MIT SAU REALITATE ???

[anuk]

Amazoane...Povestea amazoanelor, intre mit si realitate
Nu exista documente oficiale care sa ateste existenta si faptele de vitejie ale amazoanelor, asa cum nu exista dovezi ale fiintarii personajelor din basmele populare. Sursele care vorbesc despre curajul salbatic al descendentelor lui Ares, despre setea lor de sange si despre stilul de viata crud al membrelor ritului amazonian sunt aceleasi care prezinta povestea fantastica a zeilor olimpieni sau cele douasprezece munci ale lui Hercule. De aceea, prezentarea amazoanelor este intr-o buna masura expunerea unor povesti stravechi acreditate cu oarecare incredere, apartinand unor autori antici de renume, ca Eschil, Homer sau Herodot.
Fiind personaje mitologice, nu se poate vorbi despre o incadrare cronologica a amazoanelor, insa, din punct de vedere geografic, exista numeroase surse care le amplaseaza originile in bazinul Marii Negre.
Diversi cronicari medievali si renascentisti acrediteaza amazoanele cu inventarea toporului de razboi, fapt in legatura cu care nu intarzie sa-si exprime uimirea. “Poate cea mai barbateasca arma de razboi a fost inventata de niste femei”, se mira in urma cu cinci secole renumitul spadasin Paulus Hector Mair. Vestimentatia lor este mai putin mentionata in izvoare istorice si mai degraba sugerata in numeroase artefacte de origine greceasca, care, in functie de perioada aparitiei, le infatiseaza diferit. Primele sculpturi le dezvaluie intr-o imbracaminte razboinica, inspirata din uniforma de lupta a zeitei Atena, amazoanele purtand coifuri. Reprezentari mai tarzii le prezinta dupa modelul lui Artemis (sora geamana a lui Apollo), arborand rochii subtiri, pentru o mobilitate ridicata, iar cele mai recente statui trimit la tendintele vestimentare ale persilor. De obicei, sunt reprezentate calarind, dar si ca pedestrasi, iar in multe picturile sunt accesorizate cu cate un singur cercel.
Se crede ca etimologia cuvantului “amazoana” provine de la termenul iranian sau persan “ha-mazan” sau “hamazakaran”, care inseamna “a face razboi”. Printre greci insa, se pare ca termenul “amazan” era folosit cu insemnatatea “fara san”. Ambele versiuni sunt viabile, atat pentru ca amazoanele erau niste razboinice aprige, cat si pentru traditia lor bine cunoscuta de taiere sau ardere a sanului drept al fetitelor, pentru o mai buna folosire a arcului si o manuire mai iscusita a sulitei.
” Unele izvoare spun ca amazoanele isi extirpau singure sanii fie pentru a se intari, fie in lupta, pentru a-si ingrozi dusmanii. Operele de arta, totusi, nu le infatiseaza mutilate, amazoanele fiind mereu sculptate sau pictate cu ambii sani, desi in mod frecvent cel drept este acoperit. In Iliada, ele sunt numite Antianeira (“cele care se lupta precum barbatii”), iar in scita erau denumite Oiorpata, termen pe care Herodot l-a tradus in greaca prin “Androktone”, “ucigase de barbati”.
In ceea ce priveste relatia cu sexul opus, informatiile sunt impartite, dar este unanim acceptat faptul ca barbatii nu erau bine vazuti de amazoane. De asemenea, acestora nu le era permis sa convietuiasca in aceleasi comunitati cu femeile razboinice sau sa aiba relatii sexuale cu ele. Legenda spune ca o singura data pe an, pentru a preveni extinctia sau pentru a-si largi randurile, amazoanele vizitau un trib invecinat format numai din barbati, de unde ii alegeau pe cei mai aratosi pentru a procrea cu ei. Unele scrieri marturisesc ca acestia erau rapiti, violati si ucisi, dar exista izvoare care prezinta consumarea evenimentului pe cale amiabila. Daca vlastarii nascuti in urma contactului erau baieti, acestia erau fie ucisi, fie retinuti pentru perpetuare si slujire sau incredintati tatilor. Fetele erau pastrate si crescute de mamele lor, initiate in agricultura si antrenate in vanatoare si in arta razboiului. Unele izvoare nu sunt atat de categorice in privinta autonomiei amazoanelor si, desi le prezinta ca dominante in comunitate, nu elimina cu totul barbatii din cercul lor, care ar fi fost indeletniciti cu treburile casei si cu ingrijirea copiilor.
Un exemplu foarte inedit si exotic al folosirii femeilor in scopuri militare vine chiar din Libia, unde liderul Muammar al-Gaddafi si-a format garda personala numai din femei virgine, antrenate sever in arta razboiului si a luptei. In timp ce toate aceste femei care il inconjoara pe colonel sunt machiate, parfumate si dichisite, poarta pe umar si la brau mitraliere sau pistoale, fiind gata sa suprime pe loc orice posibila amenintare la adresa conducatorului lor. Adesea, in deplasarile sale in tari straine, Gaddafi se insoteste de nu mai putin de 200 de garzi de corp, o mica armata personala, alcatuita exclusiv din femei, imbracate in haine de guerilla si inarmate “pana in dinti”.


culese din sursa: Descopera.ro



MIT ~uri n. 1) Povestire de origine populară, cu conținut fabulos, care explică în mod alegoric originea lumii, fenomenele naturii și viața socială. 2) Lucru sau realitate lipsită de un temei real. /<ngr. míthos, fr. mythe

 

[anuk]

Cea mai veche dovada a existentei lui Iisus?

O urna funerara descoperita recent in Israel si care dateaza din primul secol al erei noastre s-ar putea dovedi cea mai veche dovada arheologica legata de existenta istorica a lui Iisus Hristos, sustine un savant francez, in paginile editiei de luni a revistei
"Biblical Archeology Review".

"... fratele lui Iisus"



Pe aceasta urna funerara (in cazul de fata este vorba de o cutie din calcar in care se tin oasele persoanei decedate) se gaseste o inscriptie in limba aramaica ce spune "Iacob, fiul lui Iosif, fratele lui Iisus".


Savantul francez Andre Lemaire, care lucreaza ca palograf (specialist in inscriptii antice) la École Pratique des Hautes Études din cadrul Universitatii Sorbona din Paris, sustine ca aceasta inscriptie se refera, fara indoiala, la Iisus Hristos. El este de parere ca urna dateaza din anul 63 e.n., adica a fost realziata la numai trei decenii de la crucificarea lui Hristos. In articolul citat se mai arata ca doi savanti guvernamentali israelieni au studiat la microscop suprafata urnei si inscriptia, concluzia lor, facuta publica luna trecuta, fiind ca nu exista nici un motiv care sa infirme faptul ca ea ar data din secolul I e.n.


Proprietarul urnei, care a insistat sa ramina anonim, a cumparat obiectul in urma cu 15 ani dintr-un magazin arab de antichitati din Ierusalim al carui proprietar sustinea ca fusese dezgropata mai la sud de Muntele Maslinelor. El nu si-a dat niciodata seama de importanta obiectului, pina cind Lemaire a examinat urna, in primavara acestui an.

Care Iisus?

Reverendul Joseph Fitzmyer, un profesor de la Universitatea Catolica ce a studiat fotografiile urnei, este de acord ca inscriptia "se potriveste perfect" cu alte mostre de scriere in limba aramaica datind din primul secol al erei noastre si crede ca aparitia in aceeasi inscriptie a acestor trei nume este "izbitoare".


"Exista o mare problema insa", atrage atentia reverendul Fitzmeyer. "Spuneti-mi ca numele Iisus din text se refera exact la Iisus din Nazaret si nu la altul".
In schimb, Lemaire sustine ca stilul inscriptiei si faptul ca evreii au folosit urnele pentru oseminte numai intre anii 20 i.e.n. si 70 e.n. rerpezinta argumente suficiente pentru a plasa realizarea inscriptiei chiar in perioada in care au trait Iisus si fratele sau, Iacob, acesta din urma fiind episcopul primei biserici crestine din Ierusalim.


Trebuie sa spunem ca atit Iacob si Iosif, cit si Iisus erau nume comune in Israel. Savantul francez s-a ocupat si de aceasta, determinind prin calcule statistice faptul ca numai 20 de barbati cu numele de Iacob, ce au trait atunci la Ierusalim, ar fi putut avea un tata numit Iosif si - in plus! - un frate numit Iisus.


Pe de alta parte, sustine Lemaire, faptul ca atit fratele, cit si tatal sint mentionati pe urna "este neobisnuit". De aceea, acest Iisus al carui nume este inscris pe urna trebuie sa se fi bucurat de o anume faima sau sa fi jucat un anume rol, ceea ce, spune Lemaire, te duce cu gindul la Iisus din Nazaret si la nimeni altul.
Urna a fost avariata
Artefactul, vechi de 2.000 de ani, a fost avariat, transmite CNN. Stricaciunile s-au produs in timpul transportului din Israel in Canada, unde urma sa ajunga la Royal Ontario Museum. Urna a ajuns in Canada cu "fisuri importante", dar este inca intreaga, a precizat Marilynne Friedman, purtator de cuvint al Muzeului Regal din Ontario. Aceasta urna funerara, datata de experti in 63 d.H., promite sa fie una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din ultima perioada. Ea a ajuns in Canada pentru o perioada de patru luni, in care urmeaza sa fie supusa unor analize minutioase.

Kyle McCarter, un arheolog de la Universitatea Johns Hopkins, sustine insa ca este posibil ca numele fratelui sa fie trecut in inscriptie fiindca fie acesta s-ar fi ingrijit de inhumarea lui Iacob, fie Iacob ar fi fost ingropat in cavoul lui.

"O dovada mult prea perfecta"

Bineinteles, nu toata lumea este de acord cu Lemaire. Acesta a fost atacat de Robert Eisenman de la California State University care sustine ca, din punct de vedere istoric, existenta lui Iisus este "foarte nesigura". Eisenman considera ca urna lui Lemaire este o descoperire "mult prea potrivita, mult prea perfecta".
Editorul revistei "Biblical Archaeology Review", Hershel Shanks, a declarat ca replicile din partea scepticilor erau de asteptat. "O descoperire atit de uluitoare nu poate decit sa ridice intrebari cu privire la autenticitatea ei". Iar Lemaire, care este de confesiune romano-catolica, a explicat ca judecata sa nu a fost afectata de faptul ca este crestin practicant, sustinind ca el a studiat inscriptia "ca istoric si cu un ochi foarte critic.

(SURSE: Salon.com , Yahoo.com si Ananova ).



Se asteapta un documentar
Discovery Channel a anuntat ca va realiza un program special ce urmeaza sa fie difuzat in primavara urmatoare despre urna funerara a lui Iacob. Acest program va detalia istoria descoperirii acestui obiect ce poarta uluitoarea inscriptie si va prezenta declaratii ale expertilor care au realizat testele pentru autentificarea artefactului.

Urna a fost avariata
Artefactul, vechi de 2.000 de ani, a fost avariat, transmite CNN. Stricaciunile s-au produs in timpul transportului din Israel in Canada, unde urma sa ajunga la Royal Ontario Museum. Urna a ajuns in Canada cu "fisuri importante", dar este inca intreaga, a precizat Marilynne Friedman, purtator de cuvint al Muzeului Regal din Ontario. Aceasta urna funerara, datata de experti in 63 d.H., promite sa fie una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din ultima perioada. Ea a ajuns in Canada pentru o perioada de patru luni, in care urmeaza sa fie supusa unor analize minutioase.

 

[anuk]

Mitul androginului


Miturile si legendele i-au inspirat dintotdeauna pe artistii plastici in operele lor: miturile cosmogonice, miturile sfarsitului lumii. Eu voi prezenta in continuare cateva aspecte referitoare la mitul androginului.


Mitul androginului apare in cosmogoniile si relegiile arhaice, dar si in constructele gnostice sau teosofice cele mai sofisticate. Il regasim deasemea in literatura moderna si in preocuparile poetilor suprarealisti.

O versiune cunoscuta a acestui mit este relatata de Platon, in Banchetul, prin intermediul personajului numit Aristofan, expicand astfel modul in care a aparut iubirea.

La inceput traiau pe pamant fiinte androgine, de forma sferica, compuse din doi barbati, doua femei sau o femeie si un barbat lipiti spate in spate. Puterea lor era nemarginita. Zeii, temandu-se de aceasta putere, au hotarat sa ii desparta. Jumatatile astfel separate au inceput sa moara de tristete si de dor. Vazand ca raman fara supusi, zeii au cautat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trai. In acest scop a fost creat Eros, pentru a semana iubirea in lume. De atunci, cele doua jumatati se cauta una pe alta toata viata, iar daca se regasesc, formeaza fiinta perfecta de odinioara.

Forma sferica a androginului ne duce cu gandul la viziunea pitagoreica a Cosmosului inchis, format din cercuri concentrice. Ideea de Cosmos se afla in legatura cu cea de Ordine si Armonie, opunandu-se unui univers deschis, marcat de imperfectiune.


S-a incercat stabilirea unei legaturi intre mitul androginului lui Platon si traditia biblica a caderii in pacat. Scottus Eriugena considera ca separarea sexelor face parte dintr-un proces cosmic. Diviziunea Substantelor a inceput in Dumnezeu si s-a continuat progresiv, pana in fiinta umana, separata in femeie si barbat. Unificarea Substantelor trebuie sa inceapa in om si sa se infaptuiasca din nou pe toate planurile fiintei, inclusiv in Dumnezeu. In Dumnezeu nu exista diviziune, el este Tot si Unu. Aparitia sexelor este o consecinta a pacatului, dar va lua sfarsit prin reunificarea fiintei umane, care va fi urmata de unirea cercului terestru cu Paradisul. Hristos a anticipat aceasta reintegrare, caci inviind, nu a fost "nici barbat, nici femeie, desi se nascuse si murise barbat".

In cartea lui Zohar, referitor la pasajul "Sa facem omul dupa chipul si asemanarea Noastra", textul cabalistic spune ca Scriptura se foloseste de pluralul "sa facem" pentru a indica faptul ca omul a fost creat de cele doua esente divine simbolizate de barbat si femeie. "Dupa chipul Nostru" inseamna cei bogati; "Dupa asemanarea Noastra" inseamna cei saraci; caci barbatul simbolizeaza bogatia si femeia, saracia. Cele doua esente divine formeaza un intreg, iar aceasta contopire este evocata prin imagini sugerand dragostea: protectie, osmoza, generozitate.

Ingerul, figura plina de beatitudine, este de asemenea androgin: conceptie vizibila in intraga iconografie care ii este dedicata si in anumite teze teologice. El mediaza intre Cer si pamant, intre Dumnezeu si om.

Mai multe comentarii de tip midras sustin ca Adam a fost androgin. La Facere, Adam si Eva stateau spate in spate, lipiti de umeri, iar Dumnezeu i-a despartit printr-o lovitura de secure. Altii spun ca Adam era barbat pe partea dreapta si femeie pe partea stanga, iar Dumnezeu l-a taiat in doua jumatati.

Putem vorbi despre o bisexualitate universala, care deriva din bisexualitatea divina ce sta la baza oricarei existente. Tot ce este prin excelenta trebuie sa fie un total, sa comporte coincidentia oppositorum la toate nivelurile. Fapt verificat prin androginia zeilor, cat si in ritualurile de androginizare, dar si in cosmogoniile care explica Lumea pornind de la un Ou cosmogonic.

Inca din cele mai vechi timpuri, fiinte divine neutre sau feminine procreaza singure. Din Haos (neutru) s-a nascut Erebe (neutru) si Noaptea (feminin). Terra a dat nastere singura cerului instelat. Hera i-a conceput singura pe Hefaistos si Tifeu.

La Labrada, in Caria, era adorat Zeus barbos cu sase mamele dispuse in triunghi pe piept. In Cipru, era venerata o Afrodita cu barba, numita Afroditos, iar in Italia, o Venus cu chelie. Majoritatea divinitatilor vegetatiei si fertilitatii sunt androgine.

Simbolul androginului este investit cu puteri neobisnuite, androginia reprezentand rezistenta crescuta la uzura timpului. Pasarea Phoenix, care reinvie periodic din propria cenusa, a devenit inca din Antichitate simbolul renasterii promise.

Aceste mituri ale androginiei dezvaluie modele exemplare pentru comportamentul uman. Androginia este simbolic reactualizata prin ritualuri. La australieni, initierea in pubertate implica androginizarea neofitului. Nu poti deveni un barbat adult pe plan sexual inainte de a fi cunoscut coexistenta sexelor, nu poti accede la un mod particular de a fi, fara a cunoaste un mod de a fi total.

In Grecia, Plutarh vorbeste despre cateva obiceiuri neobisnuite. In Sparta, cea care se ocupa de pregatirea miresei, o radea in cap si o imbraca in haine barbatesti. In Argos, mireasa purta o barba falsa.

In samanismul siberian, samanul cumula simbloic ambele sexe, ca semn al spiritualitatii, refacand astfel unitatea dintre Cer si Pamant, asigurand comunicarea intre Zei si oameni.

Balzac a reusit sa dea o stralucire aparte acestui mit al androginului. Intr-un castel situat la marginea unui sat, traia o fiinta stranie, care ascundea un mare secret. Nu e vorba de un om ros de propriul destin, aflat in conflict cu societatea. Misterul sau tine de structura propriei sale existente. Personajul o iubeste si este iubit de Minna, care il vede ca pe un barbat, Seraphitus. El e iubit si de Wilfred, care il vede ca pe o femeie, Seraphita. Sepaphitus-Seraphita nu poate parasi viata pamanteasca inainte de a fi cunoscut iubirea. Aceasta e cea mai de pret perfectiune: a iubi cu adevarat si in acelasi timp doua fiinte de sexe opuse.

Decadentismul francez si englez revin sporadic la tema androginului, dar acesta e vazut ca un hermafrodit morbid, satanic. Simbolul este degradat si inteles in planuri din ce in ce mai vulgar-concrete. Androginul, conform decadentismului, era considerat ca o aberatie a Naturii, un semn de manie a zeilor, si prin urmare, era suprimat.

Semnificatia metafizica a omului perfect se degradeaza si sfarseste prin a disparea in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

---

 

[anuk]

Mituri celebre ale istoriei


Se spune ca aceia care nu stiu sa invete din istorie, sunt condamnati sa o repete. Cu toate acestea, cine poate sa spuna ce este adevarat si ce este doar un mit cand vine vorba de intamplari trecute, cand toate dovezile s-au risipit. Iata aici cateva dintre faptele istorice, pe care, pana mai ieri, nimeni nu s-a gandit sa le conteste, insa care azi se spune ca au fost doar niste inventii. Dar cine poate sa fie cu adevarat sigur si de data asta?

Eva si marul sau
Deja a devenit un truism sa mentionezi marul Evei cand vine vorba de povesti mincinoase care au facut istorie. Nicaieri in biblie nu se mentioneaza marul, ci este numit "fructul oprit din copacul din mijlocul gradinii". Asa ca, la fel de bine cum putea sa fie un mar, ar fi putut fi orice alt fruct.

Newton a fost lovit de un mar
Dar nu numai in termeni religiosi marului i s-a facut reclama, insa de data asta buna. Se spune ca intr-o zi, cand Isaac Newton statea linistit sub un copac, un mar ar fi cazut din pom, lovindu-l. Si atunci se pare ca i-ar fi venit ideea care a dus la legea gravitatiei. Acum insa se crede ca toata aceasta poveste nu a fost decat inventia nepoatei lui Newton, Catherine Conduitt, care este singura persoana care a povestit vreodata aceasta intamplare. Si asta dupa multi ani de la moartea lui Newton, iar istorioara a fost publicata pentru prima data intr-un eseu de-al lui Voltaire. Se crede astfel ca fie Voltaire, fie nepoata, au inventat aceasta poveste, care a prins insa la public si a ramas in istorie.

Walt Disney l-a desenat pe Mickey Mouse
Mickey Mouse, cel mai faimos personaj de desene animate, se spune ca ar fi inventia lui Walt Disney. Insa simpaticul soricel a fost de fapt intruchipat pentru prima data de cel mai bun desenator al lui Disney, Ub Iwerks. Disney se pare ca nu reusea nicicum sa-l deseneze pe micutul sau persoanj care avea sa-l faca faimos. Atunci a apelat la Iwerks, despre care se stia ca este cel mai rapid desenator din industria desenelor animate. Iar acesta a terminat intr-un timp record primul desen animat cu Mickey, Plane Crazy (1928), in doar doua saptamani - asta insemnand 700 de schite pe zi. Insa vocea lui Mickey este cea a lui Disney, acesta ramanand astfel ca inventatorul celebrului soricel.

Maria Antoaneta a spus "Atunci dati-le sa manance prajituri"
In 1766, Jean Jacques Rousseau a scris o anecdota depre o printesa (insa nu a dat niciun nume) care, atunci cand i s-a spus ca supusii sai nu au paine sa puna pe masa, ea a raspuns: "Atunci dati-le sa manance prajituri". Cand Rousseau a scris despre acest incident, Maria Antoaneta avea 11 ani si traia in Austria. Revolutia franceza nu avea sa inceapa decat peste 23 de ani. Aceste cuvinte se pare ca au fost atribuite reginei de catre revolutionari, pentru a demonstra indiferenta acesteia fata de poporul sau.

Napoleon era mic de inaltime
Despre Napoleon toata lumea stie ca se spune ca era mic de inaltime, si ca ambitiile sale militare erau doar un mod sa-si ascunda frustrarea starnita de mica sa statura. Dar se pare ca nu este chiar asa. Napoleon era numit "Micul caporal", insa nu din cauza inaltimii sale - avea aproximativ 1,72 metri, adica mai mult decat inaltimea medie a barbatilor francezi din secolul al XVIII-lea. Si atunci de unde porecla? La inceputul carierei sale militare, soldatii faceau haz de comportamentul sau riguros, care era in contrast cu gradul sau inferior in armata, si se pare ca porecla a ramas si dupa ce a devenit conducatorul Frantei.

Shakespeare a scris Hamlet
Se pare ca multe dintre operele lui William Shakespeare nu sunt originale, ci adaptari ale povestilor din popor. Asa sta situatia si cu tragica poveste a lui Hamlet care pleaca de la o straveche legenda scandinava, Shakespeare aducandu-i doar unele schimbari, care insa au facut sa devina atat de faimoasa.

Edison a inventat lumina electrica
Thomas Edison este cunoscut ca cel mai mare inventator al lumii. Se crede ca ar avea patentate 1.093 de inventii, care inca uimesc si azi. Insa se pare ca nu el a fost cel care le-a inventat pe multe dintre ele, ci erau munca unei echipe de tehnicieni anonimi. Cea mai importanta inventie care i se atribuie se pare ca nici macar nu a plecat din laboratorul sau. Cu patru decenii inainte ca Edison sa se fi nascut, omul de stiinta Sir Humphry Davy a inventat becul cu filament din carbon. Inventia a fost recunoscuta de intreaga lume, insa singura problema era ca nu putea sa lumineze mai mult de 12 ore, pentru ca filamentul se rupea. Realizarea laboratoarelor lui Edison, nici aceasta lipsita de importanta, a fost sa gaseasca filamentul potrivit.

Columb a demonstrat ca Pamantul e rotund
Primul care a scris despre exploratorul italian si despre expeditia sa in jurul lumii pentru a demonstra ca Pamantul e rotund a fost Washington Irving. Insa astazi cercetatorii nu mai sunt de acord cu aceasta varianta. Ei sustin ca la acea vreme, lumea deja era convinsa ca Pamantul nu este plat. Si chiar daca mai exista cineva care sa nu creada ca Pamantul e rotund, oricum scopul expeditiei lui Columb nu a fost acela de a demonstra acest lucru. De fapt, el nici nu credea in forma rotunda a pamantului, fiind de parere ca este mai degraba in forma de para. El a pornit la drum cu un alt scop: sa demonstreze ca Asia este mult mai aproape decat se credea.

Iisus s-a nascut pe 25 decembrie
Prin Craciun sarbatorim nasterea Domnului. Insa nu exista vreo dovada ca Iisus s-a nascut chiar pe 25 decembrie. Si nici ca s-a nascut intr-o iesle, si nici despre cei trei magi nu se face referire. Exista mai multe pareri in legatura cu motivul pentru care s-a incetatenit 25 decembrie ca zi de nastere a lui Iisus. Una dintre cele mai interesante spune ca ziua era deja sarbatorita de adeptii lui Mitra, zeul suprem al cultului elene. Legenda spune ca acest zeu s-a nascut pe 25 decembrie, a fost nascut de catre o femeie virgina si ca trei pastori au luat parte la nastere. Legenda existand deja, a fost doar preluata si astfel mai usor facuta cunoscuta printre credinciosi, schimbandu-se doar numele.

George Washington a fost primul presedinte al Americii
Copiii americani invata la scoala ca Washington a fost primul dintre cei 43 de presedinti ai SUA. Insa unii spun ca nu este chiar adevarat. In timpul revolutiei, Congresul l-a ales pe Peyton Randolph ca prim presedinte. Dupa ce a fost invesit in functie, prima masura pe care a luat-o Randolph a fost sa creeze Armata Continentala, numindu-l pe generalul Washington la comanda sa. Randolph a fost urmat in 1781 de catre John Hancock. Dupa ce armata condusa Washington i-a infrant pe britanici in Batalia de la Yorktown, Hancock i-a trimis acestuia o scrisoare de felicitare. Opt ani mai tarziu, Washington a fost intr-adevar ales presedinte, primul presedinte ales de catre popor, insa nu a fost primul presedinte al SUA.

http://www.timpultau.ro/liber/Mituri-celebre-ale-istoriei*id_78-articol.html

 

[anuk]

Lung-Gom-Pa – Enigmaticii mesageri din Tibet.


Legende despre capacitatile extraordinare ale preotilor tibetani si despre performantele uluitoare pe care le poate atinge corpul acestora in urma unei intense pregatiri si stari de meditatie au impanzit lumea occidentala de sute de ani. Nu este un secret astazi ca in templele si manastirile din Asia, initiatii pot reusi lucruri ce ar parea imposibile pentru oamenii de rand. In aceeasi ordine de idei, va propun sa analizam impreuna unul dintre cele mai misterioase si mai de neinteles fenomene care au iesit la lumina din prea putin cunoscuta lume a misticilor tibetani… mesagerii Lung-Gom-Pa.

Legende despre capacitatile extraordinare ale preotilor tibetani si despre performantele uluitoare pe care le poate atinge corpul acestora in urma unei intense pregatiri si stari de meditatie au impanzit lumea occidentala de sute de ani. Nu este un secret astazi ca in templele si manastirile din Asia, initiatii pot reusi lucruri ce ar parea imposibile pentru oamenii de rand. In aceeasi ordine de idei, va propun sa analizam impreuna unul dintre cele mai misterioase si mai de neinteles fenomene care au iesit la lumina din prea putin cunoscuta lume a misticilor tibetani… mesagerii Lung-Gom-Pa.

Capacitatile paranormale ale misticilor tibetani au constituit subiectul multor dezbateri stiintifice, cu precadere la sfarsitul secolul al XIX-lea si inceputul secolului XX, atunci cand oamenii de stiinta europeni au incercat sa rupa barierele culturale existente intre civilizatia occidentala si cea a micutului stat asiatic. Oamenii care puteau comunica prin telepatie, care puteau levita, sau care isi puteau impinge organismul catre limite de neimaginat pentru un european, erau doar cateva dintre temele preferate de discutie ale medicilor, psihologilor sau teologilor din acea perioada. Multe dintre ele, insa, erau considerate exagerari si erau puse pe seama imaginatiei prea infierbantate a celor care pretindeau ca au vazut pe viu astfel de manifestari. Este si cazul mesagarilor Lung-Gom-Pa, cei despre care localnicii tibetani spuneau ca se puteau aseza pe un spic de grau sau pe un ou fara a le strivi, ca se puteau aseza pe o gramada de orez fara a misca un singur graunte sau, cel mai important, ca puteau calatori zile si nopti fara oprire, intr-un ritm ce il depasea chiar si pe cel al animalelor de tractiune. La urma urmei, intr-o societate in care se punea un puternic accent pe stiintele exacte, asa cum era societatea europeana, astfel de manifestari pareau de neconceput.

A fost nevoie de initiativa uneia dintre cele mai cunoscute femei ale secolului XX, frantuzoaica Alexandra David-Neel, o figura de referinta in lumea exploratorilor si scriitorilor de la inceputul veacului trecut. Deghizata in pelerin, Alexandra David-Neel a intreprins, in 1924, una dintre cele mai curajoase calatorii ale vremurilor ei, o expeditie la Lhasa, intr-o perioada in care accesul oricarui strain era strict interzis in Tibet. Tot in aceeasi perioada, frantuzoaica ce avea sa isi dedice intreaga viata studierii modului de viata tibetan si a credintelor din aceasta parte a lumii, oferea lumii intregi primele date concrete despre existenta calatorilor Lung-Gom-Pa.

„Am vazut pentru prima oara un lung-gom-pa in desertul din partea de nord a Tibetului. Spre seara vazusem, foarte departe inainte noastra, un punct negru, in care, cu ajutorul binoclului a recunoscut un om. Am ramas foarte surprinsa. In tinuturile acelea indepartate intalnirile nu sunt prea frecvente si noi, de zece zile, nu mai vazusem picior de om. In afara de aceasta, in pustietatile fara de sfarsit de acolo, oamenii nu se aventureaza pe jos in calatorii solitare. Omul se apropia mereu si viteza cu care mergea devenea evidenta. Unul din insotitorii mei mi-a spus ca e vorba, probabil, de un lung-gom-pa. Asta mi-a starnit si mai mult interesul si am vrut sa-i vorbesc, sa-l fotografiez. Cand mi-am rostit dorinta cu voce tare, slujitorul mi-a spus:
- Venerabila doamna, nu-i permis sa opresti un lama si nici sa-i vorbesti. Asta i-ar provoca moartea. Cand merg, ei n-au voie sa-si intrerupa meditatiile. Daca inceteaza sa repete formulele magice, zeul care salasluieste in el fuge, si daca-l paraseste prea devreme, sufera un soc care-l omoara.” – Mistici si magi din Tibet, Alexandra David-Neel.

Scriitoarea mai mentioneaza ca omul nu alerga. Acesta, pur si simplu, se inalta de la pamant si sarea asemenea unei mingi. Intr-una din maini tinea un cutit ritual de care lasa impresia ca se sprijina. Misticul a trecut pe langa caravana fara a da nici cel mai mic semn ca ar fi constient de prezenta martorilor. Ulterior, membrii expeditiei aveau sa afle ca misteriosul calator ajunsese inaintea lor cu mai bine de o zi, ceea ce inseama ca ar fi parcurs distanta in acelasi ritm ametitor, timp de peste 24 de ore continuu.

Dornica sa afle mai mult, Alexandra David-Neel a fost suprinsa sa afle ca preotii tibetani nu vedeau nimic special in faptele calatorului si nici macar nu il considerau pe acesta un om demn de a imbraca hainele preotesti. El nu era altceva decat un mesager iar discutiile pe tema aceasta nu anuntau atatea oprelisti ca in cazul altor subiecte tabu. Astfel, Neel urma sa descopere de la preoti adevarul din spatele enigmaticelor personaje.

„Calugarii care aspira la misiunea de sol, trebuie sa exerseze mai inainte. Antrenamentul consta in exercitii de respiratie si intr-o gimnastica speciala facuta in chilie, in intuneric deplin, timp de trei ani, trei luni, trei saptamani si trei zile…Au inventat un examen ciudat, iar cel care il trece este considerat capabil de lucuri marete. Se sapa o groapa de aceeasi inaltime cu a candidatului. Deasupra ei se aseaza un fel de clopot de aceeasi inaltime cu adancimea gropii. Candidatul care sta pe jos, in groapa, trebuie sa treaca, dintr-un singur salt, prin deschizatura cupolei…”

Tot de la preotii tibetani, frantuzoaica avea sa afle ca, odata cu depasirea stadiului de initiere, viitorului mesager ii este dictata formula magica de catre mentorul sau. Toata atentia novicelui se va concentra numai asupra acestei formule, cea care este capabila sa ii regleze ritmul respiratiei si cel cardiac in tempo-ul silabelor misterioase. Marsaluitorul nu are voie in timpul lungilor sale calatorii sa vorbeasca, sa priveasca in jur, nici macar sa se gandeasca la alte lucruri decat formula magica. In momentul in care porneste la drum, el isi alege un punct de pe cer si il fixeaza cu privirea pana la sfarsitul drumului. Orice obstacol intalnit in cale este evitat in mod mecanic iar oboseala nu intervine nici dupa parcurgerea mai multor sute de kilometri.

Alexandra David-Neel marturiseste chiar ca a avut ocazia, in anii petrecuti in chiliile manastirilor tibetane, sa intalneasca mesageri lung-gom-pa care i-au descris starile din timpul lungilor lor pelegrinari. Se pare ca acestia intra intr-o placuta stare de euforie si devin imuni la orice durere fizica pricinuita de oboseala sau de stancile pe care sunt nevoiti sa calce. Mai mult, odata cu insusirea secretelor mistice, unii mesageri devin atat de usori incat se vad nevoiti sa ia asupra lor diverse greutati pe care le poarta pe tot parcursul calatoriei.

Fenomenul aparut, conform traditiei, inca din secolul al XIII-lea, avea sa fie confirmat ulterior si de alti exploratori si oameni de stiinta care i-au urmat in calatorii Alexandrei David-Neel. Nimeni nu a reusit, insa, sa ofere o explicatie plauzibila factorilor care duc la asemenea performante. De altfel, ipotezele medicilor europeni si ale sportivilor care au crezut ca pot egala reusitele tibetanilor s-au soldat cu esecuri lamentabile. Nici hipnoza, nici antrenamentele dure de fortifiere a muschilor, nici macar diferentele de greutate pe care le poate resimti un om, in functie de starea psihica in care se afla, nu pot deslusi tainele mesagerilor lung-gom-pa. Tot ce se poate spune despre acesti curieri a desertului este ca ca au reprezentat si reprezinta inca….un mister al omenirii.

 

[anuk]

Muncile lui Hercule 9-12


Heracles - numit de către romani Hercules - era fiul lui Zeus şi al Alcmenei.
Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul şi înfăţişarea soţului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor. Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracles, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracles.
Dându-şi seama de originea divină a lui Heracles, Amphitryon a consimţit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei faţă de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de naşterea copilului. Fiindcă Zeus - ca să-şi ocrotească viitorul fiu - făgăduise regatul Argosului primului urmaş care se va naşte din Perseus, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona naşterile, să întârzie naşterea lui Heracles şi să o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelus. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naşte la şapte luni, revenindu-i lui Argosul, iar Heracles e purtat zece luni în pântece de Alcmene.
Mânia Herei continuă să se reverse şi după naştere, de data aceasta însă asupra copilului. Într-o noapte, când cei doi fraţi se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi şerpi cu gândul să-l ucidă pe Heracles. Fără să-şi piardă cumpătul, Heracles, deşi avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu câte o mână şi îi sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezeşte toată casa cu ţipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl creşte însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Când Heracles creşte, el îşi înspăimântă părintele, ucigându-şi dascălul, pe Linus, şi acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimită pe Heracles la ţară să-i păzească cirezile.
Eroul stă acolo până la vârsta de optsprezece ani, când săvârşeşte primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se uneşte cincizeci de nopţi la rând cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cât durează vânătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracles se întoarce acasă. Pe drum se întâlneşte cu solii regelui Erginus, trimişi să ridice tributul la care erau supuşi tebanii. El se luptă cu Erginus şi îl învinge. Drept mulţumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracles pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut mai mulţi copii.
Urmărindu-l mai departe cu mânia sa divină, Hera îi ia minţile şi, într-un delir furios, îl determină să-şi ucidă copiii. În urma săvârşirii acestei fărădelegi, eroul consultă oracolul de la Delphi. Pentru ispăşire, Apollo îi porunceşte să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care îl pune la felurite munci, Heracles săvârşeşte cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (isprăvile) lui Heracles.

A noua muncă a lui Heracles este dobândirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuşi Ares, zeul războiului. Heracles i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, şi o dăruieşte fiicei lui Eurystheus.

A zecea muncă a lui Heracles este aducerea boilor lui Geryon, tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deşertul Libyei, apoi Oceanul, iar ca să pună mâna pe boii lui Geryon l-a ucis mai întâi pe Orthrus, câinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriaşul care-i păştea şi, în sfârşit, pe însuşi Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia îi aparţineau. După multe peripeţii, Heracles ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut de însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroşi duşmani care îl atacaseră, vrând să-i fure boii.

A unsprezecea muncă a lui Heracles este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, şi ele aparţineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunţii ei cu Zeus, de la Gaia. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor şi i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaş cu o sută de capete. După ce cutreieră mări şi ţări, după ce trece prin Caucasus unde-l eliberează pe Prometheus, Heracles ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, şi, cu ajutorul lui Atlas, izbuteşte să fure merele şi i le duce lui Eurystheus.

A douăsprezecea - şi cea din urmă - muncă a lui Heracles este aducerea lui Cerberus din împărăţia umbrelor subpământene, cea mai grea încercare la care a fost supus eroul. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes şi de Athena. Ajuns în Infern, Heracles s-a întâlnit cu umbra lui Meleager - căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit să o ia în căsătorie pe Deianira - cu Pirithous, cu Theseus şi cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuşi şi, în sfârşit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiţia ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strângându-l cu amândouă mâinile de gât, Heracles a reuşit să-l stăpânească pe Cerberus şi să-l târască după el, pe pământ. La vederea lui, Eurystheus a fost atât de înfricoşat încât s-a ascuns şi n-a vrut să-l primească. Neavând ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern.

 

[anuk]

Caracatita uriasa - mit sau realitate?


Monstrii marini au infierbantat din totdeauna mintile oamenilor. Intre acestia caracatita uriasa ocupa un loc aparte; aspectul caracatitei, cu tentaculele unduindu-se in apele marii are ceva misterios care indeamna imaginatia sa zburde liber, rezultatul fiind povesti care mai de care mai incredibile. Totusi unele capturi sau marturii ne indeamna sa mai reflectam inainte de a le cataloga simple inventii.
Insulele Andros din Bahamas au cateva spectaculoase "gauri albastre", un sistem de pesteri submarine care fac legatura intre lacurile de apa dulce cu abisurile oceanului. Legenda spune ca Lusca, o creatura legendara , jumatate dragon, jumatate caracatita traieste in aceste caverne subacvatice. Daca turistul inchiriaza o barca pentru a inota sau a pescui si ii va cere localnicului care il insoteste sa se indrepte spre misterioasele "gauri albastre" in scurt timp agitatia si panica acestuia vor deveni de nesuportat; ii va spune neincetat ca Lusca ineaca toti vizitatorii nepoftiti si apoi ii va turui un sir interminabil de nenorociri cauzate, fara indoiala, de Lusca. Daca privim pozele creaturii uriase care a esuat pe tarmul acestor insule acum mai bine de 80 de ani s-ar putea sa fim inclinati sa le dam acestora dreptate pe deplin. Au fost prelevate mostre din corpul acestui monstru care au fost studiate in laboratoarele vremii; structura celulara descoperita era necunoscuta pana atunci, semanand intrucatva cu cea a unei caracatite. Chiar daca stiinta si mijloacele de investigare si supraveghere au facut progrese enorme, intrebarea persista: oare mai exista astfel de creaturi care strabat marile si oceanele planetei?

 

[anuk]

Camera de Chihlimbar.


Camera de Chihlimbar este considerata a opta minune a lumii. Proiectata de catre Prusia si facuta cadou Rusiei, ea este un simbol pentru relatiile diplomatice exemplare dintre aceste doua tari. Impresionanta Camera construita din chihlimbar si alte pietre semipretioase care acum ar valora mai mult de 150 millioane de dolari, a disparut fara urma in timpul celui de-al doilea razboi mondial, de atunci fiind una dintre cele mai vanate comori.

Nimeni nu a reusit pana acum sa-i dea de urma cu toate ca de atunci, atat oamenii de stiinta au facut investigatii amanuntite pentru a o gasi, cat si cautatorii de comori au vanat-o constant pentru a se imbogati. Exista o serie de teorii in legatura cu ce s-ar fi putut intampla cu ea. Unii cred ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in timp ce s-a incercat transportul camerei din Rusia in Germania, ambarcatiunea care ducea cele 27 de cufere cu pretioasa comoara s-a scufundat in mare. Altii sustin ca a ars in timpul bombardamentelor asupra castelului din Krolewiec unde fusese ascunsa in timpul razboiului. Sau ca s-ar afla intr-o mina de argint abandonata din Thuringia. Sau ascunsa in malurile unei lagune din Marea Baltica. Insa toti sustinatorii acestor teorii cad de comun acord asupra faptului ca este putin probabil ca legendara camera sa fie vreodata gasita. Pana cand se va afla adevarul, internetul va colcai in continuare de teorii din ce in ce mai fantastice despre camera iar multe filme se vor inspira din povestea ei.

Chihlimbarul nu este o materie atat de valoroasa in sine, insa este nestemata pentru istoria care se poate pastra in el. Chihlimbarul pastreaza inchis in el imagini unice, ramasite de insecte si obiecte prinse in capcana lui lipicioasa, iar cele sase tone de chihlimbar pur din care a fost facuta camera au stat la baza filmelor moderne ca "Jurassic Park" si "The Lost World".

Din intreaga camera s-a recuperat in 1997 doar o bucata din placa de chihlimbar cu care aceasta fusese captusita. Un avocat din Bremen care pusese mana pe pretioasa piesa incerca sa o vanda unui fost ofiter de marina. Din fericire, acesta facea parte dintr-un grup de arheologi care incercau de cativa ani sa gasesca ramasitele camerei, si astfel piesa a ajuns in maini bune, adica in mainile unui muzeu din Rusia.

Daca nu o pot gasi, atunci s-au hotarat sa o reconstituie. Munca de refacere a inceput in 1980 incercand sa se creeze camera dupa fotografiile, amintirile, descrierile si ramasitele ramase din original. Insa in ciuda aparaturii moderne avuta astazi la dispozitie, impresionanta creatie este extrem de greu de dus la bun sfarsit. Se pare ca istoria isi are caile ei intortocheate si ironice: nemtii au creat camera, au facut-o cadou rusilor, au luat-o inapoi, pentru ca acum ei sa fie cei care platesc pentru reconstructia ei. Se poate spune fie ca cercul vicios a fost inchis, fie ca urmeaza sa se succeada ciclic ca pana acum.

Dar sa vedem care este istoria misterioasei camere...

In 1701 imparatul Prusiei Friedrich I de Hohenzollern a vrut sa-si indeplineasca un moft: sa aiba in palatul sau o camera cu pereti imbracati in chihlimbar. Ideea de fapt i-a venit lui Andreas Schülter din Gdansk, un arhitect si designer, care a si fost insarcinat cu crearea camerei. Ca urmare, in 1707 Gottfried Wolffram, un mestesugar maestru in chihlimbar, a fost invitat la Copenhaga pentru a lucra la acest ingenios proiect si in sase ani camera a fost finalizata. Se pare ca nici pe vremea aceea, si nici la un nivel atat de inalt, mesterii nu erau seriosi, incat Wolffram a fost dat afara si inlocuit cu alti doi maestri in chihlimbar: Gottfried Turau si Ernst Schacht. Partile deja gata au fost mutate in Palatul Charlottenburg. Proiectul lui Schülter a fost finalizat in totalitate in 1713, cele opt planse de 3,69 metri inaltime si 1,5 metri latime fiind lipite pe peretii palatului.

Impresionanta camera a fost oferita in 1717 in dar tarului Rusiei Petru cel Mare de catre imparatul Friedrich Wilhelm I ca un gest diplomatic, devenind cel mai extravagant dar oferit vreodata. Cu toate ca frumusetea si calitatea capodoperei a fost apreciata la justa sa valoare de catre poporul din St. Petersburg, Camera de Chihlimbar a fost aranjata in interiorul palatului abia in 1743, in timpul domniei tarinei Elisabeta I. Cel caruia i s-a incredintat misiunea de a aranja placile de chihlimbar intr-una din camerele Palatului de Iarna din St. Petersburg a fost designerului italian Bartolomeo Francesco Rastrelli. Acesta a modificat intreaga fatada dupa stilul rococco atunci foarte la moda. Camera de Chihlimbar a putut fi vazuta pentru prima data in 1746 in Palatul de Iarna, palat in care a fost gazduita pana in 1755; an in care a fost mutata la resedinta de vara a tarinei de la Tsarskoe Syolo.

Intrucat camerele palatului erau mult mai mari decat placile avute la dispozitie, restul camerei a fost umplut cu oglinzi si mozaicuri din pietre decorative aduse din muntii Ural, din quartz, jad, onyx, reprezentand cele cinci simturi. Iar mobilierul cu care camera a fost decorata este de o neasumuita valoare, fiind dealtfel singurul care a supravietuit celui de-al doilea razboi mondial. Impodibita cu un candelabru cu 565 de lumanari a caror lumina se reflecta in peretii si pardoseala aurie a chihlimbarului, camera oferea privirii un spectacol naucitor de lumina si culoare.

In 1942 nemtii au luat Camera din Tsarskoe Selo si au mutat-o in castelul din Krolewiec (Koenigsberg). In ciuda acestei masuri de precautie, bombardamentele Marii Britanii din 1944 i-au fortat pe nemti sa o dezansambleze si sa o impacheteze in 27 de cutii, incercand sa o transporte pe apa pana in Germania. De atunci insa urma acestora s-a pierdut. In ciuda cautarilor continue comoara de chihlimbar nu a fost gasita nici pana in ziua de astazi.

---

sala ambra

 

[anuk]

Potopul lui Noe – un episod care a schimbat istoria


Povestea lui Noe si a Marelui Potop se regaseste in toate marile culturi si civilizatii ale lumii. Osciland intre mit si adevar, considerata de unii pura fictiune, in vreme ce credinciosi ferventi au imbratisat-o neconditionat, povestea unei supravietuiri miraculoase a infierbantat nu numai mintile populatiilor, ci si a omenilor de stiinta. Urmarea nu este greu de banuit. Cercetatori din diverse domenii ale stiintei s-au transformat in exploratori si aventurieri, dedicandu-si intreg timpul identificarii urmelor potopului preistoric si dezlegarii unei istorii care ne-a parvenit plina de contradictii.

Pionierii

Numeroase ipoteze au fost lansate in decursul istoriei in incercarea de a explica circumstantele cataclismului preistoric insa, abia in 1990, geologii William Ryan si Walter Pitman au reusit sa stranga dovezi clare ale potopului care a avut loc in urma cu 7500 de ani.

Sirul evenimentelor, asa cum a fost imaginat de cei doi cercetatori, a avut loc cu mult inainte de aparitia episodului biblic al potopului lui Noe, care a durat 40 de zile si 40 de nopti. Ryan si Pitman cred ca revasarea Mediteranei in lacul care urma sa devina Marea Neagra, a inspirat, prin amploarea si gravitatea sa, povestea potopului biblic care avea sa fie scrisa mult mai tarziu.

Echipa acestora a cules mostre ale sedimentelor marine aflate in adancul Marii Negre, care au revelat faptul ca acest teritoriu era odata un tinut uscat. Sedimentele erau acoperite de sectiuni uniforme de namol, sugerand faptul ca suprafetele au fost “batute” multa vreme de fluxuri de apa sarata. Echipa de cercetatori a avansat si ideea ca potopul nu a fost un eveniment global, ci mai degraba unul local, insa intrebarea lor cea mai arzatoare ramanea alta: era acea zona locuita? Perspectiva pe care Ryan si Pitman au propus-o era una complet diferita si nu lipsita de baze stiintifice. In opinia acestora, Marea Neagra nu exista in urma cu 7500 de ani, ci in locul ei se afla un lac cu apa dulce, alimentat de rauri si inconjurat de terenuri fertile. O asemenea oportunitate, care le garanta apa potabila si hrana din belsug nu putea sa scape oamenilor din Neolitic, prin urmare este foarte posibil ca acestia sa se fi stabilit in jurul lacului si sa intemeieze asezari.

In aceasta perioada, clima globala trecea prin transformari importante: incalzirea care a urmat ultimei glaciatiuni a cauzat topirea masiva a ghetarilor si, prin urmare, cresterea rapida a nivelului marilor si oceanelor. Ryan si Pitman sunt de parere ca in momentul in care nivelul marilor a ajuns intr-un punct critic, acestea s-au revarsat. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Marea Mediterana care a crescut atat de mult, incat a invadat vechiul lac, transformandu-i bazinul intr-o mare cu apa sarata si distrugand campiile fertile care il inconjurau. Odata cu acestea au disparut si asezarile umane care se aflau acolo, impreuna cu oameni, specii de plante si de animale. Cei care au fost martorii acestei catastrofe au crezut probabil ca inundatiile masive sunt consecintele furiei unui zeu si au povestit mai departe urmasilor lor ceea ce avea sa ramana in istoria lumii drept Marele Potop. Ghidandu-se dupa directia curentilor nordici veniti din stramtoarea Bosfor, cercetatorii au aproximat ca forta cu care apa a navalit si a ocupat teritoriile uscate a fost de 20 ori mai mare decat viteza de curgere a cascadei Niagara. In vreme ce nivelul apei crestea cu 15 centimetri pe zi, asezarile umane s-ar fi aflat la cateva sute de metri sub apa intr-un an.



Glasul marii

Teoria celor doi cercetatori a parut perfect plauzibila unei echipe internationale de cercetatori, specializati in diferite domenii. Condusi de Robert Duane “Bob” Ballard, celebrul oceanograf si specialist in arheologie marina, si ajutati de mijloace moderne de cercetare si masurare, acestia au pornit in explorarea adancurilor Marii Negre pentru a cauta dovezi puternice care sa vina in sustinerea acestei teorii.

In vara anului 1999, Ballard si colegii sai au pornit in cautarea campiilor odata fertile si mangaiate de soare. Mergand pe ideea ca nivelul apei a crescut cu peste 150 metri in timpul revarsarii, echipa a incercat sa identifice ceea ce ar fi trebuit sa fie linia de coasta a vechiului lac. Cu ajutorul unui sonar performant acestia au reusit sa localizeze o suprafata aflata la 37 de kilometri de actuala coasta a marii. Adiacent acestei intinderi se afla bazinul fosului lac, iar la o oarecare departare se afla dune de nisip care modeleaza forma initiala a coastei. Imaginile captate cu ajutorul sonarului au fost primele dovezi ale existentei unei acumulari de apa anterioare marii, insa cercetatorilor le mai lipseau cateva piese ale puzzle-ului.

Sonarului i-au urmat scufundarile, cele care au adus la suprafata mostre de sedimente si organisme marine fosilizate. Desi analiza acestora a durat ceva timp, se pare ca rezultatele au meritat asteptate. In noiembrie 1999, Ballard a dat publicitatii rezultatele. Au fost analizate noua specii diferite de moluste, dintre care sapte erau specifice mediului de apa sarata, si a caror vechime a fost aproximata la 6 800 de ani vechime. In schimb, celelalte doua exemplare s-au dovedit a fi specii de apa dulce, extincte in prezent, care au populat adancimile lacurilor in urma cu 7 460 pana la 15 500 de ani. Descoperirea lor este o dovada a faptului ca apa trebuie sa fi fost dulce cu pana la 7 460 de ani in urma, oferind inca o dovada asupra modului in care s-a format Marea Neagra.



Adresa lui Noe?

Ultimele descoperiri au fost de natura sa lumineze trecutul “uscat” al bazinului Marii Negre, insa cercetatorii au simtit nevoia sa treaca rapid la urmatoarea intrebare: “Ce s-a intamplat cu oamenii aflati aici?”
In toamna anului 2000, au inceput cautarile unor posibile asezari umane. La scurt timp dupa aceea au fost gasite unelte care s-au dovedit a fi artefacte importante, insa pentru Ballard, dovada suprema insemna gasirea unor ramasite ale adaposturilor umane. Dupa cautari asidue si vizualizarea atenta a zeci de kilometri patrati care ar fi putut ascunde secrete, eforturile cercetatorilor pareau ca vor fi in sfarsit rasplatite. Locul care urma sa se numeasca “Site 82”, se afla la 95 de metri adancime si reprezinta o structura facuta de mana omeneasca. Cercetatorii au reusit sa obtina imagini detaliate ale sitului cu ajutorul unui aparat numit “Micul Hercule”.

Ceea ce au putut observa erau imagini ale unor grinzi de lemn, bucati de ceramica si unelte din piatra. Insa la o datare ulterioara cu radiocarbon s-a dovedit ca lemnul era prea tanar pentru a face parte din structura unor asezari din urma cu 7500 de ani. In schimb, probele de sedimente colectate din sit au revelat faptul ca fundatiile sunt facute dintr-un tip de piatra popular in cadrul asezarilor neolitice din regiune. Pana in prezent, oamenii de stiinta nu pot afirma cu precizie daca situl 82 este unul neolitic, intemeiat inainte de revarsare, insa posibilitatea ca lucrurile sa fi stat asa exista. Numai cercetarile viitoare vor putea confirma sau infirma acest fapt. Adancimile reci si sarace in oxigen ale Marii Negre au facut ca aceasta particularitate sa se transforme intr-un adevarat noroc pentru arheologi si oameni de stiinta, deoarece are capacitatea de a conserva dovezi care au supravietuit timp de sapte milenii, dovezi care ar fi fost pierdute oriunde altundeva.

Credinciosii nu au nevoie de o dovada a existentei potopului lui Noe, in vreme ce dovezile existentei acestui eveniment in istorie nu constituie implicit si o dovada a existentei lui Dumnezeu. Desi in urma expeditiei lui Ballard nu a fost complet lamurit aspectul martorilor puternicelor revarsari de ape, uneltele si alte artefacte sunt ramasite care vorbesc despre istoria omenirii.



“Globalizare” locala

Povestea potopului in sine este una controversata. Episodul, citit in prezent, nu poate fi luat in nici un caz ad literam, ci poate fi integrat mai degraba in randurile mitologiei. Oamenii de stiinta au refuzat sa mearga pe principiul “crede si nu cerceta”, ci si-au inventat un principiu propriu, de genul “cauta adevarul din pamant”.

Una dintre cele mai mari dileme legate de potop este daca acesta a fost sau nu global. Desi pare un pic probabil ca o asemenea catastrofa de proportii sa fi lovit intreg Pamantul, oamenii de stiinta au trecut la analizarea atenta a rocilor si sedimentelor care par sa spuna intotdeauna adevarul. Furtuni, fulgere, cutremure si alte perturbari geofizice au insotit aceasta catastrofa. Pentru cei care au fost martori, cu siguranta ca aceasta desfasurare de forte nu putea sa fie decat manifestarea furiei unui zeu, iar amintirea acestui eveniment aproape apocalitic a fost transmisa oral, din generatie in generatie, pentru a fi pastrata mai tarziu in cantece, epopee si in episodul biblic care a fost relatat in Geneza.

Cat despre dezabaterea aprinsa asupra localizarii potopului, oamenii de stiinta au gasit o explicatie, care a fost insa acceptata numai in parte. Raspunsul este simplu: a fost un eveniment local. Si aici taberele se impart iar in doua: in vreme ce unii sustin ca a fost locala, dar globala, in sensul ca s-a petrecut in mai multe parti ale globului, dar in perioade diferite de timp, cea de-a doua tabara sustine ca a fost doar intr-un singur loc, posibil in zona Marii Neagre, dar proportiile sale au fost atat de mari, incat povestea s-a propagat sub diferite forme de-a lungul unei foarte lungi perioade de timp, devenind “globala”. Insa exisa si un consens asupra unui aspect: potopul nu a fost global si simultan. Este greu de crezut ca un astfel de eveniment poate cuprinde in acelasi timp intreaga suprafata a Pamantului si nu poate in nici un caz explica diversitatea faunei si florei din prezent. Un alt argument este ca dupa ce potopul a distrus orice planta sau fiinta vie, ramase in afara arcei, si dupa incetarea ploilor, porumbelul se intoarce cu o ramura de maslin in cioc. Ori, acest lucru nu ar fi fost posibil nici la un an dupa oprirea ploii, deoarce totul ar fi fost distrus. Teoria cercetatorilor este ca potopul a fost local, insa deoarece in acele vremuri “global” inseamna zona cunoscuta lor, iar deplasarile de pe un continent pe altul nu existau nici macar in science-fiction, porumbelul a reusit sa zboare pana la o zona care nu fusese afectata de ape, de unde a cules ramura de maslin, cea care avea sa devina simbol al renasterii si al reinnoirii.

 

[anuk]

Dincolo de aparente



O legendă străveche spune că, în anul 814 î.H., prinţesa feniciană Elisa, cea pe care romanii au botezat-o Dido, speriată de ferocitatea fratelui ei, regele Pygmalion al Tyrului, s-a îmbarcat pe o corabie şi a fugit pe mare. Rămasă văduvă, după ce îi fusese ucis soţul, Elisa a ajuns pe coasta nord-africană, unde a cerut adăpost.

Un şef de trib, sedus de frumuseţea ei şi gîndindu-se cum să o ţină închisă doar pentru el, i-a promis că îi va da atîta pămînt cît va putea să înconjoare cu o piele de vacă. Fire inventivă, femeia a tăiat pieile în fîşiuţe extrem de înguste şi a înconjurat cu ele o suprafaţă foarte mare de teren pe care, mai apoi, a apărut Oraşul Nou, cunoscut în istorie sub numele de Cartagina, în limba feniciană numele său fiind Qart-Hadasht. Descendenţi direcţi din fenicieni, cartaginezii foloseau un alfabet compus din 30 de consoane, fără nicio vocală, transcrierea numelui oraşului fiind Qrt Hdst. Poate trebuie să spunem şi faptul că cifrele pe care le folosim noi azi au fost inventate tot de fenicieni, denumirea de „arabe” datorîndu-se filierei prin care au ajuns în Europa. Aparent fără nicio legătură cu obiceiurile şi credinţele dacilor, preoţii şi preotesele din Fenicia obişnuiau să sacrifice copii, atunci cînd comunitatea trecea prin momente de restrişte. De-a lungul timpului, călători precum Martin Baumgarten (1508) sau Robert Wood (1751) au descris măreţia unor ruine feniciene, atribuite în mod nejustificat unor construcţii romane, a căror vechime este cu mult mai mare decît cea a Imperiului Roman. In Munţii Libanului, pe o platformă de circa un milion şi jumătate de metri pătraţi, la 1.200 de metri deasupra nivelului mării, se află rămăşiţele Templului lui Jupiter. Coloane de piatră, înalte de 23 de metri, cu un diametru de trei metri, stau şi azi înălţate spre cer, întregul complex depăşind cu mult măreţia piramidelor egiptene. Ciudat este faptul că, deşi se spune că romanii l-au ridicat în cinstea zeului Jupiter (zeu grec, nu roman), locul propriu-zis este socotit „locaşul lui Helios”, Zeul Soarelui. Din nou fără nicio legătură directă, dacii se închinau şi ei Zeului Soare. Prin anul 1920, o echipă de arheologi francezi a constatat că uriaşul templu este construit pe o platformă care a înghiţit mai multă piatră decît oricare piramidă egipteană şi că sub el se află un labirint de tuneluri imense.
Cine, cu ce mijloace şi, mai ales, în ce scop a realizat toate aceste construcţii bizare? Unele blocuri de granit cîntăresc între 1.000 şi 1.200 de tone, azi, în mileniul trei, neexistînd pe Terra o macara capabilă să ridice o astfel de „piatră”, tăiată dintr-o singură bucată! Cum le-au cărat prin munţi, întrucît nu existau drumuri amenajate, şi ce metode de ridicare pe verticală au folosit constructorii acelor vremuri? Istoriile mai multor popoare din zonă vorbesc despre existenţa unor zei, care urcau şi coborau la şi de la cer după bunul lor plac, tehnica de zbor pe care o foloseau nefiind cunoscută nici azi. Printre aceştia se afla şi zeul Ba’al, cel care, fără aprobarea superiorilor, a făcut o serie de invenţii, precum dispozitivele pentru transmiterea unor ordine pe întreaga planetă sau cele pentru supravegherea Terrei, şi care a fost ucis atunci cînd a vrut să le pună în practică. Ba’al a fost dus la cer, înviat şi apoi readus pe Pămînt, într-o zonă numită „Locul aterizării”, la Baalbek, acolo unde se găseşte o platformă de piatră pe care unii cercetători o consideră rampă de lansare a rachetelor. Epopeea lui Ghilgameş este plină de astfel de descrieri ciudate, pentru care nu avem niciun fel de explicaţii. „Pietre scînteietoare”, „platforme care urcă la cer”, „pietre vorbitoare”, „Casa Mare”, „camera zburătoare”, „raza mortală” sau „locul secret al zeilor” sînt numai cîteva dintre mecanismele despre care se vorbeşte în această poveste. De asemenea, se spune că Baalbek, locul lui Ba’al, este cea mai veche construcţie de pe Pămînt. Un patriarh maronit a afirmat că templul de acolo a fost făcut de Cain, fiul lui Adam, în anul 133 de la facerea lumii. Aşadar, au fost ridicate aceste construcţii de romani sau aceştia le-au moştenit de la fenicieni, poporul care a dispărut brusc de pe scena istoriei? Tot legendele spun că, prin anul 2900 î. H., Ba’al a devenit şef peste Zaphon, „Ascunzişul zeilor”, un loc presupus a fi în emisfera nordică a planetei. Unde a fost acea aşezare a fiinţelor coborîte din cer? Nu ştim. Cunoaş­tem doar că, în august 2007, arheologii clujeni au găsit la Sarmizegetusa un Capitoliu închinat zeului… Jupiter. Descoperirea a dat naştere unor serii de întrebări, deoarece statuia de la Sarmisegetuza a fost făcută după sculptura lui Fidias, Zeus din Olimp, un personaj din mitologia greacă, nicidecum romană! Există oare vreo legă­tură între templul lui Jupiter, alias Helios la greci, Zeul Soarelui din fostele ţinuturi feniciene şi statuia atribuită aceluiaşi zeu, descoperită la Sarmizegetusa? Este posibil ca Ba’al, ajuns conducător în Zaphon, partea de nord a planetei, să-şi fi stabilit reşedinţa în munţii Daciei, în locul în care dacii se închinau aceluiaşi zeu solar?

http://www.lumeamisterelor.com/rubrici/legendele-planetei/dincolo-de-aparente/

 

[anuk]

Strigoii din mitologia românească: întunecata poveste a morţilor-vii

Ce poate fi mai intrigant, inspaimantator si provocator decat o incursiune prin negura straveche a credintelor arhaice româneşti, printre siluetele stravezii si reci ale strigoilor si moroilor, probabil cele mai temute entitati din mitologia noastra? In acest articol, va invitam sa facem impreuna o intoarcere spre zonele crepusculare ale universului magico-religios din satul traditional romanesc. Dincolo de superstitii si irationalul fioros care invaluie controversatul subiect al strigoilor, trebuie sa va pregatiti de surprize de proportii. Cazuistica mortilor vii lasa larg deschise portile mitice prin care cutumele si riturile stramosilor prind viata intr-un mod cu totul si cu totul neasteptat. Bine ati venit in lumea duhurilor rele!


Strigoiul nu-i frate cu moroiul...

...dupa cum ati fi tentati sa credeti la prima vedere; cele doua denumiri trimitand, de fapt, la entitati malefice diferite. Si daca strigoiul nu-i e frate moroiului, moroiul, in schimb, pare mai apropiat statutului de odrasla, de copil al strigoiului, fara a-i fi urmas direct al acestuia. Iar cum "copii" trebuie lasati din politete inainte, voi insista putin asupra diferentelor dintre cele doua tipuri de duhuri malefice far'de odihna.

Deseori, chiar si in anumite regiuni ale Romaniei rurale, se confunda cele doua denumiri. In trecut, studiile de teren efectuate de folcloristi si antropologi au aratat ca sinonimia dintre strigoi si moroi nu este decat partiala. Astfel, in Bucovina si Moldova, cuvantul moroi se foloseste in raport cu strigoii morti numai atunci cand este vorba de copii strigoidizati. Dincolo de Carpati, in majoritatea zonelor etnografice ardelene, cu deosebire in Tara Motilor si in zona Padurenilor din judetul Hunedoara, prin moroi (si forma sa feminina - moroinita -) se inteleg exclusiv vrajitorii (vrajitoarele) care fura laptele si mana vacilor, intr-un exemplu unic de vampirism indreptat impotriva belsugului alimentar adus de animalele domestice. In schimb, in Oltenia si in Teleorman, moroii sunt absolut identici cu strigoii, oamenii fiind convinsi ca daca mortul a fost in viata sa un om cu inima rea, a dusmanit pe rudele sale si s-a purtat aspru si fara mila cu ai lui, atunci - inevitabil - se face moroi.

Conceptul de moroi este autentic romanesc, fiind unul dintre cuvintele care provin din daco-romana, deoarece, dupa cum a demonstrat marele folclorist Tudor Pamfile, termenul era folosit de populatia daco-romana inainte de migratia slavilor de sud in Balcani. Astfel, moroiul din graiul proto-romanesc a fost preluat de la daco-romanii cu care intrasera in contact de catre sarbi, care denumesc copii morti din folclorul propriu sub numele de Mora. Ca o paranteza edificatoare, in limbile slavice, sufixul mor-mora-more, nu are semnificatie de moarte, inca o dovada asupra influentei lingvistice a limbii proto-romanesti asupra dialectelor slave stravechi.



In general, in mitologia noastra, moroii sunt sufletele copiilor omorati sau morti la nastere nebotezati. In Bucovina, se crede ca moroi devin mai ales pruncii nascuti de o fata mare si ucisi sau ingropati de vii, de rusinea satului si a familiei. Ei nu se schimba in moroi imediat dupa nastere, ci intotdeauna dupa un interval de 7 ani impliniti de la data mortii. Atunci, in acel moment cutremurator, sufletul copilului se intoarce in groapa si striga de trei ori: "Botez! Botez! Botez!", deoarece lipsit fiind de taina initiatica a botezului intru Hristos, sufletul pruncului rataceste chinuit intre lumi si sufera neincetat pentru ca i s-a refuzat brutal dreptul la viata si nici nu a primit botezul binefacator, care l-ar fi ajutat sa odihneasca in Lumea Dreptilor, sufletul sau fiind fara de pacate.

In cazurile in care pruncul a fost ucis cu buna stiinta de cea care i-a fost mama, razbunarea acestuia ia proportii cumplite. Sufletul copilului decedat iese din mormant sub forma unei coloane inalte de lumina si isi incepe cutreierarea lipsita de ragaz. Pruncii moroi ies in fiecare noapte din mormintele lor si isi chinuie mamele, provocandu-le neplaceri si pagube felurite. Moroii isi tortureaza mamele in somn: se aseaza pe pieptul lor si le innabusa respiratia, inducandu-le, in acelasi timp, cosmaruri.

In legendele populare romanesti se spune ca o mama care a avortat sau si-a ucis copilul dupa nastere, nu are liniste nici pe lumea cealalta, fiind osandita sa fie pusa la Talpa Iadului pentru a fi spanzurata de limba, iar copii pe care i-a ucis, vor veni sa o chinuie necontenit, transformandu-se in serpi care o musca fara mila.

De obicei, conform oranduielii bisericesti, copii morti si nebotezati nu sunt primiti sa fie ingropati in cimitir langa toti crestinii, ci primesc un colt al tintirimului. Sufletele pribege ale copiilor ratacesc triste intre lumi, fiecare avand o traista, o oala si un bat primit de pomana de la mamele lor. In traista, copilasii morti pun toate alimentele rituale pe care le primesc in mod simbolic de la copiii vii. Oala o umplu cu apa, capatata tot din pomeni, iar cu batul se apara de sufletele celorlalti copii-moroi, care vor sa le fure tot ce primesc, fiindca mamele lor au uitat de ei si n-au dat nimic de pomana pentru sufletele lor. Pentru linistea lor, trebuiesc stropiti cu agheazma, inainte de a fi inhumati. Tot pentru odihna bietelor suflete, trebuie sa li se faca parastase la Mosii Duminicii Mari (12 iunie).



Cumplita soarta de strigoi

La prima vedere, strigoiul pare nimic altceva decat contrapartea romaneasca a vampirului din tenebrele occidentale. Foarte departe de adevar. Printre cele mai inspaimantatoare duhuri necurate din mitologia populara romaneasca, entitatea in cauza poate avea sex masculin (strigoiul, steregoiul) sau feminin (strigoaica, striga). Originea cuvantului este si astazi controversata, o parte a cercetatorilor sustinand ca termenul are obarsie latina (Strigosus - descarnat, Strix - huhurez supranatural care, in timpul noptii, suge sangele copiilor mici). Mai plauzibile par explicatiile altor specialisti care sustin ca « strigoi » vine din aceeasi limba arhaica romaneasca, fiind o adaptare a verbului Strig - care semnifica in acest context strigat de spaima, tipat de frica.

Daca mergem mai adanc in timp, descoperim ca temerile si credintele in puterile malefice ale mortilor sunt larg raspandite in intregul spatiu indoeuropean. In primul rand, frica de sufletele mortilor are la baza convingerile omului arhaic in post-existenta sufletului si, mai ales, in puterea acestuia de a se intoarce printre cei vii. In al doilea rand, cu mult inainte de aparitia crestinismului, se credea ca orice om are doua suflete. Unul dintre ele are capacitatea de a parasi usor trupul, in somn si, in calitate de dublu al fiintei umane, poate fi capabil de acte si fapte independente de vointa celui adormit. Probabil ca de aici a aparut si credinta romaneasca conform careia exista doua tipuri de strigoi, cei vii si cei morti. In prima categorie intra personaje umane in viata, dar cu insusiri infernale, demonice si vrajitoresti, iar in cea de-a doua sunt grupati strigoii "clasici", mortii neodihniti care bantuie neincetat.

In mod normal, daca putem spune asa, predispozitia spre strigoidizare este una innascuta, dar se poate ajunge la ea inca din timpul vietii. Se dobandeste prin anumite relatii cu Diavolul, prin moarte violenta sau in urma inmormantarii in care nu s-a respectat ritualul traditional. Sufletele napastuite nu isi afla odihna pe timpul noptii si, aflate sub o soarta groaznica, merg si nelinistesc atat somnul, cat si vietile cunoscutilor, rudelor si prietenilor.

La aparitia lor in lumea celor vii, cei destinati sa ajunga strigoi se nasc precum orice copil normal, dar se stie inca de la bun inceput cine va fi strigoi pe baza unor semne. In general, viitorii strigoi se nasc cu placenta sau cu caita si tichie pe cap, avand pe corp o "camasa", cum se spune in limbaj popular. Un astfel de prunc este adus pe lume de o femeie care, insarcinata fiind, « a baut apa necurata in care Dracul si-a lasat balele ». Se crede ca inca din acel moment, Satana intra in pantecele mamei si-i pune pe cap copilului o tichie rosie precum a sa. Din acest motiv, spun cutumele, este de o importanta vitala ca moasa sa-i scoata copilului tichia rupand-o si aruncand-o in soba, inainte ca pruncul sa o duca la gura. Altfel, sigur se face strigoi.

Se mai pot face strigoi si mortii nepaziti, daca peste ei sare un animal sau daca peste mormant trece un cocos. Tot strigoi este condamant sa devina si nefericitul a carui umbra a fost furata cu trestia spre a fi cladita in zid, in urma unui ritual de magie neagra ramas cunoscut doar initiatilor.

Strigoii se cunosc dupa faptul ca nu mananca niciodata usturoi sau ceapa si se feresc de mirosul de tamaie. Oamenii deja strigoidizati pot fi identificati doar de persoanele nascute sambata, caci numai acestea le pot recunoaste adevarata forma. Conform credintelor populare, daca cei nascuti in ziua de sambata stau noaptea la panda in cimitire, vad o serie de chipuri si siluete care ies, pur si simplu, din morminte si nu se intorc decat dupa ultimul cantat al cocosilor, cand si-au ispravit menirea pentru noaptea in cauza.

Orice strigoi are coada acoperita de par lung, picioare cu copite de cal, maini paroase si o gura mai mare decat a omului normal. Cu ocaziile bantuirii prin lumea celor vii, strigoii iau, deseori, infatisari de animale asa-zis "impure", precum pisica, gandac, iepure musca, fluture cap-de-mort, lup, caine, tap, berbec, bufnita, cucuvea, sobolan.

Astfel inzestrati, infaptuiesc doar lucruri malefice: sperie pe cei vii, fura mana vacilor si rodul campului, "leaga" barbatii si tinerele fete, absorb vlaga si energia vitala a rudelor si fostilor prieteni sau opresc zagazul ploilor (in special strigoaicele sau vidmele). Aceleasi vidme (cum li se mai spune in limba slavona) sunt maestrele unui erotism nocturn vampirizant, in urma caruia barbatii care au contact cu ele ajung in pragul obsesiilor paroxistice si al nebuniei sfarsita in moarte sigura. Strigoaicele sunt, de fapt, dependente de relatiile sexuale cu cei vii. Dupa ce se iubeste o noapte intreaga cu un barbat, strigoaica a initiat deja procesul prin care-i fura acestuia, incetul cu incetul, sufletul.



Strigoii sunt deosebit de periculosi in doua momente specifice ale anului: in preajma solstitiului de iarna si la echinoxului de primavara. Dupa calendarul popular, puterea strigoilor este maxima in noaptea din ajunul Sfantului Andrei (30 noiembrie) si in noaptea din ajunul Sfantului Gheorghe (23 aprilie). De asemenea, acestia sunt foarte activi si in noaptea de Santoader.

Urmand topografia magica de pe teritoriul Romaniei, se pare ca mortii-vii prefera locurile neumblate din lantul muntilor Carpati, cu deosebire in masivele Retezat, Godeanu si Ceahlau. In cele trei nopti in care se deschid planurile si lumile paralele, strigoii ies la rascruci de drumuri, activitatea lor fiind restrictionata intre primul si cel de-al treilea cantat al cocosilor. In noptile care le apartin, se intalnesc si in preajma hotarelor unde se bat intre ei cu ciomege, sabii si melite. Impotriva lor, mitologia arhaica daco-romaneasca recomanda descantece specifice, anafura, aghiazma, slujbe bisericesti alaturi de cel mai puternic mijloc de aparare aflat la indemana oricui, care consta in intrebuintarea magico-rituala a mult blamatului usturoi.

Cu cateii de usturoi se ung pragurile usilor locuintei, toate ferestrele si intrarile precum si usa grajdului vitelor. Cu deosebire in seara Sfantului Andrei, oameniii trebuie sa manance cat mai mult usturoi, intelepciunea populara recomandand in mod special ca orice copil sa doarma langa o icoana, avand neaparat la gat un colier facut din catei de usturoi.

Insa, cel mai impresionant si periculos procedeu magic al destrigoidizarii consta in baterea unui tarus din lemn de trandafir salbatic, frasin sau chiar tepusa de fier inrosit in foc, direct in inima mortului viu, dezgropat neaparat in puterea noptii. In unele cazuri extreme, ritualul ordona chiar scoaterea din piept a inimii celui banuit ca este strigoi si arderea acesteia pana cand ramane doar cenusa...



Vin strigoii!

Respinse in mod categoric, in egala masura de persoanele sceptice, cat si de comunitatea stiintifica, cazurile de strigoi si moroi din spatiul etnografic romanesc continua sa atraga tot mai multi impatimiti ai genului. Raspunsul rezida in abundenta fenomenelor, persistenta in timp si numarul mare de martori vizuali ai derularii faptelor\.

Conform informatiilor remise in valoroasa lucrare "Magia si fiintele fantastice din arhaicul romanesc", aparuta la Editura Carpathia Rex, Bucuresti, 2005, si scrisa de reputatul autor Cornel-Dan Niculae, istoria folclorica a retinut nenumarate cazuri de strigoi care au depasit granita superstitiilor satesti, intrand de-a dreptul sub incidenta fenomenelor paranormale neelucidate.

Prima situatie de strigoidizare in adevaratul sens al cuvantului si bine documentata de antropologi o intalnim la inceputul secolului XX, in comuna Vagiulesti din judetul Mehedinti, cazul familiei sateanului Dumitru Vaideanu. Acesta se pare ca era urmarit de un blestem aspru: imediat dupa ce-i nastea nevasta, copii sai mureau ca din senin. Astfel, au murit, unul dupa altul, sapte copii, in afara de cel mai mare. Ingrozit de aceste nenorociri de cosmar, Dumitru Vaideanu apeleaza la riturile ancestrale ale stramosilor.

Una dintre cele mai sigure modalitati de identificare a unui strigoi, consta in obicieul de a intra cu un armasar in cimitir si a obliga bidiviul sa treaca peste morminte, studiindu-se foarte atent reactia animalului in fata fiecarui loc de veci. Intr-o seara de vineri spre sambata, nenorocosul tata, insotit de cativa consateni de nadejde, purcede spre cimitirul unde odihneau rudele familiei si proprii copii decedati. Alaturi de grupul de oameni care calcau taramul interzis in inima noptii, se afla un armasar alb. Dumitru a luat animalul de capastru si a trecut cu el peste mormintele tuturor rudelor plecate din lumea viilor. Cand a ajuns in dreptul gropii soacrei sale, Ioana Marta, fosta vrajitoare temuta peste sapte sate, armasarul s-a oprit ca fulgerat, batand copitele cu pamantul, sforaind si nechezand ca scos din minti. Armasarul era atat de speriat incat a tremurat spasmodic chiar si pe drumul de intoarcere in sat. In noaptea imediat urmatoare, Dumitru stia deja ce avea de facut. Insotit de fiul sau cel mare, cei doi sateni au pornit pentru "linistirea definitiva" a soacrei. Cand au sapat mormantul, celor doi li s-a infatisat o imagine de cosmar.

Pe resturile sicriului putred, strigoaica statea turceste, cu picioarele incrucisate sub ea. Trupul neputrezit era de culoare rosie, cu parul crescut lung si unghiile imense. Dupa ce si-au revenit din soc, tatal si fiul au strans din cimitir iarba uscata si resturi de lemne, au aruncat cadavrul peste ele si i-au dat foc. Ramasitele incinerate le-au ingropat la loc si au plecat spre casa. Aceasta intamplare a fost publicata in anul 1929, in lucrarea "Strigoii. Din credintele, datinile si povestirile poporului roman" de N.I. Dumitrascu, si se incheie cu precizarea ca, din acel moment, taranului nu i-a mai murit niciun prunc.

Un alt caz, deosebit de interesant, s-a petrecut in anul 1969, in satul Capataneni, fiind relatat de Radu Florescu in lucrarea "In Search of Dracula. A True History of Dracula and Vampire Legends, New York, 1985". Si in acest caz este vorba tot despre o batrana, de data aceasta din satul Capataneni din Ardeal. La scurta vreme dupa decesul batranei, tot mai multe rude ale acesteia au inceput sa moara in ritm suspect.

La un an de la decesul batranei, satenii temandu-se ca au de a face cu o « steregoaica », au dezgropat-o si i-au deschis cosciugul. Dupa ridicarea capacului, socul si panica s-a instalat in inimile oamenilor. Batrana nu prezenta nicio urma de descompunere, avea ochii largi deschisi, si se rasucise in cosciug. Fata femeii era, de asemenea, colorata in rosu intens. Nu mai incapea nicio indoiala, era o strigoaica, sau steregoaica cum se spune in Ardeal. Oamenii au ars cadavrul, iar preotul a savarsit o slujba pentru linistea si odihna sufletului blestemat...

Probabil, cel mai cunoscut caz din Romania al unei strigoaice vii este cel al Eleonorei Zugun, o fata de doar 12 ani din satul Talpa, situat pe atunci in judetul Dorohoi. In anul 1925, in jurul Eleonorei au inceput sa zboare din senin anumite obiecte. Satenii au considerat-o pe loc "unealta diavolului", copila a fost inchisa de acestia intr-un sopron, unde ar fi ramas pana la sfarsitul vietii, daca povestea sa nu ar fi ajuns la contesa austriaca Wassilko-Serecki, aflata in trecere prin Romania. Pasionata de ocultism si fenomene paranormale, contesa a adoptat-o pe Eleonora, (spre bucuria satenilor), ducand-o la Viena, pentru a cerceta manifestarile stranii din preajma fetei.

Insusi celebrul "vanator de fantome" Harry Price, a sosit special de la Londra pentru a o studia pe micuta romanca. La prima vizita, jucaria adusa de Price pentru copila s-a spart singura, iar un cutit aflat pe masa a zburat cu mare viteza desupra capului investigatorului de fenomene paranormale, infigandu-se adanc in lemnul usii. Bizarul fenomenul a continuat cu alte obiecte care s-au ridicat si au inceput sa sara bezmetic prin camera, spargandu-se de pereti, intr-un final. Price a ramas fara replica. Curios sa investigheze mai profund situatia, barbatul a cerut permisiunea contesei Wassilko de a testa capacitatile Eleonorei in propriul laborator din Kensington Street. Rezultatele au fost deosebite, copila romanca demonstrand, printre altele, capacitati telekinezice foarte avansate. Ceea ce parea pana atunci un caz clasic de poltergeist, se opreste aici. Asta pentru ca, atat satenii romani, cat si contesa austriaca si investigatorul englez au observat in nenumarate randuri pete rosii si urme de muscaturi adanci care apareau periodic pe corpul si membrele fetei. Intrebata despre provenienta urmelor inspaimantatoare, copila raspundea cu o sinceritate specifica varstei, ca muscaturile sunt opera Diavolului.



Nea Petrica s-a facut strigoi!

"S-au scos inimi si alta data. Sunt zeci de morti care se facusera strigoi. De obicei, familia mortului ajungea la o intelegere cu aia care spuneau ca sunt bantuiti. Niciodata nu s-a facut atata taraboi, sa vina politia sa dezgroape cadavrul."
Domnica Brancusi, localnica din satul Marotinu de Sus, judetul Dolj

Aflati pe urmele strigoilor, ajungem asadar in zilele noastre, mai precis in anul 2003, cand cazul lui Petrica Toma avea sa produca nenumarate stiri, articole si reportaje romanesti si internationale despre lumea mortilor-vii din satul romanesc.

Strania poveste s-a petrecut in Oltenia, zona unde practicile de magie neagra alaturi de prezenta strigoilor si moroilor in activitatea cotidiana, sunt mai prezente si actuale decat in oricare alta provincie istorica romaneasca. Ceasul vietii lui nea Petrica Toma din satul Marotinu de Sus, comuna Celaru, Judetul Dolj, a ticait pentru ultima data in ziua de 26 decembrie 2003.

Pana aici nimic extraordinar, omul dusese o viata obisnuita: lucrurile aveau, insa, sa se precipite dupa inmormantare. O reteta "clasica" pentru orice strigoi autentic. Imediat dupa deces, sotia si fiica, i-au facut lui Petrica toate pomenile cuvenite, pentru ca mortului sa nu-i lipseasca nimic in timpul calatoriei spre celelalte taramuri. Satenii din Marotinu de Sus sustin ca grozaviile au izbucnit imediat dupa coborarea in groapa. Tintele acestuia pareau a fi chiar rudele sale, care au inceput instantaneu sa se simta bantuite. Cand una dintre ele s-a imbolnavit pe neasteptat, concluzia familiei a fost clara:
- Nea Petrica s-a facut strigoi!

"La scurt timp dupa inmormantare, o nepoata de-a lui Nea Petrica Toma a dat semne de boala. O durea inima si avea depresii, asa, din senin. Practic, cele mai apropiate rude au inceput sa se confrunte cu situatii dintre cele mai bizare. Oamenii ajunsesera sa nu mai doarma noaptea de frica. Brusc, obiectele din casa incepeau sa se miste de capul lor, se auzeu vuiete si urlete de nicaieri, voci infioratoare care boloboroseau in limbi necunoscute, peretii scartaiau si pocneau. Starea psihica a oamenilor se degrada de la o zi la alta, sau, mai bine zis, de la o noapte la alta. Era clar ca nea Petrica se transformase in strigoi si venise dupa noi", declara presei Mitrica Mircea, unul dintre condamnatii dosarului de profanare de morminte, de mai tarziu.



Satenii isi aduc aminte si in prezent ca rudele mortului erau vizibil afectate de strania situatie. Banuielile taranilor au inceput sa prinda realitate, dupa ce acestia au observat ca "rudele lui nea Petrica erau cam galbene la fata".

"Am auzit ca i-au scos matele si i-au taiat socoteala, pe care i-au bagat-o in gura. E bine ca i-au scos inima, daca nu, mai mureau si alti oameni. Nu stiu daca s-a facut moroi, dar stiu ca nepoata-sa se imbolnavise" povesteste Paula Diaconu, localnica din Marotinu de Sus.

Situatia devenise atat de tensionata, incat un numar de sase persoane - rude si prieteni ai decedatului, s-au hotarat sa-l reduca pe acesta la tacere. Definitiv si irevocabil. In stilul si dupa reteta traditionala olteneasca.

La cateva zile de la inhumare, Marinescu Gheorghe, Mitrica Mircea, Stelica Popa, Ion Ionescu, Pascu Oprea si Constantin Florea s-au intalnit intr-o seara pentru a discuta si a pune la punct detaliile "planului de actiune". Inarmati cu un varf de coasa rupta, strict necesar pentru a duce la bun sfarsit "operatia", cei sapte erau, totusi, inspaimantati de incursiunea spre mormantul lui Petrica Toma - via cimitirul satului...

Cum in lumea rurala alcoolul este cea mai buna pavaza contra fricii, in noaptea faptei, micul grup de rude si prieteni a baut zdravan pentru a prinde curaj. "Ne-au trebuit doua zile ca sa ne facem curaj sa-l dezgropam. Ne-am inarmat noi cu tot felul de unelte intepatoare si cu tot curajul noastru nu ne-am putut duce de prima data. O noapte intreaga am baut sa ne incurajam. A fost foarte greu sa luam aceasta decizie", a declarat procurorilor Popa Stelica, unul dintre profanatori.


Cu venele pulsand furios de alcool amestecat cu sange, "ghost busters-sii" de Oltenia au purces spre cimitir. Au dat placa funerara la o parte, coborand langa sicriu. Au desfacut hotarati capacul si, inarmati cu varful de coasa, au taiat pieptul mortului, extragandu-i inima. Dupa ce au scos-o, au infipt organul intr-o teapa si au traversat satul, pana cand au ajuns in dreptul primei rascruci de drumuri. Acolo au aprins un foc si au "prajit" inima mortului, pana au transformat-o in scrum. Scrum pe care l-au strans cu grija si, ulterior, l-au oferit tuturor taranilor bolnavi, pentru a-l bea dizolvat cu apa...

Credeti sau nu, dar, ca prin farmec, toate rudele suferinde s-au facut bine, manifestarile stranii disparand cu totul dupa savarsirea ritualului stramosesc. Toate ca toate, dar intamplarea a ajuns si la urechile fiicei mortului, sateanca Floarea Cotoran. Ingrozita fiind de cele petrecute, aceasta si-a dat rudele in judecata, anuntandu-i imediat pe procurorii din Craiova care s-au infiintat de urgenta in Marotinu de Sus. Dupa care a inceput circul...

Zona a fost intesata de politie, satenii stateau ciorchine pe la porti, iar fiica si sotia lui nea Petrica erau in cimitir cu procurorii. Peste tot, atmosfera satului era intesata de tipete, vaiete, blesteme, discutii, pareri, judecati in pripa, aduceri aminte, etalari de cunostinte si fapte de arme. Ajutati de doi tarani care au deshumat din nou cadavrul, procurorii au luat urme de sange de la recenta operatiune de pedepsire a mortului zurbagiu.

Imaginea aparuta dupa deshumare, i-a speriat pana si pe procurorii care vazusera multe la viata si experienta lor, convinsi in sinea lor ca satenii exagereaza pe undeva. Ei bine, nu exagerau. Nea Petrica Toma zambea in plin rigor mortis. Cadavrul era mutilat "ca la carte": abdomenul spintecat, intestinele intinse peste haine, si peste tot erau imprastiate capatani de usturoi. Medicii legisti au mai descoperit langa trupul neinsufletit (si linistit de acuma pe veci...), un varf de coasa pe care ramasese agatat un fragment din inima mortului.

Cele sase persoane, printre care fratele, cumnatul si o sora a decedatului au fost puse sub invinuirea de profanare de morminte. "Aspectele sesizate de familia decedatului se confirma. Institutul de Medicina Legala urmeaza sa ne inainteze un raport medico-legal complet. Se intrunesc aspectele savarsirii infractiunii de profanare de morminte. Pentru faptele lor, profanatorii risca sa petreaca trei ani dupa gratii" declara presei Cristian Grigore, procuror in cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Dolj.

In timpul procesului, in fata magistratilor Judecatoriei Craiova, inculpatii si-au recunoscut senin faptele. Mai mult decat atat, grupul de rude bantuite s-a aparat afirmand ca tot ceea ce au facut, a fost un ritual vechi de mii de ani, care a functionat de fiecare data fara gres. In plus, oamenii erau convinsi ca fac o fapta buna, inspre folosul comunitatii si al rudelor bantuite. Unul dintre profanatori, declara judecatorilor, cu o sinceritate dezarmanta, ca daca ar aparea un nou caz de strigoi prin imprejurimi, el ar proceda in acelasi mod, dupa legile nescrise ale strabunilor care nu dau gres niciodata.

Destrigoidizarea lui Petrica Toma nu este o premiera in Marotinu de Sus. Conform declaratiilor localnicilor, de-a lungul anilor, zeci de morminte au fost dezgropate pentru linistirea pe veci a "locatarilor nelinistiti". Hotarat lucru, strigoii cat ar fi ei de strigoi, ar face bine sa nu se mai tina de glume cu vajnicii urmasi de panduri si de Jieni...

Un alt caz de vanatoare de strigoi, recent, din 2010, vechi de nici 2 luni de zile, a avut loc la Medgidia.



http://www.descopera.ro/cultura/643...-romaneasca-intunecata-poveste-a-mortilor-vii

 

[anuk]

O ultima descoperire il prezinta pe Iisus ca “Magician”


O echipa de cercetatori, condusa de renumitul arheolog francez Franck Goddio, a descoperit de curand un vas de lut, care dateaza din perioada cuprinsa intre secolul 2 i.e.n. si sec 1 e.n., gravat cu ceea ce pare ar fi prima trimitere cunoscuta la Iisus Cristos. Goddio si colegii sau au gasit obiectul in timpul unei excavari printre ruinele scufundate ale portului antic al Alexandriei.

Gravarea de pe vas cuprinde cuvintele: “DIA CHRSTOU GOISTAIS” si a fost interpretata de echipa ca insemnand ori “de Cristos, magicianul”, ori “Magicianul, de Cristos”. Daca termenul “Cristos” se refera la personajul biblic, asa cum se presupune, atunci descoperirea ar putea reprezenta dovada ca paganismul si crestinismul, s-au impletit, la un moment dat, in lumea antica.
“Sunt sanse mari sa fie o referire la Iisus Cristos, pentru ca el a reprezentat, candva, primul exponent al magiei albe”, a declarat Goddio, co-fondator al Centrului de Arheologie Maritima, din cadrul Oxford.

Atat Goddio cand si egiptologul David Fabre, membrul al Institutului European de Arheologie Marina, cred ca un “mag” ar fi putut folosi vasul in ritualuri de prezicere a viitorului. Evanghelia dupa Matei face referiri la astfel de initiati sau la magi, care se pare ca erau destul de raspanditi in lumea antica.
Potrivit lui Fabre, vasul este asemanator cu un obiect care apare in vechi reprezentari egiptene ale unor ritualuri antice de ghicit. “Ritualul era cunoscut in Mesopotamia probabil inca din mileniul 3 i.Hr.”, adauga Fabre. “Ghicitorii preziceau viitorul, interpretamd formele pe care le lua uleiul varsat intr-un vas cu apa”. Este posibil ca magul care a avut vasul gravat in posesie sa isi fi oficializat puterile supranaturale, invocand numele lui Cristos, teoretizeaza cercetatorii.

Necontestand interpretarea referitoare la Iisus Cristos, unii cercetatori au oferit si alte posibile interpretari ale gravurii. Bert Smith, profesor de arheologie si arta clasica la Universitatea Oxford, sugereaza ca insemnarile pot reprezenta o dedicatie, aplicata unui cadou, oferit de un anume “Chrestos” apartinand unei formatiuni religioase a acelor vremuri, numita Ogoista.


Sursa: Discovery

 

[anuk]

Canibalismul: intre mit si realitate


Povesti inspaimantatoare despre oamenii care isi mananca semenii circula de secole prin lumea oocidentala. Pentru unii – e doar un mit; pentru altii – o posibila realitate, oribila si fascinanta totodata.

Raspandite de misionari, exploratori sau armate cotropitoare, povestile despre triburi primitive, care mancau carne de om, au aprins imaginatia populara timp de sute de ani. Totusi, daca stam bine sa ne gandim, aceste surse nu erau foarte credibile; in fond, pentru a-si justifica prezenta si actiunile in acele teritorii indepartate, aveau tot interesul sa acrediteze ideea ca acolo traiesc niste salbatici respingatori, cu purtari dezgustatoare, care trebuiau "civilizati" cu forta, la nevoie.

Nimic nu slujea mai bine acestui scop propagandistic decat canibalismul, caci acesta e poate cel mai puternic dintre tabu-urile omenirii si tocmai de aceea incalcarea lui provoaca tot atata fascinatie cat si repulsie.

Dar, daca multa vreme canibalismul a fost un mit despre obiceiurile unor popoare salbatice si exotice, o intamplare petrecuta in 1972 a zguduit profund perceptia lumii "civilizate" despre acest fenomen: un avion care ii transporta pe membrii echipei de rugby a Uruguayului s-a prabusit in Anzi. 16 din cei peste 40 de pasageri de la bord au izbutit sa supravietuiasca, timp de aproape trei luni, pe culmea unor munti inzapeziti, doar datorita faptului ca au mancat carnea tovarasilor lor morti.

La vremea respectiva, evenimentul a umplut lumea de oroare dar, totodata, i-a fortat pe oameni sa isi reconsidere opinia fata de canibalism, sa revizuiasca si sa interpreteze - cu un ochi mai critic - relatarile istorice privind acest comportament. Afla mai multe, urmarind socantul documentar de mai jos:

http://www.descopera.ro/video-doc/677201...-realitate

 

[anuk]

Lupul, demon infernal şi cãlãuzã divinã


Lupul..iatã un animal cu o bogatã mitologie şi un statut ambiguu; pe de-o parte temut şi detestat, asociat cu credinta în licantropie; pe de altã parte apreciat ca animal-cãlãuzã, cel care conduce sufletele cãtre lumea de dincolo. Amerindienii îl iubeau pentru cã îl considerau un spirit puternic, devotat, în care se poate transforma şi omul dacã are tãrie suficientã.

Sinonim cu sãlbãticia, în mitologia universalã este atât un simbol al luminii, soarelui şi focului pentru cã vede în întuneric, cât şi al demonilor care sãlãşluiesc în ascunzişuri. Nordicii şi grecii sunt cei care îi dau sensul de erou rãzboinic, de adept al luminii sau strãmoş mitic, întruchipat de zeitaţile Belenos, respectiv Apollo Lykaios. În mitologia chinezã îl regãsim drept creatorul dinastiilor chinezã şi mongolã, în ipostaza lupului albastru ceresc, paznicul palatului ceresc, identificat cu steaua Sirius. Popoarele turce profitã pânã târziu de simbolistica sa de rãzboinic dacã stãm sã ne gândim cã Atatürk, tatãl turcilor, este poreclit de cãtre adepţi Lupul Cenuşiu. Poporul turc reconstruieşte aşadar o mai veche imagine, cea a unui Gingis Han mitic, lupul albastru, simbol al luminii uraniene, care se uneşte cu cãprioara albã ce reprezintã pãmântul, dând naştere poporului. Caracterul polar pe care îl capãtã în mitologia chinezã se datoreazã faptului cã lupul a fost atribuit nordului. Lupul este mai mult animal de pazã decât animal vorace. Şi japonezii îl invocã uneori în calitate de apãrãtor în faţa altor animale. O forţã furibundã, greu de stãpânit, şi totuşi o forţã.

Simbolistica solarã cedeazã în faţa celei pãmântene din legenda lui Romulus şi Remus, când întruchipeazã ideea de fecunditate. Lupoaica mai este de altfel şi simbolul dorintei sexuale. Aceastã asociere este încã de mare importanţa pentru anumite popoare altaice din şiberia sau Anatolia, unde femeile sterpe invocã puterea lupoaicei. În Kamciatka întâlnim de pildã o sãrbãtoare la care se fabricã un lup de paie, menit sã se ”însoare” cu fetele din sat. Nu sunt de neglijat nici legendele din Samoa, care vorbesc despre convieţuirea în peşteri dintre femei şi lupi.

Sã vorbim puţin şi despre latura chtonianã, infernalã a lupului, pe care o regãsim mai ales în folclorul european. În mitologia greco-romanã o avem pe lupoaica Mormolyke, doica lui Acheron, invocatã pentru a ameninţa copii, cam cum se procedeazã azi cu lupul cel rãu. Osiris este, conform lui Diodor din Sicilia, înviat sub forma unui lup pentru a putea sã-l învingã pe fratele sãu cel rãu. Hades poartã o blanã de lup, în vreme ce zeul morţii la etrusci are urechi de lup. Una dintre ipostazele în care ne apare Zeus este cea de Lykaios, când i se aduceau sacrificii umane pentru a-l indupleca sã fertilizeze ogoarele cu ploaie şi vânt.

Magie si licantropie

Evul Mediu creeazã lupului, ca şi pisicii, o imagine destul de nefastã. Se considera cã vrãjitorii se prefac în lupi pentru a participa la Sabat, în vreme ce vrãjitoarele purtau jartiere de lup. În unele pãrţi, ca de pildã în Spania, vrãjitorii cãlãresc lupii. Cât despre licantropie, nu este o invenţie medievalã. Vergiliu menţioneazã spiritele pãdurii sub formã de vârcolaci, credinţã care face parte dintr-un fond european comun. Abia pe vremea lui Ludovic al XIV-lea mai pãleşte credinţa în vârcolaci. În general, vârcolacul reprezintã rãul care perturbã ordinea fireascã a lucrurilor şi este generat la rândul sãu de o abatere de la reguli. În mitologia româneascã, vârcolacul (etimologie probabil bulgarã sau sârbã: vlyx+dlaka=cu pãr de lup), cel care mãnâncã soarele şi luna, poate proveni din mai multe surse, ca de pildã copiii nebotezaţi, fratricizii, cei care nu respectã tradiţiile. Se spune cã sufletul se poate pierde pe vecie dacã în momentul transformãrii se întrerupe legãtura cu trupul. Mare diferenţã faţã de ce credeau indienii, care priveau transformarea în lup şi calitatea de lup singuratic drept o onoare.

Collin de Plancy are o relatare cum cã în 1542, într-o dimineaţã, au fost vãzuţi 150 de vârcolaci într-o piaţã din Constantinopol. Licantropia în evul mediu era explicatã prin posesie demonicã si vrãjitorie. Ea este însã o tradiţie totemicã primitivã, intratã în ritualuri care mizau pe autodefinirea omului ca fiinta ce se poate metamorfoza. Şamanismul şi credintele magice ale antichitaţii se prefac în evul mediu în satanism. Dupã cum mai spuneam, nerespectarea unui tabu putea duce la licantropie, interpretatã adesea ca pedeapsã divinã: Lycaon din mitologia greacã este transformat de Zeus în lup pentru ca a îndrãznit sã practice jertfirea umanã. Licantropia, conform unor cercetãri recente ale modului de raportare a doctorilor bizantini la boalã, se pare cã ar fi de fapt un tip de labilitate psihicã.

De exemplu Oribasius (320-400), doctor personal al lui Iulian Apostatul, scrie în Sinagoga Medicalã: "Despre licantropie. Persoanele suferinde de licantropie ies afarã din casã, în vremea nopţii, si se plimbã printre morminte. Acestea pot fi recunoscute dupã urmatoarele semne: chipurile lor sunt palide si slãbite, ochii lor sunt afundaţi şi sticloşi, însã fãrã a avea lacrimi, limba lor este extrem de uscatã. Sunt foarte însetate, iar picioarele lor sunt acoperite de cicatrici, de la multele sãrituri si tãvãliri pe jos. Trebuie ştiut faptul cã licantropia este un tip sever de melancolie, ea trebuind tratatã prin scoaterea de sânge din trupul bolnav, pana la leşin, mai apoi urmându-se o dieta atentã si multe bãi cu apa indulcitã. (Apoi se dau unele sfaturi practice, cu plante si medicamente, specifice stãrilor de melancolie.) Cand starea de boalã se apropie, pacientul trebuie adormit, prin folosirea de comprese ude şi administrarea de opium (somnifer)." Mult mai târziu, Mihail Pselos (1017-1096) vorbeşte aproape identic despre licantropie şi tratarea acesteia.

Vârcolacul se încadreazã în simbolismul devoratorului, al gurii de fiarã, o imagine initiaticã ce duce cu gândul la alternanţa zilei şi a nopţii, la ciclul viaţã-moarte. Gura devoreazã şi scuipã înapoi, ceea ce o transformã într-o cale de iniţiere. În mitologia scandinavã lupul este mâncãtor de astre, apropiat de lupul din Rig-Veda, care consumã prepeliţa, simbol al luminii. Gura lupului este grota, întunericul, infernul. A te elibera din gura lupului înseamnã a redescoperi lumina, lumina care urmeazã coborârii în infern. Unul dintre cei mai mari duşmani ai zeilor este lupul Fenrir, oprit doar prin magia piticilor care îl leagã cu o panglicã magicã. În altã zonã mitologicã, în cea egipteanã, Anubis, zeu al infernului la Kynopolis, are forma unui câine sãlbatic. Existã o legãturã între Anubis şi Cronos, timpul distrugãtor, care atacã pânã şi astrele, legãturã care se întrevede şi în Scufiţa-Roşie, muşcãtura fiind o marcã a timpului distrugãtor.

Si totusi un animal solar

Nu trebuie uitat nici rolul psihopomp , de calãuzã în regatul morţilor, care apare mai ales în mitologia româneascã, in bocete care vorbesc despre întâlnirea cu animalul iniţiatic:

Si-ti va mai iesi
Lupul înainte,
Ca sã te înspãimânte.
Sã nu te înspãimânti,
Frate bun sã-l prinzi,
Cã lupul mai stie
Seama codrilor
Si-a potecilor.
Si el te va scoate
La drumul de plai,
La un fecior de crai,
Sã te duci în rai.

Aici lupul alb care ghideazã este simbol solar. Stindardul dacic, dragonul cu cap de lup şi trup de şarpe, sintetizeazã simbolismul zalmoxian, pentru cã ambele animale se referã la principiile creatoare. De asemenea existã o ipotezã conform cãreia nemele de ”daoi” al dacilor este în dialectul traco-frigian ”daos”, care înseamna lup. Dacii s-ar fi identificat cu lupul, asociat zeului luminii, Zalmoxis. Mircea Eliade, în ”De la Zalmoxis la Gengis-Han”, avanseaza ideea cã dacii sunt o confrerie rãzboinicã aflatã sub semnul lupului. Ipoteza pleacă de la numele de ”daoi” pe care-l dă Strabon dacilor şi de la substantivul ”daos”. Rădăcina cuvintului ar fi dhău — a apăsa, a stringe, a sugruma, din care derivã iliricul dhaunos — lup, zeul Daunus, sau alt zeu, trac, al războiului Kandaon sau lidianul Kamdaules. Simbolistica rãzboinicã a carnasierului este însã mult mai rãspânditã. Persanii aveau un stindard cu lup. In Turkestan s-a păstrat imaginea unui stindard compus dintr-un cap de lup si un dragon. In nord-vestul Iranului si in Armenia, corpurile de elită ale ostaşilor purtau stindarde cu dragoni. Astfel de stindarde patrund şi în armata romanã. În general, forţa şi ardoare lupului fac din acesta simbolul universal al rãzboinicului.

Sărbătorile de la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Mare, Ovidenia, Sântandrei, Noaptea Strigoilor, Zilele Bubatului, Moş Niculaie) formează un scenariu ritual de înnoire a timpului. Unele dintre ele sunt închinate lupului. De exemplu avem o serie de sărbători ale femeilor căsătorite, dedicate unor divinităţi protectoare a lupilor. Se celebrează în perioada formării haitelor şi împerecherii lupilor, adică între Lăsatul Secului de Crăciun – 14 noiembrie şi Noaptea Strigoilor ( Sf. Andrei) – 30 noiembrie. Durata sărbătoririi era diferită de la sat la sat, sau de la familie la familie - după numărul de Filipi primiţi – un Filip însemna o zi sărbătorită. În mistica populară se crede că în această perioadă lupoaicele calcă hotarul satelor, răscolesc în gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinşi, pe care mâncându-i devin mai fertile. Deci pentru a împiedica înmulţirea lupilor, femeile fac tot felul de practici, de exemplu fiarele de care se atârna ceaunul deasupra focului, foarfecele, cleştele trebuiau în aceste zile să fie legate cu sfoară (simbolic erau legate astfel gurile lupilor); toate crăpăturile vetrei focului şi uşii sobei erau chituite cu lut (aceasta simbolizând lipirea ochilor lupilor). Era interzis să se scoată din casă gunoiul - pentru a nu atrage pe lup să scurme în el; de asemenea era interzis femeilor pieptănatul părului. În alte perioade ale anului, mai există două serbări importante ale lupului: la 16 ianuarie – Sf. Petru de iarnă, denumit şi „Lanţul lui Sf. Petru” sau „Nedeea Lupilor” şi la 29 iunie - Sf. Petru de vara –când patronul îi dezleaga si le da voie sa mânânce din vitele si din oile oamenilor. Tot ceremonii legate de lup sunt Lucinul şi Tărbacul Câinilor.



http://www.historia,ro

 

[anuk]

De la lup , la luna plina si in final la varcolac, nu este decat un pas

Cuvantul „varcolac" este o combinatie de doua cuvinte: „wer", care inseamna o fiinta umana de sex masculin, si "wolf", lup. Dupa cum sugereaza numele acestei fiare, varcolacul este jumatate om, jumatate lup. Dupa cum spune legenda, un om care este varcolac se transforma intr-un lup pe deplin dezvoltat in noaptea cu luna plina. Aceasta fiara vanezeaza oamenii increzatori, care fie mor fie se transforma in varcolaci. Un varcolac este privit, in general, ca o bestie satanica, rau si infometat in actele sale, fie ca musca alte fiinte vii fie ca mananca cadavre inca nealterate.

Dex-ul da urmatoarea definitie:
VÂRCOLÁC, vârcolaci, s. m. I. 1. (În superstiții) Ființă fabuloasă fără reprezentare concretă, care mănâncă Luna și Soarele (provocând fazele Lunii, eclipse etc.)

Cum poti deveni un varcolac?

Despre varcolaci au scris destul de putine culturi in Europa iar modalitatile in care un individ se transforma intr-un varcolac difera intre ele.

Unele culturi sustin ca daca dormi intr-o zi de vara, miercurea sau vinerea, expunandu-te la luna plina, te-ai putea transforma intr-un varcolac.

Alte teorii similare sustin ca daca bei dintr-o anumita fantana blestemata sau daca bei apa potabila adunata in urma lasata de un alt varcolac te poti transforma de asemenea intr-o asemenea fiara.

Alta modalitate de transformare intr-un varcolac este scandarea unei anumite incantatii, dupa frictionarea unei potiuni a corpului.

Altii sustin ca varcolacii sunt barbati normali, blestemati de un zeu sau de sfintii sai, pentru a-si trai restul vietii ca aceste fiare de temut.

Insa trebuie facuta distinctia intre un varcolac voluntar si unul involuntar. Cei mai multi ar trebui sa vrea sa devina varcolaci din proprie initiativa, si sa urmeze faptele mentionate mai sus in acest sens. Se spune ca ei fac un contract cu diavolul care le soroceste actele lor atroce. Varcolacii involuntari sunt cei devin varcolaci fara voia lor. Oamenii care au fost muscati de varcolaci sau de descendentii unui varcolac sunt exemple populare de varcolaci involuntari.

De asemenea, se spune ca un om care este varcolac are un aspect foarte distinctiv chiar si in starea sa umana. Un astfel de om are un trup cu pilozitate mare, cu par chiar si sub limba. Un om varcolac tinde sa aiba unghii curbate si urechi mici. Se spune, de asemenea, ca un varcolac are puteri supranaturale, chiar si in forma sa umana, si un mers leganat.


Cum sa scapi de un varcolac?

Cum sa scapi de un varcolac sau sa-l ucizi? Ca majoritatea creaturilor animalice, un varcolac este greu de respins sau ucis. Un varcolac este o creatura posedata de diavol in comiterea actelor sale, si, prin urmare, nu prea multe lucruri il poate distruge. Dar o arma de argint poate reusi acest lucru.

In ceea ce priveste armele impotriva unui varcolac, acestea nu sunt prea multe, dar vascul, scorusul si secara sunt privite ca modalitati comune de a pastra un varcolac la distanta de usa casei. In ceea ce priveste metodele de a redeveni om, exorcizarea persoanei in cauza este considerata a fi cea mai eficienta alegere.

Varcolacii - mit sau realitate?

Unele lucruri sunt atat de adanc intiparite in psihicul nostru ca vom incepe sa creadem ca varcolacii sunt reali. Varcolacii si vampirii, despre care s-a vorbit atat de des, au fost o parte integranta a tuturor formelor de arta, precum carti, filme, picturi etc. Si, uneori, carisma pe care o detine o astfel de fiinta este de asa natura incat exista o aspiratie printre oameni, un sentiment apasator in noi, ca ar fi foarte palpitant sa fim si noi varcolaci. La unele persoane sentimentul este mai puternic decat altele si, prin urmare, ei pretind ca sunt varcolaci sau ca poseda anumite calitati, si ca au comportamente nefiresti in noaptea de luna plina.

Deci, sunt varcolacii realitate sau fictiune? Exista dovezi despre existenta acestora astfel ca oamenii cred ca exista varcolaci. Descoperirile recente au aratat ca unii oameni sufera de o boala psihica, cunoscuta sub numele de licantropie clinica, cand pacientul crede ca se transforma intr-un varcolac (sau orice alt animal). Pacientii suspecti de licantropie prezinta semnele specifice varcolacilor, pe care acestia le-ar fi vazut sau despre care ar fi citit. Daca pacientul licantropic nu ar vedea un anumit aspect al unui varcolac (sa presupunem ca una dintre caracteristicile unui varcolac este dorinta de a manca broccoli), acesta nu va expune aceasta caracteristica, ci va arata doar comportamente pe care le-ar fi vazut sau despre care ar fi citit in alte povesti despre varcolaci.

Raspunsul la intrebarea „sunt varcolacii reali sau sunt doar o proiectie fictiva?" este ca la fel ca si in cazul altor creaturi mitice, cum ar fi vampirii, ca sunt bestii fictive in mare parte. Dar generatia noastra nu a vazut intr-adevar creatura reprezentata de un varcolac. Ultimele astfel de creaturi au fost departe de a fi bestii, spre deosebire de stramosii lor. Gandindu-ne la Jacob Black din Twilight sau Remus Lupin din Harry Potter, se pare ca varcolacii nu sunt tocmai malefici, ci evolueaza in simturi si comportament!

 

[anuk]

Poveste si adevar in legenda sirenelor

In Antichitate si Evul mediu, cand cunostintele de zoologie erau departe de a fi atat de exacte ca in prezent, existau nenumarate legende despre animale fabuloase. Ne uimeste sa aflam, azi, cat de convinsi erau stramosii nostri de existenta unor astfel de creaturi. Sirenele, calugarii de mare, unicornul, dragonii, basiliscul si alte asemenea fiinte inflacarau imaginatia oamenilor din acele vremuri, iar asa-numitele bestiarii medievale – carti cuprinzand descrieri si reprezentari ale animalelor – sunt pline de imagini, desenate cu multa fantezie, ale acestor vietuitoare extraordinare. Pentru multe dintre ele au fost propuse, mai apoi, explicatii stiintifice. Astfel, vestitul monstru marin Kraken, din legendele nordice, este considerat a fi un calmar urias din genul Architeutis (la Smithsonian Museum, din Washington, SUA, se afla un exemplar de cca. 10 metri lungime). Dar sirenele ce puteau fi?

"Intai si-ntai sosi-vei la sirene/ Acelea care-ademenesc pe oameni…"
(Homer, Odiseea; trad. G. Murnu)

Poetul antic Homer, in poemul Odiseea care istoriseste calatoria lui Ulise, dupa razboiul troian, inapoi spre insula-i natala, Ithaca, pomeneste de aceste femei ale marii, care traiau pe o insula si ademeneau, cu glasurile lor, calatorii care-si gaseau apoi moartea pe insula fermecata. Ulise si ceilalti navigatori de pe corabie au scapat cu viata urmand sfatul vrajitoarei Circe: Ulise a fost legat zdravan de catarg, pentru a nu putea parasi corabia, iar tovarasii sai si-au astupat urechile cu ceara, ca sa nu auda cantecul vrajit. Nu stim exact cum aratau aceste sirene in viziunea lui Homer; se pare, ca pentru grecii antici, sirenele erau niste femei cu coada de pasare!



In schimb, doua mii de ani mai tarziu, in Evul Mediu, toata lumea stia ca sirenele sunt niste femei cu coada de peste si glas ademenitor, pe cat de frumoase, pe atat de primejdioase. (Dar nu era ceva nou: credinte despre fapturi jumatate om-jumatate peste existau si cu cinci milenii I. Hr. Babilonienii credeau intr-un zeu cu coada de peste, numit Oannes, iar mitologia greaca e plina de zeitati marine cu cozi de peste.)


Chiar si in secolul al XIX-lea, oamenii inca mai credeau in existenta sirenelor. La balciuri, prin circuri, erau expuse asa-numite sirene – niste falsuri dibaci alcatuite, din parti provenind de la animale diferite, de pilda capete si trunchiuri de maimuta la care erau atasate cozi de peste. Alteori, pesti precum pisicile ori vulpile de mare erau prelucrati astfel incat sa arate ca niste mumii ale unor fapturi ciudate, ce corespundeau reprezentarilor din “imaginarul colectiv” cu privire la sirene.



Totusi, pornind de la ideea ca, intr-o legenda, ceva-ceva tot trebuie sa fie adevarat, multi s-au straduit sa descopere samburele de adevar din legenda sirenelor.

Cel mai logic a fost sa se presupuna ca acei calatori care povesteau despre sirene vazusera cine stie ce animal ciudat, necunoscut europenilor, avand o oarecare aparenta de faptura feminina, iar imaginatia povestitorilor, dorinta lor de a-si ului ascultatorii si inevitabila distorsionare a informatiei trecute din gura in gura facusera restul. Dar ce animal putea fi acela? Pai, cel mai probabil, chiar o sirena. Numai ca zoologii de azi inteleg prin sirene altceva decat calatorii din Evul Mediu.

E vorba despre sirenieni, un grup de mamifere acvatice care cuprinde azi numai patru specii, impartite in doua familii: Trichechidae sau Manatidae (cu trei specii - posibil patru, dar inca nu e stabilit cu precizie - numite lamantini, care traiesc in ape dulci) si Dugongidae, care mai cuprinde, in ziua de azi, doar o singura specie: dugongul sau vaca de mare (Dugong dugon), o specie marina. O alta specie inrudita cu dugongul, numita vaca de mare a lui Steller, a disparut in urma cu cca. 200 de ani, exterminata de om.

Sirenienii provin din mamifere terestre care, in urma cu milioane de ani, au patruns in mediul acvatic, dobandind treptat adaptari specifice. Isi duc viata in apele putin adanci din apropierea coastelor oceanice si in estuarele unor fluvii, in rauri si lacuri mari. Se hranesc exclusiv cu plante, avand in ecosistemele acvatice un rol echivalent cu cel al erbivorelor mari in ecosistemele terestre.

Sirenele marii

Dugongul, extrem de interesant pentru zoologi de vreme ce e singurul mamifer erbivor marin, nu are, din nefericire, o relatie prea pasnica cu oamenii; timp de secole, acestia l-au vanat intens pentru carne si grasime. Iata un scenariu propus de zoologi pentru a explica originea mitului sirenelor: aceste animale (dugongii) obisnuiesc sa se hraneasca sub apa, rontaind plante acvatice. Cand sunt deranjate de apropierea unor intrusi, se ridica la suprafata, scotand din apa capul si partea superioara a trunchiului, cu tulpinile plantelor acvatice atarnandu-le pe cap ca niste plete. Probabil, asa se explica faptul ca in multe versiuni a ale legendelor despre “oameni ai marii” se spune ca acestia au parul verde. Femelele au mamelele situate in regiunea toracica, asa ca, aproape de pieptul mamelor, pot fi zariti uneori niste pui – cea mai elocventa imagine care evoca feminitatea. Adaugati la asta faptul ca, pe vremea aceea, calatoriile pe mare puteau dura saptamani sau luni in sir...



Dupa un atat de lung rastimp de singuratate, nu-i de mirare ca bietii marinari vedeau – sau isi imaginau – aceste fapturi greoaie ca pe niste femei ale apelor. (Parca si auzi comentariile pe care le faceau, in vreme ce se uitau, de pe puntea vasului ori de pe mal, la ciudatele sirene grasane care se balaceau la mica departare de ei!) Iar cum, la intoarcerea pa uscat, aceste povesti – istorisite, pesemne, in special la carciuma - treceau din gura-n gura, fiecare le inflorea la randul lui, insistand asupra laturii spectaculoase, adaugand amanunte senzationale menite sa-i lase pe ascultatori cu gura cascata… si uite asa, de la niste mamifere acvatice greoaie si cu ierburi ude pe cap, se ajungea la niste frumoase si ispititoare femei ale apelor. Era ca si cum ar fi jucat “telefonul fara fir” timp de mai multi ani si mai multe generatii.



Ce se intampla azi cu aceste sirene marine? Ca multe dintre animalele care s-au ciocnit cu oamenii si civilizatia lor, nu o duc foarte bine. Odinioara, dugongii populau aproape toate apele de coasta din Oceanul Indian, din Marea Rosie pana in estul Africii. Azi, populatiile s-au redus mult: habitatele preferate ale dugongilor (ape putin adanci, bogate in plante marine) au fost afectate de poluare; animalele au fost mult vanate pentru carne si grasime (si, dupa anumite opinii, inca mai sunt, in India si Sri Lanka), fiind o prada usoara pentru vanatori din pricina vitezei mici si a rezistentei scazute la efort. In plus, nasc doar cate un pui, odata la cativa ani, avand asadar un ritm de inmultire lent. Mai pot fi vazute grupuri de dugongi in apele Australiei (unde sunt protejati), in Marea Rosie, in stramtoarea ce desparte India de Sri Lanka… dar sunt putini si, in continuare, ameninatati.

Lectiile trecutului

Cea mai apropiata ruda a dugongului a cazut deja victima omului. Vaca de mare a alui Steller (Hydrodamalis gigas), o specie de mari dimensiuni (ajungea la 8 metri lungime si aproape 6 tone greutate, de trei ori mai mari decat un dugong) era un animal care, ca si dugongul, era adaptat vietii in apele putin adanci din preajma coastelor. Fosilele gasite arata ca, in urma cu 100.000 de ani, specia era raspandita in nordul Pacificului, din Japonia pana in California.



Cand a fost descoperita de europeni, in 1741, aria ei de raspandire se restransese deja la doua insule subarctice (insulele Bering si Copper, care alcatuiesc arhipelagul numit Insulele Comandorului) din Marea Bering. Specia a fost descrisa de Steller, medicul si naturalistul unei expeditii trimise de tarul Petru cel Mare si condusa de Vitus Bering. O furtuna puternica a despartit cele doua corabii cu care pornisera exploratorii; una dintre nave a naufragiat si echipajul a fost nevoit sa petreaca iarna pe o insula, pana atunci necunoscuta, care avea sa se numeasca de atunci Insula Bering. Multi dintre exploratori, inclusiv Vitus Bering, s-au imbolnavit de scorbut si au murit. Cei ramasi in viata si-au datorat supravietuirea unui mamifer acvatic – si el necunoscut pana atunci – numit apoi vaca de mare a lui Steller. Pentru naufragiati, uriasele vaci de mare, atat de blande incat se hraneau fara teama in apele de la mal, in apropierea oamenilor, au fost o sursa de hrana usor accesibila.

Dupa ce Steller a publicat descrierea speciei, vanatorii de animale cu blanuri pretioase – era o indeletnicire infloritoare in regiunea aceea si in vremea respectiva – au socotit-o si ei la fel de utila ca si naufragiatii, intrucat le asigura supravietuirea pe coastele nordice in timpul iernii. Carnea si grasimea serveau drept hrana, iar din pielea groasa si rezistenta, vanatorii confectionau, la fata locului, barci, intinzand pieile pe un schelet de lemn. Vanatorii intrau pur si simplu in apa mica din apropierea malului, se apropiau de pasnicii uriasi care “pasteau” linistiti si ii strapungeau cu harpoanele, de care trageau apoi pana cand animalele, epuizate de pierderea de sange, puteau fi ucise cu lovituri de cutit. Existenta acestei specii a contribuit la cucerirea Marii Bering de catre europeni, dar acest ajutor pe care, fara voia ei, l-a dat omului, i-a fost fatal. N-a fost nevoie decat de un sfert de veac pentru ca marea sirena sa dispara. Ultimul exemplar a fost ucis in 1768.

Sirenele de apa dulce: lamantinii

Cunoastem pana cum trei specii: lamantinul american (Trichecus manatus), cel amazonian (Trichecus inunguis) si cel african (Trichecus senegalensis). (Recent, Marc von Roosmalen, un cunoscut biolog si explorator al Amazoniei, a publicat o comunicare privind descoperirea, in America de Sud, a unei noi specii de lamantin, de mici dimensiuni, care traieste in raul Arauazinho. Deocamdata, insa, nu toti zoologii sunt convinsi ca e vorba despre o noua specie.)



Lamantinii sunt adaptati vietii in apele dulci ale fluviilor sau in cele salmastre ale estuarelor, rareori patruzand si in oceane. Pasnicele sirene rotofeie pasc pe fundul acestor ape, hranindu-se mai ales cu plante acvatice (nu alge, ci plante superioare). Numeroase adaptari fiziologice le permit sa profite de acesta sursa de hrana. Plantele superioare din apele dulci contin mult siliciu care, in mod normal, ar produce uzura foarte rapida a dintilor. Lamantinii, care se hranesc cu aceste delicatese abrazive, au o adaptare unica printre mamifere: dintii din fata, tociti, cad periodic si sunt inlocuiti de alti dinti care se formeaza in partile posterioare ale maxilarelor si migreaza lent (cam 1 mm pe luna) spre partea din fata a gurii.

Plantele acvatice contin cantitati mici de substante nutritive, astfel ca lamantinii (care ajung la 4 metri lungime si 100 kg greutate) au nevoie de volume mari din acesta hrana. In mod corespunzator, intestinele au o lungime impresionanta (peste 45 metri!), adaptare caracteristica, de altfel pentru erbivore. Bacteriile prezente in intestin produc cantitati mari de gaz, care ar dezechilibra corpul in apa, daca n-ar exista adaptari compensatorii. Astfel, oasele lamantinilor sunt masive, cu densitate mare, foarte grele; plamanii se intind in tot lungul cavitatii corpului, incarcatura gazoasa fiind astfel mai uniform repartizata, iar corpul este usor turtit. Toate aceste caracteristici ajuta lamantinii sa-si pastreze echilibrul in apa. O alta adaptare la continutul scazut de substante nutritive este metabolismul lor lent; de aceea, lamantinii se misca incet si nu pot supravietui decat in ape cu temperaturi relativ ridicate.



Blandele sirene de apa dulce sunt, din pacate, si ele amenintate cu disparitia. Carnea lor gustoasa, comportamentul lor bland, miscarile lente si rata de inmultire foarte scazuta (o femela, desi poate trai cateva zeci de ani, naste in cursul vietii doar cativa pui) reprezinta o combinatie primejdioasa de factori, care a dus la imputinarea acestor mamifere. Chiar daca azi nu mai sunt vanate atat de intens ca in trecut, au aparut alte amenintari. Ape poluate, barci cu motor, care ranesc sau chiar omoara multi dintre ei… Aceste necazuri le au mai ales lamantinii din Florida, care au ghinionul sa traiasca intr-o zona cu populatie umana densa si cu o intensa activitate turistica. In schimb, lamantinii din bazinul Amazonului patimesc mai cu seama din cauza vanarii de catre localnici. Carnea de lamantin prajita in propria ei grasime este un fel de mancare extrem de pretuit in regiunile tropicale sudamericane. Nu numai localnicii au exploatat astfel lamantinii, ci si colonistii europeni care, pana pe la jumatatea secolului XX vanau anual zeci de mii de astfel de animale si comercializau carnea si pieile.



Chiar si azi, desi comertul cu carne de lamantin a fost interzis, iar mare parte din populatia riverana din bazinul Amazonului migreaza la orase, renuntand sa mai vaneze lamantini, numarul acestor animale e destul de mic. Mai sunt si plasele de pescuit, in care se incurca multi lamantini; nemaiputand sa iasa la suprafata pentru a respira, sufera o moarte groaznica, prin inec. Autoritatile din regiune si organizatiile neguvernamentale duc intruna munca de lamurire in randul pescarilor autohtoni, incercand sa-i convinga sa supravegheze atent plasele si sa elibereze imediat lamatinii prinsi accidental in ele. In regiunea braziliana a Amazoniei, au fost infiintate, incepand din 1977, cateva rezervatii in care printre, alte specii, sunt protejati lamantinii amazonieni.

Ce legatura are lamantinul cu hidrocentrala?

Ca lamantinii au un loc si un rost in complicatul echilibru al ecosistemelor naturale, e usor de inteles; e insa remarcabil faptul ca aceste sirene dolofane au un rol util chiar si in lumea superthnologizata creata de oameni. Recent, lamantinii au inceput sa fie apreciati pentru importanta lor in intretinerea canalelor de irigatie, a lacurilor de acumulare, a barajelor artificiale, pe care le curata de plantele acvatice in exces. Fara astfel de interventii igienice, inmultirea excesiva a plantelor determina intensificarea evaporarii apei; tulpinile lungi si abundente stanjenesc navigatia, pot bloca partile in miscare al utilajelor hidroenergetice, iar prin descompunerea materiei vegetale sunt eliberate substante care intoxica vietuitoarele acvatice si corodeaza partile metalice ale acelorasi utilaje.



Pe deasupra, plantele supra-abundente impiedica patrunderea unei cantitati suficiente de lumina, iar in lipsa acestuia scade cantitatea de plancton – ansamblul de organisme marunte care constituie baza piramidei trofice – astfel incat populatiile de pesti, lipsite de hrana suficienta, au de suferit. Introducerea lamantinilor in astfel de ape (asa cum se procedeaza in Florida) corecteaza aceste dezechilibre. Exista asadar, un motiv in plus pentru a proteja aceste sirene de apa dulce; altfel, in curand, ar putea deveni si ele o legenda.



Cu miscarile lor lenese si infatisarea lor atat de blanda, pasnice, dar inca prea putin cunoscute, caci nu sunt usor de studiat, sirenele adevarate - atatea cate mai traiesc azi – sunt prezente stranii intr-o lume in care totul tinde sa devina tot mai rapid si mai violent. Chiar daca stiinta moderna le-a dat un nume si le-a incadrat intr-o clasificare zoologica, sirenele noastre contemporane – lamantini si dugongi – sunt inca niste animale misterioase, tot atat de bizare si fascinante ca si legendarele fapturi cu cozi de peste, create de imaginatia oamenilor si carora sirenienii le-au servit drept model.


http://www.descopera.ro

 

[anuk]

Turnul Babel

(tablou pictat de Pieter Bruegel)


Mitul Turnului Babel a strabatut glorios timpul, continuând sa stârneasca interesul, cu toate ca s-au scurs tone de cerneala pe aceasta tema atât de cunoscuta. Constructia Turnului Babel este unul din episoadele marcante ale Genezei (a inceput sa fie scrisa in anul 597 i.Ch.). Nascut din imaginatia populatiilor de evrei deportati in Babilon, imaginatie inspirata de un enorm edificiu cultural (zigurat) ar fi fost dedicat zeului Marduk, emblematic pentru populatia babiloniana.

Cavalcada atestarilor antice

Turnul ar fi fost ridicat din caramizi arse, constructorii lui fiind urmasii lui Noe, pe o câmpie din tara Shinear. Ajungând aici, au spus: „Hai sa zidim o cetate si sa inaltam un turn al carui vârf sa atinga cerul si sa ne ducem faima!”. Si mai spune Cartea Genezei: „Si Domnul a coborât sa vada cetatea si turnul si atâta vreme cât toti vorbeau aceeasi limba, turnul se inalta vazând cu ochii. Domnul le-a incurcat-o, dând nastere mai multor graiuri ca sa nu se mai poata intelege intre ei apoi i-a imprastiat pe toti pe intreaga suprafata a Pamântului”.

O legenda se refera la faptul ca oamenii au construit un turn care sa strapunga cerul si ca au fost pedepsiti pentru acest act indraznet, pornit dintr-o ambitie pacatoasa si din infumurare nemarginita. O alta, dezvolta textul din Geneza. Prin constructia acestui turn, oamenii voiau sa recucereasca Paradisul pierdut, dar fara ajutorul lui Dumnezeu, ambitie care poate fi asociata celei a lui Adam si a Evei, aceea de a deveni asemenea lui Dumnezeu, exprimând generic incercarea omului decazut de a se depasi pe sine, sfidându-l pe Creator, si incercând sa-si asigure accesul in lumea divina. In limba akkadiana, Babilon este tradus prin „Poarta zeului” (ba-bbilu) iar in ebraica, prin „confuzie”, „amestec” (balal). Pe una dintre tablitele din piatra descifrate de experti de la Universitatea din Londra (printre cele mai vechi – 5000 de ani – in care este evocat Turnul Babel), scrie asa: „Am adunat oameni din mai multe tari, facând apel la regii care stapâneau popoare ocrotite de zeul Marduk. Acestia au ridicat turnul din caramida legata cu smoala, care stralucea ca Soarele de pe cer”.

Textele inscriptionate pe tablite din piatra, de o valoare inestimabila cu un alfabet alcatuit din 107 cuneiforme, se afla in colectia omului de afaceri norvegian Martin Schoyen. Ele fac referire la fapte de razboi, la modul de viata al babilonienilor, la tehnica de constructie a turnului si a ziguratelor (structuri monumentale in forma de piramide), cel mai important fiind construit de Nabucodonosor al II-lea (634-562 i.Ch.) in cinstea zeului Marduk. Unii specialisti sunt de parere ca acest zigurat i-ar fi inspirat pe cei care au scris textul biblic referitor la Turnul Babel. Pe una din tablitele mai vechi, deteriorate, aflate in Liban, poate fi deslusita o reprezentare grafica a regelui: un barbat bine facut, cu barba, purtând o coroana conica, roba, sandale si un sceptru de inaltimea sa.

Incursiune in orasul antic

Babilonul (aflat la sud de Bagdad, in mijlocul bazinului Eufratului), era deja o cetate importanta in momentul in care primii evrei au ajuns aici in mileniul al III-lea i.Ch., devenind capitala dupa invazia semiticilor din vest. Primul zigurat a fost construit aici de Hammurabi (1798-1750 i.Ch.), al VI-lea rege al noii dinastii semitice. Pe o stela din diorit negru, descoperita in Susa, (se afla acum in Luvru) este inscriptionat celebrul cod al lui Hammurabi, promulgat in timpul domniei sale, inspirat din legea ebraica „ochi pentru ochi si dinte pentru dinte”. Ziguratele nu au fost o inventie babiloniana, fiind construite cu mult timp inainte in Mesopotamia, in perioada de domnie a regilor celei de-a III-a dinastie Ur, intre anii 2112 si 2004 i.Ch. Marduk devine zeu suprem dupa ce puterea babiloniana domina intreaga Mesopotamie. Orasul a fost reconstruit in timpul noului Imperiu babilonian, de Nabucodonosor, care i-a sporit stralucirea. Sub domnia sa au fost unite toate triburile Mesopotamiei, iar inflorirea culturala si stiintifica (legata de literatura, matematica, stiinte ale naturii, astronomie, astrologie etc.) a ajuns la apogeu.

In 1899 a avut loc prima expeditie arheologica germana condusa de Robert Koldewey care a facut sapaturi in Babilon, dupa ce au fost studiate textele biblice, ale istoricului grec Herodot – entuziasmat de frumusetea orasului-cetate „care o intrecea pe cea a oricarui oras” – care l-a vizitat prin anul 460 i.Ch. si ale lui Ctesias, medicul regelui persan Artaxerxes al II-lea. Herodot mai spunea ca zidul inconjurator era gros „cât doua care trase de 4 cai”. (In Biblie, era considerat un exemplu de lux si decadenta.) Era urias in comparatie cu alte orase faimoase ale Antichitatii, intinzându-se pe 2,6 km2, fiind „binecuvântat” de prezenta Eufratului care-l strabatea.

Palatul Cerului si al Pamântului

Robert Koldewey spera sa descopere vestigiile gradinilor suspendate, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, si ale Turnului Babel, dar in urma sapaturilor vestigiile miticelor constructii nu au fost descoperite. Arheologii germani au descoperit insa poarta zeitei Ishtar ornamentata cu lei si zidurile metropolei care l-au fermecat pe Herodot, un drum cu o latime de 19 metri, denumit Strada Procesiunii, pavat cu dale din calcar alb si brecie rosie, flancat de ziduri din ceramica albastra ornamentata cu 60 de basoreliefuri infatisând lei (animalul era emblema zeitei Ishtar). Strada trecea prin Poarta zeitei si se sfârsea la templul reconstruit de Nabucodonosor, inchinat lui Marduk. In interior se afla o sala vasta, acoperita cu aur (in acele vremuri) iar in spatele templului, conform relatarilor lui Herodot, semetul zigurat, restaurat si completat cu etaje (7-8) care ajungea la o inaltime de 90-100 de metri. Pâna la etajul al doilea se urca pe scari, iar mai departe, pe rampe. Tot de Herodot suntem incunostiintati de faptul ca in vârf se afla un altar in care erau instalate un pat (pe care se odihnea zeul Marduk) si o masa din aur.

Sapaturile ulterioare au dus la descoperirea unor fundatii din caramida si a unor urme imprimate in sol ale unui edificiu de mare anvergura, marele zigurat inchinat zeului Marduk, darâmat de Alexandru Macedon care voia sa reconstruiasca Babilonul, urmând sa devina capitala imensului sau imperiu. Observatiile de la fata locului, din satelit – din epoca moderna – datele topografice si diverse masuratori coroborate cu informatiile din faimoasele tablite si din alte inscriptii in piatra au permis formularea urmatoarei concluzii: baza edificiului avea forma patrata cu latura de 90 de metri iar inaltimea acestuia, construit din 6-7 etaje in forma de terase, era cuprinsa intre 66 si 90 de metri.

Dupa moartea lui Nabucodonosor, orasul a inceput sa decada. Ultimul rege, Nabonidus (556-539 i.Ch.), s-a retras la un moment dat in desert, lasându-l pe fiul sau Belshazar – iresponsabil si desfrânat – regent. Se spune ca in timpul unui banchet, acesta a indraznit sa foloseasca vesela din aur si argint luata dintr-un templu din Ierusalim, un pacat urias care avea sa atraga blesteme asupra sa si a destinului cetatii. Pe un zid din Babilon apar descifrate de profetul Daniel, cuvinte care vestesc sfârsitul orasului. Asa cum s-a si intâmplat in 539 i.Ch.: Cyrus cel Mare il cucereste si-l anexeaza Imperiului persan. Cyrus va proteja cladirile religioase, nu insa si Xerxes care il distruge in mare parte in anul 482 i.Ch.

DORIN MARAN


http://www.revistamagazin.ro


http://www.crestinortodox.ro/diverse/turnul-babel-118940.html

 

[anuk]

Un material f frumos si complex despre Sanziene : ceva intre mit ,magie , poezie ,traditii......



„Dumnezeu randuieste un rastimp de liniste, cand stau in cumpana toate stihiile, si cerurile cu stele si vanturile”, scria Mihail Sadoveanu in romanul sau “Noptile de Sanziene”, descriind vremea de raspantie a vrajilor si descantecelor de dragoste. Cica in florile de Sanziene, cu parfumul lor afrodisiac, s-ar putea ghici ursitul si belsugul, s-ar lega si dezlega destine. Ele sunt galbene-aurii, cu inflorescente marunte, pline de polen care miroase puternic a fan si a miere. Daca le atingi, oricat de delicat, din ele se scutura o spuza de aur. Viata lor este scurta si dureaza doar cat soarele isi arata puterea. Ele au fost numite Doamnele Florilor, Sant-zianele, in traducere libera insemnand Sfintele zeite sau zane. Le gasim oriunde: pe marginea drumului, prin livezi si poienite, pe campuri si prin pasuni, la margini de paduri. Si nu au puteri magice decat intr-o singura zi, in 24 iunie, de Sanziene.

Fetele de maritat asteapta sa se spele pe fata cu roua diminetii. Caci in noaptea de 24 isi vor visa ursita, atunci cand portile lumii se deschid larg larg catre duhuri si le lasa sa-si priveasca, in somn, viitorul. Cele cu pretentii de vrajitoare, vor spune ca in noaptea magica e timp de adunat ierburi de leac si de legat in farmece iubirea. Sanzienele investesc florile ce le poarta numele cu proprietati magice pentru a veni in ajutorul celor care isi doresc sa isi gaseasca perechea. Si, daca florile de Sanziene sunt folosite sa deschida portile lumii de dincolo de viata, magia imprumuta puteri miraculoase si altor plante tamaduitoare culese la ceas de noapte: cicoarea prinsa-n sold e datatoare de putere si spor la secerat. Maselarita alunga durerile de dinti muritorilor, dar le facilita zborul pe matura. Iarba sarpelui, care infloreste la miezul noptii de Sanziene si dispare a doua zi dimineata , odata cu cantatul cocosilor, e aprig folosita pentru vraji si farmece de amor. Desi pazita de duhuri rele, ea aduce noroc celor care o culeg, inlesnind cunoasterea gandurilor celor din jurul lui. Daca ai curajul sa o inghititi, atunci poti citi ca in carte soarta celor pe care pui mana. Verbina este folosita in descantecele de dragoste, la fel ca zarna – iarba dragostei. Dar ce inseamna noapte magica fara descantecul de Sanziene:

“Eu voi întoarce ulcica asta,
Si ulcica întoarce vatra,
Si vatra întoarce soba,
Si soba întoarce grinzile cu horna.
Si grinzile întorc podelele, Leaturile si sindilele,
Sindilele intorc crangurile,
Si crangurile întorc pe Sfantul Spiridon
Si pe Sanziene.
Si Maica Domnului
Sa intoarcă inimile celor împricinati
Unul asupra altuia.
Cu cugetele
Si cu dragostea
Sa se împaciuiasca !”

Si totusi, cine sunt Sanzienele? Etimologia cuvantului este asociata cu “Sancta Diana”, o zeitate pagana, iar “Dragaica” este un termen de provenienta slava. Sarbatoarea Sanzienelor este la origine una pagana, fiind celebrata intotdeauna in data de 24 iunie. Nu intamplator este cea mai lunga zi a anului, de vreme ce noaptea este chintesenta magiei ielelor. Daca pana atunci zilele s-au aflat sub stapanirea zanelor rele, adica a Rusaliilor, care au marcat incheierea ciclului agricol, in aceasta noapte zanele rele fac jonctiunea cu suratele lor, Sanzienele, care marcheaza solstitiul de vara dand astfel frau liber iubirii si fertilitatii.

Sanzienele sunt ielele padurilor, fecioare frumoase si voluptoase, neiertator de seducatoare, pline de viata si jucause, ascunse in pesterile din munti sau in iazuri si lacuri adanci, descrise ca niste fecioare nebune, inzestrate cu puteri magice si de seductie. Ele apar noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora lor nebuna, dansand goale, cu parul despletit in vant si cu clopotei atarnati la gleznele picioarelor. Se zice ca acolo unde danseaza ielele, locul ramane ars ca de foc pana in primavara urmatoare cand iarba rasare din nou, iar locul devine sera ciupercilor “lingura zinei”. In aceasta zi veti auzi cucul pentru prima oara in an cantand, dand buna vestire chiar … in “ziua cucului”. Oare de aici este vorba aia batraneasca: “Atunci va sti femeia gandul barbatului, cand va sti ziua cand pleaca cucul”? In aceasta zi fetele nemaritate impreuna cu tinerele neveste merg pe camp, la cules de Sanziene, florile galbene sau albe, delicat parfumate. Daca inainte erau folosite in prepararea leacurilor sau in decorarea altarurilor ritualice, astazi ele impodobesc icoanele, usile si portile ca sa alunge spiritele rele, bolile si blestemele si sa aduca prosperitate si noroc in toate.

Ochiul omenesc n-are voie sa vada ielele caci, fiind de-o frumusete rapitoare, le ia mintile oamenilor. Acestia se tem in noaptea de 23 iunie sa umble pe cararile neumblate, caci cei batrani spun ca aceia care le-au vazut goale, dansand in poiene, le-au luat duhurile mintile. Romulus Vulcanescu a cules si un descantec, inclus in lucrarea “Mitologie romaneasca, care descrie un astfel de moment:

Nemilostivelor,
Relelor,
Apucatelor,
Zănatecelor,
Bătrânelor,
Urâtelor,
Răşchiratelor,
Ţâfnoaselor,
Scârboaselor,
Ce v-a făcut
de nu v-a plăcut?
De ce l-aţi pocit şi nenorocit?
pe omul iubit?
De ce i-aţi luat
glasul de bărbat?
şi glas de femeie i-aţi dat?
De ce i-aţi luat bărăbţia?
De ce i-aţi luat mândria?
De ce l-aţi nenorocit
în câmp înverzit?
Daţi-i înapoi,
tot ce i-aţi luat,
glasul,
bărbăţia
şi mândria,
c-am să vă bat,
cu vergeaua de alun înodurat,
în pădure,
în câmp înflorit
şi-am să vă toc,
cu melitorul,
cu toporul,
cu securea până aţi pieri,
şi zâne n-aţi mai fi.
Fireaţi voi să fiţi,
de fete bătrâne,
urâte şi spâne,
de zâne spurcate,
de babe-nţărcate,
de destrăbălate”…

Ele se razbuna doar atunci cand sunt provocate. Romanii le-au numit in fel si chip, dupa zonele in care ele au diferite nume: Sanziana, Iana, Mireasa, Doamna zanelor, a calusarilor sau a holdelor, Iele, Dinse, Dragaice, Vilve, Iezme, Irodite, Rusalii, Nagode, Vintoase, Domnite, Maiestre, Frumoase, Musate, Fetele Codrului, Imparatesele Vazduhului, Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Magdalina, Ruxanda, Tiranda, Trandafira, Stapana surorilor, Rusaliile. Cei care celebreaza sarbatoarea vor avea parte de recolte manoase de grau, de leacuri pentru boli si molimele, cu totii vom avea sufletul usor. Femeile vor avea pantec roditor si fetele de maritat, ursita de asteptat. N-aveti voie sa coaseti, sa spalati sau sa maturati caci exista riscul sa fiti fulgerati. Atentie mare, caci farmecele se prind in Noaptea Ursitelor.

Ca sa ramana tinere si frumoase, fetele aduna roua de pe florile de Sanziene si se spala pe fata si pe trup cu ea. Roua din noaptea de Sanziene are insusiri deosebite, crezandu-se ca daca te stropesti cu apa de stele pe trup, el va deveni frumos si suplu, iar daca te speli pe fata, te vei face si mai frumoasa. In popor, Sanzienei i se mai spune „iarba ce alunga diavolii si duhurile necurate”. De aceea cand este agatata la fereastra, indeparteaza strigoii de casa si pe toti cei purtatori de ganduri rele. Credinta populara spune ca arsa, alunga spiritele si diavolii din casa. N-am prea inteles eu metafora cu roua arsa, dar cum suntem in ajun de sanziene, ma voi stradui sa cred.

Cei care se iubesc si fac baie impreuna intr-un lac sau o apa curgatoare, in noaptea de 23 spre 24 iunie, vor ramane toata viata impreuna. Oh, n-avem nici un lac prin preajma, iar Bega e cam maloasa! Tot in noaptea de Sanziene, stramosii sunt pomeniti cu daruri vegetale, in munti de fructe si legume. Daca pamantenii isi intorc fata de la cele crestinesti, Sanzienele pot face farmece intoarse blestemand pamantul sa fie neroditor si secetos, iar femeile sa devina sterpe. Cele care vreti sa va vedeti in somn ursitul aveti ceva treaba de facut: daca vreti sa va visati iubitul, trebuie sa culegeti flori de sanziene, proaspat taiate cu cutitul si puse inainte de culcare sub perna sau sa le impletiti in coronite si sa le asezati in locuri tainice si curate in gradina asteptand sa fie scaldate cu roua. Daca vreti ca ritualul sa fie la vedere, mergeti dis de dimineata, cand roua le spala pe fata, la cules de sanziene si puneti-va pe impletit cununi ce trebuie aruncate sus pe casa. Daca raman agatate pe acoperis, exista sansa sa va maritati in acest an, daca va treziti cu ele-n cap, e clar ca ursitul mai intarzie sa apara cel putin inca un an. Abtineti-va cele maritate, nu luat soarta peste picior caci ielele sunt suparacioase. Acum e vremea cand glasurile fetelor rasuna pe ulitele framantate de pasi nerabdatori:

“Du-te, Soare, vino,
Lună Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea – floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească.Du-te, Lună, vino, Soare,
Că tragem la-nsurătoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvârlite.Hai frumoaselor ce stati,
Zane vreti sa ramaneti,
Ca venim dupa petit,
Pana nu v-ati razgandit.”
piatza

striga feciorii neinsurati care umbla cu florile cazute de pe hornuri si prinse apoi la palarie. Ca striga de necaz ca mandrele lor dragi n-au avut indemanarea de a atrage ursita, ca striga de bucurie ca mai haladuiesc inca un an, n-are cine ce sa stie. Dar varianta satirica a primei poezii ma indeamna sa cred ca si feciorii ar fi vrut sa isi gaseasca mai repede perechea:

„Toate slutele-s grabite,
Toate vor sa se marite,
Cu-alde unii dintre noi,
Feciori mandri, vai de noi,
Ca la nunta stim hori,
La praznice stim pranzi,
Si la dragosti si mai si…”

La sat inca sunt pastrate coronitele de Sanziene tot anul, ca fecioarele din casa sa fie iubite de flacai vrednici si gospodari, sa fie ferite atat de blesteme, farmece si vraji, cat si de sagalnicii si nevolnicii de zburatori. Fetele ce se doreau a deveni si mai chipese se scaldau in apele curgatoare in ziua de Dragaica, “facandu-le frumoase si curate ca apa neinceputa”.

Daca este sa dam crezare site-ului superstitii.ro, iata care ar fi leacul pentru tinerete fara batranete: “Spălatul cu rouă este foarte important de Sânziene. Nu doar fetele nemăritate au dreptul să simtă efectele sale benefice, ci şi nevestele care îşi pot reînnoi astfel frumuseţea. Babele din sat trebuie sa meargă în zori de zi prin locuri necălcate, unde strâng roua Sânzienelor într-o pânză albă, nouă, iar apoi o storc într-o oală nouă; pe drumul de întors spre casă ele nu trebuie să vorbească deloc şi nu trebuie să întalnească pe nimeni în calea lor, iar roua astfel păstrată se oferă fetelor şi femeilor care au nevoie de ea”. Fecioarele care purtau flori de Sanziene la san deveau atat de frumoase incat furau de indata inima flacailor. Nevestele tinere purtau florile in snopuri mici prinse la brau ca sa le faca fertile, iubarete si apte pentru seceris. In unele zone ale tarii inca se mai practica Dansul Dragaicei, in vreme ce in altele tinerii alearga o Dragaica mireasa ca sa aduca rod bogat peste sate si ogoare. In multe localitati, in ziua de Sanziene, flacaii isi asteapta draga in poarta casei ca sa o stropeasca , ca pe o floare aleasa, cu apa din belsug, sa creasca mare si frumoasa si sa infloreasca. Dupa cum lesne reiese din context, Noaptea de Sanziene este una erotica inainte de toate, un fel de ritual al imperecherii sufletelor.

Probabil de aceea in unele zone s-a pastrat traditia “boului de Sanziene” alergat de flacaii din sat, care intruchipeaza pe insusi Dionysos, zeul fertilitatii. Boul este frumos impodobit cu buchete de flori, margele, panglici si clopotei prinse de coarne, cununi de flori trase pe grumaz, cu covoare tesute aruncate pe spinare si plimbat pe toate ulitele satului. Boul este insotit de alaiul de flacai marcati ca niste draci si o “cuva”, un flacau costumat in femeie ce simuleaza ritualul imperecherii cu toata hoarda de draci.

Dupa ce boul este plimbat si dus acasa, flacaii se scalda in apa curgatoare de toate relele si se pun pe petrecut. Sarbatoarea de Sanziene apare mentionata in multe opere literare romanesti, incepand cu Dimitrie Cantemir si terminand cu romanele lui Mihail Sadoveanu sau Mircea Eliade. Toti insa vorbesc despre ea ca despre o sarbatoare aflata sub semnele magiei, o sarbatoare de celebrare a iubirii , o incercare de aflare a celui ursit. In “Descriptio Moldaviae”, Dimitrie Cantemir numea ielele “nimfe ale aerului, indragostite cel mai des de tinerii mai frumosi”. Sadoveanu, in romanul deja amintit, descrie noaptea sfanta din poiana codrului Paraclis : “În noaptea aceea a Sfântului Ion de vară, se schimbă crângul cerului după porunca cea prea înaltă și soarele începe să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La miezul nopții a rânduit Dumnezeu un răstimp de liniște, când stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile cu stele și vânturile, după care dintrodată toate purced în scădere. Iarna începe a-și pregăti harmasarii în grajdurile ei din miazănoapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla, toate se strâng în sobor și stau la sfat.” Nici Mircea Eliade nu a scapat de vraja acestei nopti pe care a descris-o atat de subtil in romanul Noaptea de Sânziene prin vocea personajului Stefan Viziru: „Unii spun că noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…”

Daca veti avea curiozitatea sa cititi aceste lucrari, veti constata ca folclorul si-a pus din plin amprenta asupra lor, afirmand o serie de superstitii ridicate la rang de lege populara:

cel ce culegete floare alba de feriga in noaptea de Sanziene va avea noroc tot anul;
daca ai cules in aceasta zi frunze de artar, ele vor vindeca ranile si durerile de cap;
daca inconjurati casa si acareturile cu faclii aprinse in noaptea de Sanziene, veti avea parte de un an bogat;
daca vrei sa iti fortezi ursita, arunca buchetul de sanziene pe fereasta sau prin usa deschisa. Daca nu trece dincolo de pervaz sau de prag, mai ai de asteptat pana sa te imbraci mireasa;
daca vrei sa auzi anumalele stand la divan, aceasta este noaptea in care le poti auzi;
de vrei sa fii sanatos, fa-ti turte din aluat cu flori de soc.

Si cum numai maine nu-i poimaine, va spun de pe acum: aveti grija de Sanziene!

Bibliografie:

Tudor Pamfile – Sarbatorile la romani
Ovidiu Barlea –Foclorul romanesc
Romulus Vulcanesu – Mitologie romaneasca
Ion Ghinoiu – Sarbatori si obiceiuri romanesti
Mihail Sadoveanu – Nopţi de sânzâiene. Dimitrie Cantemir – Descriptio Moldaviae
Romulus Vulcănescu – Mitologie română
T. Rudică si D. Costea – Aspecte psihologice în mituri, legende şi credinţe populare

Sursa: http://ploaiadecuvinte.blogspot.ro/2013/06/noaptea-de-sanziene-intre-magie-mit-si.html

 

[anuk]

Din nou despre sirene si asta pt o descoperire arheologica recenta ar putea schimba total lucrurile deoarece ," profesorul Bozidar Dimitrov a descoperit, pe coasta orașului Sozopol, din Bulgaria, un schelet uman care prezintă o coadă ca de sirenă. Scheletul are o vechime de aproximativ 8.000 de ani.

Profesorul a publicat o serie de imagini cu descoperirea sa, preluate de portalul www.oddities.com.






http://www.evz.ro/au-existat-sirenele-cu-adevarat-descoperire-uluitoare-in-bulgaria-foto.html

 

[anuk]

Legendele au însufleţit imaginaţia oamenilor timp de mii de ani. Deşi multe din ele sunt simple poveşti transmise din generaţie în generaţie, unele ar putea fi relatarea unor evenimente geologice reale, crede Patrick Nunn, de la Universitatea Sunshine Coast din Australia.

Patrick Nunn a studiat legătura dintre miturile antice şi fenomenele naturale din trecut, considerând că legendele pot oferi savanţilor informaţii importante despre evenimente la care povestitorii au asistat, dar despre care oamenii de ştiinţă nu au prea multe informaţii.

Iată care sunt cele mai cunoscute 10 mituri antice şi evenimentele pe care le-ar putea prezenta.

Arca lui Noe şi potopul
Pictura care reprezentând Arca lui Noe şi salvarea perechilor de animale, înainte de potop

Unul din cele mai cunoscute şi tulburătoare mituri este cel al potopului, căruia îi supravieţuieşte doar Noe, cu familia sa. Urmând indicaţiile date chiar de Dumnezeu, Noe construieşte o arcă uriaşă, pe care ia câte o pereche din fiecare specie de pe Pământ, asigurând astfel biodiversitatea după retragerea apelor.

Poveşti despre potopuri se regăsesc şi în legendele altor culturi, nu doar în Biblie, dar oamenii de ştiinţă nu cred că a existat vreodată o inundaţie care să acopere cu apă întreaga planetă.


Cu siguranţă au fost însă cazuri izolate, evenimente dramatice care au produs o puternică impresie asupra oamenilor. Un exemplu cunoscut este inundaţia catastrofală din jurul anului 5.000 î.e.n, care a avut loc în zona Mării Negre.

Oamenii au tendinţa să exagereze atunci când relatează diferite amintiri, prin urmare nu este greu de înţeles că un fenomen care a dus la inundarea unei regiuni să fie extins la scară globală, ca şi când pe întreaga planetă ar fi fost numai apă, fără să mai existe vreun petic de uscat.

Nunn crede că mitul lui Noe este de fapt o relatare despre valuri uriaşe, care au acoperit o anumită regiune pentru câteva săptămâni, timp în care în acea zonă nu a mai existat uscat.

Descoperirea unor fosile de scoici pe vârful unor munţi nu sugerează neapărat că acea zonă a fost cândva inundată. Acum, cercetătorii ştiu că plăcile tectonice ridică rocile de pe fundul mării, prin urmare vorbim despre un alt fenomen, nu despre inundaţie, precizează Adrienne Mayor, istoric la Universitatea Stanford.

Oracolul din Delfi şi preoteasa care prezice viitorul

În Antichitate, Oracolul din Delfi, aflat pe Muntele Parnas din Grecia, era foarte cunoscut. Aici, într-un templu dedicat zeului Apollo, o preoteasă numită Pithia intra într-o stare de extaz şi astfel putea „vedea” evenimente care vor avea loc în viitor. Ea respira aburii emanaţi dintr-o fisură din podea, intra în transă şi atunci rostea lucruri aparent fără sens. Dar aceste cuvinte nu puteau fi interpretate decât de un preot, care le înţelegea şi le traducea în profeţii.

În templul lui Apollo de la Delfi, preoteasa prezicea viitorul

Templul există în realitate, fiind un obiectiv turistic important în Grecia. Aici, geologii au descoperit două falii care se află chiar sub ruinele templului. Probabil că prin acestea ieşea gazul care producea acea stare euforică, dar deocamdată cercetătorii nu ştiu exact ce conţinea acest gaz. Ar putea fi vorba de etilen, benzen sau un amestec de dioxid de carbon şi metan.

Scufundarea Atlantidei

Poate cel mai cunoscut mit este cel al Atlantidei, insula înfloritoare care s-a scufundat în mare în urma unui cataclism. Potrivit lui Platon, care a vorbit pentru prima dată despre această legendă, pe Atlantida locuiau oameni care erau pe jumătate zei şi care puseseră bazele unei civilizaţii foarte avansate, iar insula lor era construită sub forma unor cercuri concentrice.

Chiar dacă Atlantida nu a existat cu adevărat aşa cum este descrisă în povestea filozofului grec, soarta tristă a unei civilizaţii reale a inspirat această legendă.

Este posibil ca scufundarea unei părţi a insulei Satorini să fi stat la baza mitului. Santorini este acum un arhipelag, dar în urmă cu mii de ani era o singură insulă vulcanică numită Thera.

Acum aproximativ 3.500 de ani, vulcanul de aici a erupt, fiind una din cele mai puternice erupţii vulcanice din istorie. Insula a fost distrusă, au avut loc tsunami-uri, iar recoltele au fost afectate ani de zile din cauza dioxidului de sulf ajuns în atmosferă.

Este posibil ca această situaţie să fi dus la declinul civilizaţiei minoice, care domina zona Mediteranei de pe insula învecinată, Creta, cred unii istorici.

Pele, zeiţa geloasă din Kilauea

Potrivit legendei, zeiţa Pele a venit în Hawaii alături de surorile ei, iar aici s-a îndrăgostit de un bărbat pe nume Lohi’au. După ce zeiţa şi-a stabilit locuinţa într-un crater al vulcanului Kilauea, a rugat-o pe sora ei, Hi’iaka, să-l aducă la ea pe Lohi’au. Pentru că sora a întârziat, Pele a crezut că probabil cei doi au fugit împreună şi, ca să se răzbune, a încendiat pădurea, care era foarte dragă lui Hi’iaka.

Când a văzut ce s-a întâmplat, sora lui Pele a făcut dragoste cu Lohi’au, iar zeiţa, furioasă, l-a ucis pe bărbat şi i-a aruncat trupul în crater. Hi’iaka a sărit după el în crater şi l-a salvat, iar apoi au plecat împreună.

Craterul vulcanului Kilauea din Hawaii

Această poveste stranie de dragoste descrie metaforic activitatea vulcanică din Kilauea, cred oamenii de ştiinţă. Pădurea a ars probabil din cauza unui şuvoi de lavă. Un fenomen de acest fel a avut loc în secolul al XV-lea, când lava a curs continuu timp de 60 de ani, acoperind peste 430 de kilometri pătraţi din insula Hawaii.

O asemenea distrugere ar fi afectat serios viaţa locuitorilor de atunci, care au inventat astfel legenda.
La fel, gestul lui Hi’iaka, care sare şi sapă în crater pentru a recupera trupul bărbatului, poate reprezenta formarea craterului nou, după revărsarea lavei.

Podul lui Rama

În epopeea hindusă „Ramayana”, soţia zeului Rama, Sita, este răpită şi dusă pe insula Lanka, în Regatul Demonilor. Maimuţele şi urşii îi ajută pe Rama şi pe fratele său, construind un pod plutitor, între India şi Lanka, pentru ca eroul să-ţi poată salva soţia.

Imagini prin satelit surprinse recent arată că a existat un pod lung de 29 de kilometri între India şi Sri Lanka. Acesta probabil s-a scufundat când nivelul apelor a crescut, în urmă cu aproximativ 4.500 de ani.

Recent, o altă catastrofă a scos la lumină ruinele unor temple scufundate, dovedind astfel adevărul din spatele legendei oraşului Mahabalipuram. Acesta a fost un oraş-port pe coasta de nord-est a Indiei şi legenda spune că avea 7 pagode. În prezent, aici s-a păstrat un singur templu, dar valul tsunami care a lovit India în decembrie 2004 a îndepărtat sedimentele de pe fundul oceanului şi a scos la iveală ruinele mai multor temple.

Lacul care ucide

O legendă din Camerun prezintă povestea tribului Kom, care a trăit un timp în ţinutul tribului Bamessi. Liderul Kom a aflat că şeful tribului Bamessi vrea să-l ucidă şi atunci a decis să se răzbune. S-a spânzurat, iar din fluidele trupului său a luat naştere un lac.

Înainte să moară, i-a spus surorii lui că membrii tribului său nu trebuie să se atingă vreodată de acel lac sau de peştii care vor înota acolo. Într-o zi, când tribul Bamessi a vrut să pescuiască în lac, acesta a explodat şi toţi pescarii au murit.

Povestea ar putea avea un substrat real. În anul 1986, Lacul Nyos din Cameron a eliberat o cantitate mare de dioxid de carbon, ucigând 1.700 de oameni care dormeau în satul din apropiere.

Acest gaz toxic se adună în apele vulcanice, iar activitatea seismică poate provoca o eliberare bruscă a gazelor, care ajung la suprafaţă şi ucid pe oricine se află în zonă.

Somnul gigantic Namazu

Potrivit legendelor japoneze, Namazu, un somn uriaş, este îngropat chiar sub acest arhipelag. Zeul Kashima îl ţine nemişcat pe Namazu cu ajutorul unei pietre, dar uneori zeul alunecă şi atunci peştele îşi mişcă aripioarele sau coada şi produce cutremure.

Desigur, nu este nevoie de un peşte gigantic pentru a provoca un cutremur mare în Japonia. Această ţară este situată pe mai multe plăci tectonice, are şi activitate vulcanică şi de aceea aici au loc cele mai multe seisme.

În legendele japoneze, somnul gigantic Namazu produce cutremurele

Totuşi, somnii sunt prezenţi în mitologia populară şi din alt motiv. Aceşti peşti pot prezice cutremurele, cred japonezii.
Cu toate acestea, cercetările nu au putut demonstra o legătură între comportamentul somnilor şi cutremure.

Autorităţile folosesc o tehnologie de ultimă oră pentru a afla cu câteva secunde înainte când vor avea loc marile seisme, ca să poată alerta din timp populaţia. Aparatele sofisticate detectează undele seismice şi apoi trimit mesaje oficialilor, care decid încetinirea trenurilor, pentru a putea reduce pagubele şi riscul pierderii unor vieţi.

Himera, monstrul care scuipă foc

În epopeea „Iliada”, de Homer, apare o creatură de coşmar, numită Himera. Este un monstru care are caracteristicile unui leu, dar şi ale unui şarpe şi scoate flăcări pe gură. Creatura a fost ucisă de eroul Bellerofonte, dar limba ei a ramas în bârlogul Himerei, arzând în continuare.

Astăzi, în Turcia, turiştii pot vizita Yanartas, locul unde ard flăcările eterne ale Himerei. Aici, prin fisuri din pământ iese gaz metan, care arde probabil de mii de ani. Mult timp, acest foc permanent a fost folosit de marinari, pe post de far, pentru orientarea pe mare.

Legenda Himerei este însă mai veche decât „Iliada”, datând probabil din perioada hitiţilor. În folclorul hitit, Himera era un monstru cu trei capete – unul uman, un cap de leu şi unul de şarpe, aflat la coadă.

Naşterea Lacului Crater

Ciudata poveste a formării lacului Crater a fost spusă europenilor de către amerindienii din tribul Klamath, cu sute de ani în urmă. Aceştia refuză chiar şi acum să se uite spre lac, de teamă că astfel vor invita moartea să-i ia.

Potrivit legendei, lacul Crater s-a format în urma unei lupte între Llao, stăpânul Lumii de Jos şi Skell, stăpânul Lumii de Sus. Cei doi aruncau cu pietre incandescente, iar în timpul bătăliei cerul a fost mereu negru, întunecat.

În final, Llao, care lupta de pe Muntele Mazama, a fost aruncat înapoi în lumea subterană, după ce muntele s-a prăbuşit. Ploaia a umplut apoi locul fostului munte, formând astfel lacul Crater.

Lacul Crater din Statele Unite, scena unei lupte mitice între doi zei veneraţi de tribul Klamath


Povestea nu este foarte departe de realitate, deşi, evident, formarea lacului nu implică prezenţa unor zei. În urmă cu 7.700 de ani, Muntele Mazama, care era de fapt un vulcan, a erupt. Pietre incandescente au zburat prin aer, iar muntele s-a prăbuşit, craterul fiind apoi umplut cu apă provenită din ploaie. Iată evenimentul care a inspirat probabil legenda tribului Klamath, crede Adrienne Mayor.

Patrick Nunn remarcă însă un detaliu interesant. Un mit rezistă de obicei câteva sute de ani, nu peste 7.000 de ani, cum a fost în cazul acesta. Legendele transmise prin viu grai un timp aşa de îndelungat sunt ceva foarte rar.

Insula dispărută

Locuitorii din Insulele Solomon spun cu plăcere povestea insulei Teonimanu, care a dispărut sub ape. Totul a început când un bărbat pe nume Rapuanate a răpit o femeie de pe această insulă, dar fratele ei a reuşit s-o ia înapoi. Furios că nu a putut fi alături de femeia iubită, Rapuanate a apelat la vrăjitorie ca să se răzbune.

A folosit trei plante – două au fost lăsate pe insulă, iar o plantă o ţinea asupra lui. Când a văzut că acestei plante îi cresc frunze noi, era semn că insula începea să se scufunde. După ce locuitorii au fugit de pe insulă, Teonimanu a fost acoperită de ape şi a dispărut.

Cercetări recente făcute în arhipelangul Solomon au arătat câteva insule scufundate la sute de metri sub apă. Este posibil ca acestea să fi fost acoperite de ape în urma unui cutremur care a provocat o alunecare de teren, în urmă cu mii de ani.

Patrick Nunn precizează că şi acest mit este transmis prin viu grai, spre deosebire de cele din Biblie sau din mitologia greacă. El se teme că din această cauză multe poveşti, care au la bază un eveniment real, vor fi uitate pentru totdeauna. Nu se va pierde însă doar o parte din cultura lumii, ci şi avertismente serioase despre trecutul zbuciumat al acestei planete, informaţii de care oamenii de ştiinţă ar putea beneficia.

Sursa: http://www.smithsonianmag.com/scien...ents-may-have-inspired-them-180950347/?no-ist


http://www.descopera.ro/cultura/125...ice-si-evenimentele-reale-care-le-au-inspirat