
Din discursivitatea filozofica aplicata reprezentarii, emerge exterioritatea discriminata si regularizata modal si interactiv, din analizele starilor proprii, rezulta omul in diversitatea determinarilor de sine.
O tensiune si o masura a tensiunii atractiv repulsive aplicate obiectului si subiectului acopera spatiul sensibilului, senzual si emotivant, o diferentiere obiectuala si dinamica, precum si o cauzalizare corecta a evenimentelor naturale alcatuiesc functiile inteligibile, ale cunoasterii metafizice, a acelei cunoasteri filozofice care argumeneaza necesitatea existentei si devenirii lumii si individului.
Localizarea, marcarea, aplicarea si ierahizarea potentialului valorizant calitativ, transpus in sensibil, apartin domeniului estetic, iar explorarea, intelegera si reglementarea relatiilor intelective ale subiectului cu sine si cu semenii caracterizeaza spatiul etic, caracterizat filozofic.
In spatiul estetic obiectul de analiza, sinteza si evaluare, este fiinta naturala sau fiinta constienta, iar in spatiul etic focarul de convergenta al intereselor si capacitatii rational creative filozofice, este numai fiinta sensibila si inteligibila, capabila sa se autoconditioneze constient.
-La drept vorbind fiecare om este filozof, fie ca isi propune nu, fiecare isi diferentiaza structural si dinamic cat poate mai bine lumea in care se afla, fiecare ii propune o cauzalitate pe baza careia actioneaza mai mult ori mai putin eficient, fiecare aloca lumii si individului un potential satisfiant, din care rezulta un set de valori si o regularitate ierarhizant valorizanta, iar valoarea, valorizabilitatea si ierarhizabilitatea valorilor, sunt criteriile justificarii de sine al fiecarui om. Prin valorizare-ierarhizare fiecare om isi defineste directiile de implicare, prin cucerirea-posesia valorii le atinge si extrage din fiecare intreaga savoare sau frustrare, dependent de acte si efecte.
-Nu e nevoie sa subliniem ca filozoful se crede limita maxima a finisarii personalitatii sensibile si inteligibile; el exploreaza si simte-intelege cel mai profund, coerent si complet spatiile ratiunii, eticii si esteticii, el este cel care se afla in deplina si permanenta armonie cu lumea, cu propria fiinta externa si interna, cu toate constientele cu care poate comunica.
Filozoful este exploratorul universului si individului, el este cunoscatorul si valorificatorul cunoasterii de sine.
Trebuie spus ca si filozoful antic si cel clasic mai apropiat de timpul nostru, au constatat cu amaraciune ca sensibilitatea de orice fel, fie ea perceptie si reprezentare, sau senzualitate-emotie franeaza masiv si permanent filozoful in eforturile lui de a stabili primele actiuni-principii si primele cauze creativ-distructive, care ridica si demoleaza lumea simturilor. Dorind sa gaseasca ultimele temeiuri numai inteligibile, ale lumii sensibile, filozoful isi pune intrebari nu doar dificile dar uneori si confuze, carora nu le poate gasi un raspuns, pentru ca ele nu sunt intrebari cu adresa precisa, care pot primi un raspuns univoc.
Filozoful vrea sa cunoasca ultimele motive ale existentei naturii, sa ii gaseasca izvorul, sa stabileasca daca acest izvor isi este siesi cauza, sau mai are nevoie de altul si acesta de altul, si tot astfel…, pentru a intra in fiintare natura sensibila, cu toate formele, fiintele, modurile interactive si legile ei evolutive. Aceste imense si ambigue ambitii cognitive cer filozofului o intensitate a concentrarii pe teme abstracte, ipotetic conceptualizabile, pe care simturile o dizolva, o perturba permanent.
Filozoful antic grec indiferent de filozofia practicata, a remarcat rolul confuzionant al simturilor in stabilirea formelor, relatiilor si cauzelor adevarate din realitate, deasemeni a identificat si condamnat starile senzuale si emotiile, care ii agreseaza si intuneca mintea, il desprind de gandire si fac incapabil sa surprinda conceptual fiinta si stariile fiintei, sa ii stabileasca provenienta, tendintele, dependenta si autonomia.
Printre temele gandirii antice remarcam cateva subiecte obscure precum “unul si multiplul”, “fiinta si nefiinta”, “repaosul si miscarea, relative si absolute”, “cauza initiala si cauzele derivate”, “cauza schimbarii si cauza cauzei schimbarii”, “autonomie si dependenta, analizate cauzal”, “fiinta si cauza auto-cauzalizanta a fiintei autonome”, a fiintei ultime care isi e siesi cauza”, de la care pleaca totul, fiinta care nu are alta origine decat propria putere de auto-fiintare, suficienta stabilitatii sale eterne, in completa si permanenta identitate de sine.
“Fiinta dependenta si fiinta autonoma, in identitate de sine”, au fost temele favorite ale filozofului clasic, care a crezut ca inventand conceptele dependentei si autonomiei relative si absolute si incercand sa le conditioneze unilateral sau bilateraL, a descoperit motorul universului care este si motorul motorului universului.
Deasemeni filozoful antic a fost intens preocupat de posibilitatile si conditiile aparitiei schimbarii in realitate. Dupa filozof fiecare forma-actiune naturala, are o esenta modala, o invarianta profunda, structurala sau dinamica, disctinct si stabil particularizanta. Esenta ca identitate de sine, fie ea obiectuala sau comportamentala, trebuie sa se mentina permanent, asta insemand ca principial nu poate apare nici o perturbatie de stare intr-o forma sau o regularitate cinetica, nu se poate petrece ceva intr-o esenta care sa ii nege-distruga esenta, sa o transforme in alta esenta sau intr-o non esenta, intr-un haos ireversibil, fara necesara egalitate de sine.
Dar in natura totul pare a suferi schimbari care nu conserva esenta, care trec o esenta in alta sau o degradeaza, care neaga ipotetica calitate filozofica obligatorie, a identitatii de sine a formei-fiintei.
Explicarea schimbarii modificante sau distrugatoare de esenta, a dat de lucru si filozofilor antici si celor clasici, fiecare incercand sa o justifice cumva. Unii metafizicieni au preferat sa introduca in fiecare forma fiintare, un principiu generativ intern dual, auto-constructiv, auto-distructiv si auto-regenerativ, care permitea si intrarea in existenta aesentei si stabilitatea si modificarea ei, generand si demoland-reconstruind esentele prin auto-determinabilitatea ciclic evolutiva.
Alti filozofi au ales alta cale, mai complicata si mai greu de explicat si confirmat-informat a posibilitatii schimbarii esentei fara contrazicerea identitatii de sine, generand doua feluri de esente, relative si absolute. Esentele relative nu isi poseda criteriul modalizant si evolutiv ci il primesc sau pierd prin esenta absoluta, prin fiinta divina, singura in autentica si permanenta identitate de sine, fiinta care face si strica totul. Creatia alcatuita din multimea formelor-fiintelor degradabile, a modalitatilor dar non-esentelor, nu isi este siesi suficienta si necesara, nu este o esenta auto-determinabila, non-transformabila dar generanta de transformare. Creatia divina a fiintei autonome este numai o atribuire si absorbtie de esenta-fiintare, este atribuire cat timp fiinta relativa, nonesentiala evolueaza pina la acel punct maxim in care primeste intelegerea conditiilor existentei fiintei relative, este absorbtie de fiintare cand fiinta nonesentiala intelege-asuma conditiile esentialitati, apoi se resoarbe in fiinta absoluta.
Divinul produce schimbari adaptative la esential, in fiinta non-esentiala, necesar ignoranta, facand-o progresiv capabila sa evolueze catre esentializare, catre identitatea de sine prin cunoastere de sine, prin acea reflectare de real in sine si reflectare a reflectarii de sine, care o aduc candva in acel stadiu ale cuprinderii spontane sau intelective de sine, in care fiinta creata recunoaste esenta creativa care o determina, se impartaseste din ea si devine ea insasi o parte din esenta autentica, in completa cunoastere-conservare de sine.
Evident aceasta discursivitate vaga si opaca satisfacea, daca satisfacea cumva, numai filozoful, asupra problemelor pe care si le punea, dar de regula il incurca si mai mult, pierzandu-l ireversibil in reteaua contradictiilor mai evidenta sau ascunse, derivate ultima cauza, din auto-determinarea de sine, din fiinta absoluta.
-Constatand rolul perturbator al senzualitatii filozoful antic a cautat metode de a se sustraga acesteia, de a inhiba sau controla tentatiile placerii.
Este bine sa precizam ca multimea de filozofii ale Greciei antice, aplicate naturii si persoanei, din care s-a hranit dealungul secolelor spiritualitatea europeana dar nu numai, a aparut, dezvoltat si maturizat, intr-un interval relativ scurt, de aproximativ doua secole, intr-o explozie de virtuozitate argumentant-demonstrativa stranie, inexplicabila prin extrema noutate si ingeniozitate a ideilor, avand in vedere timpul in care au aparut, uneltele materiale si intelective disponibile.
FILOZOFIA ORIENTULUI
Mai exista o perspectiva sau un set de perspective explicant-evaluante ale lumii si individului, pe care le putem numi “ experimentari ale non-realitatii”, acestea incearca sa inverseze dependenta clasic-filozofica: “natura-persoana”, dependenta care stabileste ca lumea este factorul prim, este principiul creator, iar individul este o parte a creatiei, este efectul infinitului potential constructiv-distructiv al universului.
Cunoscatorul oriental (pe care nu il putem numi filozof, in varianta europeana, data fiind sistematica orientare a mintii sale catre desprinderea de realitate, nu catre intelegerea si integragea optima in aceasta), nu isi propune sa legifereze formal lumea externa, nici sa analizeze si demonstreze ca autonoma generativ, subiectivitatea cotidiana.
Scopul orientalului este cunoasterea nediscursiva, nemijlocita, cunoasterea prin cuprindere completa, nu perceptuala sau intelectiva, a obiectului de cunoscut, prin aducerea necunoscutului in cunoscator, prin echivalarea intre cunoscator si necunoscutul venit identic cunoscatorului, prin stabilirea apartenetei “de cunoscutului” la cunoscator, aparteneta posibila numai cand cunoscatorul recunoaste provenienta din sine a necunoscutului, echivalenta profunda intre ceace se vrea cunoscut si cel ce vrea cunoasterea.
Dupa oriental, gandirea discursiva, metafizica, nu are nici o valoare cognitiva, nici o posibilitate de a intra participativ generant si identificant-asumant, in acel orizont al constientei subtile, unde se naste subiectivitatea obisnuita, adica ignoranta in a carei constienta limitata se proiecteaza forma-miscarea aparenta, crezute externe si autonome prin imposibilitatea ignorantului de a isi localiza functia supra mentala creatoare de aspect realitate.
Experimentatorul oriental vrea sa depaseasca si iluzia persoanei materiale si autonome, sa patrunda mai adanc in sine, sa ajunga acolo unde un super-sine sau poate un non-sine atot cunoscator creaza sinele limitat si il inchide in obscuritate, infasurandu-l in valul realitatii aparent externe si independente de individ.
Prin descoperirea, intelegerea si luarea sub control a procesului generator de individualitate si realitate prin individualitate, cunoscatorul de sine din orient, primitor al altei identitati, isi poate controla in totalitate eul desprins din voalul lumii aparente, ii poate oferi orice forma, emotie si cunoastere, dar in noua ipostaza nu mai vrea ceace dorea cand se afla in ignoranta de sine.
Orientalul in posesie de sine afirma ca numai identificarea nemijlocita a genezei obiectului in si prin subiect si a subiectivitatii de catre o supra constienta, atot-imaginanta, atot reglementanta existential, duce la desprinderea de realitatea aparenta, de persoana aparenta, de constienta sa limitata, mereu inselata de iluzia lumii proiectate in iluzia de sine.
Cel ce isi cunoaste originea schimba fara revenire subiectivitatea obisnuita, cuplata la simturi, la actiuni, ganduri, efecte si afecte, legata de nevoi si satisfactii-frustrari, cu o supra constientizare fixata intr-o supra realitate atotcuprinzatoare, unde pare a fi totul simultan, fara spatiu si timp, fara distanta si interval temporal, unde nu trebuie sa te deplasezi sau sa astepti, pentru a atinge un cumva-undeva, unde nu apare, nu dispare si nu se schimba ceva, ca si cum ai fi situat intr-o memorie completa, care pastreaza informatiile tuturor perceptiilor-reprezentarilor, actiunilor si starilor intelective-afective ale tuturor fiintelor din toate lumile trecute, in desfasurare, sau viitoare.
Ajuns in supra constienta care se reflecta-cunoaste in totalitate, cunoscatorul se desprinde valoric de toate optiunile persoanei sale si o face tocmai atunci cand isi poate satisface doar intentionand, orice nevoie sau capriciu, cand poseda controlul lumii aparente, cand are la dispozitie orice resursa, dar cand poseda si controlul subiectivitatii optionante, prin care respinge orice tentatie de a dori, actiona, avea si simti.
In supra-realitatea atot-continatoare sunt prezente toate alternativele modale si toate biografiile individualizarilor, acolo coexista simultan toate personalizarile si toate lumile proiectate in acestea, acolo nu se mai schimba ceva pentru ca sunt desfasurate toate formele si schimbarile, acolo spectacolul coincide cu spectatorul, care crezand ca observa ceva deosebit de sine, se observa numai pe sine in totalitatea ipostazelor generante de lume si de sine. In supra existenta, sau poate inexistenta absoluta, formatoare de existente relative, aparente, cunoscatorul isi identifica multimea variantelor subiectivante conectate, in asa numitul lant “Karmic”, fiecare individualitate fiind principial superioara cognitiv celei anterioare, pina la la consumarea ignorantei initiale si cucerirea cunoasterii de sine.
Cunoscatorul oriental se considera un cuceritor, pentru ca devenind constient de ceace este, el a invins si anihilat cauza nasterilor si mortilor propriei entitati si a devenit identic constientei-origine, a atins starea de echivalenta intre vectorul atot creator si constientele create.
Pentru cunoscatorul oriental inhibarea simturilor, emotiilor si gandurilor care asalteaza continuu constienta, nu era motivata prin posibilitatea fixarii gandirii pe marile intrebari asupra cauzei fiintei si nefiintei, puse de metafizician.
Orientalul doreste sa distruga toate felurile de forme, calitati si evenimente apreciate ca externe si autonome, sa inlature si asumarea unei personalizari presupuse autonome, consumatoare de realitate.
Argumentarea necesitatii acestui act radical de desprindere de orice fel de uman conditionat, legat de o lume si de valorile unei lumi, se face numai experimental, parcurgand un sir de exercitii fizice si mentale, fiecare cu un rol eliberant determinat.
Argumentarea necesitatii desprinderii de omul inconstient personalizat si inconstient fenomenalizat, este ca individualitatea comuna si ignoranta este fixata in lumea impresiilor, toate bucuriile, toate implinirile trupesti si sufletesti sfarsind in deceptii, devalorizare de sine, desuetudine, dezolare, deprimare si suferinta.
-Iata cele patru adevaruri nobile ale gnozei budhiste care definesc raportarea la sine a omului ignorant, legat de subiectivitatea si lumea aparenta si calea schimbarii acestui raport.
1-Viata omului este fixata preponderent in suferinta. Nasterea, adolescenta, maturizarea si batranetea, contin fiecare suferinte specifice si inevitabile.
2-Cauza tuturor tipurilor de suferinta este dorinta de satisfactii, este setea de senzualitate si emotie de toate felurile si cu toate intensitatile.
3-Suferinta poate fi vindecata prin inlaturarea setei de placeri.
4-Vindecarea sigura si completa a suferintei o da practica Budhista cuprinsa in cele opt metode care duc la eliberere, la desprinderea de orice suferinta prin desprinderea ireversibila de uman si de lumea iluzorie.
Dar daca lumea asa cum o obiectivam ca externa si autonoma de individ, “nu exista”, daca nici persoana corporala, senzoriala, activa, rationala si emotiva, nu exista, altfel decat ca o subtila impresie de subiectivitate spontan asumabila, care nu isi recunoaste non-autonomia, atunci apare intrebarea asupra semnificatiei predicatului “a exista”, a verosimilitatii utilizarii acestui sens fara anvelopa semnificanta, in variantele afirmanta si neganta. Ce insemna afirmatia ”exista”, ce suprindere de modalitate-devenire alocam acestui predicat generic, daca ipostaza afirmanta “exista”, nu este in nici un fel modalizabila-validabila, daca nu primeste nici o varietate demonstranta si confirmanta.
Ce putem intelege prin “ nu exista”, daca nedispunand de nici un “exista specific”, de nici un existent confirmabil, nu putem contura cumva semnificant dimensiunea negarii existentului.
Ce putem intelege cand spunem: “acesta, acela si oricare altul nu exista”, daca refuzam sa precizam-acceptam in ce fel “acesta sau acela exista”, daca nu putea surprinde-fixa existenta, pentru a inexistentia coerent si convingator opusa ei.
Raspunsuri la asemenea intrebari nu par importante pentru cel care pretinde ca intelectivitatea si rationalitatea justificanta si cauzalizanta de realitate, nu au nici o valoare, cunoasterea discursiva a iluziei naturii fiind mare confuzie a individului ratacit in iluzia de sine.
EXISTENTA FILOZOFICA
-Atribuim operandul “exista p” unui observabil distinct reprezentabil, descriptibil si comunicabil-confirmabil lingvistic.
-Atribuim existenta coerenta, necontradictorie, unui continut al mintii, unui obiect–relatie-proces, precis si complet descriptibil, demonstrabil existential intelectiv printr-un dintr-un lant de inferente logice aplicate unui existent reprezentabil sau conceptualizabil, prealabil localizat si confirmat ca existent.
-Atribuim numai “existenta mentala’, conceptuala, unei modalitati ipotetice, sau numai imaginate, fictive, a carui existenta reala obiectuala, cinetica, relationala sau logic derivabila modal, nu este confirmabila observational-experiential reprezentabil, sau intelectiv argumentabil.
-Existenta acopera o observare sau experientiere si identificare, descriere de modalitate, sau o demonstrare-validare de prezenta fenomenala sau lingvistic caracterizata, iar inexistenta o infirmare de ipotetica varianta realitate, infirmare realizata experimental ori demonstrant discursiv.
In mod obisnuit legam existenta de localizarea si confirmarea prezentei unei forme, calitati sau schimbari naturale distinct reprezentabile, fie ea imagine, sunet sau alta varietate, dar odata cu constructia si demonstrarea existentelor intelective, imaginate si logic argumentate, sau numai fictive, spatiul existentelor acceptabile a primit o extensie si o subtilitate existentiala, structurala si interactiva fara limite.
Mintea umana este ingenioasa, ea invata din analiza calitativa a componentelor reprezentarii, aplicand actiunea gestuala, cum sa construiasca, cum sa verifice si confirme sau infirme diferite propuneri de existente concrete. Pe de alta parte oferta simturilor filtrata intelectiv ne spune ca nu tot ce pare cumva ramane ceace pare, daca schimbam perspectiva observanta sau metoda constructiv-confirmanta de existent.
Parcurgand numeroase situatii mai clare sau confuze observational, omul ingenios a remarcat ca uneori ceva care pare initial cumva, devine dintro data, sau progresiv altfel, daca este investigat senzorial mai atent, sau argumentat modal mai consistent.
De la constatarea ca ceva particularizat la un moment dat isi schimba modalitatea cand e observat sau analizat mai atent, ca se transforma in altceva, diferit primei localizari-conceptualizari, pina la presupunerea generica ca orice intra in preceptie-reprezentare sau conceptualizare, poate fi diferit de prima exprimare, fie aceasta efectiv sau discursiv modala, nu este o cale inferentiala atat de lunga incat sa nu fie parcursa de orice om ingenios cu gandire logica, capabil sa compare strigatul intens dar ambiguu al simturilor, cu vocea rationala a mintii. Constatarea posibilitatii negarii si demonstrarii temeiurilor negarii oricarei existente perceptuale sau conceptuale, a fost facuta cu milenii in urma, cand mintile logice ale trecutului au extins posibilitatea unei contestari particulare de aspect realitate, asupra oricarei realitati explicit sau discursiv accesate.
Constatand ca orice pare cumva, se modifica, daca se schimba directia, distanta, acuitatea senzorului explorant, sau informatia disponibila asupra reprezentatului sau conceptualizatului, omul trecutului s-a intrebat ce anume identifica el, cum este in “propria egalitate de sine”, entitatea care ii ocupa mintea, ce se ascunde in spatele reprezentarii, ce instanta “forma-fiinta-actiune” excita simtul si declanseaza un mesaj senzorial pe care mintea il transpune in realitate.
Asa s-a nascut filozofica discursivitate milenara asupra a doua feluri de existente:
-Autonome si dependente de subiect,
-Existentele autonome sunt acele ipotetice fiintari principial modale, care emit semnalele culese de simturi si comunicate ca informatii specifice mintii unde sunt interpretate-modalizate, transformate in lume externa, cu uriasa si imprevizibila ei diversitate.
-Existentele subiective sunt efectele procesarii si interpretarii informatiilor senzoriale, iar fiind astfel ele sunt evident dependente modal de individ, ele existand asa cum le configuram numai pe intervalul de timp in care le percepem-reprezentam-exteriorizam.
-Existentele autonome de subiect poseda o necesara continuitate existial-modala, au o alcatuire si evolutie distincta, desfasurata in propriul spatiu si propriul timp. Spatiul si timpul modalitatii autonome sunt evident autonome de individ, sunt cadre localizante am spune absolute, sustinatoare ale existentei absolute, sunt necesar dar incaracterizabil diferite, de spatiul si timpul subiectiv, creatii ale mintii care pozitioneaza simultan si succesiv formele si procesele reprezentate, subiective, efecte ale procesarii mesajului senzorial.
Dar consecintele logice ale dualizarii existentei, scindata in varietate autonoma si dependenta de subiect, cu premiza implicita sau explicita a cate unei varietati distincte pentru fiecare modalitate, au provocat poate cea mai indelungata si mai dificila disputa in randurile metafizicienilor.
Unii filozofi au rationat ca legand mesajul senzorial de o forma-miscare autonoma, independenta modal de individ, se putea presupune, fara sa se contrazica vreo premiza existentializanta, ca varianta reprezentata reflecta fidel, chiar daca inevitabil partial, individualitatea autonoma, sursa a mesajului intrat in simturi si reprezentat.
In concluzie este plauzibil sa admitem, gandea filozoful, ca realitatea atonoma odata ce este perceptibila si reprezentabila, capata modalitate in si prin subiect, iar fara subiect nu exista modalitate, sau ca sa ne exprimam metafizic, nu exista modalitate actuala , exista numai fiintarea potentiala, care poate sau nu intra in actualitate, dependent de prezenta si performantele existentializante ale subiectului.
Fiintarea potentiala trece in fiintare actuala, nemijlocita, numai prin actiunea reprezentanta a individului constient, competent discursiv, singurul care poate aloca coerent existenta si modalitate.
Alti filozofi afirmau ca logic nu avem nici o baza sa facem o comparatie intre presupusa forma obiectiva, autonoma, si forma subiectiva, aparent externa, dar produsa numai in mintea noastra prin procesarea-modalizarea mesajului perceptiei, mesaj despre a carui sursa nu putem afirma ceva.
Admitand totusi ca fiinta-forma-actiune autonoma, absoluta prin continuitate existentiala neconditionata subiectiv, trimite mesaje, simtul le detecteaza si trimite mnintii iar aceasta le reprezinta cumva, din acest lant modalizant nu rezulta ca forma subiectiva ar prelua cu necesitate ceva din forma obiectiva si transfera in cea subiectiva, realizand o partiala similitudine intre variante.
Totusi, replica filozoful partizan al nodalitatii autonome, nu se poate refuza modalitate sursei mesajului, pentru ca din mesaj simtul extrage o regularitate-informatie, o trimite mintii unde este interpretata si fenomenalizata.
Daca sursa mesajului senzorial adica existenta autonoma, nu poseda si nu comunica propria modalitate, atunci cum anume am putea explica prezenta informatiei potential modalizante, in mesajul extern, informatie care trece in mesajul senzorial intern iar acesta patrunde in zona procesant reprezentanta a creierului. Mesajul primit de simturi trebuie legat necesar de o modalitate permanenta, care se descrie-reconstituie pe sine in mesaj, altfel nu putem explica prezenta informatiei in simtul care interactioneaza cu mesajul.
Presupunerea ca modalitatea se automodalizeaza fara suport, ca mesajul se creaza si moduleaza informational numai prin sine, ca mesajul isi e siesi cauza, este evident absurda.
Presupunerea ca nu ar exista decat producatori de modalitate numai discursiva, neposesori de modalitate intrinseca, diferita de nodalitatea discursiva, nu este sustenabila conceptual, afirma filozoful partizat al realitatii autonome.
Daca nu ar exista o modalitate autonoma creatoare de modalitate descriptiva, transferabila in mesaj, ar rezulta ca modalitatea discursiva se inventeaza pe sine, existenta discursivitatii prin sine devine contradictorie. Ceva ce creaza trebuie sa existe anterior creatului, pentru a il aduce in modalitate-existenta. Concluzia inevitabila ar fi ca discursivitatea autogeneranta trebuie sa fi fost discursivitate (modalitatea autonoma, nediscursiva, fiindu-I interzisa), inainte de a fi discursivitate, pentru a declansa procedura fiintarii de sine, ca discursivitate interpretant modala. In caz contrar se admite provenienta existentului de nonexistent, iar nonexistentul capata cu necesitate o supra existentiere superioara existentului, numai astfel fiind cababil sa existentieze, sa scoata fiinta din ascundere si aduca in non ascundere, cum plastic dar obscur, se exprima filozofic un metafizician modern.
Ceva care se produce-sustine pe sine, trebuie sa fi existat-fiintat inainte de a incepe sa fiinteze-existe, trebuie sa fi fost inainte de a incepe sa fie cumva, numai astfel putandu-se aduce in fiintare pe sine. O fiinta suficienta siesi nu se poate crea pe sine, nu poate incepe sa fie, iar inainte de a fii, sa nu fi fost in nici un fel. Fiinta suficienta siesi, spune filozoful, trebuie sa fie atemporala, sa fie eterna, altfel ar fi si anterioara si posterioara fiintarii de sine, stare conflictuala, contradictorie.
Filozoful clasic caracterizeaza forma naturala, reprezentabila dar diferita de reprezentare, ca existenta pura, neatonoma modal, non existentianta, incapabila sa se fiinteze si particularizeze pe sine, sa fie forma si forma formanta a formei, sa fie si obiect si actiune obiectivanta.
Deasemeni spune filozoful nici realitatea din reprezentare nu se autodetermina, nu se construieste si intretine pe sine, ea are nevoie de simt pentru a intra in prima existenta, potentiala, are nevoie de agentul interpretant pentru a intra in fiintarea actuala, subiectiv particularizata, iar in final are nevoie de agentul intelectiv, lingvistic, discursiv existentiant, creator de fiintare conceptuala, fiintare determinanta cauzal.
Cei care au argumentat ipoteza necesitatii identitatii sau asemanarii pina la detaliu intre forma obiectiva cu cea subiectiva, s-au numit “materialisti”, iar cei care au negat orice baza de ipotetica sau necesara similitudine intre existentul subiectiv si cel obiectiv, afirmand ca obiectivul, daca il admitem, este intangibil perceptual-reprezentant, este non-inteligibil, inaccesibil discursului investigant-originant.
Dar daca realul obiectiv, daca “lumea in sine” cum a mai fost numita existenta autonoma, este interzisa perceperii, reprezentarii si conceptualizarii, atunci ce anume realitate diferita de lumea in sine, percepe simtul, proceseaza-reprezinta si semnifica-descrie mintea?
Aceasta intrebare aparent de bun simt, fost eludata sistematic, sau abordata ambiguu de partizanul lumii in sine.
Trebuie remarcat ca nici un filozof cu mintea clara, aderent al realitatii in sine, nu poate sustine ca el nu percepe si reprezinta aceasta lume obscura, cat timp el percepe si reprezinta ceva, iar acel ceva provine conform necesitatii legarii realitati mentale de la o lume autonoma, in caz contrar mintea sa fiind in totalitate autoarea reprezentarii, concluzie respinsa de acelasi filozof.
Daca percpetia pune in modalitate subiectiva mesajul unei realitati modal independente de subiect, dar diferita de lumea in sine, axiomatic inabordabila senzorial si intelectiv, ar mai intra in fiintare inca o realitate autonoma, diferita de lumea in sine, noua lume este acesibila simtului si mintii, ea este fenomenalizabila si justificabila cauzal.
In aceasta varianta lumea in sine devine o constructie inutila, usor incoerenta, pentru ca primeste principial existenta modala, pentru a fundamenta lumea modal subiectiva, dar nu primeste tot principial, conectivitate la subiect, prin care sa capete existentiere subiectiv structurala si cauzala.
Din ce alta realitate diferita de lumea in sine, culege simtul nostru informatie iar creierul o interpreteaza-fenomenalizeaza, daca lumea in sine, independenta de individ, este formal interzisa oricarei comunicari si particularizari evolutive?
Refuzand lumea in sine ca sursa a lumii din individ, admitem implicit ca simtul poate construi mesaje purtatoare de modalitate, iar mintea le proceseaza-reprezinta, sau mintea singura isi inventeaza si exteriorizeaza realitatea, inselandu-se pe sine, construind inconstient realul in totalitate, real la care isi refuza constient orice cuplaj direct transformant.
Este o asemenea varianta de creatie-interdictie verosimila?
Daca simtul si mintea, sau numai mintea asambleaza realitatea, firesc ar fi sa o faca sa cum o doreste ea in fiecare clipa, ca minte liber optionanta de aspect realitate. Dar lumea intern-externa este practic incontrolabila semantic sau emotiv, pe deasupra este si majoritar imprevizibila, uneori prietenoasa, alteori ostila, rareori implinind dorinta individului.
-Adversarii lumii autonome de individ au fost numiti “idealisti”, dupa numele dat de Platon ipoteticelor sale forme idei, presupuse cauze prin participare, a formelor naturale. Dar Platon nu pare a fi afirmat pe undeva ca lumea pamantului, lumea formelor efemere si imperfecte, cum le considera el, forme cumva proiectate, intrate in existenta prin participare la perfectele si eternele forme idei, ar fi doar niste constructii ale mintii, fara existenta proprie, nelegata de individ.
Idealistul declara fenomenalitatea o stare a mintii individului, o constructie conventionala, din nenumaratele posibile, mesajul senzorial, cu provenienta indecidabila, suportand o diversitate de interpretari-modalizari, dependent de performanta simturilor si mintii celui care o dezvolta.
Pentru idealist lumea in sine este legitima numai ca o justificare a provenientei mesajului senzorial, mental fenomenalizabilal, acceptarea inventarii mesajului de simt sau minte, fiind neplauzibila.
Dupa idealist lumea in sine se refuza principial nu contingent, reprezentarii si conceptualizarii, de aici rezultand concluzia usor surprinzatoare ca aceasta lume in sine, nu poseda subiectul percepator cunoscator in sine, tratabil ca subiectul absolut, in sine autonom de subiectul subiectiv, cum am putea numi omul.
Dar refuzand existenta subiectului autonom, capabil sa existe prin sine, independnet de subiectul uman, lipsim automat de fundament existential, subiectul uman, care in nici un caz nu poate fi tratat ca individ in sine, sau absolut, pentru ca I se interzice orice relatie cu lumea in sine.
Daca omul care reprezinta si conceptualizeaza este si el o entitate derivabila subiectiv, daca este produsul ununi mesaj si al actiuni interpretant personalizante, atunci el trebui sa fie produsul unei alte minti subiectivante, creatoare de individualitate, pentru ca efectul propriei minti-creatii nu poate fi. Daca cel care suntem am fi o realizare a gandirii celui care suntem, am fi o entitate duala, aterioara si posterioara propriei fiintarti, : un producator de subiect si un subiect produs, intrand in paradoxul anterior amintit, al modalitatii care trebuie sa isi preexiste pentru a intra in existenta.
Daca cel care suntem nu este un individ prin sine, capabil sa isi determine singur starile senzoriale, dinamice si mentale, atunci necesar nu avem prin propria subiectivitate asemnenea stari, noi posedam doar stari constientizant subiectivante atribuite, suntem numai o individualitate extrinsec subiectiva, generata de un sistem subiectivant, de o ipotetica supra minte, supra subiectiva, sau non subiectiva, autoare a celui care duntem, dotati prin aceasta minte, cu toate structurile corporale si capabilitatile functionale prin care numai din punctul nostru de vedere posedam calitatea auto-individualizanta, dar care individualizare ne este alocata de supermintea creatoare de persoane.
In aceasta varianta omul creat mental, adica subiectiv construit si individualizat, care inevitabil suntem, (pentru ca “om in sine” nu putem fi), ar trbui sa fie o stare a mintii apartinand unei individualitati autonome, care sa pre-existe starilor propriei minti si sa le provoace prin propriile intentii.
Dar idealistul refuza existenta individului in sine, locuitor al lumii in sine, lasand deschisa posibilitatea existentei unui super-eu, necreat de propria minte, situatie contradictorie, dar creator mental de persoane, superindivid care sa poata gandi-realiza indivizi de rangul nostru. Un supersubiect care accepta sa isi populeze si dedice mintea generarii de individualizari dependente existential, asa cum este omul, ar trebui sa fie cumva abordabil de acele stari ale mintii lui prin care si care suntem, asadar noi ar trebui sa putem dialoga si de fapt sa fim in dialog permanent cu sustinatorul nostru conceptual, sa primim mereu de la el informatii momentan subiectivante, sa le punem in practica personalizandu-ne conform acestora, sa ii comunicam si noi ceva , adica starile noastre intelective si afective derivata din persoana daruita, caror stari super-eul sa le raspunda prin modificari in mintea lui si persoana noastra, modificari care sa declanseze in fiinta noastra alte reactii, actiuni si emotii, acest dialog personalizant-personalizat continunand cat timp ocupam mintea creatoare.
Aceasta concluzie a necesitatii unei supra-subiectivitati autonome care sa ne gandeasca-compuna-personalizeze permanent, sa ne atribuie perceptiile, reprezentarile, gandurile si emotiile proprii, sa ne aloce lumea si multimea actelor noastre satisfiante, cooperante sau conflictuale nu pare prea usor verificabila experimental nici derivabila din vreo teorie modelanta formal de univers.
In prezent derivam lumea fenomenala, lume efect a performantei procesante a mintii noastre, dintr-o realitate externa, independenta modal de subiect, dar suntem obligati sa atribuim creativ persoana noastra cu toate calitatile ei informationale acestei realitati autonome, situatie in cazre noi suntem si rezultatul manifestarii lumii autome si cauza multiplicarii acesteia, prin transpunerea mesajului ei autocaracterizant, in lume subiectiva, instalata si modelata numai in subiect.
Interpretarea si fenomenalizarea mesajelor depinde de performanta perceptuala si mentala, interpretant modalizanta a omului, asimilabil in perspectiva moderna, unui sistem informational, omul insasi ca modelator de individ corporal si de realitate emerge dintr-un super sistem, super-modelator de subiectivitate, pe care fie il deconditionam existential total, il autonomizam creativ, atribuindu-I calitatea de existent absolut, prin sine, fie introducem un sir limitat de subiectivari subiectivante ierarhizate, fiecare producand persoana de la nivelul imediat inferior, pina la acea ultima individualitate simulanta numai de realitate si de individualizare corporala, acest ultim nivel fiind ocupat de om, fundamentul piramidei generante de subiectivari.
Daca pare ilogica ideia ca realitatea ar fi produsul subiectului-sistem interpretant si nu subiectul produsul realitatii, inca mai neverosimila este ideia ca ar exista un meta subiect creator de subiectivitati umane sau neumane, dependente, dar capabile si ele de subiectivare si proiectare de sine in realitate.
Daca logic nu putem aloca omului care suntem si creatia de sine si emergenta din creatia de sine, asa cum au propus unii idealisti extremi, trebuie sa ne cautam o alta origine, fie in spatiul obscur al incaracterizabilei super-subiectivitati autonome, ale carei stari mentale le ocupam, fie sa renuntam la aceasta superfiinta si la aceasta discursivitate metafizica ambigua si irelevanta si sa ne intoarcem la ipoteza materialisata extrema a identitatii lumii din subiect cu lumea din afara subiectului, adica la situarea omului obiectiv in lumea obiectiva, in prima si ultima realitate, care poate fi observata, experimentata si gandita-cunoscuta.
Daca procedam astfel si exact asa face omul de stiinta modern, diversitatea substantelor si energiilor universului, in combinatiile potrivite, sunt autoarele fiintei noastre cu toate calitatile si limitele ei.
Iar faptul ca atomii si moleculele, componentele persoanei, nu par inteligibil creative, nu isi constientizeaza propriile stari configurant-evolutive, dar pot depasi in inventivitate creativa produsul lor maximal, adica fiinta constienta, construind inconstient morfologii de o complexitate structurala si functionala uluitoare, care morfologii-functii inca nu isi pot crea-cunoaste in totalitate fiinta, este poate cea mai greu de inteles putere creativa a universului.
In lumea in care materia si energia sunt singurele principii cauzal generante de aspect realitate, identificate, omologate si investigate stintific, explicarea genezei cunoscatorului prin lucrul care se cere cunoscut, extragerea individului constient, capabil sa se intrebe si sa isi raspunda, din obiectul incapabil de autoreflectare modala minimala, pare cea mai neverosimila, mai contradictorie actiune creativa.
Natura a creat omul, dar omul nu stie inca sa intelega toate aspectele cauzal creative ale naturii, fara a mai spune cat de departe este el de cunoasterea cauzal functionala de sine, pe care totusi candva o realiza, atribuindu-si auto-cunoastere si realitatii capacitatea de a si crea cunoscatorul prin care se poate cunoaste.
EXISTENTA SI INEXISTENTA INTELEPTULUI ORIENTAL.
Pentru cunoscatorul de sine oriental, lumea nu exista decat in varianta subiectiva, este numai o impresie de forma-eveniment, determinata de ignoranta, care dispare cand individul atinge un anume grad de patrundere si intelegere a mecanismelor supersubiectivant-subiectivant creator de individualitate si subiectivant-fenomenalizant, formator de realitate.
Daca filozoful occidental materialist nu accepta posibilitatea generarii mentale a starilor naturale si controlul intentional al acestora, argumentand ca nimeni nu poate dovedi ca isi face lumea pe care o vrea, punand aceasta realitate pretins construita mental, la dispozitia verificarii experimentale, orientalul declara ca asa ceva sta in puterile celui care localizeaza si manipuleaza intentional procesul genezei constientei si umplerea ei cu realitate.
Pentru orientalul supravazator, lumea externa este efectul unui mesaj compus intr-un limbaj subtil, limbaj pe care subiectul ignorant il percepe inconstient, constientizand numai efectul interpretarii lui, adica lumea iluziei, dar acest limbaj poate fi si el vazut-reprezentat, situatie in care realitatea capata un aspect deosebit, de nedescris in cuvintele limbajului natural.
Daca acceptam lumea externa ca o primire si intelegere de act lingvistic, primit si inteles specific de fiecare constienta subiectiv-modalizanta, atunci este plauzibila posibilitatea controlului alcatuirii si comunicarii mesajului purtator de aspect realitate de catre un individ capabil sa distinga felul in care functioneaza sursa mesajului, sa interactioneze cu aceasta si sa ii modifice cum vrea emiterea de mesaje.
Este deasemeni posibil ca cel capabil sa inteleaga procedeul prin care este compus si comunicat limbajul subtil, sa devina el insusi o sursa acestui fel de mesaj, sa descrie si comunice semenilor lumile pe care le doreste, sa le introduca direct in mintile celor ignoranti.
Daca fiecare om primeste direct mental, dar inconstient, un mesaj purtator de fenomenalitate, tradus in lume externa prin mecanismul reprezentant, putem accepta o cale efectiva de control al realitatii prin manipularea formei mesajului sau a mecanismului mental care il proceseaza si modalizeaza.
Dar aceasta constructie numai mentala a ambientului, fara corp si uneltele ajutatoarem devine si inutila si imposibila, daca aderam la ipoteza unei lumi matrial radiante, autonome de toti indivizii, lume accesibila simturilor si ratiunii. Lumea autonoma produce-sustine-distruge si reface ciclic, toate fiintele sensibile si inteligibile, fiecare fiinta avand o perspectiva direct observanta si interactiva, la care se adauga o capabilitate lingvistica, discursiv explicanta de eveniment.
Intr-un cosmos autonom evolutiv posedand structuri materiale, energii si legi interactive precise si stabile, din care ipotetic rezulta toate fasciculele cauzal fenomenalizante, partial perceptibile si conceptibil-teoretizabile creativ de catre omul de stiinta, singura posibilitate de a produce schimbari naturale este aplicarea si intretinerea unor forte cu directii, intensitati si durate specifice de aplicare, asupra unor obiecte sau miscari naturale perceptibil-reprezentabile, conceptualizabile, cuantificabile numeric, descriptibile formal functional.
Cum mintea omului este si ea din punct de vedere stintific, efectul unui lant cauzal intins pe sute de milioane de ani, starile mentale tratabile ca interactii energo-informationale, nu pot influenta principial forme si miscari ale caror stari si schimbari de stare cer energii mult superioare celor care activeaza si intretin procesele cognitive.
Dar daca printr-un experiment mental inlaturam substanta si energia radianta, ca surse ale realitatii si ne inchipuim ca orientalul are dreptate, ca si ambientul si subiectul sunt consecintele primirii si interpretarii unor mesaje pseudo subiectivante si pseudo obiectivante, atunci devine plauzibila o realitate intrinsec dependenta de subiect, creata numai prin performanta sa interpretanta de mesaj. Atunci cand individul, parcurgand un traseu supra cognitiv a atins punctul culminant din care poate detecta si manipula mesajul purtator de subiectivitate si fenomenalitate, pare verosimila capacitatea acestuia de a controla procesant si sursa mesajelor purtatoare de realitate si de subiectivitate, oferindu-si omul sau supra omul si lumea pe care acesta o prefera.
Putem deasemeni accepta ca cel capabil sa perceapa insasi mesajul purtator de individualitate poate manipula corpurile si mintile semenilor, fara ca acestia sa isi deaseama.
Daca oricarui subiect, cu morfologia sa micro si macroscopica, cu metabolismul si multimea comportamentelor, ii corespunde un mesaj subtil, purtator de personalitate corporala si spirituala, atunci cunoscatorul capabil sa acceseze si modifice cum vrea acest mesaj, isi poate schimba in orice fel atat propria alcatuire corporala, intelectiva si afectiva, dar poate face acelasi lucri asupra semenilor, manipuland mesajele lor purtatoare de personalitate.
Acest model de creatie semantica a fiintei si lumilor din fiinta pare simplu si atractiv, dar consecintele conceptuale care decurg din acest model, preferat de oriental sunt greu de rezolvat.
Cand incepem sa ne intrebam stintific, nu filozofic, cat este de plauzibil sa acceptam o fiinta numai inteligibila, emergenta din surse obscure creatoare de discursuri personalizante si fenomenalizante, presupunerile asupra alcatuirii ca substrat si a starilor functionale ale acestei surse, nu primesc nici un raspuns convingator.
Daca refuzam si suportul material si energia activanta, conditiile care din punct de vedere stintific fac posibila realitatea si starile ei, pierdem si posibilitatea de a construi un super sistem informational in care sa simulam un univers si un subiect informational, cum ar spune informaticianul.
CUNOASTEREA MECANISMULUI COGNITIV
Si filozoful antic grec si cercetatorul oriental cautau si cunoastere si metode cat mai bune de obtinere a cunoasterii, cel grec viza doua cunoasteri anume: “cunoasterea naturii si cunoasterea de sine”, orientalul dorea numai cunoasterea cunoscatorului, verificabila si utilizabila. Daca pentru oriental realitatea era numai o constructie mentala, o parte obscur creata de fiinta sa, aceasta realitate numai aparent exterioara, devenea complet cunoscuta si controlabila mental, cand individul atingea un prag al intelegerii formarii lumii in individ.
In cunoasterea realitatii filozoful occidental clasic identifica trei entitati distincte in conexiune, acestea fiind:
-Agentul cunoscator, sau individul posesor de initiative modalizant-obiectivante si proceduri-instrumente cognitive,
-Procedura explorant-explicanta care localizeaza “obiectul de cunoscut” si il trece prin tehnologia cognitiva transformandu-l in “obiect cunoscut”.
-Obiectul de cunoscut, ipotetic predeterminat modal, partial cunoscut prin reprezentare, caruia cunoasterea experimentala si conceptuala trebuia sa ii descopere toate proprietatile, toate corelarile cu altele din care rezultau noi forme, miscari si calitati.
Filozoful cunoscator isi considera actul cognitiv finalizat cand dupa punerea in evidenta a specificitatii interactiv transformante a obiectului cercetat ii gasea acestuia o origine, o sursa-cauza creativa, uneori imaginata ca si apoi argumentata-demonstrata ca multime finita de forme si proprietati ele insele ireductibile, fundamentale, care in diferite combinatii produceau obiectul cunoscut.
Conform filozofului clasic obiectul de cunoscut este dual, el isi poseda existenta proprie, propria cauzalitate generanta de sine, egala siesi in toate schimbarile de sine, mai poseda si existenta subiectivata, prin care intra in fiintare initial fara determinare de cauza, fara stabilire a completitudinii fiintarii sale. Scopul cunoscatorului este sa identifice cumva atat cauza cauzalizanta a obiectului in identitate de sine, transpus in varianta subiectiva “ca obiect de cunoscut”, si mai vrea sa izoleze multime caracteristicilor cauzal obiectivante, a starilor si schimbarilor de stare ale obiectului, asa cum decurg ele necesar din originea sa.
Distinctia “agent cunoscator, cunoastere si si obiect de cunoscut” propusa de filozoful grec se se mentine si in spatiul conceptual al metafizicianului occidental, agentul cunoscator posedand:
-Calitate perceptuala, poarta a intrarii mesajului purtator de obiect in subiect
-Functie reprezentanta, formatoare mental de obiect initial necunoscutcomportamental si cauzal.
-Functie semnificanta, creatoare de concept separant de trasatura specifica sau generica, calificanta a starilor obiectului,
-Metoda intelectiv investiganta care cerceteaza si pune in evidenta alternativele fiintarii obiectului,.
Filozoful grec cu rare exceptii nu punea mare accent pe experiment, pentru el reursele mintii sale erau suficiente sa determina cauzal si interactiv obiectul propus cunoasterii. Filozoful clasic occidental a inteles ca experimentul este un procedeu cognitiv foarte puternic si necesar, dar numai omul de stiinta, continuator al intentiei de cunoastere filozofica, a schimbat metodele de cercetare iar rezultatele sunt cunoscute si ele.
-Procedura cognitiva definita ca actiune discursiv explicativa finala prin care cunoscatorul atribuie si argumenteaza o origine a obiectului, origine care indica-argumenteaza in ce fel de manifesta obiectul cunoscut, in diferite situatii si relatii cu alte obiecte.
Performantele perceptuale, reprezentante, semnificante si discursiv explicante de alcatuire si schimbare obiect, apartin procedurii cognitive care la randul ei apartine subiectului cunoscator, dar in acelasi timp apartin si obiectului de cunoscut, prin faptul ca obiectul subiectivat in reprezentare, care la inceput era numai o forma fara determinare a multimii schimbarilor de sine, devine dupa cunoastsre identic obiectului de cunoscut, cel care isi poseda cuaza fiintarii iar prin cauza isi primeste diversitatea alternativelor de sine, ramanand totusi datorita conservarii cauzei, in continua identitate de sine.
Obiectul de cunoscut intra in fiintare subiectiva, incompleta si necauzala prin simt-reprezentare, apoi pe masura ce isi dezvaluie trasaturile interactie I se aplica procedura semnificanta. Odata decompozabil si recompozabil semantic obiectul parcurge un lant discursiv cognitiv prin care devine obiect cunoscut, derivat dintr-o cauza distincta care ii determina alternativele modale.
Conventional am putea califica cunoasterea inclusiv cea filozofica ca parcurs progresiv determinata care caracterizeaza-explica partile prin intreg, sau deriva cauzal intregul din parti.
In prima varianta intregul este lumea externa compusa din foarte multe forme si schimbari, neordonata dupa criterii modale si tranformante precise si stabile, iar formele parti initial necunoscute, sunt supuse cercetarii care le determina provenienta-cauza si le explica prin cauzal particularitatile dinamice si combinative. In derivarea partii din intreg fiecare obiect de cunoscut poseda o modalitate cauzal generanta ipotetic unica, de unde particularitatea, poate chiar unicitatea procedeului explorant-cognitiv.
Derivarea intregului din parti este o tehnica cognitiva mult mai subtila si mai complicata procedural, care axiomatizeaza forme si proprietati interactive primare, le pune in actiune macro configuranta, clasifica dependentele cauzale emergente si incearca sa derive toate procedurile cognitive particulare, din stabilirea unei meta-proceduri fenomenalizante, eventual si subiectivante unice, creatoarea a tuturor formelor si schimbarilor naturale, supra actiune ipotetic cognoscibila printr-o unica discursivitate atot explicanta.
Putem califica actul discursiv cognitiv “o progresiva fuziune creata informational, intre doua forme-procese distincte”, prima este:
-Obiectul de cunoscut, progresiv dezvaluit modal, structural si dinamic prin cercetarea senzoriala si semantica.
-A doua ar fi actiunea cunoscatoare, posesoare a procedurilor de reprezentare-obiectivare, semnificare si conceptualizare cauzalizanta.
Cunoasterea filozofica poate fi descrisa sumar ca act re-creativ de obiect in subiect, desfasurabila in patru etape, anume:
1-Perceptia, comunicanta de mesaj continator de potentialitate obiect.
2-Reprezentarea, generanta a primei variante a obiectului,
3-Semnificarea, generarea componentelor tehnologiei potential specific cunoscatoare,
4-Conectarea discursiva, din ce in ce mai coerenta si corect explicanta a multimii operanzilor sensuri, realizand lantul semantic explicant, comparabil cu o tehnologie, formatoare a unui obiect-proces distinct.
Prin acest lant cognitiv se realizeaza progresiv o sinteza a unor determinari modale concrete, care impreuna genereaza obiectul si spatiul de manifestare al obiectului acum “cunoscut”.
Filozoful grec a fost interesat de cercetarea si parcurgerea conceptuala a etapelor actiunii cognitive particulare, specificanta a conditiilor fundamentale ale existentei si manifestarii obiectului de cunoscut.
Dar filozoful a mai dorit si sa inteleaga ce se intampla in mintea sa intr-un act cognitiv, cum anume percepe, in ce fel se nasc reprezentarile, cum sunt alcatuite sensurile primare, sensurile compozite si prin ele procedurile discursive, creatoare de cunoastere naturala.
Cautand sa stabileasca in ce fel este cunoscut un obiect–eveniment ipotetic distinct de fiinta cunoscatorului, filozoful si-a pus o intrebare dificila, anume in ce fel trebuie el sa trateze cunoasterea mecanismului cognitiv particular:
-Ca o abordare explicanta cauzal a unui obiect-proces, distinct de cunoscator, sau ca o autentica investigare de sine, ca o cunoastere intrinseca a manifestarii activ cognitive, a cunoscatorului.
Daca se accepta intelegerea completa a mecanismului cognitiv particular, drept o cunoastere a unui obiect real, diferit de cunoscator, desi initiat si finalizat cauzal prin acesta, se ajunge la o contradictie, anume:
Daca procedeul cognitiv de obiect-proces este si el un obiect-proces, atunci cunoasterea este necesar diferita de cunoscator, este numai un nou si deosebit tip de “obiect de cunoscut”, distinct de procedeul cognitiv, dar distinct si de cel care il aplica.
In aceasta presupunere cunoscatorul alcatuit numai din cunoasteri, care necunoscand-se, sunt si obiecte de cunoscut, deosebite sistematic de cunoscator; nu se poate cunoaste pe sine, chiar daca stabileste corect si complet ce actiuni procedurale se desfasoara in mintea lui in cursul unui lant cognitiv finalizat printr-o cunoastere bine determinata, pentru ca aceasta cunoastere aplicata unui obiect natural, este ea insasi un obiect-eveniment natural, reprezentat subiectiv modal, dar deosebit de subiectul cunoscator.
Daca orice act cognitiv particular poate fi caracterizat ca “obiect de cunoscut”, necesar deosebit de “agentul cunoscator”, atunci cunoscatorul este paradoxal alcatuit din componente-cunoasteri care nu ii apartin, nu ii exprima intelectiv natura proprie, cunoasterile fiind entitati externe, fiind forme si actiuni cognoscibile nu auto-cognoscibile.
In consecita actiunea cognitiva de actiune cognitiva specifica, fiind non-autocognitiva, este tratabila si ea ca obiect de cunoscut, asemanatoare ca statut existential, cu obiectele pe care le explica cauzal, nu este o cunoastere de sine.
In acest caz fie cunoasterea de sine este o fraza fara sens, pentru ca nu vizeaza ceva propriu numai cunoscatorului, ceva diferit de realitatea pe care o cereteaza, fie cunoscatorul este posesorul unei alt fel de cunoasteri, neorientata catre lumea obiectelor de cunoscut, presupusa cauza de sine, cauza tuturor cunoasterilor specifice si cunoasterilor cunoscatoare de cunoasteri specifice.
Dar cum ar putea ajunge cunoscatorul la esenta lui auto si atot cognitiva, daca el nu este capabil nici sa realizeze dintr-o singura incercare si fara erori cunoasterile aplicate obiectelor concrete, cat despre ipoteticele cunoasteri cunoscatoare de cunoasteri particulare, acestea ii sunt inacesibile, pentru ca nu stie cum le le demareze, nu are o baza modala prin care sa le surprinda si izoleze ca obiecte de cunoscut, ca entitati distincte.
Cand orice cunoastere cunoscatoare este si “ obiect de cunoscut”, este incapabila procedural sa isi distinga propria strategie generanta de cunoastere specifica, nu doar sa o aplice inconstient unui obiect extern, atunci orice cunoastere a unei cunoasteri, este automat o noua ignoranta, o noua problema, cerand alta cunoastere-rezolvanta, iar cunoscatorul nu se poate niciodata cunoaste pe sine, nu ajunge la ultimul procedeu rezolvant. Tot ce poate spera filozoful este sa cunoasca cumva cum este alcatuita o procedura cognitiva particulara si poate in cel mai fericit caz si cum este alcatuita procedura metacognitiva creatoare de procedura cognitiva particulara, dar numai atat.
Incapacitatea unui procedeu cognitiv distinct de a se clarifica procedural cognitiv, obliga filozoful sa introduca un lant nelimitat de cunoasteri particulare ipotetic explicante ale mecanismelor functionale ale altor cunoasteri particulare, lant care tot filozofic nici nu poate exista, daca nu este originat-declansat printr-o prima procedura, necesar autocognitiva.
Ne-existand prin sine, auto-cauzal, o prima procedura simultan specific cognitiva si auto-cognitiva, autocreativa, nu poate apare nici procedura specific cognitiva, prin rationamentul ca ceva care nu se cunoaste-produce pe sine, nu intra in existenta, iar inexistentului nu I se poate atribui nici o actiune.
Dar daca admitem ca actul cognitiv apartine cunoscatorului, ca este insasi cunoscatorul in exprimare de sine, apare alta intrebare dificila.
Poate oare fi cunoscatorul o entitate cel putin duala, poate fi el in cazul cunoasterii particulare, simultan si cunoscator specific si cunoscator al cunoasterii specifice, aceasta ultima cunoastere, fiind sau nu si auto-cunoscatoare?
Daca poate, cum anume poate, ce se intampla in fiinta sa senzoriala si intelectiva cand cunoscand ceva, mai cunoaste si felul in care cunoaste acel ceva?
La aceasta intrebare filozoful antic si cel clasic occidental, nu au dat un raspuns concludent, in primul rand pentru ca nu puteau discrimina semnatic destul de precis diferite niveluri semnificante, auto semnificante si corelant semnificante, fiecare nivel cerand cate un limbaj specializat, iar toate limbajele specializate trebuind fundamentate semnificant-generativ si descriptiv pe un unic metalimbaj atot-semnificant.
Sa urmarim imaginar o schema clasic meta-cognitiva aplicabila unei proceduri cognitive in desfasurare si sa vedem ce rezulta, adica cum ar arata ipotetic o procedura cunoscatoare a alteia.
Sa ne amintim ca schema filozofic cognitiva clasica este compusa din patru etape, anume perceptia, reprezentarea, semnificarea si discursivitatea explicant-cauzalizanta a ‘obiectului de cunoscut’.
Daca presupunem simultan operabile si constientizabile, doua cunoasteri, una aplicabila unui obiect extern, diferit de cunoscator, alta aplicabila procedurii cunoscatoare de obiect extern, atunci aplicand procedura cu patru trepte ale cunoasterii filozofice, se desprind ca necesare patru cunoasteri distincte simultan elucidante ale cate unui aspect al cunoasterii de obiect natural, anume:
1-Cunoasterea in patru trepte a functionarii perceptiei,
2-Cunoasterea in patru trepte a alcatuirii reprezentarii,
3-Cunoasterea cvadrupla a semnificarii spatiului starilor perceptiei, reprezentarii, semnificarii si discursivitatii,
4-Cunoasterea in patru etape a discursivizarii distinct explicante de functie perceptiva, reprezentanta, semnificanta si discursivizanta.
Cunoasterea perceptiei contine:
-Perceprea perceptiei, adica perceperea structurii fine a senzorului si toate schimbarile de stare ale acestuia cand este cuplat la un obiect natural, pe care il converteste in mesaj neuronal si il comunica creierului unde este reprezentat si calificat drept obiect de cunoscut.
-Reprezentarea starilor functionale ale perceptiei, care ofera o modalitate componentelor macro si microscopice ale senzorului, indicand intr-o modalitate si particularitatile lui procesante, creatoare de mesaj, reprezentare cuantificabila semantic.
-Alocarea de sensuri specifice tuturor starilor reprezentarii care caracterizeaza starile functionale ale senzorului in actiune.
-In final folosind corect sensurile caracterizante ale dinamicii reprezentarii perceptiei, realizam discursivitatea coerent si complet explicanta a actiunii perceptiei coerent si complet reprezentata.
2-Cunoasterea mecanismului generant de reprezentari
A doua cunoastere surprinde tot in patru trepte procedura reprezentanta desfasurata in mintea subiectului.
Pentru asta avem nevoie de niste senzori deschisi in interior, capabili sa culeaga informatie asupra procesarii informatiei din creier, sa distinga structira fina a diferitelor zone procesante ale creierului si sa mai culeaga, memoreze si proceseze diferitele tipuri de semnale electrice care produc diferite tipuri de actiuni mentale.
2-1-In cunoasterea functiei reprezentarii conectam senzorii interni in zona procesant reprezentanta din creier si obtinem date despre felul cum este alcatuita si cum functioneaza.
2-2-Interpretand mesajul senzorial cules din zona generanta de reprezentari obtinem o repreze
