NOSTALGII
- Thread starter anuk
- Start date
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
TOPORASI
M Isanos
Cu sacu-i plin de banalitati s-a prezentat
si anul asta zana primavara,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parca-ar fi venit intaia oara.
Contrazicându-mă cu mine insumi si-n sfarsit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să vad ce flori au răsărit
în parcul vast si gol de langa noi.
De mult nu mă-ncercase asa dor
de viata si calcam nerabdatoare;
simteam cum se-nfioara sub picior
pamantul umed, fecundat de soare.
Copacii goi mi s-au parut incantatori -
Parca-as fi vrut să-i strang în brate să-i sarut
(trecusem pana-atunci de-atatea ori
pe langa ei si nici nu i-am văzut)
Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spalat),
cu capul dat pe spate l-am privit
si l-am gasit de-a dreptul minunat.
Pe urma-am dat de toporasi langa-un stejar
erau asa de-albastri, delicati -
ca niste firmituri lasate-n dar
de primavara, printre pomi-ntunecati.
M-am aplecat cu inima batând,
dar când era să-i rup, nici eu nu stiu
de ce si cum, dar mi-a venit în gând
ca pentru ei paharu-i un sicriu.
Si m-am întors spre casa mai agale,
c-o oboseala fericita-n pasi,
iar daca mainile-mi erau la fel de goale,
in schimb aveam in suflet toporasi .
JUCARIA
M Isanos
Dusman grozav e timpul, mi se pare
acuma ca si când te-as fi visat,
cum poate mai viseaza cate-o floare
pamantul, iarna, dupa ce-a-nghetat.
Iubirea noastra astfel a trecut,
ca dâra luminoasa-a unei stele,
si bezna-n urma ei s-a refacut,
de-mi pare steaua fericirii mele,
ca niciodata n-ar fi stralucit.
Si nu mai stiu acuma dac-am stat
cu tine, daca-n pieptul tau iubit
eu inima-ntr-o zi ti-am ascultat.
Cuvintele pe care le rosteai,
din departari de basm rasuna parca,
pentru ca mierea tot acelui grai,
langa urechea alteia le-ncearca.
Din ce în ce mai subred e sub pas
pamantul amintirilor si-mi pare
ca dintr-un vis frumos mi-au mai ramas
franturi ciudate si stralucitoare.
Zadarnic intre ele să le leg
incerc acuma, fiindca nu se poate
din cioburi vasul să-l mai faci intreg,
si tristă surăzând mă joc cu toate
aducerile-aminte la un loc,
ca un copil cu jucaria care,
i s-a stricat, dar n-a dat-o pe foc,
pentru ca alta mai frumoasă n-are.
-
M Isanos
Cu sacu-i plin de banalitati s-a prezentat
si anul asta zana primavara,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parca-ar fi venit intaia oara.
Contrazicându-mă cu mine insumi si-n sfarsit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să vad ce flori au răsărit
în parcul vast si gol de langa noi.
De mult nu mă-ncercase asa dor
de viata si calcam nerabdatoare;
simteam cum se-nfioara sub picior
pamantul umed, fecundat de soare.
Copacii goi mi s-au parut incantatori -
Parca-as fi vrut să-i strang în brate să-i sarut
(trecusem pana-atunci de-atatea ori
pe langa ei si nici nu i-am văzut)
Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spalat),
cu capul dat pe spate l-am privit
si l-am gasit de-a dreptul minunat.
Pe urma-am dat de toporasi langa-un stejar
erau asa de-albastri, delicati -
ca niste firmituri lasate-n dar
de primavara, printre pomi-ntunecati.
M-am aplecat cu inima batând,
dar când era să-i rup, nici eu nu stiu
de ce si cum, dar mi-a venit în gând
ca pentru ei paharu-i un sicriu.
Si m-am întors spre casa mai agale,
c-o oboseala fericita-n pasi,
iar daca mainile-mi erau la fel de goale,
in schimb aveam in suflet toporasi .
JUCARIA
M Isanos
Dusman grozav e timpul, mi se pare
acuma ca si când te-as fi visat,
cum poate mai viseaza cate-o floare
pamantul, iarna, dupa ce-a-nghetat.
Iubirea noastra astfel a trecut,
ca dâra luminoasa-a unei stele,
si bezna-n urma ei s-a refacut,
de-mi pare steaua fericirii mele,
ca niciodata n-ar fi stralucit.
Si nu mai stiu acuma dac-am stat
cu tine, daca-n pieptul tau iubit
eu inima-ntr-o zi ti-am ascultat.
Cuvintele pe care le rosteai,
din departari de basm rasuna parca,
pentru ca mierea tot acelui grai,
langa urechea alteia le-ncearca.
Din ce în ce mai subred e sub pas
pamantul amintirilor si-mi pare
ca dintr-un vis frumos mi-au mai ramas
franturi ciudate si stralucitoare.
Zadarnic intre ele să le leg
incerc acuma, fiindca nu se poate
din cioburi vasul să-l mai faci intreg,
si tristă surăzând mă joc cu toate
aducerile-aminte la un loc,
ca un copil cu jucaria care,
i s-a stricat, dar n-a dat-o pe foc,
pentru ca alta mai frumoasă n-are.
-
alerim_61
New member
- Joined
- Nov 24, 2009
- Messages
- 2,023
- Reaction score
- 0
Lacramioare
Alecsandri
Multe flori lucesc in lume,
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi,mici lacramioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce,dulce nume!
Voi santeti lacrimi de ingeri
Pe pamant din cer picate,
Cand,prin stele leganate,
A lor suflete curate
Zbor varsand duioase plangeri.
Santeti fragede si albe
Ca iubita vietii mele!
Cu voi,scumpe strugurele,
Albe margaritarele,
Primavara-si face salbe.
Dar deodata vantul rece
Fara vreme va coseste!
Astfel soarta crunt rapeste
Tot ce-n lume ne zambeste...
Floarea piere,viata trece!
Alecsandri
Multe flori lucesc in lume,
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi,mici lacramioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce,dulce nume!
Voi santeti lacrimi de ingeri
Pe pamant din cer picate,
Cand,prin stele leganate,
A lor suflete curate
Zbor varsand duioase plangeri.
Santeti fragede si albe
Ca iubita vietii mele!
Cu voi,scumpe strugurele,
Albe margaritarele,
Primavara-si face salbe.
Dar deodata vantul rece
Fara vreme va coseste!
Astfel soarta crunt rapeste
Tot ce-n lume ne zambeste...
Floarea piere,viata trece!
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
[quote='alerim_61' pid='12141' dateline='12631383
Voi santeti lacrimi de ingeri
Pe pamant din cer picate,
Cand,prin stele leganate,
A lor suflete curate
Zbor varsand duioase plangeri.
Exista legende populare care spun ca lacramioarele sunt Lacrimle Maicii Domnului ,cazute pe pamant.
Multumesc pt postarea acestor versuri sensibile .
Voi santeti lacrimi de ingeri
Pe pamant din cer picate,
Cand,prin stele leganate,
A lor suflete curate
Zbor varsand duioase plangeri.
Exista legende populare care spun ca lacramioarele sunt Lacrimle Maicii Domnului ,cazute pe pamant.
Multumesc pt postarea acestor versuri sensibile .
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Zburătorul
H radulescu
"Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
În braţe n-am nimica şi parcă am ceva;
Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrămi, şi plâng, măicuţă, plâng.
Ia pune mâna, mamă, - pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.
Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ala şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da pe leac.
De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
S-o mâi pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.
Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simţ că mişcă tufa, auz crângul trosnind.
Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare,
Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!
În arşiţa căldurei, când vântuleţ adie,
Când pleopul a sa frunză o tremură uşor
Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vântu-n zbor;
Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place - prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: “Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, viu să te mângâi...” Dar e un vânt uşor!
Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător!
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor".
Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.
Era în murgul serei şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la zgheab întins pâşea.
Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,
În gemete de mumă viţeii lor striga;
Vibra al serei aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alerga.
S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.
Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.
Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.
E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.
Tăcere este totul şi nemişcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morele au stat.
.....................................................................
"Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Or e - să nu mai fie! - vro pacoste de zmei?
Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,
Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! - Văzutu-l-ai şi tu?
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!
Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ş-un nas - ca vai de el!
O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!
Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!"
H radulescu
"Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
În braţe n-am nimica şi parcă am ceva;
Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrămi, şi plâng, măicuţă, plâng.
Ia pune mâna, mamă, - pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.
Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ala şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da pe leac.
De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
S-o mâi pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.
Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simţ că mişcă tufa, auz crângul trosnind.
Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare,
Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!
În arşiţa căldurei, când vântuleţ adie,
Când pleopul a sa frunză o tremură uşor
Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vântu-n zbor;
Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place - prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: “Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, viu să te mângâi...” Dar e un vânt uşor!
Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător!
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor".
Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.
Era în murgul serei şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la zgheab întins pâşea.
Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,
În gemete de mumă viţeii lor striga;
Vibra al serei aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alerga.
S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.
Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.
Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.
E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.
Tăcere este totul şi nemişcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morele au stat.
.....................................................................
"Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Or e - să nu mai fie! - vro pacoste de zmei?
Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,
Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! - Văzutu-l-ai şi tu?
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!
Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ş-un nas - ca vai de el!
O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!
Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!"
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
RECULEGERE
Agata Vasiliu_Bacovia
De câte ori, Stăpâne, te-am rugat
Să-mi risipeşti tot harul ce mi-ai dat,
Să-mi seci din ochi eterna-nlăcrimare,
Să-mi smulgi din suflet orice frământare
Şi să mă laşi înfrântă pe cărare!
De câte ori, Stăpâne, te-am rugat!
Tu n-ai voit şi m-ai lăsat să gem
În răzvrătirea dureroasă-a vieţii,
Până s-a stins lumina dimineţii,
Până şi-au nins toţi anii grei nămeţii,
Pe sufletu-mi, mereu dezacordat...
Tu n-ai voit şi m-ai lăsat să gem!...
Târziu am tălmăcit şi vrerea ta,
Înţelegând din lacrimile mele
Că ai menit un rost şi pentru ele;
Ca dintr-un şir de fragede mărgele
Să se prefacă-n lanţ de strofe grele,
Şi-am împlinit, Stăpâne, voia ta!...
.---------------------------------------------------------------------------
NU MA-MPIEDICA DE-A PLANGE
Iulia Hasdeu
nu ma-mpiedica de-a plange
dacă am darul lacrimei
durerea în plîns o poţi înfrînge
şi speri ceva în boaba ei.
nu ştii că-n plîns de-atîtea ori
poţi să-ntrevezi o rază nouă
şi că-i la fel cum pentru flori
e-o reîmprospătată rouă?
nu ştii că plînsu-i izbăvire
la orice inimă înfrîntă?
e ultima înveselire
ce-adesea durerea o cîntă.
cînd plîngi speranţa nu te-nfrînge
şi vezi ceva în raza ei
o, lasă-mă, amice–a plînge
dacă am darul lacrimei.
Agata Vasiliu_Bacovia
De câte ori, Stăpâne, te-am rugat
Să-mi risipeşti tot harul ce mi-ai dat,
Să-mi seci din ochi eterna-nlăcrimare,
Să-mi smulgi din suflet orice frământare
Şi să mă laşi înfrântă pe cărare!
De câte ori, Stăpâne, te-am rugat!
Tu n-ai voit şi m-ai lăsat să gem
În răzvrătirea dureroasă-a vieţii,
Până s-a stins lumina dimineţii,
Până şi-au nins toţi anii grei nămeţii,
Pe sufletu-mi, mereu dezacordat...
Tu n-ai voit şi m-ai lăsat să gem!...
Târziu am tălmăcit şi vrerea ta,
Înţelegând din lacrimile mele
Că ai menit un rost şi pentru ele;
Ca dintr-un şir de fragede mărgele
Să se prefacă-n lanţ de strofe grele,
Şi-am împlinit, Stăpâne, voia ta!...
.---------------------------------------------------------------------------
NU MA-MPIEDICA DE-A PLANGE
Iulia Hasdeu
nu ma-mpiedica de-a plange
dacă am darul lacrimei
durerea în plîns o poţi înfrînge
şi speri ceva în boaba ei.
nu ştii că-n plîns de-atîtea ori
poţi să-ntrevezi o rază nouă
şi că-i la fel cum pentru flori
e-o reîmprospătată rouă?
nu ştii că plînsu-i izbăvire
la orice inimă înfrîntă?
e ultima înveselire
ce-adesea durerea o cîntă.
cînd plîngi speranţa nu te-nfrînge
şi vezi ceva în raza ei
o, lasă-mă, amice–a plînge
dacă am darul lacrimei.
mod1
Administrator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 4,118
- Reaction score
- 0
Ion Minulescu Romanţă fără ecou
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an...
Îţi mulţumesc!...
Dar cum?... Ce s-a-ntâmplat?...
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?...
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi-a stat de veghe-atâta timp
Şi te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Şi nu te-ai prăfuit?...
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti...
Să nu te mişti...
Şi dacă ne iubeşti -
O!... dacă ne iubeşti cu-adevărat -
Aşteaptă-ne la fel încă un an...
Un an măcar...
Atât...
Un singur an...
Iubire, bibelou de porţelan!...
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an...
Îţi mulţumesc!...
Dar cum?... Ce s-a-ntâmplat?...
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?...
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi-a stat de veghe-atâta timp
Şi te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Şi nu te-ai prăfuit?...
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti...
Să nu te mişti...
Şi dacă ne iubeşti -
O!... dacă ne iubeşti cu-adevărat -
Aşteaptă-ne la fel încă un an...
Un an măcar...
Atât...
Un singur an...
Iubire, bibelou de porţelan!...
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
15 Ianuarie
EMINESCU
Lasă-ţi lumea ta uitată
Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,
Nime-n lume nu ne ştie.
Vin' cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.
Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.
Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde, -
Nime-n lume nu ne vede.
Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
Dintr-o rarişte de fag.
Îi răspunde codrul verde
Fărmecat şi dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.
Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ohii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.
Iată lacul. Luna plină,
Poleindu-l, îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.
Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
Şi visând o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.
De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege -
Ce priveşti zâmbind în unde?
Eşti frumoasă, se-nţelege.
Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând pivirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.
E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!
Numai luna prin ceaţă
Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă-n braţe,
Dulce dragoste bălaie.
Atât de fragedă…
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân la poale
Pluteşti ca visul cel uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ohii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi rămâi ca o icoană
A pururi verginii Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?
Singurătate
Cu perdelele lăsate,
Şed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.
Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţârâiesc încet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri,
Sau cad grele, mângâioase
Şi se sfarmă-n suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.
În odaie prin unghere
S-a ţesut painjiniş
Şi prin cărţile în vravuri
Umblă şoarecii furiş.
În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Şi ascult cum învălişul
De la cărţi ei mi le rod.
Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui!
Dar atuncea, grieri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.
Căteodată... prea arare...
A târziu când arde lampa,
Inima din loc îmi sare
Când aud că sună cleampa...
Este Ea. Deşarta casă
Dintr-odată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină.
Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Când eu stau şoptind cu draga
Mână-n mână, gură-n gură.
Sa citim azi EMINESCU ( macar azi )
EMINESCU
Lasă-ţi lumea ta uitată
Lasă-ţi lumea ta uitată,
Mi te dă cu totul mie,
De ţi-ai da viaţa toată,
Nime-n lume nu ne ştie.
Vin' cu mine, rătăceşte
Pe cărări cu cotituri,
Unde noaptea se trezeşte
Glasul vechilor păduri.
Printre crengi scânteie stele,
Farmec dând cărării strâmte,
Şi afară doar de ele
Nime-n lume nu ne simte.
Părul tău ţi se desprinde
Şi frumos ţi se mai şede,
Nu zi ba de te-oi cuprinde, -
Nime-n lume nu ne vede.
Tânguiosul bucium sună,
L-ascultăm cu atâta drag,
Pe când iese dulcea lună
Dintr-o rarişte de fag.
Îi răspunde codrul verde
Fărmecat şi dureros,
Iară sufletu-mi se pierde
După chipul tău frumos.
Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ohii tăi sunt plini de milă,
Chip de înger drăgălaş.
Iată lacul. Luna plină,
Poleindu-l, îl străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate.
Tremurând cu unde-n spume,
Între trestie le farmă
Şi visând o-ntreagă lume
Tot nu poate să adoarmă.
De-al tău chip el se pătrunde,
Ca oglinda îl alege -
Ce priveşti zâmbind în unde?
Eşti frumoasă, se-nţelege.
Înălţimile albastre
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Arătând pivirii noastre
Stele-n ceruri, stele-n valuri.
E-un miros de tei în crânguri,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi suntem atât de singuri
Şi atât de fericiţi!
Numai luna prin ceaţă
Varsă apelor văpaie,
Şi te află strânsă-n braţe,
Dulce dragoste bălaie.
Atât de fragedă…
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân la poale
Pluteşti ca visul cel uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ohii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi rămâi ca o icoană
A pururi verginii Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?
Singurătate
Cu perdelele lăsate,
Şed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.
Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţârâiesc încet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri,
Sau cad grele, mângâioase
Şi se sfarmă-n suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.
În odaie prin unghere
S-a ţesut painjiniş
Şi prin cărţile în vravuri
Umblă şoarecii furiş.
În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Şi ascult cum învălişul
De la cărţi ei mi le rod.
Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui!
Dar atuncea, grieri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.
Căteodată... prea arare...
A târziu când arde lampa,
Inima din loc îmi sare
Când aud că sună cleampa...
Este Ea. Deşarta casă
Dintr-odată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină.
Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Când eu stau şoptind cu draga
Mână-n mână, gură-n gură.
Sa citim azi EMINESCU ( macar azi )
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
DACĂ TU N-AI EXISTA...
Dacă tu n-ai exista,
La ce bun să exist eu.
Să mă tîrăsc într-o lume fără tine
Fără speranţe, fără regrete.
Dacă tu n-ai exista,
Aş încerca să inventez iubirea,
Ca un pictor din ale cărui degete
Se nasc culorile zilei
Şi-l lasă buimăcit.
Dacă tu n-ai exista,
Spune-mi cui să exist eu.
Umbre trecătoare în braţele mele
Pe care nu le voi iubi vreodată.
Dacă tu n-ai exista,
N-aş fi decît un punct în plus
În vînzoleala acestei lumi
M-aş simţi pierdut
Şi aş avea nevoie de tine.
Dacă tu n-ai exista,
Spune-mi, cum să exist eu.
M-aş putea preface că exist
Dar nu aş fi aievea.
Dacă tu n-ai exista,
Cred c-aş fi descoperit
Secretul vieţii, misterul ei,
Numai pentru a te crea
Numai pentru a te privi.
(Traducere de George Pruteanu)
Dacă tu n-ai exista,
La ce bun să exist eu.
Să mă tîrăsc într-o lume fără tine
Fără speranţe, fără regrete.
Dacă tu n-ai exista,
Aş încerca să inventez iubirea,
Ca un pictor din ale cărui degete
Se nasc culorile zilei
Şi-l lasă buimăcit.
Dacă tu n-ai exista,
Spune-mi cui să exist eu.
Umbre trecătoare în braţele mele
Pe care nu le voi iubi vreodată.
Dacă tu n-ai exista,
N-aş fi decît un punct în plus
În vînzoleala acestei lumi
M-aş simţi pierdut
Şi aş avea nevoie de tine.
Dacă tu n-ai exista,
Spune-mi, cum să exist eu.
M-aş putea preface că exist
Dar nu aş fi aievea.
Dacă tu n-ai exista,
Cred c-aş fi descoperit
Secretul vieţii, misterul ei,
Numai pentru a te crea
Numai pentru a te privi.
(Traducere de George Pruteanu)
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Cand mortii sunt asa departe
Nu mai gândi la zilele apuse,
Nu mai privi la umbrele rămase
În urmă; sufletele duse
În altă lume - cine ştie? – poate
Ne uită.
Când morţii sunt aşa departe,
Şi când de la pământ la stele
Atâta cale ne desparte,
Durerea – cine ştie? – dacă
La cer peste morminte poate
Să treacă.
Priveşte-n jurul tău – e marea
Vieţei; pleacă şi o-nfruntă,
Îmbată-ţi ochii-n contemplarea
Minunilor ce te aşteaptă;
Trăieşte, mergi oriunde soarta
Te-ndreaptă.
Ovid Densusianu
Nu mai gândi la zilele apuse,
Nu mai privi la umbrele rămase
În urmă; sufletele duse
În altă lume - cine ştie? – poate
Ne uită.
Când morţii sunt aşa departe,
Şi când de la pământ la stele
Atâta cale ne desparte,
Durerea – cine ştie? – dacă
La cer peste morminte poate
Să treacă.
Priveşte-n jurul tău – e marea
Vieţei; pleacă şi o-nfruntă,
Îmbată-ţi ochii-n contemplarea
Minunilor ce te aşteaptă;
Trăieşte, mergi oriunde soarta
Te-ndreaptă.
Ovid Densusianu
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Cincinat Pavelescu
Simfonia ploaiei
E noapte de toamnă şi plouă!
Ce trist e când plouă în noapte,
În plânsetul ploaiei nu-s şoapte
De flori sărutate de rouă,
Sunt lacrimi ascunse şi mute
Ce nasc şi ce mor neştiute.
În fiecare picătură
Ce picură din ramuri,
În fiecare picătură
Ce-alunecă pe geamuri,
Sunt voci de jale şi de ură,
Sunt rugi, crâmpeie de blesteme,
E o largă, surdă, simfonie,
E toată sumbra tragedie
A sărăciei care geme
Pe bănci, sub poduri, prin grădini,
Întunecând cu ochi haini
Şi glasuri amărâte
Tăcerea plină de fiori
A nopţilor posomorâte!
Sub lustrul apei strada pare
Un râu statornic fără val,
Şi flacăra de felinare
E ca o lamă de pumnal.
Pe când visezi la pianu-ţi, doamnă,
Şi-asculţi al sobei dulce cânt,
N-o să-nţelegi ce tristă sunt
Când plouă, nopţile de toamnă!
Cele trei năluci
Amurguri, toamne, patimi îngropate
Pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat,
Şi-n haine lungi, năluci întraripate
Trec prin oglinzi şi-n geamuri parcă bat.
Una ieşind din colţu-i de-ntuneric
Cu glasul ei de umbră cuvântă:
„Nu mă cunoşti, sunt visul tău himeric
Ce m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!”
O alta blând s-apropie de mine
Pe când coboară-n sufletu-mi căinţa.
A fulgerat! În zări văd doar ruine...
„Te recunosc, nălucă, eşti credinţa!”
Şi cea din urmă, albă ca o moartă,
Plecând din prag s-a-ntors... parcă zâmbea.
Sunt singur. Plouă. Vâmtul geme-n poartă.
Nălucă-ai fost şi tu, iubirea mea!
Simfonia ploaiei
E noapte de toamnă şi plouă!
Ce trist e când plouă în noapte,
În plânsetul ploaiei nu-s şoapte
De flori sărutate de rouă,
Sunt lacrimi ascunse şi mute
Ce nasc şi ce mor neştiute.
În fiecare picătură
Ce picură din ramuri,
În fiecare picătură
Ce-alunecă pe geamuri,
Sunt voci de jale şi de ură,
Sunt rugi, crâmpeie de blesteme,
E o largă, surdă, simfonie,
E toată sumbra tragedie
A sărăciei care geme
Pe bănci, sub poduri, prin grădini,
Întunecând cu ochi haini
Şi glasuri amărâte
Tăcerea plină de fiori
A nopţilor posomorâte!
Sub lustrul apei strada pare
Un râu statornic fără val,
Şi flacăra de felinare
E ca o lamă de pumnal.
Pe când visezi la pianu-ţi, doamnă,
Şi-asculţi al sobei dulce cânt,
N-o să-nţelegi ce tristă sunt
Când plouă, nopţile de toamnă!
Cele trei năluci
Amurguri, toamne, patimi îngropate
Pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat,
Şi-n haine lungi, năluci întraripate
Trec prin oglinzi şi-n geamuri parcă bat.
Una ieşind din colţu-i de-ntuneric
Cu glasul ei de umbră cuvântă:
„Nu mă cunoşti, sunt visul tău himeric
Ce m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!”
O alta blând s-apropie de mine
Pe când coboară-n sufletu-mi căinţa.
A fulgerat! În zări văd doar ruine...
„Te recunosc, nălucă, eşti credinţa!”
Şi cea din urmă, albă ca o moartă,
Plecând din prag s-a-ntors... parcă zâmbea.
Sunt singur. Plouă. Vâmtul geme-n poartă.
Nălucă-ai fost şi tu, iubirea mea!
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
John Newlove
Ciudatul bărbat cărunt
Ciudatul bărbat cărunt văzut-a o fată
şi s-a-ndrăgostit. O, era
frumoasă – cu păr castaniu
şi ochi căprui ce făgăduiau
peste cât puteau ei duce. Bărbatu-a uitat
că nu-ntotdeauna mintea spune
ceea ce spun ochii. Dar o!
era frumoasă. Şi-aşa,
ciudatul bărbat cărunt s-a îndrăgostit
iar şi a uitat că e pe lume.
Deloc nu i se părea ciudat că e ciudat
şi că pe ea o amuză. Iar ea se
amuza. Îl lăsa ca să-i atingă
sânii şi să-i mângâie părul
şi-i povestea de iubirile ei celelalte,
drept care el resimţea o fermecătoare
deznădejde. O, era frumoasă!
Şi apoi într-o bună zi el s-a trezit
iarăşi la viaţă şi s-a uitat la el cum
să dă-n spectacol şi-a văzut că şi ea
aşijderea lui arată, însă nu
la fel de ciudată şi nu tot aşa de căruntă şi că
se gândea la ea şi la deznădejdea ei.
Atunci i-a trecut prin minte să plece
dar nu-şi putea părăsi durerea
şi nici ochii nici părul castaniu al femeii.
Ciudatul bărbat cărunt se simte uneori deprimat
şi uneori simte nevoia
să bea. O, era frumoasă!
Traducere de Ion Caraion
--------------------------------------------------------------------------
Îţi vorbesc
Îţi vorbesc (şoptind şi arătându-ţi cu
degetul tot ceea ce doresc să ştiu) dar nu-i pasă
nimănui. Cam de ce le-ar păsa?
Prisositorul soare nu urmăreşte nimic.
Îşi vede-n tihnă de drum şi-mi pârjoleşte pielea.
Cui oare să-i vorbesc de nu
lăuntrului meu atotmistuitor? Cui oare să-i arăt
forma casei în care locuiesc,
ori creierul şi piciorul, apăsările de
sub osoasa ţeastă, perii de pe picioare
modelul scării de la uşa de intrare?
Dacă discut cu mine însumi şi-aştept răspuns,
şi-aştept să fiu crezut, mărturisindu-mi
demenţa-n dialogul acesta
înseamnă că-s nebun? Să pari nerod,
nerod să pari, să fii atât de nebun încât să spui,
să spui că lumea-n spasme, încifrată
este cum? şi-aştept răspunsul.
Să fii nebun, nebun, să fii calm, să tot şezi
plin de-amar pe vechiu-ţi scaun de lemn
şi să străbaţi lumea-mpietrită
necruţător, cu doar sălbaticul regret
că nu ţi-i dat a şti? Să-nnebuneşti după un răspuns
ştiind că răspuns nu există, în afara
ciudăţeniilor şi a ciudăţeniilor?
Scaunul: din ce fel de lemn însorit
i-i făcută speteaza; forma piciorului,
iar nu a creierului. Şi cui să-i vorbeşti:
şi dacă-i mai nimerit să urli ori să murmuri.
Traducere de Ion Caraion
Ciudatul bărbat cărunt
Ciudatul bărbat cărunt văzut-a o fată
şi s-a-ndrăgostit. O, era
frumoasă – cu păr castaniu
şi ochi căprui ce făgăduiau
peste cât puteau ei duce. Bărbatu-a uitat
că nu-ntotdeauna mintea spune
ceea ce spun ochii. Dar o!
era frumoasă. Şi-aşa,
ciudatul bărbat cărunt s-a îndrăgostit
iar şi a uitat că e pe lume.
Deloc nu i se părea ciudat că e ciudat
şi că pe ea o amuză. Iar ea se
amuza. Îl lăsa ca să-i atingă
sânii şi să-i mângâie părul
şi-i povestea de iubirile ei celelalte,
drept care el resimţea o fermecătoare
deznădejde. O, era frumoasă!
Şi apoi într-o bună zi el s-a trezit
iarăşi la viaţă şi s-a uitat la el cum
să dă-n spectacol şi-a văzut că şi ea
aşijderea lui arată, însă nu
la fel de ciudată şi nu tot aşa de căruntă şi că
se gândea la ea şi la deznădejdea ei.
Atunci i-a trecut prin minte să plece
dar nu-şi putea părăsi durerea
şi nici ochii nici părul castaniu al femeii.
Ciudatul bărbat cărunt se simte uneori deprimat
şi uneori simte nevoia
să bea. O, era frumoasă!
Traducere de Ion Caraion
--------------------------------------------------------------------------
Îţi vorbesc
Îţi vorbesc (şoptind şi arătându-ţi cu
degetul tot ceea ce doresc să ştiu) dar nu-i pasă
nimănui. Cam de ce le-ar păsa?
Prisositorul soare nu urmăreşte nimic.
Îşi vede-n tihnă de drum şi-mi pârjoleşte pielea.
Cui oare să-i vorbesc de nu
lăuntrului meu atotmistuitor? Cui oare să-i arăt
forma casei în care locuiesc,
ori creierul şi piciorul, apăsările de
sub osoasa ţeastă, perii de pe picioare
modelul scării de la uşa de intrare?
Dacă discut cu mine însumi şi-aştept răspuns,
şi-aştept să fiu crezut, mărturisindu-mi
demenţa-n dialogul acesta
înseamnă că-s nebun? Să pari nerod,
nerod să pari, să fii atât de nebun încât să spui,
să spui că lumea-n spasme, încifrată
este cum? şi-aştept răspunsul.
Să fii nebun, nebun, să fii calm, să tot şezi
plin de-amar pe vechiu-ţi scaun de lemn
şi să străbaţi lumea-mpietrită
necruţător, cu doar sălbaticul regret
că nu ţi-i dat a şti? Să-nnebuneşti după un răspuns
ştiind că răspuns nu există, în afara
ciudăţeniilor şi a ciudăţeniilor?
Scaunul: din ce fel de lemn însorit
i-i făcută speteaza; forma piciorului,
iar nu a creierului. Şi cui să-i vorbeşti:
şi dacă-i mai nimerit să urli ori să murmuri.
Traducere de Ion Caraion
ramanya
New member
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 891
- Reaction score
- 0
Dacă – Rudyard Kipling
Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;
Dacă visezi – dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri – dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită
De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită,
S-o faci de la-nceput precum a fost;
Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată
S-o pui, făr`a clipi, pe-un singur zar
Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată
Făr-să te plîngi cu un oftat măcar;
De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,
Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le ţine sus;
Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată
Ca şi-n Mulţime – nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată;
De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,
Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare
şi, mai mult, fiul meu: atunci – eşti Om!
Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar cînd Omenirea
Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva;
De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;
De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
De nu răspunzi la ură tot cu ură
Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept;
Dacă visezi – dar nu-ţi faci visul astru;
De poţi să speri – dar nu-ţi faci jindul ţel;
De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul
Mereu senin şi în acelaşi fel;
Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită
De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;
De poţi ca munca vieţii, năruită,
S-o faci de la-nceput precum a fost;
Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată
S-o pui, făr`a clipi, pe-un singur zar
Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată
Făr-să te plîngi cu un oftat măcar;
De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă,
Drept să rămîi, cînd ele june nu-s,
Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă
Decît Voinţa ce le ţine sus;
Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată
Ca şi-n Mulţime – nu străin de ea;
Amic sau nu, de nu pot să te-abată;
De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;
Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,
Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,
atunci: a ta e Lumea asta mare
şi, mai mult, fiul meu: atunci – eşti Om!
ramanya
New member
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 891
- Reaction score
- 0
:-X
Toiag de înger - Vasile Voiculescu
Îmbătrânesc. Destinul mi-e însă tot copil;
Isteţ să prinză păsări şi să doboare poame
Aruncă lesne pâinea la câini şi când i-e foame
Întinde mâna goală spre-arhanghelul Gavril.
Hoinar prin codrii lumii, nu ţii cu el la mers,
Dar n-are spor, ci cată comori peste coclaur,
În pietre sparte vede scântei de-argint şi aur
Şi-n orice suferinţă, sămânţa unui vers.
Sătul de slovă neagră, cu degetul condei,
Izvoade noi de stele şi flori vrea să dezlege.
Şi-ades se pleacă-n tină cu frică şi culege
Porunci de mult uitate în urme vechi de zei.
În van îi spui de moarte, de Domnul Sabaot,
Zâmbind curat ca unul ce nu-şi ştie păcate,
El se şi vede-n ceruri, mai mare peste toate,
Că-şi ia toiag de înger şi umblă raiul tot.
MÂNTUIRE - Vasile Voiculescu
Lui N. I. Herescu
La temelia lumii minunea doarme inca...
Mereu ma-ncercuieste un orizont de dor.
Pe-un fraged tarm de sunet apas o umbr-adanca,
Vad aurora mortii pe-un munte viitor...
Ce greu sa treci din carne iar in eternitate!
Un continent de suflet s-afunda in uitare,
Dar altele din sange ies noi si-nfierbantate,
Tiparele durerii se-abat pe fiecare.
Fara liman m-arunca la capetele firii
Launtricele mele cumplite departari,
Cand tropicul iubirii cu jungla de visari,
Cand dincolo de cercul polar al amintirii...
Trec veacurile cete cu fruntile in tina.
Ramane-n maini viata ca zdrente de tristete,
Cat nu vom smulge vremea din noi cu radacina,
Nu este mantuire decat prin frumusete.
Toiag de înger - Vasile Voiculescu
Îmbătrânesc. Destinul mi-e însă tot copil;
Isteţ să prinză păsări şi să doboare poame
Aruncă lesne pâinea la câini şi când i-e foame
Întinde mâna goală spre-arhanghelul Gavril.
Hoinar prin codrii lumii, nu ţii cu el la mers,
Dar n-are spor, ci cată comori peste coclaur,
În pietre sparte vede scântei de-argint şi aur
Şi-n orice suferinţă, sămânţa unui vers.
Sătul de slovă neagră, cu degetul condei,
Izvoade noi de stele şi flori vrea să dezlege.
Şi-ades se pleacă-n tină cu frică şi culege
Porunci de mult uitate în urme vechi de zei.
În van îi spui de moarte, de Domnul Sabaot,
Zâmbind curat ca unul ce nu-şi ştie păcate,
El se şi vede-n ceruri, mai mare peste toate,
Că-şi ia toiag de înger şi umblă raiul tot.
MÂNTUIRE - Vasile Voiculescu
Lui N. I. Herescu
La temelia lumii minunea doarme inca...
Mereu ma-ncercuieste un orizont de dor.
Pe-un fraged tarm de sunet apas o umbr-adanca,
Vad aurora mortii pe-un munte viitor...
Ce greu sa treci din carne iar in eternitate!
Un continent de suflet s-afunda in uitare,
Dar altele din sange ies noi si-nfierbantate,
Tiparele durerii se-abat pe fiecare.
Fara liman m-arunca la capetele firii
Launtricele mele cumplite departari,
Cand tropicul iubirii cu jungla de visari,
Cand dincolo de cercul polar al amintirii...
Trec veacurile cete cu fruntile in tina.
Ramane-n maini viata ca zdrente de tristete,
Cat nu vom smulge vremea din noi cu radacina,
Nu este mantuire decat prin frumusete.
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
George Tarnea
Nici nu mă spăl de multele iubiri
Nici nu mă spăl de multele iubiri
Mi-e greu să fac din dragoste o vină
Sau prost îndemn al bietei mele firi,
Când văd cum arde roua-n trandafiri
Şi cred cu teamă-n Cel ce va să vină.
Nici nu mă spăl de multele iubiri
Cuprinse-n viaţa mea mult prea puţină,
Când pot clădi cu jertfa lor grădina
De stânjenei, de crini, de calomfiri.
Cei sterpi si răi n-au starea să-nţeleagă,
Eu, păcătos fiind de la-nceput,
Mi-am dăruit priveliştea întreagă
Şi cel mai sincer, poate, m-am temut
Că dacă-n carne clipa rod nu leagă,
Nici veşnicia-n suflet n-a-ncăput.
Din volumul Volumul "Cartea cu iubiri secrete, 183 sonete", Editura Tanera, 1994
----------------------------------------------------------------------
Egloga destinului tragic
Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv.
Să ştie chiar de la-nceput
Pe mâna cui a încăput
Şi să n-aştepte ani mai buni
De la marmita cu minuni.
Că el, oricum, din post în post,
E învăţat s-o ducă prost
Şi hărăzit sa fie trist...
M-apucă plânsul, deci exist!
Din volumul "Poeme supărate rău" Editura Helicon, 1996
Nici nu mă spăl de multele iubiri
Nici nu mă spăl de multele iubiri
Mi-e greu să fac din dragoste o vină
Sau prost îndemn al bietei mele firi,
Când văd cum arde roua-n trandafiri
Şi cred cu teamă-n Cel ce va să vină.
Nici nu mă spăl de multele iubiri
Cuprinse-n viaţa mea mult prea puţină,
Când pot clădi cu jertfa lor grădina
De stânjenei, de crini, de calomfiri.
Cei sterpi si răi n-au starea să-nţeleagă,
Eu, păcătos fiind de la-nceput,
Mi-am dăruit priveliştea întreagă
Şi cel mai sincer, poate, m-am temut
Că dacă-n carne clipa rod nu leagă,
Nici veşnicia-n suflet n-a-ncăput.
Din volumul Volumul "Cartea cu iubiri secrete, 183 sonete", Editura Tanera, 1994
----------------------------------------------------------------------
Egloga destinului tragic
Poporul meu contemplativ
A fost belit în mod festiv.
Să ştie chiar de la-nceput
Pe mâna cui a încăput
Şi să n-aştepte ani mai buni
De la marmita cu minuni.
Că el, oricum, din post în post,
E învăţat s-o ducă prost
Şi hărăzit sa fie trist...
M-apucă plânsul, deci exist!
Din volumul "Poeme supărate rău" Editura Helicon, 1996
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
- Doamne, n-ajung pân'la tine?
M Isanos
Doamne, n-ajung pân'la tine
vârfurile-acestei paduri de suspine?
Cum esti tu atotstiutor,
sa fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcus pentru copiii înghetati,
câte putin din lumina celor bogati,
câte putin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripati se tin.
Sa fi dat, Doamne, fiecarui om,
câte-o bucata verde de pamânt si câte-un pom
al tuturor sperantelor pamântesti,
si nu te-am fi-ntrebat unde esti.
Am fi spus ca te-ai raspândit
în noi, ca un fluviu linistit,
ca te-am baut fara sa stim...
N-ai fi ramas în biserica si-n tintirim,
ci ai fi mers împreuna cu noi
si te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de matasa
sa ne-ajuti la plug si la coasa.
În loc sa pleci pe celalalt tarâm,
ai fi avut la masa noastra un tacâm
si seara, obosit si far' de-alai,
în loc sa te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii si pisici,
într-un colt de vatra luminat.
Doamne, de ce ti-au crescut aripi
si-ai zburat ?
______________________________________________________________
Rugaciune
O Goga
Ratacitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios , stapâne,
În fata stralucirii tale.
În drum mi se desfac prapastii,
Si-n negura se-mbraca zarea.
Eu în genunchi spre tine caut:
Parinte,-orânduie-mi cararea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapa,
Cum vor sa-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapa.
Din valul lumii lor ma smulge
Si cu povata ta-nteleapta,
În veci spre cei ramasi în urma,
Tu, Doamne, vazul meu îndreapta.
Dezleaga mintii mele taina
Si legea farmecelor firii.
Sadeste-n bratul meu de-a pururi
Taria urii si-a iubirii.
Da-mi cântecul si da-mi lumina
Si zvonul firi-ndragostite,
Da-i raza soarelui de vara
Pleoapei mele obosite.
Alunga patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Si de durerea altor inimi
Învata-ma pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi prada
Ursitei mastere si rele,
Ci jalea unei lumi, parinte,
Sa plânga-n lacrimile mele.
Da-mi tot amarul, toata truda
Atâtor doruri fara leacuri,
Da-mi viforul în care urla
Si gem robiile de veacuri.
De mult gem umilitii-n umbra,
Cu umeri gârbovi de povara...
Durerea lor înfricosata
În inima tu mi-o coboara.
În suflet seamana-mi furtuna,
Sa-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsa
Pe strunele înfiorate;
Si cum sub bolta lui aprinsa,
În smalt de fulgere albastre,
Încheaga-si glasul de arama:
Cântarea patimirii noastre.
M Isanos
Doamne, n-ajung pân'la tine
vârfurile-acestei paduri de suspine?
Cum esti tu atotstiutor,
sa fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcus pentru copiii înghetati,
câte putin din lumina celor bogati,
câte putin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripati se tin.
Sa fi dat, Doamne, fiecarui om,
câte-o bucata verde de pamânt si câte-un pom
al tuturor sperantelor pamântesti,
si nu te-am fi-ntrebat unde esti.
Am fi spus ca te-ai raspândit
în noi, ca un fluviu linistit,
ca te-am baut fara sa stim...
N-ai fi ramas în biserica si-n tintirim,
ci ai fi mers împreuna cu noi
si te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de matasa
sa ne-ajuti la plug si la coasa.
În loc sa pleci pe celalalt tarâm,
ai fi avut la masa noastra un tacâm
si seara, obosit si far' de-alai,
în loc sa te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii si pisici,
într-un colt de vatra luminat.
Doamne, de ce ti-au crescut aripi
si-ai zburat ?
______________________________________________________________
Rugaciune
O Goga
Ratacitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios , stapâne,
În fata stralucirii tale.
În drum mi se desfac prapastii,
Si-n negura se-mbraca zarea.
Eu în genunchi spre tine caut:
Parinte,-orânduie-mi cararea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapa,
Cum vor sa-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapa.
Din valul lumii lor ma smulge
Si cu povata ta-nteleapta,
În veci spre cei ramasi în urma,
Tu, Doamne, vazul meu îndreapta.
Dezleaga mintii mele taina
Si legea farmecelor firii.
Sadeste-n bratul meu de-a pururi
Taria urii si-a iubirii.
Da-mi cântecul si da-mi lumina
Si zvonul firi-ndragostite,
Da-i raza soarelui de vara
Pleoapei mele obosite.
Alunga patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Si de durerea altor inimi
Învata-ma pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi prada
Ursitei mastere si rele,
Ci jalea unei lumi, parinte,
Sa plânga-n lacrimile mele.
Da-mi tot amarul, toata truda
Atâtor doruri fara leacuri,
Da-mi viforul în care urla
Si gem robiile de veacuri.
De mult gem umilitii-n umbra,
Cu umeri gârbovi de povara...
Durerea lor înfricosata
În inima tu mi-o coboara.
În suflet seamana-mi furtuna,
Sa-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsa
Pe strunele înfiorate;
Si cum sub bolta lui aprinsa,
În smalt de fulgere albastre,
Încheaga-si glasul de arama:
Cântarea patimirii noastre.