Moartea in religiile lumii.

[anuk]

Orice inceput are si un sfarsit. Orice om se naste, traieste si moare. Suntem sortiti mortii inca de la primul tipat. Moartea este sfarsitul unei aventuri… Ne-am nascut, am invatat sa traim, dar nu invatam niciodata sa murim. Desi la fel de naturala si fireasca precum viata, moartea naste frica, teama…




In religia crestina, moartea este dincolo, in vesnicie. Pentru a ajunge acolo, trebuie sa intelegi ca trebuie sa devii o persoana, suflet si trup. Moartea este o alta viata in care nu mai esti o persoana, ci doar un duh neimplinit si ratacit.

Crestinii deduc din Noul Testament ca mortii se duc intr-un loc intermediar numit Hades, cu doua compartimente: unul pentru cei drepti si unul pentru necredinciosi. Fiecare dupa cum si-a trait viata. Sufletele dreptilor si ale pacatosilor asteapta intr-un loc intermediar atat recompensa divina, cat si inceputul pedepselor pentru comportarea pe pamant. Si unii si ceilalti asteapta Invierea generala pentru judcata finala, hotaratoare.

“In casa Tatalui Meu sunt multe odai. Daca nu ar fi asa, ti-as spune. Ma duc sa pregatesc un loc si pentru tine”, spune Iisus despre Rai, in timp ce Ioan, in Apocalipsa, spune ca Raiul este Iersualimul cel sfant. Pe de alta parte, nu scrie nicaieri daca aceasta viziune dscrie un Rai ceresc, cu toate caracteristicile fizice ale unei vieti dupa moarte, sau un Rai pamantesc care va inlocui Pamantul existent unde va domni Iisus Christos vreme de un mileniu inainte de invierea generala a omenirii.

Potrivit lui Pavel, trupurile noastre eterice pot fi inviate si ridicate la cer, referindu-se la invierea lui Iisus. Ceea ce a vazut a fost corpul astral si nu cel fizic al lui Iisus, el aplica acest lucru si la relatarile celorlalti apostoli despre moartea si invierea lui Iisus. Totodata, Pavel a demonstrat ca oamenii, inclusiv Iisus care s-a nascut pe Pamant, au un corp fizic, dar si unul eteric, astral. O reflectare a tot ceea ce semanam in viata. Acest corp, astral si eteric este cel care se ridica la cer.

La polul opus raiului, este iadul, un foc nestins, un cuptor de foc, un foc vesnic, unde pacatosii vor primi pedeapsa eterna. Apocalipsa identifica doua locuri de pedeapsa – iadul si un loc de foc si pucioasa pentru invierea generala si Judecata de Apoi. La fel ca in cazul Raiului, nu se stie care parte a celor rai merge in Iadul Noului Testament. Corpul lor fizic inviat, sufletele sau amandoua.

Spre deosebire de crestinism, la hindusi totul se reduce la trei adevaruri fundamentale. Primul adevar este legea identitatii, putand fi exprimata prin vechea si adeseori repetata expresie sanscrita: “Tat tvam asi” ceea ce ar insemna: “Asa esti Tu”, “Dumnezeu si cu mine una suntem” sau “Cel ce este dincolo, dincolo de persoana, acela sunt Eu”.

Al doilea adevar la hindusi este karma. In Occident, karma, in mod liber, este tradus ca destin sau soarta. Spunem ca in karma avem de a face cu “frane bune” sau “frane rele”, ori cu lucruri care doar par ca se intampla. Dupa hinduist insa, karma este lege. Omul este ceea ce este, in ce priveste norocul si locul sau in viata, datorita karmei sale.

Reincarnarea este al treilea mare adevar la hindusi. Inseamna “repetare a vietii”: sufletul omului – atman sau esenta vietii – se manifesta intr-un cerc de vesnice nasteri si renasteri. Daca un om moare, va trai el din nou? Hindusul raspunde: “Da, cu siguranta! El va trai din nou pe acest pamant, ca sa-si implineasca destinul, scopul si sa culeaga rasplata faptelor sale de mai inainte”.

Reincarnarea explica diversitatea persoanelor pe care le aflam in lume, prapastia izbitoare dintre cei intelepti si cei neintelepti. Ea explica toate aceste inegalitati aparente, ofera o solutie pentru enigma inexplicabila a faptului ca un om moare de tanar, ca altul moare batran. Ea explica fenomenul geniului.

Doctrina despre reincarnare pregateste hindusul pentru o unire finala cu Dumnezeu, intr-o stare de fericire nepieritoare. Caci aceasta unire este scopul si tinta vietii, insa prin treceri succesive sufletul omului are sansa, in cele din urma, sa se uneasca cu sufletul lui Dumnezeu.

Hinduismul plaseaza sufletul este vesnic intr-un sens greu de sesizat de mintea crestina. Faptul ca el supravietuieste trupului nu este o taina si nici minune, caci el a existat deja mai inainte ca trupul sa fi luat fiinta.

“N-am lipsit de a fi nicicand”, zice zeul Krisna catre un ucenic. “Niciodata n-ai lipsit de a fi si nu va veni nicicand o vreme cand nu vei fi”.

Sufletul, potrivit hinduismului, este atman sau unicul adevar, principiul vietii, sufletul, sinele, Eul. Restul nu este decat iluzie sau maya, magie, puterea prin care lumea fizica este creata sau facuta cunoscuta.

Doar sufletul este real. Un mistic crestin apusean, Mister Eckhart, profund impresionat de hinduism, explica legea identitatii, spunand ca ochiul cu care noi il vedem pe Dumnezeu este acelasi ochi cu care ne vede El pe noi.

Budismul, o miscare reformista in cadrul hinduismului, mentine credintele in doctrinele gemene ale Samsarei si Karmei, ceea ce inseamna ca notiunile budiste ale mortii si vietii dupa moarte sunt similare cu cele ale hinduismului.

Potrivit credintei budiste, fiecare persoana renaste de cateva ori si trece prin diferite tipuri de existenta. Calitatea vietii sale curente este o reflectare a Karmei prezente si trecute. In consecinta, o viata confortabila este rezultatul unor fapte bune facute in vietile anterioare, sau din contra, o viata mizera este datorata unor fapte rele comise in vietile anterioare.

Asadar, omul este raspunzator pentru calitatea vietii pe care o duce si nu alte zeitati, demoni sau destinul.

Universul este o etapa pentru nenumaratele renasteri ale fiintei umane, intr-un spectru care merge de la rau la bine. Sistemul de credinte budist este diferit insa de cel hinduist, in ceea ce priveste sufletul muritorului (Atman) care ar renaste in vietile ulterioare.

Budismul considera ca un om este alcatuit din cinci elemente distincte: un corp fizic, sentimente, simturi, vointa si constiinta.Uniunea acestor elemente, numita Skandhas, constituie o personalitate. De indata ce respectiva uniune se destrama, nu ramane nicio entitate substantiala.

Totusi, conform unor predici ale lui Buddha, o parte a personalitatii numita suflet, minte sau constiinta poate supravietuii si astfel poate fi nemuritoare. Buddha defineste constiinta (Vijnana) drept acea entitate care este invizibila, nemarginita, atotcuprinzatoare si baza pentru Rupa (fostul corp) Vedana (senzatie), Samjna (perceptie) si Samskara (vointa). Desi constiinta pare sa se substituie ideii hinduse de Atman, in majoritatea scririlor budiste nu constiinta trece dintr-o existenta la alta, ci Karma sa, care isi lasa amprenta asupra noii sale existente.

Buddha recunoaste existenta unei ierarhii care in functie de Karma lor experimenteza diverse grade de existenta situata pe Roata Vietii, care este tinuta in ghiare si in cioc de demonul Mortii sau al Nestatorniciei.

In interiorul Rotii sunt incluse douasprezece conditii preliminare care provoaca renasterile, trei taramuri superioare si trei inferioare. Cele trei taramuri superioare puse de-o parte pentru cei drepti sunt Raiul, taramul titanilor si taramul uman.

Cele trei taramuri inferioare rezervate rau-facatorilor sunt Iadul, taramul fantomelor infometate si taramul animal. Karma determina urmatorul taram al renasterii pe Roata Vietii.

Potrivit iudaismului, viata omului este un dar al lui Dumnezeu, care primeste semnificatie valorica in clipa in care ea devine un raspuns la chemarea lui Dumnezeu. Daca individul evita sa implineasca vointa divina, el cade prada robiei impulsurilor personale egoiste si ajunge la autodistrugere, fiindca numai prin supunere fata de vointa divina poate omul sa-si asigure viata permanenta.

Desi credinta in inviere nu este expusa in mod explicit in psalmi, unii teologi au incercat, si pe drept cuvant, sa explice anumite texte in acest sens. “Dar eu, in nevinovatia mea, voi vedea fata Ta. Cum ma voi trezi, ma voi satura de chipul Tau”.

“De aceea inima mea se bucura, sufletul meu se veseleste si trupul mi se odihneste in liniste. Caci nu vei lasa sufletul meu in lacasul mortilor, nu vei ingadui prea iubitul Tau sa vada putreziciunea. Imi vei arata cararea vietii. Inaintea fetei Tale sunt bucurii nespuse si desfatari vesnice in dreapta Ta”.

Ziua “Iui Yahve sau “ziua maniei” este manifestarea sau aratarea lui Yahve in plenitudinea maretiei sale. Dupa Ieremia, toate popoarele vor fi judecate pentru ca apoi sa devina partasi ai imparatiei lui Iahve. Profetul Miheia reia aceasta idee fara a largi ideea generala si fara a da detalii.

In Apocalipsa lui Baruch, probabil sub influenta crestina, este acceptata invierea atat a celor buni si rai din cadrul poporului Israel, cat si a neamurilor. Dupa Talmud, numai cei drepti vor invia, desi ocazional se accepta ca dreptii dintre neamuri vor invia si ei. Singurul loc in Vechiul Testament, unde avem o descriere a Judecatii celor morti, este in cartea profetului Daniel: “Multi din cei ce dorm in tarana pamintului se vor scula : unii pentru viata vesnica si altii pentru ocara si rusine vesnica”.

Dupa moarte, sufletul nu este anihilat, iar trupul ramane doar simpla tarana neinsufletita pentru ca la inviere sa participe si el la rasplata divina, prin unirea finala cu sufletul in vederea vietii vesnice. Fiindca sheolul este supus unei transformari esentiale, fe unde era considerat doar loc al celor morti, el devine identificat cu Gheena, loc de tortura, de unde a fost imprumutata si ideea crestina de iad.

Conceptia despre sheol indicata in aceste versete sugereaza o noua perspectiva asupra naturii omului in conceptia iudaica. Dupa moarte, sufletul traieste. Ceea ce trebuie retinut referitor la viata viitoare, dupa conceptia iudaica, este ca accentul se pune indeosebi pe rasplata viitoare a faptelor omului.

Iudaismul a pus accentul, secole de-a randul, pe viata de aici si de acum si, intr-o masura mai mica, pe viata viitoare.

La randul sau, islamismul atribuie o mare semnificatie vietii dupa moarte, acest lucru fiind dovedit si de frecventa din Coran al termenului al akhira (viata de apoi), el intalnindu-se de 113 ori. Conform Coranului, la moarte, sufletul este separat de trup de ingerul mortii, Izrail. Izrail este un inger cu doi ochi unul in fata celalat in ceafa. Exact inainte de clipa mortii, Izrail se arata muribundului, ii infasca sufletul si pleaca din casa lui, lasand in urma pe cei apropiati mortului sa-l planga si sa-l jeleasca.

Similar cu crestinismul si budismul, religia Islamului imparte mortii intre credinciosi si pacatosi. Pentru cei drepti si curati separarea are loc fara dureri, in timp ce sufletele pacatosilor sunt despartite cu violenta si suferinta..

La scurt timp dupa moarte, persoana virtuoasa este intampinata in mormant de ingeri cu fete stralucitoare ca Soarele, in schimb cei pacatosi sunt intampinati de creaturi infricosatoare si respingatoare. In timp ce credinciosul are parte de matase si mosc, pacatosul are parte de carbuni incinsi si panza de sac. Mormantul credinciosului se transforma intr-o gradina verde pe cand cel al pacatosului este plin de serpi cu sapte capete.

Religia islamica a preluat de la stravechii ervrei ideea ca mortii au o existenta si dupa moarte, de aceea cei ce mureau, erau ingropati impreuna cu obiecte de uz casnic, mancare si bautura, sau chiar se ridicau corturi langa morminte.

Coranul nu furnizeaza informatii cu privire la existenta in morminte dar, termenul de Barzakh – mormant, bariera apare in cateva locuri din Coran, ceea ce a determinat multi invatati musulmani sa afirme ca exista o perioada de ragaz al muritorului din mormant, intre moartea totala si invierea generala.

Coranul continua traditia ebraica si zorastrista a credintei intr-o inviere generala a trupului Maad si o Zi a Judecatii de pentru intreaga omenire. Se spune ca ora aleasa pentru Invierea generala a omenirii este tinuta secret muritorilor, cu toate acestea se vor arata cateva semne care vor vesti apropierea momentului. Acestea sunt aparitia Anticristului (Al-Dajal), intoarcerea Lui Hristos si sosirea celui indrumat Al Mahdi.

Al Dajal, va veni dintr-o insula indepartata. Are un singur ochi si literele KFR, care inseamna kafir (necredincios), imprimate pe frunte. Va fi un urias calare pe un magar mare alb. Anticristul va semana distrugere pretutindeni, dar nu va putea intra in Mecca si Medina pentru ca sunt protejate de ingeri. Domnia sa va dura 40 de zile.

Al Mahdi, Cel Just Indrumat, va fi cel care va pune capat domniei Anticristului, potrivit siitilor. Conform Shiah Al-Mahdi este un descendent al profetului Mahomed.

Conform unei traditii siite, Provincia Khurasan din nord-estul Iranului este locul unde s-a aratat pe Pamant, Al-Mahdi. Multe semne vor anunta Invierea Generala, de la aparitia lui Gog si Magog, rasaritul soarelui de la apus, venirea Fiarei care va insemna toti oamenii pe fata, pana la aparitia unor eclipse in Peninsula Arabica.

Momentul Invierii Generale este precedat de Arhanghelul Israfil care va suna de trei ori din trambita.La prima suflare, cea a consternarii, toate creaturile din cer si de pe pamant vor fi cuprinse de groaza, pamantul se va cutremura si Soarele se va intuneca.

La cea de-a doua suflare, a examinarii, toate fiintele umane vor muri. Aceasta moarte universala va dura 40 de ani si la sfarsitul ei vor fi ploi torentiale. Apoi se va produce cea de-a treia strigare a Invierii cand intreaga omenirii va invia din morti.

Considera cea mai veche religie actuala din lume, zoastrismul a fost fondata de Spitama Zoroastru (Zarathustra).. Toti sustin ca iudaismul si crestinismul datoreaza mult profetului persan Zoroastru, fiindca el a predicat multe adevaruri pe care profetii iudaici si insusi Isus le-ar fi repetat.

Potrivit unor scrieri vechi, initial asternute pe 12.000 de piei de vitel si legate cu inele de aur, povesteau despre existenta unui loc numit cer si un loc numit iad. Aceleasi scrieri spun ca Dumnezeu este Duh caruia oamenii trebuie sa I se inchine “in duh si in adevar”.

Asemanarea dintre unele ziceri ale lui Zoroastru si cuvintele lui Isus sunt si mai surprinzatoare. Multe secole inainte ca galileanul Isus sa-si fi inceput misiunea, Zoroastru proclama deja o regula de aur, regula care spunea ca omul este bun doar cand vrea sa nu faca altuia ceea ce nu este bine pentru sine.

Inainte de invatatura lui Isus despre bunatatea Tatalui, Zoroastru il descria pe Dumnezeu ca “Datatorul tuturor lucrurilor bune si desavarsite”.

Cu sute de ani inainte de Golgota, Zoroastru vorbea despre “invierea din morti”, despre “nemurirea sufletului”, si chiar a mers pana acolo incat sa spuna ca cei ce vor crede in el (in Zoroastru) “nu vor pieri, ci li se vor da viata vesnica”.

Fiindca pamanul este sfant, mortii nu sunt ingropati. Focul, la randul sau sfant, nu trebuie pangarit cu cadavre. Trupul mort, fiind in chip natural salas pentru diavolii bolii si contaminarii, este mai bine sa fie consumat de fiare sau de pasari, fiind astfel ridicat la cer.

Mortii erau dusi pe o constructie inalta, Turnul tacerii, asemenea unei campanile parasite. Pe acoperisul trunchiat se aflau dale de piatra unde se puteau intinde mortii, iar deschizaturile dintre lespezi lasau oasele sa cada intr-o hruba subterana, dupa devorarea carnii.

Sinto, una dintre cele mai deosebite religii din toata lumea, produs japonez, ca multe alte produse venind din tara nipona, nu este pe deplin apreciata de producatorii ei.

Spre deosebire de crestinism, sinto nu are intemeietor, nici profet, nici mantuitor, nici crez, nici Scriptura si nici teologie. Pe de alta parte, asemenea crestinismului, sintoismul are locasuri de cult, scoli, cler, grupari si subgrupari, secte si subsecte.

Sarbatoarea purificarii a fost intotdeauna cu tinere in sintoism si in toata Japonia, unde “curatirea este alaturi de starea divina”. In zilele imparatilor (Mikado), considerati ca avand instituire divina, cetatenii isi purificau simbolic trupurile frecandu-si pielea cu bucati de hartie si apoi arzandu-le sau aruncandu-le in rau.

Mikado-ul, reprezentand zeita-soare, declara apoi poporul curat la minte si la trup. Acest obicei, avand radacini in credinta ca impuritatea individuala putea avea urmari nefaste asupra obstii, mai face inca parte din modul de viata sintoist.

Sintoistii pretind ca religia lor este cale buna, calea zeilor. Ei spun ca religia lor este religia sanatoasa, insa credinta le este pura, in ciuda faptului ca ea devinne din ce in ce mai influientata de budism, confucianism si de crestinismul american. Dar sintoismul, adica religia pura a constiintei de Kami, isi are originea in Japonia.

Potrivit adeptilor, ea nu a fost exportata in nici o cantitate apreciabila pentru pelerinii spirituali din lumea larga. Dupa cartile vechi, lumea exterioara este doar o copie sau o replica a lumii ceresti, din care Japonia este partea cea mai cereasca dintre toate.

 

[manuela]

Adormirea Maicii Domnului Mareste imaginea. Adormirea Maicii Domnului este sarbatoarea in amintirea zilei in care Fecioara Maria si-a dat obstescul sfarsit. Este praznuita de ortodocsi si catolici in fiecare an, pe data de 15 august. Despre Adormirea Maicii Domnului nu avem informatii in Sfintele Evanghelii, ci numai in Traditia Bisericii. Potrivit acestei Traditii, Maica Domnului a fost instiintata printr-un inger de mutarea ei din aceasta viata.

Aceeasi Traditie spune ca Apostolii, aflati in acel moment in diferite zone ale lumii, au fost adusi pe nori pentru a fi prezenti la acest eveniment. Prin pronia divina, Apostolul Toma nu a fost prezent la inmormantare, sosind trei zile mai tarziu. A cerut sa se deschida mormantul Maicii Domnului pentru a-i saruta mainile acesteia, dar intrand in mormant, l-a aflat gol. Acest mormant a fost identificat in Ierusalim, cu toate ca sunt persoane care afirma ca Maria ar fi murit la Efes, locul unde a petrecut multi ani dupa Inaltarea Domnului.

Adormirea Maicii Domnului in invatatura ortodoxa si romano-catolica

Biserica Ortodoxa invata ca Fecioara Maria s-a nascut cu pacatul stramosesc si a primit iertare de acest pacat in momentul in care a acceptat sa-L nasca pe Hristos.

Biserica Romano Catolica vorbeste de Imaculata Conceptie, o dogma primita de catolicism in anul 1854, prin care afirma ca Fecioara Maria s-a nascut fara pacatul stramosesc. Biserica Ortodoxa nu a acceptat aceasta invatatura, motivand ca daca Fecioara s-ar fi nascut fara acest pacat, firea ei ar fi fost alta decat cea a tuturor oamenilor. Iar daca ea ar fi daruit Cuvantului o alta fire decat cea pe care noi o avem, firea umana a lui Hristos nu ar mai fi transmis nimic firii noastre. Impotriva unei invataturi de acest gen, Sfintii Parinti au afirmat ca Hristos a mantuit ceea ce a asumat, iar ceea ce nu este asumat nu este mantuit.

Biserica Romano Catolica, afirmand ca Fecioara Maria s-a nascut fara pacatul stramosesc, ne face sa credem ca invierea si inaltarea sa la cer se datoreaza meritelor sale si nu deplinei uniri cu Hristos. Ortodoxia invata ca aceasta mutare sau ridicare, este un act al Fiului. Ea nu a mai asteptat invierea obsteasca, pentru ca insasi Viata S-a salasluit in ea. Dar Maica Domnului

---

a murit in virtutea legii omenesti si s-a inaltat prin Hristos. Ea "este faptura in care Dumnezeu este de pe acum totul in toate", dupa cum spune parintele Staniloae.

Adormirea Maicii Domnului in iconografie

In icoana Adormirii Maicii Domnului, Fecioara Maria este reprezentata stand intinsa pe pat, in mijlocul Apostolilor, in vreme ce Hristos primeste in brate sufletul Maicii Sale, simbolizat printr-o figura mica de copil imbracat in alb. Deasupra acestei scene, Maica Domnului este asezata pe tron intr-o mandorla pe care ingerii o poarta spre ceruri, reprezentare care vine sa intareasca si mai mult Inaltarea sa la ceruri.

 

[bodo]

Dreptul la viata
vs
"dreptul la moarte"


Legalizarea eutanasiei reprezinta un subiect controversat si indelung dezbatut in ultimele decenii. Despre sinuciderea asistata se discuta in biserici, in cursuri de filozofie, in baruri, pe strazi, in casele oamenilor, in spitale si azile, in comunitatile medicale, precum si in diferite foruri legislative. Eutanasia implica atat probleme de natura etica si religioasa, cat si probleme care vizeaza indatoririle profesiei de medic si respectarea drepturilor omulului.


Pentru inceput, consider ca este necesar un "dictionar" al eutanasiei si al formelor in care ea se manifesta. Prin eutanasie, care in greceste �nseamna „moarte frumoasa" sau "usoara", se intelege uciderea intentionata, prin act sau omisiune, a unei fiinte umane ce sufera de o boala incurabila. Eutanasia poate fi voluntara, atunci cand persoana bolnava a cerut sa fie ucisa, non-voluntara, cand aceasta nu a cerut sau nu si-a dat consimtamantul de a fi ucisa sau involuntara, cand s-a opus in mod explicit. Cand cineva ofera informatia, calauzirea si mijloacele necesare unei persoane care doreste sa se sinucida, cu intentia de a fi folosite in scopul respectiv, vorbim de sinucidere asistata. Cand un medic este cel care ofera acest "ajutor" este vorba de sinucidere asistata de medic. Eutanasia poate fi realizata prin actiune, eutanasie activa (cauzarea intentionata a mortii unei persoane prin savarsirea unei actiuni ca administrarea unei injectii letale) sau prin omisiune, eutanasie pasiva (cauzarea intentionata a mortii unei persoane prin incetarea tratamentului sau prin nefurnizarea de hrana si apa).


Nu se poate vorbi de eutanasie decat daca moartea esta cauzata in mod intentionat. Asadar, anumite practici medicale, etichetate drept eutanasie pasiva, nu reprezinta o forma de eutanasie de vreme ce lipseste intentia de a lua viata persoanei respective. Printre acestea se numara: neinceperea unui tratament care nu ar aduce beneficii pacientului, retragerea unui tratament care s-a dovedit ineficient, greu de suportat sau pe care pacientul nu-l doreste si administrarea de doze mari de paliative, atunci cand acestea s-au dovedit a fi necesare, dar care pot pune in pericol viata pacientului. Toate aceste exemple reprezinta practici medicale corecte, sprijinite de lege.


Dezbaterea moralitatii si legalitatii eutanasiei voluntare este, in cea mai mare parte, un fenomen care s-a manifestat mai ales in a doua jumatate a secolului al XX-lea. In Antichitate, grecii si romanii practicau eutanasia, caci nu considerau ca viata trebuie conservata cu orice pret, tolerand, prin urmare, sinuciderea in cazurile in care nu se putea aduce nici o alinare a suferintei pacientului. In secolul al XVI-lea, Thomas More descria o comunitate utopica in care era facilitata moartea celor ale caror vieti deveneau de nesuportat in urma suferintei indelungate. Insa, abia in ultima suta de ani s-au depus eforturi concertate pentru obtinerea legalitatii eutanasiei voluntare. Pana de curand, aceste eforturi nu au avut succes, desi sinuciderea asistata a fost tolerata legal in Elvetia timp de multi ani.


In anii ’70 si ’80, o serie de cazuri din Olanda au dus la incheierea unui acord intre autoritatile legale si cele medicale, care sa asigure faptul ca nici un medic nu va fi judecat pentru asistarea la sinuciderea unui pacient, atata vreme cand se urmaresc anumiti termeni impusi de lege. Pe scurt, acesti termeni au fost stabiliti astfel incat sa permita medicilor sa practice eutanasia voluntara in cazurile in care: un pacient competent a luat decizia, voluntara si informata, de a muri; suferinta pacientului este insuportabila; nu exista nici o modalitate de a face durerea suportabila pentru pacient; diagnosticul si prognoza medicului sunt confirmate dupa consultarea unui al doilea medic.


In anii ’90 a fost obtinuta pentru prima oara legalitatea eutanasiei voluntare in teritoriul nordic al Australiei. In 1997 insa, in urma contestatiilor facute de opozantii eutanasiei, Parlamentul Australiei a decretat-o ilegala.


In statul Oregon din SUA, sinuciderea asistata de medic a devenit legala in 1997. In acelasi an, Curtea Suprema a Statelor Unite a decretat ca sinuciderea asistata nu constituie un drept constitutional. In noiembrie 2000, Olanda a inaintat procedurile de legalizare a eutanasiei voluntare, devenita lege in anul 2001.


Printre organizatiile care sustin legalizarea eutanasiei se numara: Societatea Hemlock, Societeatea Eutanasiei Voluntare din Auckland, Societatea Eutanasiei Voluntare din Londra, Societatea Eutanasiei Voluntare din Scotia etc.


Problema eutanasiei ridica, in primul rand, intrebari de natura religioasa si etica. Atitudinea oamenilor fata de eutanasie este, de obicei, determinata de viziunea pe care o au despre viata si moarte. De asemenea, sunt in joc si considerente sociale si politice. Relatiile noastre sociale sunt determinate in mare masura de faptul ca nu ne este permis sa ucidem in mod intentionat o alta persoana, la fel cum societatea ne protejeaza spre a nu fi ucisi. Apar atunci mai multe intrebari: ce se va intampla daca renuntam la aceasta protectie? De ce ar fi "uciderea acceptabila" restrictionata la eutanasie? De ce nu am permite ca si suicidul sa devina valid din punct de vedere moral? In al treilea rand, este pusa sub semnul intrebarii natura profesiei de medic. Medicii ar trebui sa fie cei care trateaza bolile oamenilor, care le alina suferinta. "Administrarea" mortii reprezinta exact contrariul si schimba in totalitate relatia medicului cu pacientul.


In ceea ce priveste biserica, ea nu admite eutanasia, considerand ca are un caracter anticrestin, care contravine poruncii dumnezeiesti „Sa nu ucizi". Crestinii, majoritatea oponenti ai eutanasiei, isi bazeaza argumentele pe conceptia religioasa ca viata este un dar de la Dumnezeu, si, prin urmare, numai Dumnezeu o poate lua. Unele biserici accentueaza faptul ca este important ca nimeni sa nu intervina in procesul natural al mortii. In viziunea crestina nici un om nu are autoritatea sa ia viata altei persoane, chiar daca aceasta doreste sa moara. A propune eutanasia cuiva inseamna a considera ca viata acelei persoane nu merita traita, aceasta opinie fiind incompatibila cu recunoasterea valorii si a demnitatii persoanei care ar urma sa fie ucisa. Asadar, argumentele bazate pe calitatea vietii sunt complet irelevante.


Pentru crestini, vietile tuturor oamenilor au aceeasi valoare. Ei nu considera ca demnitatea si valoarea umana se masoara in functie de mobilitate, inteligenta sau alte capacitati si realizari. Considerarea fiintelor umane ca fiind egale ca valoare pentru simplul motiv ca sunt finte umane are implicatii clare asupra felului in care este vazuta eutanasia. Astfel, pacientii aflati intr-o stare vegetativa indelungata sunt vazuti in continuare ca fiinte umane, a caror valoare intrinseca ramane aceeasi. Ar fi o gresala sa le tratam vietile ca fiind inutile si sa concluzionam ca "le-ar fi mai bine daca ar fi morti". Batrani sau bolnavii care sunt la sfarsitul "vietii pamantesti", precum si cei care au handicapuri psihice sau fizice valoreaza la fel de mult ca orice alta persoana, caci toti am fost creati dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu.


Exista, totusi, si exceptii de la viziunea crestina conform careia eutanasia este un pacat. Crestinismul ne cere sa respectam fiecare fiinta umana si, prin urmare, sa ii respectam si dorintele privind sfarsitul vietii. Astfel, ar trebui sa acceptam deciziile rationale de a refuza tratamentele grele si fara nici un rezultat, chiar daca acestea i ar mai putea prelungi viata cu cateva saptamani.


Invataturile budiste nu fac nici o referire directa la sinuciderea asistata, insa, in marea lor majoritate, budistii se impotrivesc eutanasiei voluntare; pozitia lor fata de eutanasia involuntara este mai putin clara. Pentru ei, terminarea intentionata a unei vieti este impotriva invataturilor lui Buddha si, deci, eutanasia ar trebui interzisa. Religia budista vede moartea ca o tranzitie, persoana decedata urmand sa primeasca o noua viata, a carei calitate este rezultatul karmei sale. Aceasta credinta ridica doua probleme. Pe de o parte, nimeni nu stie cum va fi viata ulterioara. Daca ea va fi chiar mai grea decat cea pe care pacientul o indura in prezent, atunci eutanasia este vazuta ca optiunea gresita, intrucat scurteaza situatia prezenta a lucrurilor in favoarea uneia mai rele. In al doilea rand, scurtarea vietii intervine in cursul normal al karmei si altereaza echilibrul acesteia.


Exista mai multe puncte de vedere ale hinduismului privind eutanasia, insa majoritatea hindusilor cred ca un medic ar trebui sa refuze cererea unui pacient de a fi eutanasiat, caci aceasta ar face ca trupul si sufletul sa se separe in mod nenatural, rezultatul fiind afectarea karmei atat pentru pacient, cat si pentru medic. Alti hindusi considera ca sinuciderea asistata nu poate fi permisa deoarece incalca invatatura ahimsa (a nu face rau). Cu toate acestea, unii hindusii vad in ajutarea unei persoane sa termine o viata plina de suferinta o fapta buna si indeplinirea unei obligatii morale.


Hinduismul este mai putin interesat decat filozofii occidentali de conceptele de "bine" si "rau", ci se concentreaza mai mult pe consecintele faptelor din timpul vietii. Uciderea (eutanasia, crima, sinuciderea) intervine in cursul firesc al sufletului catre eliberare si afecteaza in mod negativ karma ucigasului, deoarece reprezinta o incalcare a principiului non-violentei. Cand sufletul se va reincarna in alt trup fizic, va suferi ca si in viata anterioara, deoarece va avea acceasi karma. Acelasi argument sugereaza ca mentinerea vietii unei persoane in mod artificial, cu ajutorul aparatelor, este un pacat, insa nu si in cazul in care aceasta reprezinta doar o incercare temporara de vindecare.


Religia musulmana se opune eutanasiei deoarece considera ca viata este sfanta, fiind data de Allah. Numai Allah poate hotari cat traieste fiecare om, deci nimeni nu poate interveni in aceasta decizie. Eutanasia si sinuciderea nu sunt incluse printre motivele pentru care uciderea este permisa in Islam.


In traditia iudaica, prezervarea vietii reprezinta o valoare morala suprema si orice act menit sa scurteze viata este interzis. Viata are o valoare inestimabila indiferent de durata si calitatea sa. Sa scutesti pe altcineva sau pe tine insuti de suferinta nu este un motiv ca sa ucizi. Iudaismul interzice eutanasia activa, pe care o considera crima si nu accepta nici o exceptie de la aceasta regula, chiar daca persoana in cauza vrea sa moara. Scurtarea vietii este un pacat chiar daca moartea unei persoane este oricum foarte aproape, deoarece fiecare moment al vietii are aceeasi valoare cu multi ani de viata.


In ceea ce priveste eutanasia pasiva, legea iudaica spune ca medicii au obligatia de a face tot ce este posibil pentru a salva viata unui pacient, chiar daca acesta nu o doreste. Exista totusi o limita in datoria de a mentine o persoana in viata. Daca viata pacientului este pe sfarsit si are dureri insuportabile medicul nu trebuie sa ii pricinuiasca si mai multa suferinta prelungindu-i agonia. Daca exista un impediment in procesul natural al mortii (aparatura medicala, de exemplu) si acesta este singurul motiv pentru care pacientul se mai afla in viata, legea permite ca acel lucru sa fie indepartat.


Majoritatea sustinatorilor eutanasiei nu detin aceste convingeri religioase, sau, cel putin, nu doresc ca acestea sa ii impiedice sa ia hotarari in ceea ce priveste viata si, implicit, moartea.


Exista numeroase motive pentru care eutanasia nu ar trebui sa fie acceptata legal. Argumentul etic central al sustinatorilor eutanasiei voluntare este acela ca respectul pentru orice persoana ar trebui sa impuna, in mod automat, respectul pentru alegerile pe care aceasta le face. Acest argument se afla in legatura directa cu conceptul de autonomie si autocontrol. Oamenii iau, in general, deciziile importante privitoare la viata lor in concordanta cu modul in care vor sa-si desfasoare viata. Exercitandu-si autonomia, ei isi asuma responsabilitatea pentru propria viata si, implicit pentru modul in care vor sa moara. Majoritatea motivelor de ingrijorare a oamenilor in fata mortii tin mai putin de teama de suferinta, cat de dorinta de a muri fara sa-si piarda demnitatea si controlul asupra propriei vieti. Sunt de acord ca, traind intr-o societate libera oamenii au dreptul de a lua propriile decizii, insa, tocmai pentru ca traim intr-o societate, trebuie sa ne incadram regulilor pe care aceasta le impune, in masura in care nu incalca drepturile cetatenilor. Iar "a muri" nu este (si nici nu ar trebui sa fie) un drept. Nici o persoana nu decide sa se sinucida in izolare. Numerosi oameni din jurul sau vor fi afectati, intr-o masura mai mica sau mai mare, de aceasta decizie: familia si prietenii care raman in urma, precum si staff-ul medical implicat. In concluzie, indiferent de statusul autonomiei, aceasta nu ar trebui sa fie absoluta si nu ar trebui sa faca abstractie de ilegalitatea luarii unei vieti. In plus, respectul fata de autonomia unei persoane ar trebui sa urmeze standarde mai inalte decat simpla dorinta a individului. Apelarea la autonomie, ca inalt principiu etic, pentru a justifica un act ce aboleste viata este profund contradictoriu. Daca dreptul la sinuciderea asistata devine legal bazandu-se pe autonomia persoanei, atunci nu mai exista nici un motiv logic pentru care aceasta practica sa fie restrictionata doar la cazurile in care bolnavii se afla in faza terminala a bolii. De ce nu ar fi acceptata cererea de eutanasie si din partea unui bolnav cronic ce nu este pe moarte sau a unuia care sufera de o boala psihica, si nu fizica? Cu toate acestea, legea prevede ca pacientii au dreptul de a refuza orice tratament medical. Un medic ce trateaza un pacient care nu doreste acest lucru poate fi acuzat de abuz.


Un alt argument il reprezinta faptul ca rareori cererile de eutanasie voluntara sunt libere si voluntare. Un pacient care sufera de o boala aflata in faza terminala este extrem de vulnerabil. Acesta poate suferi de teama de viitor si de efectele pe care boala sa le are asupra celor din jurul sau. Astfel, el nu poate fi in totalitate obiectiv fata de starea in care se afla. In general, acesti bolnavi sufera de depresie sau de un sentiment de inutilitate, ceea ce le afecteaza discernamantul. Capacitatea lor de decizie poate fi de asemenea influentata de dementa sau de simptome tulburatoare, care, cu tratamentul adecvat, pot fi inlaturate. Aceste persoane, dar mai ales batranii simt ca sunt o povara pentru rudele lor si pentru societate din cauza costurilor pe care le implica ingrijirea lor. Acesta poate fi unul din motivele pentru care se simt obligati sa ceara eutanasia in mod "voluntar". Cererea de sinucidere asistata este mai mult un strigat de ajutor. Oamenii aflati in aceasta situatie au nevoie sa auda ca sunt apreciati si iubiti si ca bunastarea lor vine pe primul plan, chiar daca necesita investitii mari de timp si bani. Ei pot fi ajutati prin consiliere, asistenta si oferirea unor alternative pozitive la problemele cu care se confrunta. Tentativele de suicid sunt, in general trecatoare. Studiile efectuate arata ca din cei care incearca sa-si ia viata si sunt impiedicati, mai putin de 4% repeta aceasta tentativa in urmatorii 5 ani; mai putin de 11% se vor sinucide in urmatorii 35 de ani.


In multe cazuri, oamenii care sufera de boli grave sau infirmitati nu sunt bine informati in legatura cu starea lor de sanatate si perspectivele pe care le au. Asadar, nu ne putem astepta ca acestia sa ia decizia de a apela la sinuciderea asistata in mod rational. De multe ori, pacientilor le pot fi oferite informatii neclare sau care ii induc in eroare despre sansele pe care le au sau cat timp mai au de trait, deoarece cadrele medicale nu pot stii cu siguranta aceste lucruri sau se pot insela. Acestia pot oferi informatii absolut sigure in aceste directii abia in momentul cand moartea unui pacient este atat de apropiata incat eutanasia nu ar face mare diferenta.


Sustinatorii legalizarii sinuciderii asistate sustin ca bolnavii cronici sau invalizi sunt capabili sa ia decizia de a se sinucide, dar nu toti sunt capabili din punct de vedere fizic sa puna in practica aceasta decizie. In realitate, asemenea cazuri sunt rare. Marea majoritate a persoanelor aflate in aceasta situatie sunt perfect capabile sa-si ia viata prin aceleasi metode folosite de oricare alt individ. Multi dintre cei a caror conditie fizica ii impiedica sa se sinucida fara ajutorul altcuiva, sunt de asemenea incapabili sa hotarasca singuri ca vor sa moara (de exemplu cei aflati in coma). Unii pacienti lasa testamente sau alte documente in care isi exprima dorinta de a fi eutanasiati, stipuland si conditiile in care ar trebui aplicata aceasta masura.


Legalizarea eutanasiei voluntare ar duce, inevitabil, la eutanasia involutara. Daca devine legal ca bolnavii cronici in deplinatatea facultatilor mentale sa apeleze la sinuciderea asistata, de ce nu le-ar fi acordat acelasi drept si celor care nu sunt capabili sa ia singuri aceasta hotarare (bolnavii mental, persoanele cu hadicap psihic sau persoanele senile)? Este de la sine inteles ca altcineva ar hotari pentru cei aflati in aceasta situatie, dar oare deciziile ar fi luate in beneficiul pacientilor? Cum ar putea fi identificate si mai ales evitate abuzurile? O mostenire consistenta, eliberarea de "povara" pe care o reprezinta bolnavul, reducerea costurilor spitalelor etc pot fi tot atatea motive pentru care eutanasia ar putea deveni o optiune.


In Olanda, jumatate din cazurile de eutanasie sunt acum nonvoluntare si printre problemele pentru care sinuciderea asistata este legala au fost incluse: bolile mentale, dizabilitatile permanente si chiar batranetea.


In plus, ar fi destul de dificil sa se faca diferenta intre uciderea unor persoane bolnave sau cu dizabilitati si sinuciderea asistata. Diferenta intre crima si sinucidere asistata depinde de intentie si alti factori care sunt greu de demonstrat cu certitudine. Luand in considerare si faptul ca sinuciderea asistata s-ar aplica numai in cazurile mai sus amintite, s-ar putea concluziona ca oamenii care sufera de boli cronice sau invaliditati severe nu ar beneficia de protectia vietii in egala masura cu ceilalti cetateni, ceea ce reprezinta o incalcare a drepturilor fundamentale ale omului. Declaratia Universala a Drepturilor Omului stipuleaza ca "fiecare om are dreptul la viata, libertate si securitate personala."


Datorita progreselor din domeniul medicinei, eutanasia voluntara nu este necesara in cazul pacientilor care sufera de dureri atroce, deoarece pot beneficia de calmante si asistenta medicala corespunzatoare, ce le poate alina suferinta. Legalizarea eutanasiei ar submina cercetarile intreprinse in medicina.


Un aspect important al dezbaterii problemei eutanasiei il reprezinta participarea medicului in acest act. Medicina este o profesie care se conduce dupa anumite reguli interne. Orice actiune care violeaza aceste valori interne vine in contra integritatii profesionale a medicilor. Codurile etice ale medicinei traditionale nu au aprobat niciodata eutanasia, chiar daca aceasta face recurs la compasiune. Codul International al Eticii Profesionale, in varianta originala adoptata de Asociatia Mondiala a Medicilor in 1949 ca raspuns la Holocaustul nazist, declara ca "un medic trebuie sa tina intotdeauna prezenta obligatia de a prezerva viata umana de la nastere si pana la moarte". In Declaratia de la Marbella din 1992, Asociatia Mondiala a Medicilor a confirmat ca sinuciderea asistata nu este etica si trebuie condamnata de profesia de medic. Sectiunea C, art. 23 al Codului Deontologic afirma: "Medicul trebuie sa �ncerce reducerea suferin�ei bolnavului incurabil, asigur�nd demnitatea muribundului, dar �n nici un caz nu are dreptul sa-i provoace moartea �n mod deliberat, act ce constituie o crima, chiar daca a fost cerut insistent de un bolnav perfect constient."


Un ultim argument ar fi ca, desi practica eutanasiei ar putea parea justificabila in anumite cazuri, legalizarea ei ar avea efecte negative asupra societatii. Astfel, relatia medic-pacient ar fi denaturata, iar increderea in cadrele medicale subminata. In cazul batranilor si al persoanelor fara asigurare medicala, "dreptul de a muri" s-ar putea transforma cu usurinta in "datoria de a muri". In plus, legea are un puternic rol educativ pentru constiinta publica. Cand o practica devine legala, acceptate si larg raspandita in societate, cetatenii inceteaza sa i se mai impotriveasca.


Atat sustinatorii legalizarii eutanasiei, cat si cei care se opun acesteia, sunt de acord ca nu exista nici o relatie intre programul nazist de "eutanasie" si dezbaterea actuala a acestei probleme, deoarece nazistii au folosit termenul de eutanasie doar pentru a camufla crimele in masa. Toate victimele au murit involuntar, si nu exista nici un document care sa ateste ca un pacient aflat pe moarte a cerut sa fie ucis.


Ca o concluzie, problemele de sanatate nu pot fi rezolvate prin descotorosirea de cei bolnavi, ci infruntandu-le si cautand cele mai bune solutii, pastrand in minte datoria pe care o avem fata de semenii nostri care sufera. O data ce acceptam ca moartea este o rezolvare a problemelor oamenilor, va deveni din ce in mai greu sa impunem o limita, iar moartea va fi vazuta ca raspuns la tot mai multe probleme, cu motive tot mai putin intemeiate.

http://www.e-scoala.ro

 

[anuk]

Tunelul de lumină” dintre viaţă şi moarte şi-a găsit explicaţia ştiinţifică.

Un respectat specialist neurolog a pus bazele unei noi teorii convingătoare despre experienţele dintre viaţă şi moarte.

Experienţele dintre viaţă şi moarte

Gillian MacKenzie îşi aminteşte că a fost îngrijorată de starea copilului său nenăscut atunci când lumea din jurul ei a fost înghiţită de întuneric, cu excepţia unui singur punct luminos. Era conştientă că sarcina avea probleme şi că pierdea mult sânge în timpul acesteia, dar se simţea confortabil în acea lumină.

"Iniţial a fost un singur punct, iar apoi am observat că am fost târâtă spre el, acesta mărindu-se din ce în ce mai mult. Luminozitatea era atât de puternică, încât aveam senzaţia că mă aflu într-un tunel" a susţinut aceasta.

"Nu am simţit nicio frică atunci când mă aflam în tunel şi mă cufundam în lumină. Nu era un sentiment prea plăcut. Îl pot descrie doar ca pe un sentiment de transă", a continuat Gillian.

"Deodată am auzit o voce bărbătească ce striga: «Gill!». Era o voce foarte drăguţă şi m-am gândit: «O nu, mă aflu în faţa lui Dumnezeu şi eu nici măcar nu cred în El». M-a întrebat dacă ştiu cine este şi i-am răspuns: «Da, dar mi-e teamă că nu pot să îţi pronunţ numele». S-a dovedit că avea un simţ al umorului dezvoltat, deoarece a chicotit la auzul răspunsului meu" a reluat aceasta.

Experienţa lui Gillian s-a petrecut în urmă cu mulţi ani, înaintea apariţiei poveştilor despre experienţele dintre viaţă şi moarte. Şi în ziua de azi acea senzaţie pare reală pentru Gillian, care a suferit o hemoragie în timpul naşterii.

Nimeni nu poate şti cu siguranţă, dar cercetătorii consideră că aproximativ o persoană din zece va avea o experienţă între viaţă şi moarte, cel mai probabil în timpul unui stop cardiac.

În general vom vedea o lumină, vom merge printr-un tunel, ne vom întâlni cu o persoană dragă sau vom gravita deasupra corpului nostru, urmărind doctorii şi asistentele în încercarea de a ne resuscita.

Acele persoane care au trecut printr-o astfel de experienţă au descris acest eveniment ca pe o stare de bucurie şi cugetare ce i-a schimbat pentru tot restul vieţii.

Majoritatea persoanelor consideră că au avut o străfulgerare şi au aruncat o privire asupra vieţii de apoi. Deseori, această experienţă le întăreşte credinţa şi duce la dispariţia fricii faţă de moarte. Pentru aceşti oameni, întâmplările par reale, lucide şi preţioase.

Pentru ei ar putea veni ca un şoc vestea că un respectat neurolog american crede că poate explica în termeni fiziologici totate simptomele experienţelor dintre viaţă şi moarte. Aceste explicaţii vor infirma ideile conform cărora sufletele îşi părăsesc trupurile pentru a face o călătorie în viaţa de apoi şi pentru a se reîntoarce pe Pământ.

Un neurolog oferă explicaţia ştiinţifică

Kevin Nelson, profesor de neurologie la Universitatea din Kentucky, a studiat timp de 30 de ani experienţele dintre viaţă şi moarte.

În noua lui carte, acesta a explicat toate elementele unei experienţe dintre viaţă şi moarte, argumentul lui central implicând REM (mişcare rapidă a ochilor). În această fază a somnului se produc cele mai multe vise, în timp ce persoana care doarme are corpul paralizat, cu excepţia ochilor, a inimii şi a diafragmei - cea care controlează respiraţia.

Profesorul Nelson consideră că unii oameni sunt mai sensibili decât alţii la ceea ce se numeşte "intruziunea REM", moment în care paralizia ce însoţeşte REM are loc atunci când o persoană se află în starea de veghe şi este adesea însoţită de halucinaţii ce par reale.

Studiul condus de profesorul Nelson a examinat 55 de cazuri ale oamenilor ce au pretins că au avut parte de o experienţă între viaţă şi moarte. Dintre aceştia 60% au experimentat episoade anterioare de intruziune a REM, comparativ cu 24% dintre participanţi care au fost aleşi întâmplător.

"În loc să treacă direct de la starea de REM la starea de veghe, creierul persoanelor care susţin că au experienţe între viaţă şi moarte, tinde să combine cele două stări", explică profesorul. Acest fapt duce la poziţionarea subiectului într-o stare numită "la limita conştiinţei".

"Multe persoane trec prin această stare pentru numai câteva secunde sau minute, până să treacă la starea de REM sau starea de veghe. Aflat «la limita conştiinţei», paralizia, luminile, halucinaţiile şi momentul de visare sunt absolut normale. În timpul unei crize precum stopul cardiac, această stare ar putea explica ceea ce se cunoaşte sub numele de experienţă dintre viaţă şi moarte" a continuat Nelson.

În studiul său, profesorul a subliniat faptul că astfel de experienţe sunt întâlnite în cazul unor situaţii aflate la limita dintre viaţă şi moarte (exemplu fiind traumele sau stopul cardiac). Aceste episoade au în comun întreruperea circulaţiei sângelui către creier.

"În mod normal, 20% din sângele pompat de inimă ajunge la creier. Dacă fluxul sangvin este redus şi ajunge la o treime din cantitatea obişnuită, creierul rămâne activ până la 10, maxim 20 de secunde, după care îşi pierde cunoştinţa. Creierul nu suferă leziuni, chiar dacă fluxul sângelui rămâne scăzut pentru ore întregi", afirmă cercetătorul.

"Atunci când sângele este evacuat din zona capului, îmediat înainte de pierderea cunoştinţei, ţesutul care este cel mai afectat este retina, nu creierul. În momentul în care retina este afectată, apare senzaţia de întuneric care vine dinspre exterior spre interior, şi astfel se produce efectul de tunel" explică Nelson.

"Lumina de la capătul tunelului poate veni de la două surse diferite. Poate fi vorba de o lumină ambientală - lumina dintr-o cameră de spital, care ar putea fi singurul element recogniscibil în momentul în care sângele este drenat din creier. Ca alternativă, sistemul REM, care este cunoscut pentru activarea sistemului vizual, ar putea genera o lumină internă, care există doar în creier" a mai precizat profesorul.

"Partea creierului asociată cu experienţele din afara corpului, regiunea temporoparietală, se află lângă zona responsabilă cu senzatia de mişcare". Acest lucru ar putea explica de ce oamenii au senzaţia că se mişcă în timpul acestor experienţe.

"În mod normal, această porţiune a creierului nu este implicată în procesul REM, dar, în unele cazuri, acest sistem nu funcţionează corespunzător, iar în timpul tranziţiei către starea de REM creierul poate avea parte de unele senzaţii de mişcare" a adăugat Nelson.

Pentru a explica senzaţiile de eliberare a sufletului şi de părăsire a trupului, profesorul Nelson a făcut referire la un studiu efectuat de neurologul elveţian Olaf Blanke. Acesta, împreună cu echipa sa, a făcut o descoperire uimitoare în timp ce pregătea o femeie de 43 de ani pentru operaţie. Această femeie a suferit convulsii, iar chirurgul i-a aplicat o serie de impulsuri electrice asupra creierului, pentru a depista de unde vine problema.

Deodată, femeia, care era conştientă în timpul procedurii, a mentionat că a avut parte de o experienţă de părăsire a trupului şi s-a uitat în jos către ea. Atunci când curentul electric a fost întrerupt, aceasta s-a "reîntors" în corp.

"Senzaţia femeii de a se afla în afara corpului sau în interiorul lui putea fi modificată la fel de simplu ca activarea unui întrerupător pentru aprinderea sau stingerea unui bec" a precizat profesorul Nelson.

Sentimentul de beatitudine ar putea fi explicat de sistemul de recompensare a creierului. În timpul unor momente de criză, corpul elimină o serie de substanţe chimice care provoacă un sentiment de relaxare şi bunăstare.

Dacă în timpul unei partide de vânătoare, grupul era încolţit de un animal de pradă, iar oamenii erau siguri că vor fi omorâţi, ar fi avut mai multe şanse dacă unul dintre aceştia ar fi rămas în urmă fără să se lupte, pentru a-i salva pe ceilalţi. Prădătorul ar petrece timpul şi energia pe un singur om, astfel fiind mai uşor pentru restul grupului să scape.

În timpul experienţei dintre viaţă şi moarte, Gillian MacKenzie şi-a întâlnit bunicul care murise în urmă cu doi ani. Aceasta i-a spus că a născut un băiat - lucru corect, dar pe care nu ar fi avut de unde să îl ştie - şi a avut senzaţia că îşi părăseşte corpul, că pluteşte deasupra lui şi că vede doctorii şi asistentele cum o operează.

De asemenea, aceasta a menţionat că a plutit şi deasupra soţului ei, Hamish, pe care l-a urmat pe coridoarele spitalului, văzând cum acesta îi dă un telefon mamei ei.

"Nu eram speriată, dar îmi doream să îl pot anunţa pe Hamish că totul va fi bine şi că voi reveni într-un fel înapoi în corp" a explicat Gillian.

"I-am spus bunicului că trebuie să îl părăsesc şi să mă reîntorc să am grijă de copil şi de soţ, dar el m-a avertizat că trebuie să am argumente puternice pentru a avea voie să mă întorc în corp", a continuat Gillian.

În timpul acestui episod, Gillian a retrăit diferite momente din trecut, atât bune, cât şi rele, şi s-a reîntors cu o percepţie diferită asupra propriei vieţi. De exemplu, ea nu a iertat-o niciodată pe mama ei pentru faptul că a lăsat-o la internat şi îşi aduce aminte că a plâns atunci când aceasta a plecat.

"Retrăind aceste momente, am realizat că a fost foarte greu şi pentru ea să mă vadă plângând, dar nu i s-a permis să privească în urmă. Am înţeles mai bine această situaţie şi i-am spus bunicului că ar trebui să mă întorc pentru împărtăşi această nouă viziune asupra problemelor şi pentru a-i ajuta astfel şi pe ceilalţi. După care am revenit", a explicat Gillian.

În anii care au urmat, Gillian a devenit consilier. "Înaintea aceastei experienţe eram intolerantă cu oamenii, dar m-am schimbat şi am devenit un alt om".

"Poţi veni cu o explicaţie raţională legată de acest gen de experienţă, dar ar fi în zadar. Pentru noi aceste episoade sunt reale şi au un efect profund asupra noastră şi a modului în care ne trăim viaţa după aceea. În urma acestei experienţe mi-a dispărut orice frică pe care ar fi trebuit să o am în legătură cu moartea mea şi consider că acest fapt m-a transformat într-o persoană mai bună. Le poţi numi halucinaţii, dacă vrei, dar ele sunt parte din realitatea noastră" a precizat Gillian.

Este negată existenţa lui Dumnezeu de explicaţia ştiinţifică a acestui fenomen?

Profesorul Nelson a menţionat că nu intenţionează să nege existenţa lui Dumnezeu sau să diminueze importanţa experienţelor de acest gen.

"Există o schismă tot mai mare între persoanele care cred că Dumnezeu este un anacronism şi consideră că toate experienţele spirituale sunt o iluzie periculoasă, şi cei care spun că religia stă la baza vieţii lor" explică Nelson.

"Am considerat că ar fi indicat ca un neurolog să încerce să explice natura experienţelor spirituale, nu să aducă teorii false. Tratez cu foarte mare respect acest tip de experienţe, deoarece ele sunt foarte importante pentru cei care le-au avut. Acestea pot fi considerate cele mai influente experienţe pe care ar fi putut să le aibă vreodată" continuă profesorul.

"Aşadar trebuie să încerc să explic în termeni fiziologici cauzele şi modurile în care se produc aceste experienţe, dar aş putea demonstra că nu se află în contradicţie cu credinţa oamenilor în Dumnezeu, pentru cei religioşi" a declarat acesta.

"În fond, cine poate spune că acest mecanism nu a fost creat de Dumnezeu tocmai pentru a oferi oamenilor un confort atunci când aceştia au nevoie de el - momentul când se apropie de moarte?", încheie profesorul neurolog Kevin Nelson.



http://www.descopera.ro

 

[bodo]

Cum sa te toace maruntel, sau sa te transforme in intr-un ingrasamant sau sa te haleasca dupa ce-o mierlesti? Cititi si minunati-va!!!
Cele mai bizare ritualuri de înmormântare


Moartea este - şi a fost mereu - o ameninţare universală, iar majoritatea oamenilor cred într-o putere divină şi într-o existenţă, de un fel sau altul, chiar după moarte, numărul superstiţiilor a tot crescut în jurul acestei teme. Aşa se face că, încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au vrut să marcheze cumva trecerea spre lumea cealaltă, iar uneori se străduiesc s-o facă în moduri cât mai originale şi mai extravagante.

A trecut mult timp de când omul trăia în comuniune totală cu natura, iar ideea de înmormântare nu exista, urmând ca decedatul să putrezească în locul unde "i-a sunat ceasul". (Desigur, asta doar în cazul în care tribul din care făcea parte nu era cumva canibal.) Cu timpul, însă, odată cu evoluţia omenirii, obiceiul îngropării a început să îşi facă simţită prezenţa şi, aşa cum era de aşteptat, într-o perioadă lungă de mii de ani, numărul superstiţiilor nu putea decât să crească.

Se pare că obiceiul a luat fiinţă în Epoca de Piatră. Nu s-a aflat dacă a venit ca o metodă de siguranţă sau din motive de sănătate dar, conform opiniei unor arheologi care au găsit un mormânt vechi de cel puţin 350.000 de ani, pe teritoriul actualei Spanii, oamenii din acea perioadă aveau o concepţie despre viaţa de apoi, considerând că mortul va avea nevoie de obiectele sale şi acolo; ( o intalnim destul de fregvent si azi, sa fim seriosi ) sau poate că, pur şi simplu, în concepţia lor, Raiul era neterminat.

La scurt timp după aceea, s-au născut alte idei, precum cea a hainelor de moarte. Se pare că strămoşii noştri considerau că dacă mortul avea haine noi, spiritele rele nu îi mai recunoşteau sufletul, lăsându-l să treacă în linişte spre lumea veşnică. Din acest punct, obiceiurile funerare au început să se tot dezvolte. Oamenii au căpătat preferinţe în ceea ce priveşte locul şi modul în care vor face trecerea spre tărâmul celălalt.

Nu peste tot se practica îngroparea. În urma cu aproape 4.000 de ani, în Asia, adepţii zoroastrismului, o religie veche caracterizată printr-o concepţie dualistă asupra lumii şi prin opoziţia dintre bine şi rău, practicau ritualul Dakhma Nashini (distrugerea completă a trupului mort). Considerând cadavrele ca fiind malefice, ritualul zoroastrienilor presupunea ca nimeni, în afară de cei însărcinaţi special cu îndatorirea de a le căra, să nu le atingă. La rândul lor, aceşti oameni erau obligaţi să trăiască în afara oraşelor şi să nu aibă contact cu restul populaţiei. Corpul neînsufleţit era spălat cu urina unui taur alb, iar în cazul în care un membru al familiei îl atingea, nefericitul în cauză era nevoit să facă baie în urină şi chiar să soarbă din ea pentru a se purifica.

În această zonă nu se practicau înmormântări, cadavrele fiind ridicate pe movile sau platforme şi lăsate să fie devorate de vulturi.

O practică asemănătoare se întâlnea, într-o perioadă relativ apropiată secolului nostru, la indienii Choctaw din America de Nord, care obişnuiau să usuce corpurile decedaţilor ridicându-le pe stâlpi sau în copaci, pentru a permite naturii să le descompună. Când nu mai rămâneau decât oasele, acestea erau curăţate şi îngropate.

Cu secole în urmă, vikingii au transformat ritualul înmormântării într-un adevărat eveniment extravagant, cu sicrie destul de mari pentru a încăpea nu doar decedatul, ci şi tot ce se considera a fi necesar pe tărâmul de dincolo. Tot la aceste populaţii, persoanele importante aveau parte de o incinerare somptuoasă care includea toate posesiunile. În această categorie intrau: caii, corăbiile şi chiar oameni vii.

Vechii egipteni considerau că viaţa de apoi este asemănătoare cu cea de pe Pământ şi, prin urmare, corpul trebuie păstrat cât mai bine. Practica mumificării, însă, era răspândită doar în rândul oamenilor înstăriţi, căci doar ei erau consideraţi demni de a-şi păstra corpurile într-o viaţă viitoare. Şi pentru că, odată ajunşi la destinaţie, decedaţii nu s-ar fi putut descurca singuri, majoritatea îşi luau cu ei servitorii, închizându-i în mormânt. Cu toate acestea, uneori mumiile nu erau îngropate timp ani întregi, fiind folosite ca garanţie pentru împrumuturi.

Obiceiuri stranii de ieri şi de azi

Desigur că moartea este unul din cele mai triste lucruri, dar, poate tocmai din acestă cauză, în istoria omenirii au existat, asociate cu ea, ritualuri duse la extrem, unele care, acum, par hilare, iar altele - înspăimântătoare.

De exemplu, la romani ritualul funebru presupunea ca bărbatul cel mai în vârstă al familiei să stea lângă patul de moarte al părintelui său, pentru a fi pregătit să-i inhaleze ultima suflare.

Perşii, sirienii şi babilonienii, pe de altă parte, aveau obiceiul să facă un fel de lumânări uriaşe din trupurile decedaţilor. Ei păstrau corpurile în borcane uriaşe pline cu ceară sau miere.

Mult mai macabru pare, în lumina concepţiilor occidentale moderne, obiceiul unor haitieni de a-şi afuma morţii şi de a-i atârna de pereţii caselor, ca ornamente.

Thailandezii preferau incinerarea, însă în cazul familiilor regale, succesorul la tron era mai puţin norocos: el trebuia să caute, prin cenuşa predecesorului său, bucăţi de oase pe care să le păstreze drept talismane.

Despre locuitorii Indiei se zvoneşte că ar fi avut anumite practici legate de ritualul funebru pe care autoritatea britanică colonială, oripilată le-a interzis. Unii hinduşi menţineau un obicei numit suttee, care presupunea ca, odată cu incinerarea mortului, să aibă loc şi cea a văduvei sale.

Despre cartaginezi se spune că îşi mâncau morţii. Membrii unei familii aveau angajamentul sacru de a-şi "consuma" ruda decedată. Şi chiar şi azi, încă mai există zvonuri - ce-i drept, neconfirmate -, cum că obiceiul canibalismului ritualic nu ar fi dispărut de tot.

Un ritual funerar ciudat, contemporan, este, "înmormântarea" tibetană cerească. Acesta presupune ca trupul să fie tăiat în bucăţele mici, iar oasele sfărâmate pentru ca apoi să fie amestecate cu carnea mărunţită, nişte orz şi grăsime de iac, preparându-se astfel o "gustare" pentru vulturi. Din moment ce 80% din tibetani aleg să îşi găsească sfârşitul mărunţiţi şi agăţaţi pe o stâncă, în Asia există peste 1.000 de astfel de locuri.

Înmormântarea eco - stil contemporan

Pentru alţi iubitori ai mediului, mai există şi alte metode, precum cea a transformării rămăşiţelor pământeşti în îngrăşământ. Compostoriumul este un fel de "crematoriu" ecologic, unde cadavrul este introdus şi curăţat de toate lucrurile dăunătoare mediului, iar apoi este amestecat cu resturi vegetale, urmând ca, în aproximativ şase luni, să se transforme în îngrăşământ.

În Suedia, biologul Susanne Wiigh-Masak a inventat o metodă mai avansată a unei înmormântări ecologice. Procedura sa presupune congelarea corpului la minus 18 grade Celsius, iar apoi intoducerea acestuia în azot lichid şi expus unor vibraţii care îl vor transforma într-o pulbere. Într-o camera vidată se va evapora apa şi se vor înlătura orice alte rămăşiţe non-organice acumulate de-a lungul vieţii. Praful omenesc va fi, apoi, îngropat într-un sicriu biodegradabil.

Aşadar, de-a lungul timpului, oamenii au păstrat doar o parte din cutumele de altă dată, inventând, însă, concomitent, noi obiceiuri funerare. În mare parte, ceea ce îi mulţumea pe strămoşii noştri este încă destul de bun şi pentru noi. Aşa se face că majoritatea oamenilor preferă, pentru înmormântare, lucruri de bază, ca de exemplu sicriul simplu din lemn subţire, care poate fi cumpărat de la orice furnizor de servicii funerare.

Cu toate acestea, există şi oameni "mofturoşi", cărora cei 100 de ani, cât îi ia unui coşciug din lemn masiv să se descompună, li se par puţini. Pentru aceştia, există alternativa sicriului din beton sau chiar a celui căptuşit cu acelaşi material din care se produc căştile folosite în fotbalul american şi care pot rezista aproximativ 500 de ani.

Desigur, pentru cei cu un buget limitat, unele companii din Canada şi Statele Unite închiriază sicrie. Deşi poate părea de prost-gust, agenţia ne asigură că ele sunt căptuşite cu o foaie din lemn de pin sau furnir, pentru uz individual.

Dar, pentru că numai în Statele Unite sunt arşi sau îngropaţi un milion şi jumătate de metri cubi de lemn masiv, în fiecare an, şi se folosesc în scopuri funerare o sută de mii de tone de oţel, trei mii de tone de cupru şi bronz, peste un milion şi jumătate de tone de beton armat şi aproape două sute de mii de litri de lichid de îmbălsămare anual, din ce în ce mai mulţi oameni optează pentru înmormântări "eco". În Australia, Elveţia şi Noua Zeelandă există posibilitatea achiziţionări unor coşciuge din carton. Se spune că versiunea elveţiană poate suporta până la 220 de kg, în timp ce modelului australian îi este interzis prin lege să depăşească limita de 110 kg.

Sicriul meu e mai cool decât al tău

Dar, dacă defunctul nu a fost interesat de efectele pe termen lung, ci mai curând de impactul de moment, atunci cu siguranţă sicriul său trebuie să fie unul personalizat. De exemplu, iubitorii de fotbal pot opta pentru unul pictat în culorile echipei favorite sau îşi pot imprima chiar emblema acesteia. Formaţia rock KISS şi-au lansat pe piaţă propriul model de sicriu, care are pe el logo-ul şi o poză cu trupa, special pentru fanii lor.

În cazul în care aceste modele nu sunt destul de personale, o organizaţie din Australia, numită Arta Vieţii (LifeArt), fondată în 2004, promovează coşciuge personalizate la comandă, sau chiar unele albe, pe care fiecare doritor să se poată semna sau să scrie un mesaj de adio.

Poate părea greu de crezut, dar sunt şi cazuri excepţionale în care nici măcar acest tip de sicriu nu este pe gustul pretenţioasei familii a decedatului. Pentru aceşti oameni, câteva companii din Ghana produc sicrie-fantezie de toate mărimile şi formele. Oamenii de aici cred că, murind, trec într-o altă existenţă, iar sicriele ar trebui să exprime o trăsătură de caracter sau situaţia lor profesionala. Astfel, oamenii înstăriţi din Ghana sunt îngropaţi în coşciuge care reproduc maşini luxuoase sau avioane.

Nevoia oamenilor de a fi diferiţi chiar şi după ce s-au stins din viaţă se reflectă şi în preferinţele privind împrăştierea cenuşii.

Pentru că au existat cereri, o companie americană din Florida comercializează baloane cu aer cald, biodegradabile, în care se poate pune cenuşa răposatului amestecată cu puţin sclipici; ajuns la o anumită altitudine, balonul va exploda, lansând astfel rămăşiţele mortului în atmosferă.

Firmele de pompe funebre din Marea Britanie au inclus printre serviciile lor împrăştierea cenuşii prin artificii sau încorporarea ei la rădăcina unui bonsai. În cazul în care mai mulţi membrii ai familiei vor să păstreze "o parte" din defunct, cenuşa poate fi pusă în mai multe ghivece.

Nici cei din California nu se lasă mai prejos. Fundaţia Celestis poate trimite şapte grame din cenuşă pe orbită, pentru un preţ accesibil. Familia este invitată la lansare şi poate lua acasă un DVD cu filmarea.

Lista cu servicii inedite continuă cu încapsularea cenuşii în ornamente de sticlă, tablouri, sculpturi ceramice sau chiar în cerneluri pentru tatuaje comemorative.

Iar dacă cenuşa mortuară poate fi folosită în confecţionarea a diferite obiecte, atunci trebuie să ştiţi că o firmă americană este dispusă să fabrice şi mobilier funerar, adică să transforme orice coşciug într-o măsuţă, cabină telefonică sau şifonier.

Pentru încheierea acestei liste de practici aflate la limita dintre macabru şi ridicol, am păstrat evenimentul anual din Houstonville, SUA. Aici, în fiecare iunie, locuitorii oraşului se întrec într-o cursă de sicrie, pentru marele premiu în valoare de 300 de dolari. Fiecare sicriu-vehicul are un echipaj format din 3 membri: "pilotul" şi alte două persoane care îl împing. Evenimentul se încheie cu o paradă a celor mai inedite "recipiente" funerare.

Într-o lume în care goana după senzaţional şi originalitate este acerbă, aceste metode de celebrare a riturilor funebre ne oferă, dacă nu o alternativă la obiceiul tradiţional, măcar un subiect la care să nu ne mai gândim cu atâta teamă.

http://www.descopera.ro/cultura/8265711-cele-mai-bizare-ritualuri-de-inmormantare

 

[Angela74]

Dupa ce am citit 'experiente divine' de la crestinism, daca as fi putut pune o intrebare direct persoanei in cauza ,as fi cerut lamuriri asupra 'locuintei mortilor' si daca pomana sau pomenirea mortilor, obicei stravechi, prezent la mai toate popoarele, poate ajuta acele suflete.
In mintea mea pomana nu se limiteaza in a darui lucruri materiale, dar si a face rugaciuni pt cei de dincolo.

Obiceiuri pagâne in tradiția creștină - Pomana

Incapacitatea de a înțelege și de a explica marea trecere, moartea, a fost motivul apariției a numeroase rituri și ritualuri funerare. Acestea s-au păstrat aproape neschimbate din cele mai vechi timpuri până în prezent, fapt explicat prin credința că orice abatere de la vechile tipare ar duce la pierderea eficenței. Cultura populară este cea care conservă încă, prin ritualul de inmormântare, în repertoriul activ sau cel pasiv, formele străvechi.

La origini ritualurile funerare sunt împletite cu ritualurile de fertilitate, noteaza Eliade. Solidaritatea morților cu fertilitatea și agricultura este și mai evidentă atunci când studiem sărbătorile sau divinitățile în legătură cu aceste două scenarii culturale. De cele mai multe ori o divinitate a fertilității devine și zeitate funerară. Agricultura, ca tehnică a fertilității, a vieții care se reproduce intâlnește lumea morților prin solidaritatea cu pământul; morții, ca și semințele, sunt îngropați, pătrund în dimensiunea htonică doar lor accesibilă. Asemenea grăunțelor îngropate, morții așteaptă revenirea lor la viaţă sub o nouă formă. De aceea ei se apropie de cei vii mai ales în momentele de maximă vitalitate a colectivității, adică la serbarile zise ale fertilității, când forţele dătătoare de viață ale naturii și ale grupului uman sunt evocate, dezlănțuite, exacerbate prin rituri și prin belşug.
Ospățul colectiv, pomana, reprezintă această concentrație de energie vitală și este indispensabil atât la serbările agricole cât și la pomenirea morților. În trecut, şi în unele locuri chiar şi astăzi, ospețele aveau loc chiar lângă mormânt, pentru ca defunctul să se poata ospăta din prea-plinul vital dezlanțuit.

De ex la popoarele nordice Jul-ul (Crăciunul) era o sărbătoare a morților și totodata o celebrare a vietii. De Jul adesea se fac nunți, au loc ospețe și se îngrijesc mormintele.

Morții se întorc în acele zile să ia parte la riturile de fertilitate ale celor vii. În limba noastra "a pomeni" însemna, la origine, a trezi (de unde și expresia somn nepomenit - de netrezit). în acesta sferă de înţelesuri trebuie încadrat și obiceiul pomenii funerare. Iniţial acest act era legat de trezirea periodică a celor morți, de revenirea lor în lumea alba, în lumea vie. Hrana era, mai ales, pentru îmbunarea lor precum și pentru revigorarea duhurilor dispărute. Alimente frecvent întâlnite în preparatele specifice pomenii sunt laptele și mierea, ce au caracter de "aliment al vietii" în mitologiile străvechi.

Dacă morții au nevoie de exuberanta vitală nu este mai puțin adevărat că și cei vii au nevoie de ei pentru a le apăra semănăturile și pentru a le ocroti recoltele. Lor li se adresează plugarul pentru a-i binecuvânta și sprijini munca. Hipocrat ne spune că sufletele celor morți fac să creasca și să rodeasca semintele; vânturile (adica sufletele morților) dau viaţă plantelor și tuturor lucrurilor. în Arabia, ultimul snop, numit "bătrânul", secerat de insuşi stăpânul lanului, este aşezat într-un mormânt și îngropat cu rugăciuni prin care se cere că "grâul să renască din moarte la viaţă". În timpul semănatului finlandezii îngropapă în pământ oseminte sau obiecte ce au aparţinut morților.

Nu este de mirare că aceste obiceiuri nu au fost lesne abandonate la apariția creștinismului; legătura oamenilor cu pământul și cu stramoșii este mult mai puternica decât noua religie. În timp oamenii îmbrățişează noua doctrină, dar obiceiurile ramân.

În creştinism pomana este rezultatul noțiunii morale a darului și a sacrificiului pentru altul. Deşi intră sub paradigma darului, pomana rămâne o masă rituala și nu doar un sacrificiu, o donație. Participanții la masa ceremonială sunt părtași la aceeași manifestare a sacrului ca și practicanții păgâni.
Sunt rânduite, după decizia bisericii, mai multe pomeni:
- La 3 zile după deces are loc pomana uşurării sufletului care se înalță în lumea de dincolo, și prima prezentare la tronul Tatălui ceresc.
- La 9 zile când este prezentarea a doua a sufletului la Tatăl ceresc, însoţit de nouă cete îngereşti ce se roagă pentru el.
- La 40 de zile sufletul se prezintă pentru judecata particulară, judecată în care se hotărăște menirea lui până la judecata de apoi când se va prezenta cu trupul. Ziua a 40-a este şi ziua în care cel mort intră în comunitatea sufletelor rudeniilor.
În Moldova se practica pomana şi în a 20-a zi, ca jumătate a perioadei de 40 zile. Este indicată în Hrisovul lui Ştefan cel Mare dat în anul 1406 Mânăstirii Antonie Zografu.
Tot ca zile de pomenire individuala sunt parastasele la împlinirea a jumătate de an, un an, doi ani şi din an în an până la şapte ani pentru a demonstra dragostea celor vii faţă de morți.

Mai sunt specificate sărbători de pomenire comuna, numite Moşi. De fapt, moşii fac parte fie din categoria arhaică (Moşii de Rusalii, Moşii de Sânziene, Moşii de Sântilie, Sâmedru sau Crăciun), fie din categoria mitică creştinizată: Moşii de iarnă, de Joia Mare, Paşti, Sâmpetru, dintr-o categorie numită mixtă făcând parte Moşii de Ispas. De asemenea sărbătorile păgâne din preajma echinocțiilor şi a solstiţiilor au fost trasnformate în "moşi".

Mai Amintesc:
Moşii de Iarna - Pomană pentru drepţii Vechiului Testament, a celor care au murit pe neaşteptate sau fară pocăinţa necesara. Nu se pomenesc cei nebotezaţi. Moşii de Vară, Moşii de toamnă (specifici Greciei).
Mosii de Rusalii: Se dau de pomană colaci şi olcuţe cu lapte (din nou laptele, aliment dătător de viaţă). Pretutindeni în Bucovina, sâmbata înainte de Rusalii se numeşte Sâmbata Moşilor.
"În sâmbata Moşilor, cred românii din unele părţi ale Bucovinei că nu e bine că cineva să mănânce până nu dă mai întâi ceva de pomană, pentru că în această zi se cuminecă toţi morţii şi, dacă unul din neamul celor morţi mănâncă, atunci cei morţi din neamul său nu pot cumineca". (Simion Florea - Înmormantarea la români)

"Mai este de însemnat că tot la aceşti moşi ies economii la vii, pruni şi grâne, dar mai vârtos la pometele(1) ce produc poame şi bând, după proverbul poporului, 40 ori 44 de pahare de vin, varsă vin sau rachiu la buciumii de vie spre a rodi și inconjurand agrul(2) îl afumă cu râză(3) spre a fi ferit de rele, dând tot atunci de pomană colac, vin, rachiu etc." (Simion Florea - Înmormântarea la români)
Observăm iar îmbinarea agriculturii cu pomenirea morţilor.

Coliva.
Grâul fiert din care se compune coliva înseamna, după doctrina bisericii, parte moartea naturii umane și parte învierea morţilor. Crucea de pe coliva înseamna că raposatul a fost creştin. Miezul de nucă zi zahărul simbolizeaza frumuseţea şi îndulcirea vieţii eterne. Adevaratele origine a colivei datează din timpul Arhiepiscopului de Constantinopole Eudoxie şi a Împăratului Iulian Paravatul, adică secolul al patrulea. Subliniez aici importanta grâului ca simbol al renaşterii, al vieţii. Mai mult, folosirea mierii (zahărul a fost introdus recent) ca aliment viu.

Alte obiceiuri relative la pomană ce ilustreaza îmbinarea obiceiurilor păgâne cu cele creştine:
"De cu seara, când a doua zi avea a se înmormânta răposatul venea preotul şi se aduceau una sau mai multe oi sau berbeci, mai cu seamă negri, se făcea o groapă şi întorcând vitele către apus, răsărite fiind acum stelele, le lipea lumânâri de ceară prin coarne, le citea o rugăciune și apoi venind rânduiții, le tăia, punând să curgă sângele în groapa făcută înadins pentru aceasta, numita ara. Capul şi pielea se dă preotului, de unde a rămas apoi proverbul: a da pielea popii." (Simion Florea - Înmormantarea la români)
În unele părţi din Moldova se face comândarea(4) şi astăzi cum se facea în timpurile vechi. Din pricina lipsurilor materiale însă, mulţi au renunţat la acest obicei costisitor.

"când cineva dă de pomana, atât în decursul comândării cât şi de alta dată la un ţigan, trebuie să dea cu piciorul de pământ dacă-i da în mână, și aceasta ca pământul să-i fie martor ocular la pomană facută țiganului pentru că se zice că țiganul îi ia mirul și botezul si-l arunca în iad; iar dacă pământul este martor la pomană țiganului să zica că i-a făcut ca la un crestin. Ţiganul când vede că acela ce-l miluieşte dă cu piciorul în pământ refuza a lua din mână" (Simion Florea - Înmormântarea la români)

Vămile.
După răscoala îngerilor, când Dumnezeu îi alunga din cer, îngerii răi cad pe pământ. Dumnezeu văzând că pica prea mulţi a poruncit ca cei care nu au ajuns pe pământ să rămână acolo unde sunt. Cei care nu au ajuns pe pamant atârnă şi acum în aer. Din dorinţa de răzbunare ei se sfătuiesc să facă vămi și să opreasca sufletele oamenilor care călătoresc de pe pământ spre cer.
Unii spun că sunt 7 vami, alţii 9, alţii 12, alţii 24 iar după unii chiar 99. Cei mai mulţi români sunt de părere că sunt 24 de vămi.
Mai departe se numeşte: una vama furtului, alta a uciderii, alta a omorului, alta a beţiei, alta a fumatului, a minciunii, a învrăjbirii .. etc.
Cea mai de pe urmă şi totodata cea mai fioroasa şi periculoasă vamă se zice că este o punte foarte lungă, dar numai cât unghia de groasă ca şi muchia cuţitului de lată, care duce peste un iazar fară de fund şi întunecos în care se află tot felul de gângănii, unele mai urâte şi mai fioroase decât altele.
La vama de lângă puntea aceasta numită și puntea raiului e aşa de întuneric că nu se vede nici mâna, de aceea este foarte greu de trecut peste ea. Dacă sufletul celui decedat este foarte păcătos, cum pune piciorul pe dânsa decum pică în iazar și se duce în iad, iar dacă e nevinovat și drept ca lumina atunci scapă, trece mai departe şi se duce în rai. Celor mai multor suflete însă tocmai când se afla la mijlocul punţii acesteia și speră că sunt scăpaţi de pericolul cel mai mare, le iese inainte o mâță și îndărăt un caine. Mâța vrea numaidecât să îi dea jos în iazar iar câinele nu o lasa. În fine, soseşte un om și dacă sufletul trecator are vreo para la sine și i-o da, omul acela alunga mâța şi-l ajută să treaca puntea, dacă n-are cu ce plăti, atunci e pace de dânsul, căci omul îl lasă şi trebuie apoi să cadă în iazarul cel fară de fund.
De aici vine datina românilor de a pune mortului în mână o lumina de ceara şi un bănuţ lipit de dânsa, anume că avand și aprinzând lumina să vada pe unde are să se duca și plătind bănuţul omului sa-l treacă de cealaltă parte.
Un suflet vinovat poate scăpa de vama plătind cu un colac şi un ban dintre colacii şi banii ce s-au dat de pomană când i s-a dus corpul la groapă.
Dacă e păcătos și nici nu are cu ce plăti pe vameşi merge în iad. " (Simion Florea - Înmormântarea la români)

http://ubi-dubium-ibi-libertas.blogspot.com/2010/04/obiceiuri-pagane-in-traditia-crestina.html

 

[bodo]

Eu am considerat intodeaua ca pomenile nu sunt pentru cei mortzi, ci pentru cei ramasi aici. Mortu nu mai are nevoie de nimic, decat poate de amintirile noastre. Si daca vrei sa faci o pomana adevarata, sa fii tu cu sufletul impacat, fa-o celor cu adevarat amarati , batranilor sau copiilor. Restul sunt povesti...

 

[Angela74]

Sunt total de acord cu tine, bodo, ramane nedumerirea daca ii ajutam sau nu ,pe cei de dincolo si care ar fi intr-o stare de asteptare.Asta pt cine crede.

 

[anuk]

Sunt total de acord cu tine, bodo, ramane nedumerirea daca ii ajutam sau nu ,pe cei de dincolo si care ar fi intr-o stare de asteptare.Asta pt cine crede.

In ce sens sa-i ajuta ?
Eu cred ca tot ce facem dupa moartea unui individ tine de traditie ,vorba aia "cate bordeiuri , atatea obiceiuri."

 

[bodo]

Vom ramane vesnic cu nedumerirea asta. Pomenile le facem pentru cei de aici si pentru linistea noastra sufleteasca. Ne ajuta doar pe noi! Dar e totusi un mod de aducere aminte si nu e o chestie tocmai rea. Insa sa fie facuta pentru cei care au intr-adevar nevoie. Omul se agata de chestia asta si pe unii chiar ii ajuta sa treaca mai usor peste despartirea de cei dragi, considerand ca in modul asta mortul e multumit. Si Anuk, nu e doar chestie de traditie, unii pur si simplu cred ca in modul asta fac ceva pentru mort, sa fie el linistit si multumit pe lumea cealata . Totul e in mintea noastra... si mortu e mort de-a binelea .

 

[anuk]

Apropo de trecerea peste despartirea de cei dragi ,se spune ca trebuie sa nu te agiti si sa lasi omul sa moara in pace "sa nu-l intorci de la moarte ''.

Am gasit pe undeva urmatoarea "explicatie " :

„Procesul morţii prin el-însuşi nu este nimic altceva decât naşterea în lumea de materie subtilă, fiind analog procesului naşterii în lumea fizică. După separare, corpul din materie subtilă rămâne legat încă un anume timp de trupul fizic, printr-un fel de cordon ombilical. Această legătură este cu atât mai puţin solidă, cu cât fiinţa omenească ce vine să se nască în lumea de materie subtilă şi-a dezvoltat mai mult sufletul către lumea de materie subtilă, atunci când era încă pe Pământ.

- Cei care stau lângă muribund, să se păzească de a nu se lăsa prinşi de lamentaţii zgomotoase. Este posibil ca fiinţa din materia subtilă în curs de eliberare, sau chiar separată de rămăşiţele sale muritoare şi aflându-se încă lângă ele, să fie impresionată atunci de o manifestare prea vie a durerii şi deci, să audă şi să o resimtă. Şi dacă se întâmplă să fie cuprinsă de milă, sau dacă simte dorinţa de a spune cuvinte de consolare, această dorinţă unită cu necesitatea de a se exprima în mod inteligibil celor care îşi strigă durerea, să reînnoiască iarăşi în mod solid legăturile sale cu materia densă.

- O astfel de legătură se poate produce uşor atât timp cât corpul fizic nu este răcit complet şi cât mai persistă cordonul de legătură, care adesea, nu se rupe decât după mai multe săptămâni."


Pe undeva si pe mine ma chinuie gandul ca ar fi posibil ca dupa moartea mea sa "vad si aud" ce se intampla cu cei dragi mie si ca nu pot sa-i ajut la nevoie sau sa particip la bucuriile lor .Stiu ca pare absurd , lipsit de logica dar....

 

[manuela]

anuk ceea ce ai scris cred ca ti-o pot confirma ,mama mea stii ac a murit si am avut un vis sau ce o fi fost in care imi spunea ca mortii stiu tot ce se intampla si aud tot ce vb noi chiar si ce gandim,doar ca nu au voie si nu pot interveni,in acelasi timp am intrebato de pomeni si alte obiceiuri,si mi-a raspuns sa nu mai fac pt ca manii rau pe dumnezeu ,am avut o convorbire f lunga cu mama de dincolo.

 

[adrian_nicolae]

Un prieten care a murit , nu am fost la inmormantarea lui ....si mi s-a aratat in vis si m-a intrebat de ce nu am mers la inmormantare....

 

[bodo]

Totul e in mintea noastra. Te-ai gandit foarte mult la prietenul tau, probabil ai avut usoare regrete ca n-ai fost la inmoramntare si creerul a lucrat. La fel si Manu, probabil a avut o legatura f puterinca cu mama ei si o viseaza mai des, imaginandu-si ca e o forma de comunicare, care cred ca i-a prins bine pana la urma. Cunosc persoane care viseaza persoanele decedate destul de des. Eu nu visez moti, sau o fac foarte rar, chiar si cand e vorba de persoane f dragi. Si ca un fapt divers, cand a murit tata, mama isi impunea sa-l vieseze in fiecare seara, ii face bine treaba asta, sau asa credea ea. Un timp a functionat, se culca cu gandul doar la asta, durerea era f vie , la fel si amintirea lui. Intre timp , visele s-au mai rarit. Acum il viesaza destul de rar, si asta pentru ca inca se gandeste la el inainte de culcare. Mi-ar fi placut sa fie o forma de comunicare cu el, insa raman la parerea ca totul e in mintea noastra. Se poate sa ma insel, insa , cum mai spuneam pe aici, nimeni nu s-a intors de "dincolo", sa ne zica cum e , daca mortii ne vad si stiu tot ce facem sau daca s-a intalnit cu vreun cunoscut. E totusi bine sa ii visam pe cei dragi care nu mai sunt, ajuta.

 

[anuk]

Bodo, spui ca totul este in mintea noastra, si da , si nu. De regula , la mosii de peste an, dau de poamana celor in dificultate.Uneori ,nu ma uita in calendar , nu -mi amintessc ca-s mosii si nu ma pregatesc dar....dar cu o zi inaintea mosilor sau in noaptea premergatoare imi visez parintii apoi aflu ca-s mosii .Coincidente ?

 

[bodo]

Cred ca da. Subconstientul lucreaza.Nu stiai ca mosii sunt in ziua x, dar stiai ca se apropie si tot aveai o grija. Sunt atatia oameni morti , pentru care nu se fac pomeni, pentru ca nimeni nu-i preocupat de asta. Si mortii aia nu se mai rascoala si apar prin visele lor sa-i bantuie, pentru simplul motiv ca alora nici nu le pasa si nu se gandesc la ei. Majoritatea celor care viseaza des morti e convinsa ca asa comunica cu ei. S-ar putea sa fie si ceva legat de autosugestie. Ma pot insela, insa io nu am avut experiente de genul asta. Probabil si pentru ca am convingerea ca mortul e mort si gata.

 

[anuk]

Te inseli.

1 stiu ca siguranta ca pomeniule sa fac pt "linistea " noastra
2 nu ma bantuie parintii in visele mele
3 nu am griji ca se apropie mosii , am specificat , se intampala in situatiie cand nu-mi amintesc ca se apropie
4 da, subconstientul lucreaza dar tre sa aibe macar un element de sprijin.
5 nu sustin ca as comunica prin niciun canal cu mortii
6 treaca de la mine,posibil sa fie coincidente
7

 

[bodo]

Cum iti spuneam, e posibil sa ma insel. Insa nu am niciun argument solid care sa ma faca sa cred ca e ceva. Dar e timp, cine stie....

 

[anuk]

Nici eu n-am argumente solide , asa ca.... treaba este discutabila .

 

[manuela]

pt mine e doar o alta unealta a diavolului ca sa visam morti care cer etc pt a ne devia de la strada justa,asa noi facem pomeni ,cheltuim bani ,etc si sarsaila rade si bate din palme ca stie ca mai are putin si ne are sub control total