Azi, un articol mai de week-end. Discutăm despre temuta centură fotonică. Nu vă gândiţi că e o centură cu LED-uri pe care v-o puneţi la brâu când mergeţi în club, că nu e. Mai zilele trecute auzeam la televizor cum în 2012, Pământul va trece prin centura fotonică, iar omul va transcende către o stare superioară a fiinţei sale care nu va fi înţeleasă cum trebuie. Lucru ce va duce la sfârşitul umanităţii!!! Măi să fie! Hai să vedem ce-i cu centura asta fotonică.
Centura fotonică e un fel de mitologie modernă. A apărut mai întâi prin 1949 într-o carte a unui scriitor german pe care îl chema Paul Otto Hesse. A prins aripi în 1977 datorită unor conferinţe publice ale unui mistic mexican de origine columbiana cu un nume ciudat - Samael Aun Weor. Teoria a renăscut la începutul anilor ’90. Şi acum, pregătiţi-vă! Vă voi dezvălui legenda centurii fotonice. Ca toate legendele există în mai multe versiuni. Eu vă spun povestea pe care o ştiu eu.
A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; De când se scria musca pe părete,Mai mincinos cine nu crede.
În 1961 un satelit ar fi descoperit în spaţiu o centură de fotoni. Ea se află în jurul roiului deschis Pleiadele. (Paranteză: roiul deschis Pleiadele poate fi observat în direcţia constelaţiei Taurul; dacă ieşiţi seara afară şi vă uitaţi deasupra orizontului vestic, veţi observa o grupare strănsă de stele albastre. Tu câte stele poţi număra în Pleiade?) Gata cu paranteza. Rvenim la poveste. Ta-na-na-na! (efecte sonore pentru reintroducerea în atmosferă). Deşi Pleiadele se află la vreo 440 de ani lumină de Pământ, centura fotonică se întinde până în apropierea noastră şi sub nici o formă nu poate fi reprodusă în laborator. Conform poveştii, Soarele nostru are o mişcare de rotaţie în jurul stelelor din Pleiade. Şi efectuează această rotaţie în timp de 24 de mii de ani. În decursul acestei rotaţii, Pământul trece alternativ prin perioade de lumină (2000 de ani) şi întuneric (10000 de ani). Acum noi ne aflăm pe buza întunericului şi trebuie să trecem în perioada luminoasă. Când asta se va întâmpla, vom fi transformaţi într-o clipită în entităţi eterice capabile de noi moduri de cunoaştere. De asemenea, vom experimenta o perioadă de 2000 de ani de zi continuă. Fascinant, nu? Dar, din păcate, nu vom şti să apreciem această deschidere a noastră si ne vom nimici.
Şi eu încălecai p-o şea, şi vă povestii dumneavoastră aşa.
Acum hai să vedem cum e de fapt realitatea. În 1961 existau numai sateliţi cu abilităţi foarte limitate de a măsura ceva în spaţiu; erau doar sateliţi de comunicaţii si probabil ceva sateliţi indiscreţi care se uitau peste zidul Kremlinului sau peste gardul bazelor americane. Nici vorbă de instrumente care să detecteze benzi fotonice în spaţiu.
Soarele nostru n-are nici o legătură cu roiul deschis Pleiadele. Stelele din componenţa roiului sunt mult mai tinere decât Soarele; chiar şi de cât Pământul. Dacă Soarele are undeva în jur de 4,5 miliarde de ani, stelele din Pleiade au numai 78 de milioane. E o diferenţă, nu? Pe lângă asta, hai să ne gândim că Soarele împreună cu Sistemul Solar s-ar mişca în jurul Pleiadelor în curs de 24 de mii de ani. Din calcule simple, ar rezulta că ne-am mişca cu o viteză de 32000 km/s, deci 0,1 din viteza luminii. La o asemenea viteză, constelaţiile ar trebui să-şi schimbe drastic forma în decursul vieţii unui om. Lucru care, aţi ghicit, nu se întâmplă.
În concluzie, povestea cu Centura Fotonică a vândut nişte cărţi, a fost subiectul unor emisiuni de televiziune şi cam atât. Probabil că e plăcut să te gândeşti că dintr-o dată vom trece de la întuneric la lumină perpetuă. Oare şi bufniţele ar fi la fel de vesele?
