MITURI

[anuk]

Cele patru mituri fundamentale ale lumii.


( MIT s.n. Povestire cu caracter fantastic, care expune diversele credințe ale popoarelor antice despre zei, despre unele întâmplări și fapte legendare. ♦ (Fig.) Născocire, poveste, basm. )


Identitatea culturala a fiecarui popor poate fi reflectata de miturile si legendele care l-au insotiti pe tot parcursul dezvoltarii lui. De aceea, este foarte important sa cunoastem literatura de natura populara, sa cunoastem miturile si legendele care au circulat odinioara pe aceste meleaguri ,din acest motiv am deschis acest topic .




Miturile memoriale sunt pastratoarele faptelor ancestrale si se poate presupune ca ele au inregistrat fie psihoze colective provocate de evenimente de mari proportii cu caracter insolit (ipostezele cunoasterii focului, revolutia agrara), fie incercarea empirica de a explica diverse fapte neobisnuite, petrecute de obicei la confluenta existentiala a doau populatii de nivel spiritual foarte diferit. Aici se pot subclasifica mai multe manunchiuri mitologice, pe care le-am putea numi a) interferenta erelor (miturile varstei de aur a salbaticiei arcadice, adica preagrare, dar si miturile animalelor fabuloase, de la popoarele de maimute vorbitoare-poate hominizii, pana la balauri si dragoni -descriind primele contacte ale omului cu regnul animal in genere sau infatisarea, vazuta hipertrofic, a unor fosile pe atunci inca vii, cunoscute azi din paleontologie) ; (b) omul primordial (primele grupuri umane care au inceput a se socoti superioare animalelor si chiar hominizilor coexistenti dar - constranse de mutatia agrara, apoi de cea neolitica sa paraseasca raiul liber al cadrului salbatic -si-au exprimat regretul izgonirii din acel rai sau dintr-un teritoriu edenic parasit in urma altei constrangeri ; (c) revelatia initiala (descoperirile inteligentei primordiale : iubirea, familia, cunoasterea de sine si cunoasterea cadrului- de unde si impactul intre moral si amoral, definint prima data notiunea de imoralitate, ca si ciocnirea inevitabila intre inteligenta si candoare, intre cunoastere si ignoranta, iar in simbol- intre spiritul divin si spiritul luciferic) ; (d) evenimentele insolite (categoria dintre viziunea profetului Iezechil si prabusirea fiului solar Phaethon) ;(e) inventia uneltelor (armele si mecanismele magice, vehiculele pendente de imblanzirea calului, corabiile salvatoare de la potop, carele ceresti) ; (f) modificarile conditiei umane (revolutiile succesive astoreasca, agrara, neolitica, metalurgica-implicand, odata cu inchegarea treptata a societatii umane, si schimbarea structurala a modului de trai, de relatii si interese, ca si a tipului de alimentatie, odata cu inventarea satului, cetatii, statului si a ordinii sociale) ; (g) razboaiele ceresti (conflictele de dimensiuni apocaliptice, intre categoriile de divinitati adverse, traducand fie impactul omului cu dezlantuirile extraordinare de forte naturale, fie observarea empirica a unor dereglari astrofizice) ; (h) potopul si reconstructia universului postdiluvian (invaziile acvatice sau solare, urmate de repunerea in ordine a regiunilor afectate, uneori poate la scara sincronic planetara).


Miturile fenomenologice privesc fenomele de nivel cosmic, alcatiund naratiuni explicative in jurul marilor intrebari omenesti asupra existentei omului si a cadrului sau vizibil si nevazut : (a) actul cosmogonic ( facerea lumii mai ales din haosul primordial, adesea acvatic, sau din intalnirea principiului feminin cu cel masculin, sau prin pornirea timpului inert ; (b) antropologia (crearea omului, ca pereche arhetipala sincronica sau diacronica, printr-un singur act definitiv sau in cateva etape experimentale ; (c) escatologia (vizand ideea de moarte- unica sau periodica, naturala sau prin accident catastrofal- a insului si a universului sau) ;(d) repetitia manifestarilor naturii (succesiunea zilelor si a noptilor, anotimpurilor, erelor terestre si cosmice) ; (e) regnurile fabuloase (formand indeobste structura unora dintre cele mai vechi mituri ale omenirii, care poarta intre ele formele rudimentare de conceptie ambientala din animismul initial ori din ciclul formelor totemice de cult ale epocilor prevanatoresti si vanatoresti carora li s-a adaugat cadrul alegoric din epoca domesticirii animalelor, a cultivarii plantelor, a descoperirii pietrei utilizabile si apoi a metalelor, ca si unor reactii chimice naturale) ; (f) cadrul astral (astrele fiind, in conceptia mitologica, nu corpuri ceresti ci ,,luminatori'' pendenti de vointa patronala a anumitor zei, locuinte divine, iar uneori chiar formele vizibile de intruchipare a zeilor) ; (g) elementele (apa in toate ipostazele sale inerte sau active, focul viu si apoi cel tehnic, focul cosmic si cel meteorologic, pamantul static si dinamic, fertil si distrugator, aerul ca forma de miscare cereasca si ca regenerator perpetuu al vietii, alteori ca tampon intre pamant si cer, in fine mai rar, eterul, element al straturilor ceresti divine, constituind inca in observatia primitiva un ansamblu de conditii esentiale ale existentei cosmice).


Miturile cosmografice includ intregul cadru divin, adica pe zei si locuintele lor universale : (a) teogonia (poate cel mai straniu dintre actele mitice, intrucat zeii insisi se autocreeaza sau sunt creati, multiplicarea lor apartinand unei conceptii ulterioare, influentate probabil de endogamia tribala si apoi de diviziunea profesionala a indeletnicirilor) ; (b) panteonul (sau totalitatea zeilor- cu numar variabil dupa epoca si zona geogafica- fluctuand intre monoteismul rigid, unde zeii si sfintii devin accesorii tehnice sau divinitati subalterne ale unui singur zeu teologic admis ca suprem, si amplitudinea elastica a politeismului numarand, de pilda, in religia romanilor peste 30.000 de zeitati) ; (c) lumile coexistente (de obicei trei fundamentale :cerul, pamantul si subpamantul, adica lumea divina, cea umana si cea demonica, dar in unlele mitologii si mai multe :la scandinavi noua ;de asemenea, si anumite lumi paralele, parahumane, neconfirmate insa de vreuna din teologii si conservate mai cu seama in folclorul mitologic).


Miturile transcedentale, consacrate de omul primitiv elucidarii contradictiile existentiale aparente, pe care el nu le accepta decat ideal : (a) eroul arhetipal (nu stramosul totemic, ci modelul de la care porneste sirul, un model absolut si deci inegalabil, de aceea si divinizat) ;(b) suprastructura demonologica (reprezentand transferul in mitologie a credintei animiste in duhurile si in demonii care ar guverna universul -integral ca si in detaliila palpabile) ; (c) destinul (ca lege in sine sau sistem de legi implacabile si intrepatrunse, supunandu-si intregul univers, pana la detalii, omul, omenirea si chiar zeii) ; (d) universul dual (conceptul diviziunii lumii in principii antagonice, care completeaza in mod general intregul :lumina-intuneric, caldura-frig, miscare-repaos, mascul-femela, viata-moarte si in ultima amaliza bine-rau) ;(e) simbolurile conditiei umane (aspiratie omului de a-si depasi conditia, de obicei prin imitarea unor valori ambientale : de pilda zborul icaric, care nu este decat traducerea alegorica a invidiei omului fata de pasare, dar nu si intelegerea deosebirii structurale) ;(f) viata si moartea (ca antiteza acuta suprema in care miturile nu admit totusi termenii antitezei, preferand ideea de stari diferite ale aceeleiasi existente, intrucat thanatofobia conceptuala, care trabuce instinctul de conservare, nu scuteste de suferinta intrebarii nici o fiinta ganditoare) ; (g) aria timpului (timpul uman mensurabil si timpul divin, deci numenal, inaintea acestora si dupa ele, unele mituri admitand si absenta timpului).

 

[anuk]

Mitul adamic .

Caderea din paradis este o atentionare asupra ce se va intampla daca nu respectam legea Lui. Poate fi si parabola, si mit, si realitate, in functie de pozitia din care analizam.

Nu stiu daca, si cu atat mai putin de ce, femeia a fost creeata din coasta barbatului. Din orice ar fi fost creata, ma bucur ca exista!

O legenda din india spune ca:
"Dupa ce a terminat facerea barbatului, Creatorul si-a dat seama ca folosise toate elementele concrete si ca nu-i mai ramasese material pentru facerea femeii. Atunci, El a luat: rotunjimea pamantului, supletea corzii de vita, tremurul ierbii, zveltetea tristetii si frumusetea florii care se deschide, mobilitatea frunzei, seninatatea razei de soare, lacrimile norilor, nestatornicia vantului, timiditatea iepurelui, imfumurarea paunului, moliciunea pufului si duritatea diamantului, blandetea mielului si cruzimea tigrului, caldura focului si raceala zapezii, vorbaria cotofanei si trilul privighetorii, prefacatoria vulpii, credinciosia leoaicei si punandu-le toate la un loc, a dat nastere femeii si a daruit-o barbatului.

Dupa o saptamana, barbatul s-a intors la Creator si i-a zis:
-"Doamne, creatura pe care mi-ai daruit-o imi chinuieste viata. Vorbeste tot timpul, ma enerveaza la culme si nu-mi da nici o clipa de odihna. Ea insista sa ma insoteasca peste tot si sta pe capul meu toata ziua. Plange din orice si duce o viata de trandaveala. Am venit sa ti-o dau inapoi pentru ca nu mai pot trai cu ea".

-"Bine", a raspuns Creatorul. Si a luat-o pe femeie la Sine.

O saptamana mai tarziu, barbatul s-a intors iar in fata Creatorului:

-"Doamne, viata mea este asa de pustie de cand ti-am dat inapoi creatura aceea! Nu ma gandesc decat la ea! O revad dansand si cantand, privindu-ma cu coada ochiului, glumind cu mine si apoi ascunzandu-se in bratele mele. Era asa frumoasa la vedere si placuta la mangaiat. Imi lipseste mult rasul ei vesel. Te rog frumos da-mi-o inapoi".

-"Bine", a raspuns Creatorul, si i-a dat-o inapoi.

Dupa alte trei zile, barbatul veni iarasi val-vartej inaintea Creatorului zicand:

-"Doamne, nu mai stiu ce sa mai cred si ce sa spun. Am ajuns la concluzia ca femeia aceasta imi produce totusi mai mult necaz decat bucurie.Te rog ia-o inapoi. M-am saturat sa o vad langa mine".

Creatorul la privit lung si i-a zis:
"-Tu zici ca nu poti sa mai traiesti cu ea, dar nici fara nu vei mai putea trai de acuma".

Si intorcandu-i spatele, Creatorul si-a continuat lucrul.

 

[anuk]

Mioriţa
Poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri.


Soveja, Judeţul Vrancea.

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu cel vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi.
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
— Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
— Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câne,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
— Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Păsări, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmp alergând,
De toţi întrebând
Şi la toţi zicând
„Cine-a cunoscut
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Mustăcioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului?“
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
C-o fată de crai,
Pe-o gură de rai,
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi păltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Păsări, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!


Mioriţa este un poem folcloric românesc, răspândit în peste 1500 de variante[1] în toate regiunile României. Este o creaţie populară specific românească, nefiind cunoscută la alte popoare [2]. Cântecul a fost zămislit în Transilvania, având la bază un rit de iniţiere şi interpretat sub forma de colindă, în timpul sărbătorilor de iarnă. S-a transformat în baladă (în regiunile din sudul şi estul ţării), în această versiune fiind socotit un text literar desăvârşit din punct de vedere compoziţional şi stilistic. A fost analizat şi comentat de cei mai de seamă oameni de cultură români. Motivul mioritic a constituit sursă de inspiraţie pentru scriitori, compozitori şi artişti plastici români şi străini. A fost tradus în peste 20 de limbi străine [3]. Este socotit unul din cele patru mituri fundamentale ale literaturii româneşti [4], iar în prezent este un brand cultural naţional.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Mioriţa

 

[alerim_61]

Mitul "Dochia si Traian"



Mitul "Dochia si Traian" reprezinta o alta varianta a legendei legate de numele Dochiei. Dupa cum spunea renumitul critic literar George Calinescu, acest mit este "rezultatul unei intregi experiente de o viata a poporului roman". "Dochia si Traian" povesteste despre formarea poporului roman: unirea dacilor cu romanii. In aceasta legenda, Dochia este frumoasa fata a conducatorului dacilor, Decebal. Dupa ce romanii au cucerit Dacia, Traian a dorit sa o ia de sotie pe fata regelui dac pentru ca dorea ca exemplul sau sa fie urmat de cat mai multi romani, asigurandu-se in felul acesta asimilarea populatiei dacice. Nefiind de acord cu propunerea liderului romanilor, Dochia s-a refugiat in munti. Pentru ca Traian nu s-a resemnat si a urmarit-o, fata a cerut ajutorul zeului dacilor Zamolxis, rugandu-l sa o transforme mai degraba in stana de piatra decat sa ajunga pe mana cotropitorilor. Zeul i-a indeplinit dorinta si a transformat-o in stana de piatra impreuna cu turma de oi care o insotea.

Pastoritul reprezinta o parte importanta a vietii romanilor, din cele mai vechi timpuri si pana in prezent. Majoritatea produselor facute pe baza de lapte sunt provenite de la oi. Lana se toarce si se fac din ea haine, paturi si carpete. Mielul este mancarea traditionala de Paste a romanilor. Modul de viata al pastorilor este surprins intr-un alt mit al poporului roman: "Miorita".

http://latinitate.lx.ro/dochia.html

 

[anuk]

Dochia şi Traian.


Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-au fost fată
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtună
E lacaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochie,
Zece oi, a ei popor,
Ea domnează-n vizunie
Preste turme şi păstori.
[modifică] II

La frumuseţe şi la minte
Nici o giună-i samana,
Vrednică de-a ei părinte;
De Decebal, ea era.
Dar când Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână;
Deşi e învingător,
Frumuseţei ei se-nchină,
Se subgiugă de amor.
[modifică] III

Împăratu-n van cată
Pe Dochia-mblânzi;
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi.
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai.
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită,
Schiptru-i este un toiag.
[modifică] IV

Traian vine-n astă ţară,
Şi de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acum mâna a întins.
Atunci ea, cu grai ferbinte,
Zamolxis, o, zeu, striga,
Te giur pe al meu părinte,
Astăzi rog nu mă lăsa!
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutita zână
Se preface-n bolovan.
[modifică] V

El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi;
Pre ea pune-a sa coroană,
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursită-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea pentru păstori.


Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/Dochia_şi_Traian"
Categorie: Gheorghe Asachi

---

Dochia este eroina unei legende romanesti, legenda considerata de catre G. Calinescu mitul etnogenezei. Pastorita, fiica a lui Decebal, este urmarita de Traian si, impreuna cu oile sale s-a prefacut in stanca. Stanca este localizata, geografic, in apropierea muntelui Ceahlaul, Sub muntele Pion, in Moldova. Asachi plaseza astfel legenda intre Piatra Detunata, la al Sahastrului Picior, unde se poate vedea o stanca si care a fost fata De un mare domnitor. Lacas cumplit unde zboara vulturul, rasuna de cantecul amortit al acelei doamne care este Dochia, cu zece oi, a ei popor, / Ea domneaza-n viziunie / Peste turme si pastori. Frumosa si desteapta la minte, nesemanandu-i nici o giuna si Vrednica de-a ei parinte / De Decebal, ea era. Impilarea Daciei de catre fiul Romei cel marit, nu a putut aduce scaparea ei. Astfel, Traian invingatorul este subjugat de frumusetea ei, se-nchina, Se subjuga de amor. Dochia nu se lasa amagita, isi preface haina aurita in haina de casa saiag, iar sciptru in toiag pentru a-si ascunde identitatea. Refuza chemarea lui Traian-imparatul si cu grai fierbinte il implora pe Zamolxis, parintele ei sa n-o parasessca. Asa incat atunci Cand intinde a sa mana / Ca s-o stranga-n brat Traian, / De-al ei zeu scutita, zarca / Se preface-n bolovan. Stanca pietroasa ca o icoana, nu inceteaza insa a iubi, ceea ce face ca din al ei plans sa se nasca ploaie Tunet din al ei suspin. Avand ursita ei care o privegheaza, adeseori, Dochia Preste nouri lumineaza / Ca o stea pentru pastori. Se realizeaza un frumos portret fizic si moral, din care se desprind trasaturile dragostei de pamantul natal. Invocarea lui Zamolxis zeul suprem in regligia geto-dacilor are atribute profetice si ocrotitoare pentru Dochia. In drama Decebal de M. Eminescu Dochia este nepoata fostului rege Diurpaneu. Dupa informatiile lui Petru Cretia, genealogia este imaginara. Si la M. Eminescu, Dochia, vara primara a lui Boris (principe dac), are rostul de a pregati in tratarea dramaturgica impietrirea. Desigur, in drama se contureaza ca personaj, aici, in legenda, ca portret-simbol. Dochia, vazuta ca o zana in ambele opere, repre-zinta fata antitetica a lui Decebal: chipul Dochiei, intors catre Roma ca spre un principiu de depasire a violentei nimicitoare a istoriei, ca spre o stabilitate si ordine superioara (Petru Cretia), si durerea vietii pe care n-o poate depasi. Sunt de retinut expresiile vechi arhaice, populare, fara insa a ingreuna intelegerea. Se folosesc comparatii, metafore, epitete. Ritmul este trohaic, specific poeziei populare. A constituit un motiv de inspiratie pentru M. Eminescu in Decebal. (C.B.

 

[Old DG]

Pe aceasta tema va recomand cartea:
Victor Kerenbach = Miturile esentiale, Ed.Stiint. si Enciclop., Bucuresti 1978.

 

[anuk]

Zburătorul
Ion Heliade Rădulescu




"Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
În braţe n-am nimica şi parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrămi, şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, - pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător!
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ala şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da pe leac.

De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
S-o mâi pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.

Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simţ că mişcă tufa, auz crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare,
Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!

În arşiţa căldurei, când vântuleţ adie,
Când pleopul a sa frunză o tremulă uşor
Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place - prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: «Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, viu să te mângâi...» Dar e un vânt uşor!

Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător!
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor".

Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serei şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la zgheab întins pâşea.

Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,
În gemete de mumă viţeii lor striga;
Vibra al serei aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alerga.

S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână
Începe să s-auză ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.

Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Vesmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morele au stat.
.....................................................................
"Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Or e - să nu mai fie! - vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,
Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! - Văzutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ş-un nas - ca vai de el!

O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!"

_________________________________________________
Zburătorul, de Cezar Bolliac


* Cezar Bolliac

"De ce slăbeşti, copilă?
De ce-ai îngălbenit?
De ce de joc ţi-e silă
Ş-atât te-ai ofilit?

Te ştiu de vorbitoare,
La danţuri tu-ncepeai,
Şi noaptea-n şezătoare
Pe toate le-ntreceai.

De ce d-a ta cosiţă
Acum tu nu-ngrijeşti?
Spune-mi, spune-mi fetiţă,
Ce ai de pătimeşti?

Ce, tată-tău te bate?
Îl ştiu a te iubi.
Au va în alte sate
A te căsători?

Ce-s buzele-ţi pârlite
Şi pieptul tău rotat
De pete-nvineţite?
Stăi: cine te-a muşcat?

De ce plângi, copiliţă?
Doreşti vr'un călător?
O, ce păcat! Fetiţă,
Eu crez c-ai zburător!"

"Aşa e, vecinică;
Aşa gândesc şi eu.
Un june... Oh! mi-e frică!...
Îl văz în somnul meu.

M-apucă, mă trudeşte,
Şi eu cu el mă joc;
Mă strânge, mă ciupeşte,
Mă muşcă plin de foc.

Pe pieptul meu s-apasă
Şi eu de gât l-apuc,
Dar ziua când să iasă,
El piere ca năluc."


__________________________________________________


Zburătorul era în mitologia populară românească o fiinţă fantastică închipuită ca un spirit rău, care chinuieşte noaptea, în somn, fetele nemăritate şi femeile măritate de curând. În literatura romantică (vezi romantism), termenul „zburător” este o personificare a dorului de bărbatul iubit, a dragostei intense faţă de fiinţa iubită. Se consideră că „zburătorul” este un bărbat care, în timpul vieţii, a fost respins de o femeie şi care, după moarte, bântuie femeile de pe Pământ, dar mai ales pe cea care l-a refuzat (dacă aceasta mai este în viaţă). Este considerat simbolul iubirii neîmpărtăşite.

 

[anuk]

Mitologie: Braşov - Kronstadt, oraşul lui Kronos?

Mitologie

Mitul s-a născut şi s-a format împreună cu poporul, el confirmând stabilitatea acestuia şi modul lui de gândire.

Astăzi se impune descoperirea acestor mituri ale strămoşilor noştri, pentru a le reda patrimoniului naţional, din al cărui tezaur fac parte. În acest sens dorim să aducem informaţii care să demonstreze permanenţa populaţiei geto-dacice în zona Braşovului şi a Scheiului, arătând totodată că denumirea de KRONSTADT dată Braşovului provine de la KRONOS - zeul timpului. Acest zeu, în mitologia geto-dacilor, după cum afirma istoricul antic Mnaseas, corespundea lui Zalmoxis. Strămoşii noştri având o credinţă uraniană, ridicau pe înălţimi, în cinstea zeului pe care îl adorau, altare, temple, oracole şi zigurate. Înălţimea respectivă se considera sub protecţia zeului numindu-se "scaunul zeului" (reşedinţa zeului), iar în caz de nevoie cei iniţiaţi în misterele zeului se retrăgeau aici, socotindu-se apăraţi de zeul însuţi. De regulă o astfel de înălţime purta denumirea zeului protector. Când adversarii nu au mai respectat funcţia "sacră de protecţie" a altarelor, apărătorii au fost obligaţi să-ţi construiască cetăţi pe vârful acestor munţi. În Braşov se află o astfel de înălţime cu denumirea de TÂMPA (ce provine de la "tempus - temporis") denumire ce demonstrează că în antichitate era sub protecţia lui Zalmoxis (Kronos).
În sprijinul acestei afirmaţii aducem următoarele argumente:
În zona Tâmpa sunt altare pentru sacrificii şi cercetătorii saşi au descoperit o fântână cu oase ce demonstrează că s-a practicat un cult păgân.
Pe Tâmpa a fost identificată o cetate construită pe ruinele unei vechi cetăţi dacice.
V. Pârvan acorda o atenţie deosebită studiului tezaurului toponimic al ţării ca sursă de documentare în stabilirea adevărului istoric. În "Getica" el analizează expansiunea geţilor utilizând toponimele şi hidronimele.
Folosind metoa analizei semantico-mitologice, aplicată zonei Braşovului, ca element de cerectare se poate afirma că toponimele şi hidronimele existente în zonă au origine arhaică. Valea Putredă ne reaminteşte obiceiul geto-dacilor de a ţine trupurile celor decedaţi timp de 40 de zile înfăşurate în piei de animale şi agăţate în pom. Muntele Postăvarul s-a numit Muntele Ruia, denumire ce poate proveni de la Rajac şi se traduce libr din limba sanscrită prin Muntele Reelui. În Muntele Postăvarul se găsesc Crucurul Mare şi Crucurul Mic, nume ce sugerează că aici se executau măsurători astronomice. Denumirea de Scaunul Predicatorului confirmă existenţa unui "scaun al zeului" în acest nod orografic.
Şarpele - simbolul lui Zalmoxis (Kronos), împreună cu soarele se află şi azi pe porţile scheienilor.
Perpetuarea a două obiceiuri: JUNI DIN SCHEII BRAŞOVULUI şi IEŞIREA LA CHETRE confirmă că aici a fost o zonă sacră, a cultului lui Zalmoxis.

ORIGINEA GETO-DACICĂ A JUNILOR BRAŞOVENI

Prezentarea Junilor braşoveni (Bul. Eur. "Noi, tracii", fundaţia Drăgan, Milano, martie 1982) a fost făcută în mod detaliat de Muşlea, Pitiş, Stinghe şi alţii, care au susţinut că este un obicei care confirmă originea geto-dacă.
Plecarea junilor în după-amiaza zilei şi petrecerea unei nopţi pe Muntele Postăvarul ca a doua zi să întâmpine "apariţia soarelui" este o manifestare pe care o semnalează însuşi Herodot la geto-daci. Ea reaminteşte parcticare cultului lui Dionisos (Dionisie - zeu trac de origine).
Îmbrăcămintea junilor, bogată în aur şi argint, corespunde cu cea a agatârşilor. Viţa de vie, strugurele, frunza de stejar şi ghinda, identificate pe cămăşile lor sunt simbolurile lui Dionisos şi ale lui Zeus. Totemul târşului (simbolul lui Dionisos) l-am identificat prin "brăduţii pitici" pe care juniiîi aduc din pădure (Poiana Târşului) şi îi depun la casele cu fete, la poarta vătafului sau pe zidurile cetăţii. Servitul peşetlui la masă este, de asemenea, simbolul lui Dionisos şi reprezintă lupta dusă de acesta cu "piraţii tirenieni". Jocul "ţuţele", fetele ce împletesc florile cu care îî împodobesc pe juni şi caii acestora, reamintesc de "Bachantele" lui Euripide (adeptele cultului lui Dionisos). Hora junilor "în cerc" şi "de la stânga la dreapta" simbolizează ideea precreştină a "timpului circular", sensul de mers al astrului ceresc şi coroana - simbolul lui KRONOS (ZALMOXIS). Junii din Scheii Braşovului nu erau lăsaţi să intre în cetate, deoarece exista credinţa că cetatea va cădea în mâinile lor în momentul când ei vor ocoli sfatul de trei ori. La geto-daci, după cum se ştie, era obiceiul de a ocupa o cetate dupa ce ocoleau de trei ori; obicei ce s-a perpetuat şi la juni, care doreau să intre în drepturile cutumiale, demonstrând în acelaşi timp şi o permanenţă pe aceste meleaguri.
Măscăriciul junilor reprezenta pe şaman, care, fiind împuşcat din imprudenţă, a întrerupt seria iniţiaţilor în misterele cultului respectiv (Pitiş). I.G. Frazer în "Creanga de aur" prezintă un caz analog în care, la o manifestare de primăvară (Mardi Gras) "bufonul", ce trebuia sacrificat în cinstea primîverii în scopul regenerării naturii, a fost îmouşcat mortal deoarece printre cartuşele oarbe se afla şi unul real. Cazul prezentat de Frazer ne face să credem că e posibil ca şi "măscăriciul junilor" să fi fost omorât imprudent în condiţii similare.
Îngroparea vătafului la Podul Dracului simbolizează "întoarcerea la origini şi renaşterea o dată cu regenerarea naturii", reamintind de momentul psihologic utilizat de Zalmoxis, când iniţia pe discipoli în misterele cultului său, sau de practicile "misterelor de la Eleusis" - specifice cultului lui Dionisos. Obiceiul poate proveni şi din Egiptul antic, deoarece îl găsim la regi, care, în fiecare început de an, simulau că mor, se îngropau şi renăşteau mai puternici şi mai viguroşi.
Elementele de iniţiere în misterele unui cult păgân, pe care le-am identificat la junii din Scheii Braşovului, sunt: înscrierea la juni a tinerilor care au împlinit vârsta de 16-17 ani (confirmă dorinţa acestora de a se iniţia pentru a putea trece examenul de maturitate), denumirea de "juni albiori" provine de la cămăşile albe de in pe care le purtau numai iniţiaţii în misterele unui cult păgân; aruncarea buzduganului "la cracă" (o înălţime tip), combinată cu strigătul vătafului: "Aruncă-l mai sus dacaă doreşti să-ţi dea soacra mai multă zestre!"; hora junilor, care nu se părăseşte decât cu aprobarea vătafului. Toate acestea, împreună cu jocul "căţeaua" şi concursurile de călărie se recunosc uşor a fi trepte de iniţiere, unde junii erau obligaţi să dea dovadă de forţă, rezistenţă, iscusinţă etc.
Astfel, tânărul demonstra că era pregătit pentru a intra în viaţă şi societate.

ORIGINEA GETO-DACICĂ A OBICEIULUI "IEŞIREA LA CHETRE"

În partea de vest a Braşovului - zonă sacră - se găsesc şi azi, ca doi umeri ai unei puternice "cetăţi naturale", două stânci ce se numesc "Pietrele lui Solomon".
Când timpul este frumos, la sfârşit de săptămână, românii merg LA CHETRE, perpetuând o manifestare uraniană a unui ritual ancestral. Junii braşoveni, la datele când are loc manifestarea lor, merg şi ei între Chetre.
În limba iudaică Solomon se traduce prin "înţelepciune", iar toponimicul ar însemna "Pietrele înţeleptului", recunoscând în el pe înţelepţii getod-dacilor - Ktistoi sau Pleistoi.
Cercetătorii saşi semnalau în secolul al XIX-lea existenşa în zonă a unor ziduri, urme ale unei cetăţi, care, după părerea autorilor, confirmă prezenţa unui templu geto-dac.
Din mitologia greco-romană şi asiro-babiloniană se cunoaşte rolul "Pietrelor sacre" ce se găseau în zona "Marilor Oracole". O astfel de piatră se afla şi la oracolele de la Dodona şi Delphi. Piatra de la Mecca, piatra Hama (ce avea proprietăţi terapeutice lithoterapie), piatra Batyl (pe care Hera i-a dat-o lui Kronos s-o mănânce în locul lui Zeus) sunt cele mai reprezentative argumente.
Este foarte posibil ca "Marii secerdoţi" ai cultului lui Kronis, ce îşi avea altarele pe vârful Tâmpa, să fi practicat iniţierea în mistere (junii), divinaţia (profeţitoria), învăţându-i totodată pe geto-daci normele etice (legile bellagines).
În zona Pietrelor am identificat pe o stâncă un simbol bestiar, rpectiv un cap tauriform care confirmă practicarea cultului Mithra. Tot în zona "Chetrelor" se află o peşteră care, la intrare, păstrează urmele unei pietre ce a fost sculptată ca un leu.
Până în prezent denumirea de Schei se traducea prin slavul "schiau" ce însemna sclav. În "Iliada" lui Homer se vorbeşte foarte mult de "Poarta scheiană", denumire pe care Eftimie Murgu o traduce prin "Poarta din stânga cetăţii" sau "Poarta de vest". În faţa acestei porţi stăteau la sfat doi înţelepţi troinei Ucalegon şi Antenor - arată Homer. Din studiul atent al operei amintite rezultă că în partea de vest a Troiei s-au dat luptele cele mai aprige dintre troieni şi ahei. Aplicând elemente de mitologie comparată, constatăm că în acea zonă erau mormintele strămoşilor cetăţii Troia.
Autorii au identificat că toponimicul schei se găseşte la Suceava, Târgovişte, Iaşi, Câmpulung, iar la Braşov şi Suceava este chiar în partea devest a vechii cetăţi. Acest lucrudemonstrează originea comună a cuvântului schiau (probabil provine din limba pelasgă - limba populaţiei prototrace), deoarece Troia a existat înaintea venirii slavilor în Europa. Rezultatele cercetării noastre sunt confirmate de marele istoric V. Pârvan, care pune la îndoială originea slavă a cuvântului "Schiau" arătând că el provine din dacicul "sclaia" (v. V. Pârvan - "Getica", 1982, p.160).
Până în anul 1938, în manualele şcolare ale Braşovului era inserată următoarea legendă: "Pe Tâmpa a existat un balaur ce mânca copiii mici ai conducătorilor oraşului; un măcelar sas a luat o piele de viţel şi a introdus în ea piatră de var, ducând-o lângă grota balaurului; balaurul, ieşind, a văzut viţelul pe care l-a mâncat, iar după aceea a băut apă; ea intrând în reacţie cu varul, balaurul a fost distrus".
Descifrând o astfel de legendă rezultă:
Balaurul a fost totemul geto-dacilor (dragonul), al lui Zamolxis (Kronos). Din mitologie se cunoaşte că lui Kronos oracolul i-a prezis că v-a fi răsturnat de copilul său, fapt pentru care Kronos îşi mânca copiii (timpul mănâncă totul).
Herei (soţia lui Kronos) fiindu-i milă de Zeus, nu l-a mai sacrificat, dându-i lui Kronos să mănânce o piatră (piatra Botyl). Zeus când s-a făcut mare îndeplineşte voinţa oracolului detronând pe Kronos.
Legenda aceasta demosntrează că pe Tâmpa au fost altarele lui Kronos, iar varianta mitologică a luptei dintre Kronos şi Zeus s-a păstrat, o dată cu funcţia zeiţei Hera.
Nicolaus Olahus, umanist de origine română, în lucrarea sa "Istoria ungurilor şi a lui Atila", denumind Braşovul "Zemigetusa" (confundându-l cu Sarmizegetusa), demonstrează că pe Tâmpa se mai păstrau şi erau evidente urmele unor construcţii antice.
Cele prezentate confirmă că pe Tâmpa a fost o zonă sacră închinată cultului lui Zalmoxis (Kronos). În Grecia, lângă Muntele Olimp, există o înălţime cu numele de KRONOION, nume ce provine de la Kronos şi pe care s-au găsit altare închinate acestui zeu.
La venirea romanilor, după ocuparea Daciei de către Traian când au găsit altarele de pe Tâmpa, luând informaţii de la loclanici despre ele şi fiind în cunoştinţă de cauză, deoarece aveau şi ei pe Saturn (ca zeu al timpului) au numit înălţimea "Tempus - Temporis". Cu timpul denumirea s-a transformat în "Tempea - Tâmpa", nume sub care autorii au identificat în aria de răspândire a geto-dacilor aproximativ 40 de înălţimi. În afara limessului roman autorii au identificat două înălţimi cu numele de Zamura, în care rădăcina "zam-" ne reaminteşte de Zalmoxis.
Se ştie că la întemeirea unei cetăţi a stat un mit şi mitul lui Kronos este cel mai corespunzător pentru cetatea ce a existat pe Tâmpa.
Cavalerii teutoni când s-au aşezat aici au tradus în limba germană numele vechi al cetăţii, precum au făcut şi romanii. Se cunosc foarte multe cazuri când saşii şi maghiarii au tradus toponimele şi hidronimele româneşti din Transilvania.
Cetăţii Braşovului, având în antichitate o importanţă strategică şi econimică (la intersecţia a două drumuri antice) se impunea să i se menţină vechea denumire. Cavalerii teutoni au respectat acest principiu traducând în limba germană din "cetatea timpului" sau "cetatea lui Kronos" - în KRONSTADT. În această situaţie Kron- provine de la prescurtarea lui Kronos. Ulterior, sub influenţa creştinismului (care îşi însuşea elemente de cult păgân dându-le explicaţie mistică) saşii au considerat pe Kron- ca provenind de la "coroană" (Karpaten Rundschau, nr. 38-1587-/24.IX.1982 - Florin Olteanu - "Zalmoxis - Tempus - Corona", p.6).
Dorim să reţinem atenţia că simbolul lui Kronos - zeul timpului - era "coroana".
Cercetătorii saşi semnalează posibilitatea denumirii cetăţii în funcşie de un pârâu ce izvorăşte din Tâmpa, care se cheamă "Coroana". Şi în această situaţie se confirmă cele susţinute de noi, deoarece în antichitate apele ce izvorau din zona templului erau sacre şi purtau numele zeului. Coroana, dupa cum am arătat, fiind simbolul lui Kronos era normal ca pârâul să indice altarele acestui cult. Hermeneutica heraldicii Braşovului, identificând "coroana" ca simbol al lui Kronos şi "stejarul" ca simbol al lui Jupiter Tonans ne sugerează să traducem liber stema Braşovului prin "ÎNŢELEPCIUNEA ŞI PUTEREA CONDUC DE-A PURURI CETATEA".
Cu această ocazie, autorii doresc să reţină atenţia cercetătorilor din domeniul etnografiei şi folclorului că a existat la juni "căluşul junilor". Azi acest joc nu se cunoaşte decât de un număr mic de persoane (bătrânii), fiind în situaţia de a se pierde.

DIN MITOLOGIE ÎN LUMEA ŞTIINŢEI

Am văzut că românii din Schei merg săptămânal "La Chetre" prepetuând un ritual strămoşesc. Este foarte posibil ca acest ritual să fi fost situat aici datorită proprietăţilor balneocurative ale zonei.
În urma investigaţiilor ce le vor face specialiştii în mineralogie, geomorfologie şi balneo-climatologie se poate demonstra că Pietrele lui Solomon au proprietăţi naturale balneo-climaterice. Fenomenul de lithoterapie era utilizat încă din antichitate. Tratamentul de magneto-diaflux artificial, dupa cum se ştie, creează o stare de echilibru psihic. La Pietrele lui Solomon este foarte posibil ca în urma unei anomalii magnetice, provocate de prezenţa oxizilor de fier sau fero-mangan să se creeze magnetodiaflux natural.
Specialiştii cunosc efectul terapeutic în bolile cardio-vasculare al atmosferei ionizate negativ, deoarece ionul negativ este vaso-dilatator. Poate că la Pietrele lui Solomon să existe posibilitatea unei ionizări negative atmosferice şi a unei metalice marcată datorită prezenşei în zonă a fero-manganului. Apa care trece printre Pietrele lui Solomon, daca se constată că este uşor radioactivă, ar pune în evidneţă efectul terapeutic în bolile cardio-vasculare.
Prezenţa în exces a oxigenului (datorită pădurii) completează efectul terapeutic al zonei.
În aceste condiţii, în situaţia că presupunerile noastre se adeveresc, Pietrele lui Solomon, pe lângă interesul istoric îl va prezenta şi pe cel balneoclimateric.

Notă: de Crina Călin, Florin Olteanu
Din Almanahul "Luceafărul" 1980, pagina 159





·
http://www.zamolxis.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=16

 

[anuk]

Sfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.

Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : "Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! ". La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.

Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie si invesmântat cu piele de vitel, parasi tinutul lui Israel si se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflata dincolo de Iordan (dupa traditia bisericeasca, in acest loc a fost ridicata apoi manastirea Hozeva, care mai exista si astazi, si unde a trait si sfantul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapa cu apa cascadei iar Domnul ii trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure si care aveau reputatia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineata si carne seara, ca sa trezeasca in profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada seca si ea, Dumnezeu isi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lasându-l sa vada de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi inca o data in el mila. Ilie ajunse la o vaduva saraca, pagâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda saraciei in care se afla, ea puse inainte de toate datoria ospitalitatii si indata ce Profetul i-o ceru, ea ii pregati o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fara intârziere rasplata ospitalitatii sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai golira pâna la revenirea ploii. Trecusera câteva zile de când Ilie era gazduit la aceasta vaduva când iata ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, il acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie il lua pe copil, il urca la etaj acolo unde locuia el si dupa ce a suflat de trei ori asupra trupului neinsufletit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el il inapoie pe tânarul baiat viu mamei sale, profetind astfel invierea mortilor.

Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : " Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ". El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. Ilie râdea de ei, incurajându-i sa strige mai tare, de teama ca zeul lor sa nu fi adormit sau sa nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : " Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ". Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca.

Când regina Isabel afla de masacrul profetilor sai, se enerva cumplit si se jura sa se razbune. Ilie, care nu se temuse de multimea falsilor profeti, fu parasit de harul lui Dumnezeu si cuprins de lasitate se ascunse in Bersabeea in pamântul lui Iuda. Epuizat de cât mersese in pustiu, se aseza la umbra unui copac si ii ceru lui Dumnezeu sa ii ia viata inapoi. Un Inger al Domnului i se arata atunci cu o pâine si un urcior de apa. Acest ajutor dumnezeiesc il facu sa isi reimprospateze fortele si putu sa mearga 40 de zile in pustiu, pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelasi loc unde Dumnezeu i se aratase lui Moise, cf. Exod 33). Intra in adâncul stâncii in care se ascunsese in trecut Moise si Dumnezeu ii vorbi noaptea. Ilie raspunse : " Sânt plin de sârguinta pentru Domnul atot-puternic caci fiii lui Israel au parasit legamântul Tau, au doborât Altarele tale si Ti-au ucis Profetii, am ramas singur iar ei incearca sa imi ia viata ". Dumnezeu ii porunci sa iasa si sa stea pe munte pentru a-l vedea. Se facu atunci o furtuna puternica, muntii fura despicati iar stâncile sparte, dar Domnul nu era in furtuna ; iar dupa furtuna, un cutremur, dar Domnul nu era in cutremur ; un foc, dar Domnul nu era in foc. Dupa foc se auzi o adiere usoara. Cum o auzi, Ilie isi ascunse fata cu haina sa si se tinu sub pestera, caci Dumnezeu era in adierea usoara. Domnul ii spuse ca, departe de a fi singurul dintre drepti, alti sapte mii de Israeliti nu isi plecasera genunchii in fata lui Baal si ii porunci sa se intoarca pe acelasi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei si pe Iehu ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmas. Gasindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pamântului cu 12 perechi de boi, Ilie isi arunca peste el haina lui facându-l discipolul sau (cf. 14 iunie)

Regele Achab continua insa cu faptele sale lipsite de piosenie si pusese stapânire pe vita-de-vie a lui Nabot din Yizreel , cerând - la sfatul lui Isabel - ca acesta sa fie omorât. Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul in Samaria si spuse regelui : " Chiar pe locul in care câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge si sângele tau iar prostituatele se vor lafai in sângele tau ". El mai spuse ca nefericirea avea sa se abata peste toata casa lui Achab, câinii aveau sa sfâsie trupul lui Isabel pe zidul de fata de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de cainta : isi sfâsie hainele, se imbraca cu un sac si tinu post. Domnul aproba pocainta lui si anunta prin Profetul sau ca nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului sau.

Achab muri la putina vreme iar fiul sau, Ohozias , om superstitios, lua prelua puterea. Cazând bolnav trimise soli in cautarea unui oracol pe lânga Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezenta in fata solilor, anuntând ca regele nu se va mai scula. Când transmisera acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele intelese ca era vorba de Ilie si trimise o armata de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar in doua rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer si ii mistui pe soldati. Al treilea ofiter il ruga sa il crute iar Ilie il asculta si se duse la rege, anuntându-i chiar el ca avea sa moara pentru ca ceruse ajutor de la falsii zei. Ohozias nmuri intr-adevar la câteva zile iar fratele sau Ioram deveni rege al lui Israel. In timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu facu sa inceteze pacatul lui Ieroboam care daduse nastere schismei in rândul poporului lui Dumnezeu si incurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abatu necazul asupra casei sale si indeplini profetia facuta de Ilie in timpul lui Achab : Iehu lua puterea in urma unei conspiratii impotriva lui Ioram si, intrând el in orasul Yizreel, Isabel fu omorâta aruncata din inaltul unei ferestre. Sângele sau se scurse pe zid iar câinii ii mâncara trupul mai inainte ca ea sa fi putut fi ingropata.

Dupa 15 ani de profetii, indeplinind misiunea pe care i-o incredintase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, insotit de Elisei care nu voia sa isi paraseasca invatatorul. De acolo se dusera la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie isi lua haina din piele de oaie, o infasura si lovi apele, care se despartira pentru a-i lasa sa treaca pe uscat. Când Elisei ii ceru sa primeasca indoita parte din harul sau profetic, Ilie ii raspunse : " Daca ma vei vedea pe când voi fi inaltat la cer, asa ti se va da ". Si pe când mergeau ei astfel prin pustiu taifasuind, un car de foc tras de cai scaparatori aparu intre ei. Ilie urca in car si fu "ca" luat in cer (Parintii au subliniat ca acest " ca ", adaugat in versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil inainte de invierea si inaltarea lui Hristos, dar ca a scapat mortii, precum Enoh si a fost retinut de Dumnezeu intr-un loc necunoscut, pâna in ultima zi), intr-un rotocol, in timp ce Elisei striga : " Parinte, Parinte, carul lui Israel si caii sai ! ". El lua haina Profetului care cazuse peste el si lovind apele de doua ori putu sa traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau : " Duhul lui Ilie s-a lasat asupra lui Elisei ! ".

Astfel inaltat in inaltimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Inaltarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul sau, el vestea coborârea Sfântului Duh in ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).
Reprezentant de vaza al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtutii, Ilie fu judecat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului intrupat, alaturi de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbarii la fata (cf. Matei 17), care anunta a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii il intrebara pe Domnul daca Ilie trebuia sa vina inainte de invierea mortilor pentru a pune toate lucrurile inapoi cum au fost, dupa cum invata Profetii (Malahia 3 :23). Hristos le raspunse : " Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat dupa cum au vrut ei ", facând aluzie la Sfântul Ioan Botezatorul care venise sa pregateasca propria Lui venire, cu duhul si cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Asa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri in trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergatorul celei de a doua veniri, la sfârsitul veacurilor. Traditia ecleziasta a vazut adesea in cei doi martori, care vor muri in ultima lupta împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh si Ilie, care au fost paziti de moarte in acest scop.

 

[anuk]

Mitul lui Phaeton




Mitul lui Phaeton este reprezentat de Ovidius, in cartea a doua a "Metamorfozelor" si este unul dintre multele dovezi ca atunci, cand un muritor, intervine in treburile zeilor, totul se poate prabusi, asa cum vom afla in continuare.
Termenul "phaeton" inseamna "cel stralucitor" si este utilizat, de obicei, ca epitet sau supranume al lui Helios, Soarele. Dar, lui Phaeton nu ii era de ajuns garantia numelui sau. De aceea, el nu era sigur ca este intr-adevar fiul Soarelui si al Clymenei, asa cum ii spusesera ei si le cere o dovada ca spun adevarul. Desi, nu avea niciun motiv sa creada ca parintii sai il mint, mai ales ca pana si numele sau sustine marturia celor doi, Phaeton il pacaleste pe tatal sau si il face sa promita ca ii va da orice drept garantie inainte de a o numi pe aceasta. Copilul trufas, nici nu asteapta sa termine bine de vorbit tatal sau, ca ii si cere carul de foc si dreptul de a conduce o zi caii inaripati. Aceasta reprezinta hybrisul acestui personaj mitologic. Regretand, tatal incearca in zadar sa il induplece pe fiul sau, dar acesta nu se lasa mai prejos. Daca nu putea sa il faca pe Phaeton sa se razgandeasca, Soarele ii da sfaturi, cum sa manevreze caii, sa nu zboare nici prea sus, nici prea jos. Dar fiul nici macar nu asculta de ultimele sfaturi pe care i le da tatal sau, Soarele. E prea dornic sa se urce in car, nu numai pentru a dovedi o data pentru totdeauna ca este fiul Soarelui, ci si din cauza fascinatiei sale fata de carul cu cai, cu care tatal sau a zburat ani de-a randul. Discursul Soarelui este unul in care elementele cosmogonice, naturale si geografice se imbina, conform teoriilor din acea vreme. Poetul ne dezvaluie sfarsitul dramatic al tanarului Phaeton printr-o anticipatio, pe care a integrat-o in discursul tatalui indurerat: "Tu, fiule, fereste-te sa nu fiu eu cel care ti-a facut un dar nenorocit." Poate daca ar fi avut urechi sa auda, fiul sau nu s-ar fi aruncat ca un vultur asupra pradei neputincioase in carul cel de aur, faurit de zei. Dramatismul acestui eveniment a fost accentuarea diferentelor intre zei si muritori, tata si fiu. Pe de o parte, Soarele care era intelept si care isi iubea fiul mai mult decat orice, iar pe de alta, Phaeton, fiul nerecunoscator, care intotdeauna vrea mai mult decat are si care nu a fost trezit din trufia sa, nici macar de vorbele pline de durere ale tatalui sau, care privea fara a poate face ceva, cum fiul sau paraseste pamantul pentru ultima oara.
Rugamintile tatalui sunt exprimate de verbe cu conotatii negative precum: "non dare", "negare", iar forta persuasiva a impunatorului Soare este sintetizata de folosirea unui repetitio in acelasi vers: "mortalis", care este si in pozitie cheie si constituie si un hiperbaton: "mortalis" � " mortale". Pentru a da o muzicalitate speciala versurilor, Ovidiu foloseste termeni poetici pentru zei � dei � ("superis"), asonanta ("mea facta tua"), aliteratii ("nate negarem", "tua tuta") si, de asemenea, folosirea cezurii in mod frecvent: "me valet excepto. Vasti quoque rector Olympi...".
Obsesia lui Phaeton privind carul cu caii de foc nu era tocmai neobisnuita. Cine nu si-ar dori sa strabata tot pamantul in o zi si sa vada toate meleagurile frumoase ce au fost create pentru a ne oferi noua un adapost? O asemenea creatie reprezenta pentru toti o tentatie, avand in vedere faptul ca era atat de migalos conceputa, folosind aur, arama si fildes intr-o combinatie ce numai zeii ar fi reusit sa conceapa. Fiu al noptii si al misterului, calul este purtatorul deopotriva al vietii si al mortii, fiind legat atat de focul ce nimiceste si triumfa, cat si de apa ce hraneste si ineaca. El este vehicul, este corabie si destinul lui este inseparabil de cel al omului.
Tanarul s-a dovedit prea slab pentru a mana caii de foc ai Soarelui, care s-au abatut din drumul obisnuit, riscand sa distruga ambele lumi: cea a zeilor si cea a oamenilor.
Cea care l-a rugat pe Iuppiter sa opreasca haosul provocat de tanarul nesabuit a fost Tellus. Urcand pe muntele cel mai inalt din Olymp, Iuppiter arunca fulgere indreptate spre cel ce ameninta atat lumea celor "superi", cat si lumea muritorilor. Cand arunca fulgerul, Zeus simbolizeaza spiritul si luminarea inteligentei umane, gandirea iluminatoare si intuitia trimisa de divinitate; el este izvorul adevarului. Iuppiter este cel ce a salvat pamantul de nesabuinta unui om.
Legenda spune ca, Phaeton ar fi aterizat in raul Eridan, numit si Pad, iar surorile sale, Heliadele, care inhamasera carii la car, au suferit si ele o transformare in plopi, pe ale caror scoarte se scurg mereu lacrimi de ambra. Lacrima, simbolul durerii, este adesea comparata cu chihlimbarul, care reprezinta firul psihic ce leaga energia individuala de cea cosmica, sufletul individual al sufletului universal. Se pare ca plansul cu lacrimi de ambra, este o caracteristica a familiei. Apollo, fiind de multe ori confundat cu zeul soarelui, la plecarea din Olymp varsa lacrimi de ambra. Chihlimbarul apartine esentelor ceresti, deoarece, imbinand in sine formele aurului si argintului, el simbolizeaza, in acelasi timp, puritate incoruptibila, nesfarsita, de neclintit si de neatins, care apartine aurului si stralucirea limpede, scanteietoare si celesta care apartine argintului.
La fel ca si Icar, fiul lui Dedal, Phaeton moare fiindca nu a ascultat de sfaturile tatalui sau, cel care ramane in urma, invinuindu-se pentru fapta fiului.
Ca si formosa Niobe, regina Tebei, Heliadele continua sa isi planga culpa chiar si dupa ce sufera metamorfozarea.
Nici faptul ca Phaeton a cazut in raul Eridan, nu este tocmai intamplator. La gura lui, se credea ca se afla insulele Electride, adica ale chihlimbarului. Putem chiar interpreta ca acest rau, avea o origine divina, avand in vedere ca Eridan se numea si Zeul fluvial, si in special, legatura sa cu chihlimbarul. Fascinantia, pe care o atrage opera mitologica ovidiana, este tocmai darul sau de a strange laolalta 250 de legende si de a da, in ciuda numarului mare de legende, un caracter unitar Metamorfozelor.

 

[anuk]

Casandra.


În mitologia greacă, Casandra (greacă Κασσάνδρα Kassándra este fiica lui Priam și a Hecubei, sora geamănă a lui Helenos. Zeul Apollo, îndrăgostit de ea, i-a promis să îi ofere darul de a prezice viitorul cu condiția de a accepta să i se dăruiască. Casandra a acceptat și a primit lecțiile zeului, dar odată instruită nu și-a mai ținut promisiunea. Atunci Apollo a blestemat-o ca nimeni să nu creadă profețiile ei. Casandra era, în general, o prezicătoare inspirată, ca Pitia și Sibila. Zeul o lua în posesie, iar ea exprima oracolele în delir. Profețiile Casandrei sunt menționate în fiecare din momentele importante ale întâmplărilor de la Troia: la venirea lui Paris (care nu era cunoscut atunci sub adevărata lui identitate), ea a prezis că acel tânăr avea să aducă ruina cetății. Mai târziu, când Paris s-a întors cu Elena, ea a prezis că acea răpire va duce la distrugerea Troiei. Ea a fost prima care a știut că, după moartea lui Hector și solia lui Priam se va întoarce cu trupul fiului său. S-a opus din toate puterile, fiind susținută de prezicătorul Laocoon, ideii de a introduce în cetate calul de lemn lăsat de greci pe plajă, cunoscut sub numele de Calul troian. I se mai atribuie și alte profeții, privind soarta troienilor făcuți prizonieri după cucerirea cetății și destinul viitor al neamului lui Enea. Însă la fiecare din prezicerile ei, nu a fost crezută. În timpul devastării Troiei, ea însăși s-a refugiat în templul Athenei, dar a fost urmărită de Aiax, fiul lui Oileu. Casandra a îmbrățișat statuia zeiței, dar Aiax a smuls-o, zdruncinând statuia din soclu. În fața acestui sacrilegiu, grecii au vrut să-l ucidă pe Aiax, dar acesta și-a găsit refugiul în templul pe care tocmai îl insultase.

 

[anuk]

Legende cosmogonice româneşti.



Atunci când vine vorba de mitologie, toţi am fost fascinaţi într-o anumită măsură de cea greacă, latină sau nordică. Epopei precum Odiseea, Eneida şi Kalevala, cărţi precum Legendele Olimpului sau Eddele nordice, ne-au trezit interesul şi ne-au stimulat imaginaţia. Însă câte ştim despre propria noastră mitologie? Deşi nu este la fel de „colorată” şi atractivă precum cele pe care le cunoaştem, mitologia română încorporează o serie de legende care înfăţişează prin simplitatea şi adeseori prin umorul lor, firea strămoşilor noştri români. Spre exemplu, numai cosmogonia noastră are mai multe variante, în funcţie de zona geografică din care sunt culese informaţiile.

Prin cosmogonie înţelegem transformarea unei părţi din Haos în Cosmos. La această transformare poate lua parte un singur personaj sau un cuplu de personaje. În ceea ce priveşte cosmogonia română, majoritatea legendelor spun că la început erau două fiinţe gemene, Fârtatul şi Nefârtatul, care pluteau deasupra apelor primordiale. Cel care vine cu ideea de a creea un loc pe care să se poată odihni este Fârtatul, care îl trimite pe Nefârtat să aducă nisip de pe fundul mării în numele lui. Nefârtatul încearcă de două ori să ia nisip însă eşuează pentru că nu ia în numele Fârtatului, iar a treia oară, când ia în numele amândurora, reuşeşte să-i aducă fratelui său geamăn foarte puţin. Fârtatul modelează din puţinul nisip adus o turtă pe care o întinde destul pentru a se putea culca amândoi. În timpul nopţii, Nefârtatul plănuieşte să intre singur în stăpânirea Pământului şi încearcă să-l înece pe Fârtat în mare. Însă cu cât îl rostogoleşte mai mult pentru a-l arunca, cu atât Pământul se măreşte şi ajunge de dimensiunile pe care noi le vedem azi.

crearea lumii ziua 3Două mituri importante pentru cosmogonia română sunt acela al arborelui şi al şarpelui. O legendă spune că de supărare Dumnezeu şi-a aruncat baltagul în apă şi de acolo a apărut un arbore sub care stătea Diavolul. Deşi nu se spune despre ce arbore este vorba, se crede totuşi că acesta ar putea fi bradul. Mitul arborelui cosmic este esenţial pentru că reprezintă un axis mundi în jurul căruia se construieşte întreg Cosmosul. Lucrurile se complică atunci când apare şarpele cosmic. Cu privire la el, există două credinţe. Una spune că şarpele a preexistat Cosmosului şi a ieşit odată cu arborele cosmic, alta spune că a fost creat la zidirea Cosmosului de către Nefârtat.

În ceea ce priveşte a doua variantă, se crede că Nefârtatul s-a jucat într-o noapte cu o bucată de pământ şi a creat şarpele, care l-a convins să îl înece pe Fârtat. Fârtatul, pentru a se răzbuna, a luat şarpele şi l-a aruncat în hău spunându-i să se încolăcească în jurul Pământului de nouă ori şi să-l ferească de prăpădul apelor. Astfel apare o nouă viziune a Căii Lactee şi a spiralei, care este adeseori întâlnită în ritualurile magico-religioase ale românilor. Supărat pe rolul pozitiv care i s-a dat şarpelui, Nefârtatul s-a folosit la rândul lui de spirală pentru a cauza distrugeri: vârtejul, uraganul; şi a creat cochilia melcului pentru a se ascunde în ea când moare melcul.

După problema facerii Pământului apare aceea a creerii munţilor şi văilor. Aici există de asemenea mai multe legende şi variante, în care rolul principal se pare că este deţinut de unele animale precum ariciul şi albina. O legendă bucovineană spune că munţii şi văile au fost create pentru că atunci când Diavolul l-a rostogolit pe Dumnezeu pământul s-a întins prea mult iar apele nu mai aveau loc. Atunci Dumnezeu a trimis-o pe albină să îl întrebe pe arici ce ar trebui să facă. Ariciul a refuzat să îl ajute pe Dumnezeu spunând că el este atotştiitor şi nu are nevoie de ajutorul lui. Însă albina nu a plecat, ci a ascultat la uşă şi a aflat că apa va avea loc când se vor face dealuri, văi şi văgăuni. Albina îi spune lui Dumnezeu secretul, iar ariciul o blestemă ca oamenii să-i mănânce scârna. Dumnezeu o binecuvântează făcând din scârna ei miere. Într-o legendă din Ţara Românească albina este înlocuită de muscă. În alte cazuri, ariciul intră sub pământ şi ridică cu spinarea sa munţii şi dealurile. Există şi variante în care cel trimis la arici este Sfântul Petru.

Deşi foarte diferite de legendele cosmogonice ale altor popoare, cele româneşti impresionează prin simplitate, umor şi chiar ingeniozitate. Dorinţa omului a fost aceea de a da un rol fiecărui lucru şi fiecărei vietăţi pentru ca totul să se afle în armonie.

Crearea lumii
Prima zi

A treia zi

Tudor Pamfile – Povestea lumii de demult după credinţele poporului român

 

[anuk]

„La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol...” Astfel începe cea mai cunoscută legendă a creării cerului şi pământului, cea biblică. Poveştile naşterii pământului sunt însă mult mai multe şi se spun de mii de ani, aşa că în mitologie Pământul este susţinut de patru elefanţi ce stau pe o broască ţestoasă, este o insulă suspendată cu frânghii de ceruri sau se naşte din lupta Fârtatului cu Nefârtatul.

Câte bordee, atâtea obicee, spune o veche vorbă românească. Ei bine, în privinţa legendelor lucrurile stau la fel, aşa că Pământul devine personaj de legendă, e zeiţă, e născut din Haos sau e plămădit de un voinic, apărător al binelui. Mulţimea legendelor nu trebuie să mire, dacă ne gândim că pământul este unul dintre cele patru elemente esenţiale, alături de apă, foc şi aer, şi că este văzut adeseori ca pereche a cerului.Astfel, în mitologia greacă, Pământul este întrupat de zeiţa Gaia, iar în cea egipteană – de Geb.



Născut din lupta Fârtatului cu Nefârtatul



În cultura tradiţională română, Pământul se iveşte din lupta între bine şi rău a celor doi fraţi, Fârtatul şi Nefârtatul. În vreme ce amândoi pluteau deasupra apelor, Fârtatul îi cere fratelui său să culeagă nisip de pe malul mării, în numele său, pentru a se putea odihni amîndoi pe o bucată de pământ. Din puţinul nisip strâns, Fârtatul reuşeşte să facă o turtă de pământ pe care cei doi se întind, dar Nefârtatul, simbol al răului, încearcă să pună stăpânire pe pământ, aruncându-şi fratele în apă. Pământul însă creşte mereu pentru a-l proteja pe Fârtat şi aşa se naşte planeta de azi.

Esenţa mitului, adică lupta dintre bine şi rău, se păstrează într-o altă legendă în care locul Fîrtaului şi al Nefârtatului este luat de Dumnezeu şi Diavol, iar aici mitul creaţiei continuă cu facerea munţilor şi văilor. Se spune astfel că după ce Diavolul a încercat să-l alunge pe Dumnezeu de pe bucata de pământ care s-a făcut tot mai mare, apele nu mai aveau loc pe lume. Şi Dumnezeu a trimis albina la arici pentru a-i cere sfat, dar nu l-a primit, aşa că, trăgând cu urechea, albina a aflat că trebuie creaţi munţi, dealuri şi văi pentru ca pământul şi apa să aibă loc pe lume. Zis şi făcut, dar albina nu scapă de mânia ariciului care o blestemă ca oamenii să mănânce din scârna ei. Dumnezeu însă binecuvântează scârna transformând-o în miere.

O altă legendă românească, întâlnită în Bucovina, povesteşte că la începuturi nu exista nimic în afară de un munte pe care vântul îl purta prin zări. Din focul ce izbucnea din vârful muntelui s-a născut o femeie care a primit apoi viaţă de la Vântul-cel-mai-de-sus. Hoinărind pe munte, femeia găseşte două bucăţi de fier pe care le înghite şi dă naştere astfel la doi copii: unul - şchiop şi deştept, altul - sănătos, dar prost. Acum începe joaca celor doi cu pământul, aşa că din nisipul de sub ape, copilul cele deştept construieşte un cal fără viaţă, pe care doar fratele său are puterea să-l mişte, şi o căruţă, şi aşa începe lumea...

La egipteni, cosmogonia se leagă de floarea de lotus, aflată în vârful unui munte. Inima florii avea forma unui prunc, Atum, din a cărui gură au ţâşnit zeii, în vreme ce din ochii copilului s-au născut oamenii. Cosmogonia e o poveste de iubire în mitologia japoneză,unde primii zei, Izanagi şi Izanami, au primit o halebardă pe care au aruncat-o în ape. Din apă a ţâşnit o coloană uriaşă, dar când s-au întâlnit la coloană, zeitatea feminină, Izanami, a încălcat regulile şi a vorbit prima, aşa că zeii au alungat copiii pe mare, transformându-i în oameni.



Cutremure de legendă

Nici cutremurele nu au rămas fără legendă. Oamenii de ştiinţă vorbesc depsre mişcări ale plăcilor tectonice, dar bătrânii povestesc încă despre creaturile care muşcă pământul sau oamenii care trăiesc în interiorul Terrei. Populaţia Assam (care trăieşte între Bangladesh şi China) spune că viaţă există şi în interiorul pământului, acolo unde trăiesc oameni. Din când în când ei scutură planeta pentru a vedea dacă cei de la suprafaţă au supravieţuit.În timpul acestor cutremure, pentru a le da un semn de viaţă, copiii Assam strigă „Suntem vii, Suntem vii”, iar fraţii din interiorul planetei încetează mişcarea.

Pentru oamenii din Siberia şi din India, cutremurele se leagă de existenţa unor animale. De pildă, vechii siberieni credeau că Pământul este tras pe o sanie de un câine; când animalul nu mai suportă muşcăturile purecilor, se opreşte să se scarpine, iar Pământul se cutremură din toate încheieturile.

Nici şerpii din mitologia indiană nu au parte de prea multă linişte. Sunt şapte în toal şi trebuie să păzească Pământul şi cel mai jos cerc al Paradisului, aşa că atunci când reptilele schimbă tura, oamenii simt mişcările Pământului. În schimb, indigenii din Mozambic cred că Pământul este o fiinţă vie, ce râde sau se îmbolnăveşte la fel ca oamenii, aşa că strănutul gigantului se transformă în cutremur.

În pământul din adâncurile Scandinaviei, zeul Loki este pedepsit pentru că l-a ucis pe fratele său Baldur. E legat de o piatră, iar, de deasupra lui, un şarpe îi picură otravă pe faţă. Sora sa prinde fiecare picătură, dar din când trebuie să plece pentru a goli vasul cu otravă. Atunci Loki îşi scutură cu putere faţa pentru ca otrava să nu-i atingă ochii şi gura.

Poveşti de dragoste cu mişcări tectonice istorisesc indienii din America şi africanii. Se spune astfel că un şef Chickasaw s-a îndrăgostit de o prinţesă Choctaw, dar pentru că tânărul avea un picior bolnav, tatăl fetei a refuzat să i-o dea pe prinţesă de soţie. Încăpăţânat, şeful Chickasaw răpit-o pe fată crezând că va scăpa nepedepsit. Însă, în ziua nunţii lor, Marele Spirit i-a tăiat piciorul mirelui. Speriat de grozăvie, râul Mississippi şi-a învolburat apele şi i-a înecat pe toţi nuntaşii. Legenda africanilor e mult mai simplă şi cu final fericit: Pământul are forma unui disc pe care îl ţine în mână un uriaş. Soţia gigantului susţine cerul, iar când cei doi se întâlnesc pământul se cutremură cât timp uriaşii se îmbrăţişează.



De la căţelul pământului la Kalikάntzarί

De căţelul pământului am auzit cu toţii, dar puţini sunt cei care îi mai ştiu povestea. Se spune astfel în mitologia română că acest căţel păzea curtea unui om foarte bogat în vremea în care Dumnezeu şi Sf. Petru plecau să colinde lumea. Văzându-i pe cei doi călători îmbrăcaţi în haine rupte, bogatul a asmuţit câinele pe ei, iar pedeapsa a venit pe loc: animalul a orbit pe loc, iar omul s-a prefăcut în scrum. De atunci, căţelul trăieşte în interiorul pământului, în apropierea cimitirelor şi dacă un mort nu a fost bine înmormântat, el intră în sicriu şi îl muşcă de nas sau de urechi.

Despre nişte creaturi mici şi urâte din măruntaiele pământului, vorbesc şi grecii. Se numesc Kalikάntzarί, iar unii elini spun că aceste animale seamănă cu nişte capre, în timp ce alţii susţin că au o înfăţişare umană, dar sunt păroşi precum maimuţele, iar nasul e abia vizibil, în timp ce urechile sunt exagerat de mari. Le place să petreacă şi se tem de lumină şi foc, dar vor să cucerească Pământul aşa că rod mereu din Pomul vieţii. În fiecare an în Ajunul Crăciunului urcă la suprafaţa Pământului să-l vadă pe Iisus şi coboară înapoi în viziuni abia de Bobotează, de frica apelor sfinţite. Cât stau pe pământ, Kalikάntzarί se strecoară în case prin hornuri, mănâncă dulciurile copiilor şi fac mizerie, aşa că pentru a-i ţine departe de gospodării, femeile au grijă ca focul să nu stingă niciodată, iar ghiduşele creaturi să nu poată coborî prin coş. Când se întorc în subteran, Kalikάntzarί îşi reiau munca sisifică, pentru că între timp Pomul vieţii şi-a refăcut trunchiul şi rădăcinile tăiate şi tot aşa, Kalikάntzarί muncesc din nou până la următorul Crăciun când urcă din nou printre oameni.

 

[anuk]

Paştele blajinilor


Cred că oricare dintre noi își amintește de ziua a opta de după Paști, atunci când mamele și bunicile merg la biserică și la cimitir, de Paștele Blajinilor, pentru a-i comemora pe cei decedați.

În casă se fac pregătiri intense, se coc cozonaci și se înroșesc ouă, locurile de veci sunt curățate, sufletelor celor adormiți li se aduc diferite ofrande, iar preoții vin în cimitir pentru a ține o slujbă de pomenire în fața mormintelor.

Această sărbătoare, caracteristică zonei Moldovei, nu își are rădăcinile în Biblie, iar unii teologi susțin chiar că, nu ar face parte din canonul Bisericii Ortodoxe și că ar fi o mit, asemeni Legendelor Olimpului.

În mitologia românească, blajinii sunt niște ființe blonde, dotate cu însușiri excepționale, care au luat parte la geneza acestei lumi ; ei au fost stâlpii de susținere ai cerului și ai pământului.

În unele zone ale țării sărbătoarea era ținută cu sfințenie, deoarece era asociată cu fertilitatea femeilor, a ogoarelor și cu bunăstarea casei, iar cei care se încumetau să nu o celebreze erau urmăriți de ghinion tot anul.

Imaginația populară a țesut diferite povești în jurul acestor ființe bune, blânde și cuvioase : se spune că locuiesc la hotarul dintre lumea aceasta și cealaltă, pe o insulă înconjurată de Apa Sâmbetei, și nu au notiunea timpului. Pentru ei Paștele este anunțat de sosirea cojilor de ouă roșii, pe apa râului, sărbătoare ce pentru ei înseamnă împreunarea cu soțiile, pentru procreere, după o perioadă de rugăciune și de abstinență, de 11 luni.

O altă legendă ne vorbește despre Alexandru cel Mare, care în peregrinările lui, ajunge și pe o insulă, de la marginea Paradisului, unde îl întâlnește pe Evant, regele Blajinilor, care îi oferă în dar licoarea vieții veșnice.

În unele credințe populare, acești semizei locuiesc într-o lume situată sub pământ, într-o lume paralelă, sunt infinit mai credincioși decât pământenii și își petrec vremea în post și rugăciune.

Etnologii îi văd ca pe o rezervă a speciei umane, ei fiind cei care ne vor înlocui pe pământ, atunci când păcătoșenia noastră va duce la dispariția speciei. Blajinii, în bunătatea lor, se roagă pentru sufletele pământenilor și își doresc să le vină rândul cât mai târziu la popularea pământului.

Astăzi, puțini oameni mai cunosc aceste legende, iar sărbătoarea este un doar moment de aducere aminte a celor trecuți în lumea de Dincolo.

Sursa : http://criscente.wordpress.com

 

[anuk]

Între legendă şi adevăr istoric

Pornind de la remarca lui Goethe : „natura crează întotdeauna forme noi: ceeea ce era este încă şi nu va mai fi niciodată; totul e nou fără a înceta de a fi tot vechi….”, putem defini Cheile Olteţului şi Peştera Polovragi ca formaţiuni carstice săpate de râul Olteţ, de-a lungul mileniilor, în banda de calcare jurasice din sudul munţilor Parâng şi Căpăţânii, ca arii naturale protejate, ca mărturii arheologice cuprinse în rezervaţii arheologice sau, poate, ca mituri ce ne stârnesc întru descoperirea adevărurilor istorice.

Peştera Polovragi, gazda dacilor, vracilor şi chiar a lui Zamolxis în trecut, iar în prezent a liliecilor şi vizitatorilor.


Mai bine, pornim de la Mănăstirea Polovragi, care, oricum, ne barează drumul, fiind amplasată la capătul străzii principale ce străbate comuna Polovragi. O vizităm din multe motive: pentru arhitectura în stil bizantin, pentru pictura asemănătoare cu cea de la Mănăstirea Hurez, pentru valorile patrimoniale pe care le găzduieşte, pentru trecutul şi prezentul ei şi, mai ales, pentru informare şi regăsire. O dată ajunşi la mănăstirea cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ne e tot mai grea întoarcerea, de aceea, îndrăznim să urcăm în chei de-a lungul Pădurii Polovragi, arie protejată ( 10 ha) pentru castanul comestibil şi vegetaţia de tip mediteranean. După 2-300 de metri, observăm că malul abrupt din dreapta (Muntele Căpăţânii) şi străjerul din stânga (capătul Munţilor Parâng) ne vestesc intrarea în Cheile Olteţului. Drumul forestier pe care avansăm este paralel cu râul Olteţ, care, din adâncimea albiei sale desparte, încă, cei doi munţi fraţi, săpând încă aceste veritabile chei cu pereţi verticali (caracteristica principală). Ei sunt atât de apropiaţi (de la 10 – 20 m în partea de ieşire din chei, până la 3 m în amonte), pe o distanţă de aprox. 3 km (lungimea totală a cheilor), încât ne creează impresia că se vor uni din nou cândva ….
După 200 – 300 m de urcuş, captaţi fiind de peisajul de basm, se deschide în partea dreaptă o poartă în Muntele Căpăţânii de dimensiuni impresionante (8 – 10 m înălţime şi 2 – 8 m lăţime), a cărei amenajare ne îndeamnă să intrăm. Recunoaştem doar numele, acelaşi Polovragi.

Dacii şi vracii lui Zamolxis
Aflăm că, în conştiinţa localnicilor se păstrează vie o legendă potrivit căreia, liderul spiritual al geto-dacilor, ridicat la rang de zeu, Zamolxis, ar fi locuit în Peştera Polovragi. Aici se găseau şi o mulţime de vraci medici, sau preoţi ai religiilor lor, care prelucrau o plantă rară, numit polvragă, întrebuinţată în popor ca remediu împotriva bolilor. Este posibil ca denumirea localităţii şi, implicit a peşterii şi mănăstirii, să fie de origine dacică, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, despre vreo concepţie a strămoşilor noştri referitoare la credinţa lor religioasă, sau la practicile medicale atât de mult răspândite în viaţa lor. Această legendă este consemnată şi de Alexandru Vlahuţă în „România pitorească”, 1901, prin descrierea zeului protector Zamolxis, care îndemna poporul dac la luptă pentru apărarea gliei strămoşeşti împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling şi picură azi din steiurile astea sunt lacrimile lui” care deplâng soarta poporului dac cucerit de romani, după al doilea război daco-roman. Într-adevăr, este o peşteră caldă (temperatură constantă 8 – 10 °C) şi umedă (peste 90% umiditate), care „plânge” cu picături de apă din infiltraţii. Apa e bogată fie în carbonat de calciu, fie în dioxid de siliciu, fie în oxid de fier, în funcţie de stratele pe care le „spală” şi pe care le readuce în subteran prin îndelungă răbdare, dorind, parcă, să repare stricăciunea făcută cândva, în cuaternar. În funcţie de impurităţile pe care le transportă apa în galeria principală, aceasta îşi schimbă culoarea pe porţiuni care, însumate, ne dau cei 800 m de tronson vizitabil şi electrificat din cei peste 10.000 m de lungime totală, măsurată de speologi.


Simbolistică
Cei 800 m de galerie vizitabilă reprezintă, de fapt, vărsarea Olteţului, iar poarta de intrare este avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante şi necesitatea opririi vizitării începând cu porţiunea inaccesibilă publicului larg.
Primul sector al galeriei (aprox. 400 m) prezintă o mare încărcătură emoţională deoarece, fiind cea mai accesibilă porţiune, a fost, de-a lungul timpului, un refugiu al dacilor, vracilor, călugărilor, fiecare având marcat cel puţin câte un simbol distinct. Scaunului lui Zamolxis îi corespunde, deasupra, în linie dreaptă, la 350 – 400 m copertă, aşezarea dacică, loc marcat de Crucea lui Ursache (1808). Cuptoarelor de ardere a plantei polvragă le corespunde rădăcina uriaşă a plantei dispărute, dar împietrită în tavanul peşterii drept mărturie. Locul ascezei călugărilor este marcat de o pictură realizată în tehnica negru de fum de un discipol al lui Pahomie, reprezentând simbolul morţii. Cronologia istorică se încheie cu Izvorul Speranţelor- „Iconiţa”, locul unde, în spatele unui gur (ochi de apă) din calcar ne priveşte Maica Domnului, poate cea de la mănăstirea cu acelaşi hram. Începând cu sectorul al doilea (între Culoarul Stâlpilor şi Culoarul Sufocant), peştera devine şi mai interesantă din punct de vedere geomorfologic: grote cu coloane, scurgeri parietale, ţurţuri stalactitice, stalagmite coraliere, martori de eroziune, piei de leopard, domuri, prăbuşiri stalactitice, etc.


Căsuţa liliecilor

Acolo unde galeria se îngustează atât de mult încât ne aflăm deja la culoarul sufocant, instinctual ne acoperim capetele pentru a nu lua vreun liliac în păr, mai ales că i-am zărit pe tot traseul fie zburând, fie în repaus cu gheruţele în tavan, cu capul în jos şi aripile – hăinuţe pe lângă corp sau, mai „rău”, în hibernare, cu aripile pe spate şi cu puful dezvelit drept plăpumioară vecinului din faţa sa.
Peştera găzduieşte o colonie de hibernare de aprox. 200 indivizi din ordinul Microchiroptera, Gen Rhynolophus, numit popular liliacul potcoavă, deoarece are guriţa în formă de potcoavă, care, în zbor, deschisă fiind ca o pâlnie, captează câte 10 – 15 insecte/ minut, deasupra râului Olteţ. Ziua, liliecii zboară prin galerie, sau se odihnesc agăţaţi de concreţiunile calcaroase, noaptea ies la vânat ca un nor de fum, coordonaţi fiind de acel sistem de ecolocaţie (al şaselea simţ) numit sonar. Sunt activi din martie până în noiembrie şi, în restul tipului hibernează în galeria principal.
Deşi liliecii noştri sunt micuţi, drăgălaşi, inofensivi şi prietenoşi, semănând în zbor cu vrăbiuţele şi în repaus cu florile de nufăr, pentru siguranţă ne refugiem în Căsuţa Piticilor, o vizuină formată din materialul aluvionar din albia Olteţului pe urmele căruia tocmai păşim.

 

[anuk]

Mituri spulberate despre vampiri

Vampirii bântuie literatura, arta şi folclorul de la începuturile omenirii. Poveşti despre vampiri apar chiar şi în Biblie, cu Lilith. Fiecare ţară şi-a creat propriul personaj care suge sânge: de la vurdalakul rusesc, până la strigoiul nostru. Există oare şi alte explicaţii pentru aceste mituri? Listverse.com oferă câteva răspunsuri la cele mai frecvente legende legate de vampiri.

Ţepuşa în inimă

Să-i înfigi un ţăruş în inimă este una dintre cele mai cunoscute metode de a omorî un vampir. În unele ţări, se spune chiar şi din ce lemn să fie făcut ţepuşa, ca să aibă efect: frasin, arţar, prun ţepos, arbore cu spini, crusin şi plop tremurător. Ţepuşa înfiptă în cavitatea toracică face cadavrul să se desumfle, înainte ca transformarea în vampir să fie completă. Oamenii spun că au auzit horcăieli din gâtul mortului când i-au înfipt ţăruşul în piept. Explicaţia este, de fapt, că rămân gaze
în stomac, în intestine şi în esofag, care sunt eliberate când asupra corpului se acţionează cu o anumită presiune.

Vampirii lilieci

În folclorul românesc se spune că exista un liliac care, dacă trecea pe deasupra corupului unui mort, îl putea transforma în vampir. De fapt, liliecii seamănă cu vampirii: sunt fiinţe nocturne, unele specii se hrănesc cu sânge şi au văzul şi auzul foarte bine dezvoltate. Aceste caracteristici nu au făcut decât să sporească isteria privind existenţa strigoilor.

Cadavrele nedescompuse

Când rudele îşi suspectau vreunul dintre apropiaţi că este vampir, îl deshumau şi îi examinau corpul, sa vadă semnele descompunerii. Cadavrele strigoilor nu putrezesc, spun legendele. Obrajii şi buzele roşii, părul şi ungiile crescute. Însă aceste fenomene pot fi explicate. Lipsa aerului proaspăt şi temperaturile scăzute pot conserva un cadavru, încetinind descompunerea.

Când în intestinele şi stomacul mortului rămân gaze, sângele este împins spre extremităţi, determinând obrajii şi buzele rumene şi chiar apariţia sângelui în gură. Deşi părul şi unghiile par să crească, în realitate, pierderea umidităţii pielii face ca rădăcinile unghiilor şi părului să se depărteze de piele
, dând impresia unei creşteri.

Colţii

Se crede că vampirii au incisivii mai lungi decât oamenii obişnuiţi. Porfiria, denumită şi "boala vampirului", este o maladie genetică incurabilă şi apare când se produce prea puţină hemoglobină în sânge. O teorie spune că porfiria a apărut din cauză că nobilii se căsătoreau între ei, cu rude apropiate. Câteva dintre simptomele acestei boli
includ: sensibilitate la lumină, mâncărimi ale pielii şi apariţia unor pete pe piele, pilozitate excesivă (ceea ce poate explica mitul licantropilor- oameni care cred că se transformă în lupi), paloarea cadaverică, reducerea gingiilor şi a buzelor. În cazuri extreme, dinţii pot creşte mai lungi decât ai oamenilor obişnuiţi.

Reflecţia în oglindă

O altă legendă des întâlnită este că vampirilor nu le apare imaginea în oglindă. Oglinzile au căpătat întotdeauna conotaţii mistice în asociere cu moartea.

O superstiţie din Bulgaria spune că, dacă un cadavru se reflectă în oglindă sau, dacă într-o cameră unde se află un mort, oglinzile nu sunt acoperite, va mai muri cineva din familie. O altă practică obişnuită era scoaterea cadavrelor pe geam, ca să descurajeze sufletul celui dispărut să revină şi să ceară un alt membru al familiei.
În realitate, cei care suferă de porfirie nu doresc să se privească în oglindă, pentru că şi-ar vedea figurile palide, ca de morţi.

Fotosensibilitatea

Porfiria vine să explice mitul cum că vampirii sunt arşi în lumina soarelui. Celulele din corpurile celor care suferă de maladie nu se refac în urma acţiunii razelor ultraviolete.

Nu tolerează usturoiul

Aceasta este planta care le vine de hac vampirilor în folclor. De ce usturoiul? Pofiria explică şi acest mit: usturoiul conţine substanţe care agravează simptomele bolii şi, de aceea, îl evită cu orice preţ.

Se hrănesc cu sânge

De ce sânge? Dacă un vampir este deja mort, de ce vrea să ingereze sânge? Porfiria desfiinţează şi acest mit.

Din cauză că boala se manifestă prin lipsa hemoglobinei în sânge, transfuzia de sânge este o practică des întâlnită. În timpurile vechi, oamenii bolnavi de porfirie beau sânge, în speranţa că vor înlocui sângele lor bolnav cu unul proaspăt, care îi va vindeca.

Chiar şi mitul lui Dracula este spulberat. În 1982, profesorul David Dolphin a publicat o lucrare în care demonstrează că vampirul nu ar fi fost decât un bolnav de porfirie.

 

[anuk]

Pandora (tablou de Jules Joseph Lefebvre, 1882)



Pandora (în limba greacă Πανδώρα) a fost în mitologia greacă prima femeie de pe pământ. Ea a fost creată de zeii care, geloşi pe Zeus care crease bărbaţii, au hotarât să creeze o femeie perfectă. Hefaistos, zeul meşteşugăritului, folosind apă şi pământ, i-a dat corp şi chip. Ceilalţi zei au înzestrat-o cu multe talente: Afrodita i-a dat frumuseţea, Atena înţelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermes puterea de convingere. De aici şi numele său, Pandora însemnând în limba greacă cu toate darurile.

După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creînd el însuşi oameni perfecţi din lut, oameni cărora le-a dat viaţă cu razele soarelui şi cărora le-a oferit focul furat de pe Olimp, Zeus s-a simţit jignit de îndrăzneala acestuia şi a decis să se răzbune. El l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au depus toate relele: cruzimea (Ares), aroganţa (Poseidon), suferinţa/durerea (Hefaistos), vanitatea (Hermes), lăcomia şi gelozia Herei, pofta trupească (Afrodita), ura (Artemis), lăcomia (Atena), bolile (Apollo), lenea (Dionis), tristeţea (Demetra), teama, înşelăciunea şi subjugarea muritorilor de către zei (Zeus) şi, nu în cele din urmă, suferinţa şi moartea (Hades). Doar Hestia (sau poate mai probabil Atena, zeiţa înţelepciunii) s-a deosebit de ceilalţi zei depunând în această cutie Speranţa.

Într-un fals acces de bunătate, Zeus i-a oferit-o lui Prometeu pe Pandora drept soţie şi cutia (Cutia Pandorei) drept cadou. Simţind că la mijloc este un şiretlic, Prometeu a refuzat cadourile. Zeus s-a îndreptat apoi către Epimeteu, fratele lui Prometeu, care, subjugat de frumuseţea Pandorei, a acceptat-o de soţie. Împins de firea sa curioasă, Epimeteu a deschis cutia şi astfel toate relele din interior au scăpat şi s-au împrăştiat pe pământ. Înfricoşat, s-a grăbit să închidă capacul, neobservând că singurul lucru care rămăsese pe fundul cutiei era Speranţa.

Circula insa si alta varianta : Mitului Ulciorului Pandorei.

Pandora - prima femeie din lume, potrivit mitologiei greceşti (prin Hesiod) a fost creată cu scopul de răzbunare a zeilor, în special a lui Zeus pentru că Prometeu a furat focul din Olymp şi l-a dăruit oamenilor. Astfel Pandora ar fi fost cea dintâi femeie din lume, creată de Hefaistos şi Athena cu ajutorul celorlalţi zei, la porunca lui Zeus. Fiecare zeu a înzestrat-o cu felurite calităţi: i-au dăruit frumuseţe, graţie, iscusinţă, puterea de a-l fermeca pe bărbat ş.a.m.d. (Şi într-adevăr, cuvântul "Pandora" în greceşte înseamnă "cea dăruită cu toate darurile").
Hermes i-a sădit în inimă şi viclenia şi minciuna iar Zeus a hotărât ca prin ea să fie pedepsită omenirea - căreia binefăcătorul Prometeu îi dăduse din cer focul. Acestea au fost deci darurile (şi bune, şi rele) pe care, prin cea dintâi femeie, zeii le-au făcut oamenilor.

În marele său poem Munci şi zile, Hesiod povesteşte cum Zeus, ca să se răzbune pe Prometeu şi pe ceilalţi titani, i-a trimis-o pe frumoasa Pandora titanului Epimeteu pe care fratele său, titanul Prometeu, îl avertizase să nu primească nici un dar oferit de vicleanul Zeus. Dar Epimeteu n-a fost în stare să reziste şi, fermecat de frumuseţea Pandorei, a luat-o de soţie. Pandora adusese cu ea şi un ulcior (cutie) plină cu daruri însă având specificaţia de a nu fi deschisă.În casa lui Epimeteu se afla un ulcior mare, cu capac, în care erau închise... toate relele din lume. Pandora neputându-şi stăpâni curiozitatea, a deschis capacul ulciorului, din care numaidecât au ieşit afară nenumăratele rele, răspândindu-se apoi în lume. Numai Speranţa - care rămăsese pe fundul ulciorului - n-a mai putut ieşi, căci între timp Pandora izbutise să închidă capacul. De relele şi necazurile, rămânând doar cu o singură consolare - cu Speranţa.

Cutia Pandorei este deci o exprimare greşită dar utilizată şi rămasă în circulaţie datorită unei traduceri greşite a Mitului Ulciorului Pandorei.

Semnificatie. Ce inseamna a deschide Cutia Pandorei?
Când cineva spune că s-a deschis cutia Pandorei se refera la faptul că anumite lucruri rele se vor întâmpla datorita faptului ca s-a facut ceva ce nu ar trebui să se facă și astfel consecintele negative urmeaza sa apara (similar cu un efect de unda, aparitia multor consecinte neprevăzute)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pandora

http://art-zone.ro/editorial/Cutia_Pandorei_ulciorul.html

 

[anuk]

Ariciul - înţelepciune la români


In "Gândirea Magico- Religioasă la români ",un dicţionar al lui Ion Taloş, ariciul apare, de regulă, ca un om înțelept, care știe totul și poate prevedea viitorul. Uneori ia înfățișarea unui tânăr, care dansează cu pasiune și, din această cauză face greșeli, sau a unui om care nu vrea să colaboreze cu Dumnezeu, pentru că nu vrea să-și pună înțelepciunea în serviciul Lui.

Ariciul ar fi luat parte la Facerea Lumii: după ce Dumnezeu a făcu Pământul neted, l-a întrebat pe arici dacă este este bine astfel. Acesta i-a spus că oamenii nu vor putea trăi fără apă, deci fără râuri și fără lacuri. Atunci Dumnezeu îi dădu permisiunea să facă ce crede el de cuviință. Ariciul intră cu cârtițele, cu furnicile și șoarecii în pământ și făcu râuri și lacuri.

Dumnezeu avu nevoie de ajutorul ariciului și la așezarea Cerului, deoarece acesta s-a nimerit să fie mai mic decât Pământul. Doar ariciul știa că Pământul poate fi micșorat prin încrețirea lui, adică prin crearea munților și a văilor.

Ariciul e prezent uneori ca fiind ursuz, deoarece nu este mulțumit cu răsplata pe care Dumnezeu i-a dat-o – țepi pe corp, însușirea de a se rostogoli – pentru contribuția lui cosmogonică.

Ariciul îl ajută pe Dumnezeu să alterneze ziua cu noapte prin împletirea unui fir alb cu unul negru.

Ariciul a avut și o altă contribuție cosmogonică: după o îndelungată cugetare, Dumnezeu se hotărî să aprobe nunta Soarelui și chemă nuntași. Pe arici era să-l uite, și îl invită, prin intermediul albinei, doar într-un târziu. Acesta sosi ultimul , în carul lui tras de doi armăsari. Spre uimirea nuntașilor, el dădu cailor să mănânce jar sau pulbere de pe drum. Fu întrebat de ce nu oferă cailor hrana obișnuită. El răspunse că, dacă Soarele se va căsători, va avea copii, deci vor exista mai mulți sori și va fi atât de cald încât pământul își va pierde vegetația. Ariciul mai zise că vrea să își obișnuiască armăsarii de pe acum cu viitoarea lor hrană. Dumnezeu și nuntașii au înțeles atunci că Soarele trebuie să rămână neînsurat. Interesanta optica

Ariciul are și capacitatea de a găsi Iarba fiarelor, cu ajutorul căreia poate fi deschis orice lacăt și orice încuietoare. A ucide un arici este un mare păcat. El este un animal dorit în gospodărie.


Sursa