Reactia societatii la cutremur
- Thread starter Pushavision
- Start date
Pushavision
New member
- Joined
- Sep 3, 2010
- Messages
- 596
- Reaction score
- 0
Gogule ai perfecta dreptate.
Repetarea unor actiuni duce la intiparirea lor pe scoarta cerebrala si creaza gesturile reflex care doar ele singure te mai pot salva in situatii de mare pericol, atunci cand panica pune stapanire pe minte, pe discernamant si pe capacitatea de decizie si miscare;
Adica mai pe scurt in situatiile de panica PICIOARELE O IAU SINGURE LA FUGA DOAR PE UN DRUM BINE CUNOSCUT SI NU MAI ASCULTA DE RATIUNE CARE IA O MICA PAUZA!
De exemplu daca o persoana merge in vizita la rude si ramane acolo peste noapte, in cazul in care nu cunoaste bine casa si nu face cateva repetitii inca din timpul zilei, in aceasta situatie daca in toiul noptii este o urgenta foarte mare de mers la toaleta, ca si un foarte mare deranjament stomacal, atunci presata de criza acuta si buimacita de somn s-ar putea ca sa confunde baia cu bucataria si scaunul de la WC cu oala cu sarmale!
Asa ca "Repetitio Est Mater Studiorum!"
Repetarea unor actiuni duce la intiparirea lor pe scoarta cerebrala si creaza gesturile reflex care doar ele singure te mai pot salva in situatii de mare pericol, atunci cand panica pune stapanire pe minte, pe discernamant si pe capacitatea de decizie si miscare;
Adica mai pe scurt in situatiile de panica PICIOARELE O IAU SINGURE LA FUGA DOAR PE UN DRUM BINE CUNOSCUT SI NU MAI ASCULTA DE RATIUNE CARE IA O MICA PAUZA!
De exemplu daca o persoana merge in vizita la rude si ramane acolo peste noapte, in cazul in care nu cunoaste bine casa si nu face cateva repetitii inca din timpul zilei, in aceasta situatie daca in toiul noptii este o urgenta foarte mare de mers la toaleta, ca si un foarte mare deranjament stomacal, atunci presata de criza acuta si buimacita de somn s-ar putea ca sa confunde baia cu bucataria si scaunul de la WC cu oala cu sarmale!
Asa ca "Repetitio Est Mater Studiorum!"
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
Cum sa te pregatesti pentru cutremur
Tocmai ce-am închis televizorul pe o emisiune absolut enervantă la un canal românesc de ştiri. Am rămas cu senzaţie de déjà vu. Ori de câte ori un dezastru natural loveşte undeva în lume, canalele de ştiri scot de la naftalină politicieni, experţi şi jurnalişti indignaţi, care încep să se acuze reciproc pentru lipsa de pregătire a Bucureştiului în faţa viitorului cutremur. Însă tot acest circ mediatic nu rezultă niciodată în măsuri concrete, voinţă politică sau orice altceva care să promoveze schimbarea.
Japonia domină acum ştirile TV. Anul trecut pe vremea asta urmăream cutremurul din Chile. Atunci ProTV a realizat un reportaj destul de bun despre cât de bine erau pregătiţi chilienii pentru astfel de situaţii. În Chile, cei care investesc într-o construcţie sunt pe deplin responsabili de integritatea sa structurală. În România tot felul de instituţii (nimeni, cu alte cuvinte) sunt responsabile de standardele de construcţie. Reportajul n-a avut însă niciun efect, în continuare standardele de construcţie în România sunt prea complicate şi oricum nimeni nu le aplică – nimeni nu poate să spună dacă ce s-a construit în ultimii 20 de ani va sta în picioare la următorul cutremur mare.
Românii sunt însă conştienţi de două lucruri: un cutremur devastator este aşteptat oricând în Bucureşti; iar autorităţile au dovedit deja de atâtea ori că nu au capacitatea să pregătească oraşul pentru a face faţă dezastrului. Autorităţile guvernamentale nu numai că nu reuşesc să consolideze clădirile cu risc mare, dar nici măcar nu sunt în stare să informeze populaţia despre felul în care oameni se pot pregăti pentru cutremur. Nu fac decât să se învinovăţească unii pe alţii, să deplângă legislaţia şi să aştepte ca furtuna mediatică să se liniştească.
Dacă ştii că dezastrul se apropie şi guvernul nu te poate ajuta, ce faci? Dacă vrei să scapi din amestecul tipic românesc de vină, nepăsare şi fatalism, ai o singură soluţie – să devii personal responsabil şi să îţi pui la punct propriul plan de urgenţă. E mai uşor decât s-ar crede, mai ales pentru acei români care şi-au creat propriile afaceri de succes – în ciuda guvernului care îşi bagă mereu nasul, cere taxe peste taxe, vrea mită, şi în general se pune de-a curmezişul progresului.
Pregătirea pentru situaţii de urgenţă este luată în serios în ţări ca Japonia, Chile, Grecia şi America. Există multe soluţii simple şi eficiente la îndemâna indivizilor, companiilor sau asociaţiilor de locatari. Dacă intri pe site-ul Crucii Roşii din America (vorbind despre pregatirea in trei pasi: trusa, plan, o buna informare), înţelegi că un astfel de plan nu trebuie să fie o chestie stufoasă de genul celor produse de UE sau de foştii comunişti – documente lungi şi complexe pe care le înţeleg doar savanţii trăsniţi care le-au scris. Un plan american pentru situaţii de urgenţă este scurt (poţi să-l lipeşti pe peretele din bucătărie) şi atât de clar, încât îl înţeleg şi copiii.
Cel mai bun mod de a te pregăti pentru un cutremur este să concepi un plan. Şi cel mai simplu mod de a demara acest proces este să începi cu un plan de urgenţă pentru propria familie. Dar e important să pleci de la premisa că toţi membrii familiei vor fi implicaţi în realizarea planului: îl vor înţelege, vor fi de acord cu el, vor fi motivaţi, şi în caz de urgenţă cu toţii (chiar şi copiii mici) vor şti ce să facă. Orice experienţă de planificare de natură româneasco-UE-comunistă poate fi aruncată pe fereastră – aici avem nevoie de o abordare mult mai simplă. Dacă vrei să verifici coerenţa planului nu trebuie decât să-ţi întrebi copiii şi bunicii, „vă e clar?“ Nu ai nevoie de experţi costisitori pentru a-ţi dezvolta propriul plan – îl poţi rezolva de unul singur la masa din bucătărie. Şi e important ca acest plan să existe. Poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte.
Începutul oricărui proces de planificare începe cu o analiză – trebuie să strângi toate datele problemei cu care ai de-a face (cutremur, incendiu, inundaţie). E la fel de important să eviţi capcana tipic românească prin care orice document este încărcat cu nenumărate detalii ştiinţifice, chiar din prima pagină (devenind astfel ilizibil). Dar dacă familia este publicul ţintă, atunci înţelegi repede că e nevoie doar de informaţiile relevante, pe care le înţeleg toţi.
Începi aşadar prin a pune întrebări: care sunt şansele unui cutremur mare în Bucureşti? Ce se întâmplă cu casele din cauza cutremurului? Ce facem în timpul cutremurului? Cum trebuie să ne pregătim psihologic? Ce vom mânca şi bea, cum ne vom încălzi după trecerea cutremurului? Cum vom comunica, cum vom găti şi cum ne vom deplasa? Ce provizii trebuie să facem? Dar în caz de inundaţie, incendiu sau alte dezastre? Faceţi această listă de întrebări, răspundeţi la ele împreună cu familia şi veţi avea bazele unui plan bun.
Pentru ca planul să fie eficient este important ca toţi cei care vor trebui să îl urmeze să fie implicaţi în realizarea lui. Dacă le spui rudelor sau colegilor de muncă, „iată, am făcut un plan pe care voi trebuie să îl implementaţi“, poţi fi sigur că nu îşi vor da interesul. Şi de ce ar face-o, dacă nu au fost cooptaţi în dezvoltarea lui? Toţi cei afectaţi trebuie implicaţi încă de la început, din faza conceptuală, astfel încât toată lumea să înţeleagă importanţa exerciţiului şi să aibă posibilitatea de a contribui cu soluţii. Punctul de plecare este o primă întâlnire pentru a discuta problema cutremurului şi „ce putem face pentru a ne pregăti?“ Provocarea este să continui procesul şi să nu uiţi să consulţi restul grupului pe tot parcursul. Doar aşa vei genera un plan de acţiune prin care toată lumea ştie ce trebuie să facă în caz de dezastru. Odată ce planul familiei este gata, aceasta poate fi integrat cu planul blocului, al şcolii, al zonei, al oraşului sau chiar al ţării – din păcate acest lucru nu este fezabil într-o ţară disfuncţională ca România. Tot ce poţi face este să-i protejezi pe cei dragi.
Un plan devine eficient doar dacă este pus în practică. Americanii se referă în acest sens la „practicarea planului“ – oraşele din SUA organizează exerciţii masive la care iau parte serviciile de urgenţă, companiile locale, precum şi societatea civilă. Împreună ei trec prin ordinea stabilită în plan. Japonezii, grecii, israelienii şi chilienii, toţi îşi pun în practică planurile pentru situaţii de urgenţă. Astfel, numărul victimelor este redus remarcabil (câţi oameni au murit în Haiti în comparaţie cu Japonia?). Nu mai e nevoie să spun că în România astfel de exerciţii nu au loc – şi asta nu doar fiindcă planurile româneşti sunt atât de complicate şi nepractice, încât nimeni nu le poate implementa.
Cele mai bune planuri sunt cele pe care ţi le faci singur. Poţi să găseşti modele de planuri de urgenţă pe diverse site-uri americane. Cu toate astea, e mai bine să iei pur şi simplu o foaie şi un creion şi să te întrebi „ce ar trebuie să facem noi în caz de urgenţă?“ Oricum ar fi, cele mai multe planuri de pregătire pentru situaţii de urgenţă includ următoarele elemente: rolul fiecărui membru al grupului pe timpul crizei; provizii de apă şi mâncare; lanterne şi aşternut; un plan de salvare (cum să ieşi din oraş); stabilirea unei soluţii de comunicare în cazul în care liniile telefonice sunt moarte (şi vor fi); un radio; soluţii de securitate.
Trăiesc în Bucureşti de peste 10 ani. Mi-ar plăcea să vă spun că am realizat un astfel plan pe care îl pun periodic în practică împreună cu soţia şi cei doi copii (de 8 şi 11 ani). Dar, deşi am lucrat la un plan de comunicare finanţat de World Bank pentru Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, şi ştiu mai multe decât alţii despre aceste aspecte, nu am făcut ceea ce le spun altora să facă. Ştiu că asta mă face un ipocrit. Aş putea să dau vina pe cultura locală de nepăsarea generală, pe lipsa fondurilor sau să inventez cine ştie ce altă scuză. Dar mi-am dat seama că ceea ce a lipsit dintotdeauna a fost cineva care să dea tonul. Eu ar fi trebuit să devin stăpân pe situaţie, să îmi iau familia cea dragă deoparte şi împreună se ne facem un plan pentru supravieţuire – şi sper că exact asta vom face în zilele care urmează.
http://www.contributors.ro/idei-si-solutii/cum-sa-te-pregatesti-pentru-cutremur/
Tocmai ce-am închis televizorul pe o emisiune absolut enervantă la un canal românesc de ştiri. Am rămas cu senzaţie de déjà vu. Ori de câte ori un dezastru natural loveşte undeva în lume, canalele de ştiri scot de la naftalină politicieni, experţi şi jurnalişti indignaţi, care încep să se acuze reciproc pentru lipsa de pregătire a Bucureştiului în faţa viitorului cutremur. Însă tot acest circ mediatic nu rezultă niciodată în măsuri concrete, voinţă politică sau orice altceva care să promoveze schimbarea.
Japonia domină acum ştirile TV. Anul trecut pe vremea asta urmăream cutremurul din Chile. Atunci ProTV a realizat un reportaj destul de bun despre cât de bine erau pregătiţi chilienii pentru astfel de situaţii. În Chile, cei care investesc într-o construcţie sunt pe deplin responsabili de integritatea sa structurală. În România tot felul de instituţii (nimeni, cu alte cuvinte) sunt responsabile de standardele de construcţie. Reportajul n-a avut însă niciun efect, în continuare standardele de construcţie în România sunt prea complicate şi oricum nimeni nu le aplică – nimeni nu poate să spună dacă ce s-a construit în ultimii 20 de ani va sta în picioare la următorul cutremur mare.
Românii sunt însă conştienţi de două lucruri: un cutremur devastator este aşteptat oricând în Bucureşti; iar autorităţile au dovedit deja de atâtea ori că nu au capacitatea să pregătească oraşul pentru a face faţă dezastrului. Autorităţile guvernamentale nu numai că nu reuşesc să consolideze clădirile cu risc mare, dar nici măcar nu sunt în stare să informeze populaţia despre felul în care oameni se pot pregăti pentru cutremur. Nu fac decât să se învinovăţească unii pe alţii, să deplângă legislaţia şi să aştepte ca furtuna mediatică să se liniştească.
Dacă ştii că dezastrul se apropie şi guvernul nu te poate ajuta, ce faci? Dacă vrei să scapi din amestecul tipic românesc de vină, nepăsare şi fatalism, ai o singură soluţie – să devii personal responsabil şi să îţi pui la punct propriul plan de urgenţă. E mai uşor decât s-ar crede, mai ales pentru acei români care şi-au creat propriile afaceri de succes – în ciuda guvernului care îşi bagă mereu nasul, cere taxe peste taxe, vrea mită, şi în general se pune de-a curmezişul progresului.
Pregătirea pentru situaţii de urgenţă este luată în serios în ţări ca Japonia, Chile, Grecia şi America. Există multe soluţii simple şi eficiente la îndemâna indivizilor, companiilor sau asociaţiilor de locatari. Dacă intri pe site-ul Crucii Roşii din America (vorbind despre pregatirea in trei pasi: trusa, plan, o buna informare), înţelegi că un astfel de plan nu trebuie să fie o chestie stufoasă de genul celor produse de UE sau de foştii comunişti – documente lungi şi complexe pe care le înţeleg doar savanţii trăsniţi care le-au scris. Un plan american pentru situaţii de urgenţă este scurt (poţi să-l lipeşti pe peretele din bucătărie) şi atât de clar, încât îl înţeleg şi copiii.
Cel mai bun mod de a te pregăti pentru un cutremur este să concepi un plan. Şi cel mai simplu mod de a demara acest proces este să începi cu un plan de urgenţă pentru propria familie. Dar e important să pleci de la premisa că toţi membrii familiei vor fi implicaţi în realizarea planului: îl vor înţelege, vor fi de acord cu el, vor fi motivaţi, şi în caz de urgenţă cu toţii (chiar şi copiii mici) vor şti ce să facă. Orice experienţă de planificare de natură româneasco-UE-comunistă poate fi aruncată pe fereastră – aici avem nevoie de o abordare mult mai simplă. Dacă vrei să verifici coerenţa planului nu trebuie decât să-ţi întrebi copiii şi bunicii, „vă e clar?“ Nu ai nevoie de experţi costisitori pentru a-ţi dezvolta propriul plan – îl poţi rezolva de unul singur la masa din bucătărie. Şi e important ca acest plan să existe. Poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte.
Începutul oricărui proces de planificare începe cu o analiză – trebuie să strângi toate datele problemei cu care ai de-a face (cutremur, incendiu, inundaţie). E la fel de important să eviţi capcana tipic românească prin care orice document este încărcat cu nenumărate detalii ştiinţifice, chiar din prima pagină (devenind astfel ilizibil). Dar dacă familia este publicul ţintă, atunci înţelegi repede că e nevoie doar de informaţiile relevante, pe care le înţeleg toţi.
Începi aşadar prin a pune întrebări: care sunt şansele unui cutremur mare în Bucureşti? Ce se întâmplă cu casele din cauza cutremurului? Ce facem în timpul cutremurului? Cum trebuie să ne pregătim psihologic? Ce vom mânca şi bea, cum ne vom încălzi după trecerea cutremurului? Cum vom comunica, cum vom găti şi cum ne vom deplasa? Ce provizii trebuie să facem? Dar în caz de inundaţie, incendiu sau alte dezastre? Faceţi această listă de întrebări, răspundeţi la ele împreună cu familia şi veţi avea bazele unui plan bun.
Pentru ca planul să fie eficient este important ca toţi cei care vor trebui să îl urmeze să fie implicaţi în realizarea lui. Dacă le spui rudelor sau colegilor de muncă, „iată, am făcut un plan pe care voi trebuie să îl implementaţi“, poţi fi sigur că nu îşi vor da interesul. Şi de ce ar face-o, dacă nu au fost cooptaţi în dezvoltarea lui? Toţi cei afectaţi trebuie implicaţi încă de la început, din faza conceptuală, astfel încât toată lumea să înţeleagă importanţa exerciţiului şi să aibă posibilitatea de a contribui cu soluţii. Punctul de plecare este o primă întâlnire pentru a discuta problema cutremurului şi „ce putem face pentru a ne pregăti?“ Provocarea este să continui procesul şi să nu uiţi să consulţi restul grupului pe tot parcursul. Doar aşa vei genera un plan de acţiune prin care toată lumea ştie ce trebuie să facă în caz de dezastru. Odată ce planul familiei este gata, aceasta poate fi integrat cu planul blocului, al şcolii, al zonei, al oraşului sau chiar al ţării – din păcate acest lucru nu este fezabil într-o ţară disfuncţională ca România. Tot ce poţi face este să-i protejezi pe cei dragi.
Un plan devine eficient doar dacă este pus în practică. Americanii se referă în acest sens la „practicarea planului“ – oraşele din SUA organizează exerciţii masive la care iau parte serviciile de urgenţă, companiile locale, precum şi societatea civilă. Împreună ei trec prin ordinea stabilită în plan. Japonezii, grecii, israelienii şi chilienii, toţi îşi pun în practică planurile pentru situaţii de urgenţă. Astfel, numărul victimelor este redus remarcabil (câţi oameni au murit în Haiti în comparaţie cu Japonia?). Nu mai e nevoie să spun că în România astfel de exerciţii nu au loc – şi asta nu doar fiindcă planurile româneşti sunt atât de complicate şi nepractice, încât nimeni nu le poate implementa.
Cele mai bune planuri sunt cele pe care ţi le faci singur. Poţi să găseşti modele de planuri de urgenţă pe diverse site-uri americane. Cu toate astea, e mai bine să iei pur şi simplu o foaie şi un creion şi să te întrebi „ce ar trebuie să facem noi în caz de urgenţă?“ Oricum ar fi, cele mai multe planuri de pregătire pentru situaţii de urgenţă includ următoarele elemente: rolul fiecărui membru al grupului pe timpul crizei; provizii de apă şi mâncare; lanterne şi aşternut; un plan de salvare (cum să ieşi din oraş); stabilirea unei soluţii de comunicare în cazul în care liniile telefonice sunt moarte (şi vor fi); un radio; soluţii de securitate.
Trăiesc în Bucureşti de peste 10 ani. Mi-ar plăcea să vă spun că am realizat un astfel plan pe care îl pun periodic în practică împreună cu soţia şi cei doi copii (de 8 şi 11 ani). Dar, deşi am lucrat la un plan de comunicare finanţat de World Bank pentru Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, şi ştiu mai multe decât alţii despre aceste aspecte, nu am făcut ceea ce le spun altora să facă. Ştiu că asta mă face un ipocrit. Aş putea să dau vina pe cultura locală de nepăsarea generală, pe lipsa fondurilor sau să inventez cine ştie ce altă scuză. Dar mi-am dat seama că ceea ce a lipsit dintotdeauna a fost cineva care să dea tonul. Eu ar fi trebuit să devin stăpân pe situaţie, să îmi iau familia cea dragă deoparte şi împreună se ne facem un plan pentru supravieţuire – şi sper că exact asta vom face în zilele care urmează.
http://www.contributors.ro/idei-si-solutii/cum-sa-te-pregatesti-pentru-cutremur/
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
Romania: In caz de dezastru comunicatiile SUNT in colaps
Numarul de apeluri transmise catre 112 a crescut cu 50% in intervalul de o ora dupa producerea cutremurului fata de intervalul de o ora anterior, dar au fost foarte multi cei care nu au reusit sa apeleze 112.
La doi ani de la ultimul cutremur, in Romania lucrurile stau la fel: abia in luna mai 2011 o directiva a Uniunii Europene in acest sens trebuie transpusa in legislatia nationala.
La noi nu exista o pregatire pentru a face fata unor astfel de situatii. Nu suntem informati si educati despre cum trebuie sa procedam in caz de urgenta. Stim doar din experientele anterioare sa evitam scarile sau lifturile. Si mai stim, tot din experienta ultimului cutremur, ca daca ne apucam sa ne sunam prietenii si familia, retelele fixe sau mobile vor ceda si nimeni nu va mai putea apela pe nimeni.
Teoretic, stim ca prioritare sunt apelurile la 112. Dar este aproape imposibil de crezut ca ne vom aminti asta in acele momente sau ca vom avea taria de a tine cont de acest lucru.
Dupa cutremurul din 25 aprilie 2009, Vodafone a inregistrat o crestere cu 800% a solicitarilor de initiere a apelurilor de voce, la nivel national, in primele minute. In 45 de secunde, numarul apelurilor initiate de utilizatorii de cartele Vodafone a crescut de 5 ori.
In cazul Romtelecom, traficul a crescut de 10 ori si s-au inregistrat congestii de trafic in centralele de tranzit din Bucuresti, Bacau si Galati unde depasirea medie a capacitatii centralelor a fost intre 10% si 16%.
Orange a anuntat ca reteaua a functionat fara incidente majore iar Zapp a informat ca traficul a crescut substantial in comparatie cu o perioada similara a unei zile normale.
Primii trei operatori de telefonie mobila din Romania, Orange, Vodafone si Cosmote, au inregistrat un numar mediu dublu de apleuri in ora de dupa cutremur fata de intervalul de o ora anterior si un numar de intentii de apelare raportat ca fiind de 3 pana la 10 ori mai mare in aceeasi perioada.
La acea vreme, ANCOM recomanda crearea unor Planuri de asigurare a continuitatii serviciilor la fiecare operator si integrarea lor la nivel national prin Ministerul Comunicatiilor si Societatii Informationale, desfasurarea unor exercitii periodice (o data la doi ani), care sa testeze viabilitatea acestor planuri, dar si dezvoltarea unor programe de educare a populatiei privind comportamentul in situatii de urgenta.
Ce s-a schimbat in doi ani?
In curand se implinesc doi ani de la ultimul cutremur major si situatia nu pare a fi cu mult diferita. Exista o directiva a Uniunii Europene care trebuie transpusa in legislatia nationala pana la 25 mai 2011. Directiva face referire tocmai la asigurarea securitatii si integritatii retelelor si serviciilor de comunicatii electronice iar ANCOM si-a propus pentru 2011-2012 sa elaboreze doua decizii de reglementare. Una referitoare la conditii si proceduri de raportare a incidentelor de securitate din partea furnizorilor si una care sa stabileasca masuri minime de securitate care trebuie implementate pentru a asigura continuitatea furnizarii serviciilor. Tot in 2011, ANCOM are in plan sa realizeze un ghid pentru tratarea comunicatiilor de urgenta in situatii deosebite si a unei proceduri pentru testare periodica.
Pe scurt, exista proiecte si directive, propuneri care par extrem de utile si realizabile, dar realitatea ne spune ca nu stim daca vom putea comunica in situatii de criza. Probabil din cauza ca nu suntem o tara cu grad seismic major, atentia acordata acestor detalii nu este prea mare si schimbarile se fac cu pasi marunti.
Autoritatea in comunicatii sustine ca nu se pot impune cerinte unice si un set comun de mecanisme, pentru ca acest lucru nu ar fi benefic pentru utilizatorul final. Mai mult, retelele nu pot fi optimizate pentru ca toti utilizatorii sa apeleze simultan, din motive de eficienta comerciala. Fiecare furnizor trebuie sa isi dimensioneze reteaua astfel incat sa asigure furnizarea serviciilor in perioada de varf, in conditii normale. Congestiile de trafic, intreruperea serviciilor sunt inevitabile atat din cauza nefunctionarii unor echipamente, cat si din cauza cresterii bruste a numarului de apeluri simultane. Pentru astfel de situatii insa, operatorii trebuie sa prezinte un plan de asigurare a continuitatii serviciilor.
Pentru ca exista o capacitate limita de gestionare a apelurilor, doar utilizatorii pot preveni blocarea retelelor de telefonie.
Dar ce s-ar intampla daca astazi ar avea loc o calamitate?
Teoretic, pe hartie, ar intra imediat in alerta si in functie Comitetul National pentru Situatii de Urgenta, sub conducerea Ministrului Administratiei si Internelor. In cadrul lui, ar functiona Comitetul ministerial pentru situatii de urgenta din cadrul Ministerului Comunicatiilor si Societatii Informationale. Conform hotararilor guvernamentale, ar trebui sa intre imediat in actiune si celulele de urgenta la nivel de operator. Iar operatorii ar trebui ca, in afara traficului catre numarul de urgenta, sa asigure comunicarea si intre diversele comitete, centre operationale, furnizori de servicii electronice, toate acestea pentru ca populatia sa poata fi informata iar structurile activate in situatie de criza sa primeasca informatiile necesare si sa emita informarile adecvate.
Practic insa, am uita cu totii ce am fost invatati si ce ni s-a recomandat. Am utiliza intensiv retelele ceea ce ar duce la o congestie de trafic. Apelurile catre 112 nu ar mai putea fi date de catre toti cei care ar fi intr-o situatie extrema si toata lumea ar intra in panica.
Intr-o zi de trafic normal, la 112 se inregistreaza peste 50.000 de apeluri la nivel national si peste 6300 in Bucuresti si Ilfov (calcul aproximativ pe baza raportului oferit de serviciul 112 pentru luna februarie 2011).
Ce ar trebui sa tinem minte si sa respectam in situatii extreme?
In cazul unei situatii nationale grave, 112 ramane singurul numar de urgenta care poate fi apelat de persoanele aflate in dificultate. Pentru toti ceilalti care doresc informatii despre persoanele apropiate, ANCOM recomanda trimiterea de SMS-uri sau utilizarea Internetului. In cazul in care sunteti intr-o zona fara acoperire a operatorului, strict pentru realizarea apelului 112 telefonul se poate conecta la un operator care acopera acea zona.
Pe scurt, recomandarile sunt:
Limitarea apelurile fara urgenta pe care le dam ca sa oferim posibilitatea celorlalti utilizatori sa apeleze 112.
Limitarea timpului convorbilor pe care le efectuam.
Utilizarea serviciului de mesagerie sau conectarea la Internet ca sa intram in legatura cu cei dragi.
Toate acestea indiferent de operatorul ale carui servicii le utilizam, fara sa credem ca un abonament mai scump inseamna ca avem prioritate la apeluri in fata celorlalti si incercand sa menitem un nivel minim de calm si decenta in momente de criza.
http://www.itplay.ro/articole/revie...ezastru-comunicatiile-sunt-in-colaps-669.html
Numarul de apeluri transmise catre 112 a crescut cu 50% in intervalul de o ora dupa producerea cutremurului fata de intervalul de o ora anterior, dar au fost foarte multi cei care nu au reusit sa apeleze 112.
La doi ani de la ultimul cutremur, in Romania lucrurile stau la fel: abia in luna mai 2011 o directiva a Uniunii Europene in acest sens trebuie transpusa in legislatia nationala.
La noi nu exista o pregatire pentru a face fata unor astfel de situatii. Nu suntem informati si educati despre cum trebuie sa procedam in caz de urgenta. Stim doar din experientele anterioare sa evitam scarile sau lifturile. Si mai stim, tot din experienta ultimului cutremur, ca daca ne apucam sa ne sunam prietenii si familia, retelele fixe sau mobile vor ceda si nimeni nu va mai putea apela pe nimeni.
Teoretic, stim ca prioritare sunt apelurile la 112. Dar este aproape imposibil de crezut ca ne vom aminti asta in acele momente sau ca vom avea taria de a tine cont de acest lucru.
Dupa cutremurul din 25 aprilie 2009, Vodafone a inregistrat o crestere cu 800% a solicitarilor de initiere a apelurilor de voce, la nivel national, in primele minute. In 45 de secunde, numarul apelurilor initiate de utilizatorii de cartele Vodafone a crescut de 5 ori.
In cazul Romtelecom, traficul a crescut de 10 ori si s-au inregistrat congestii de trafic in centralele de tranzit din Bucuresti, Bacau si Galati unde depasirea medie a capacitatii centralelor a fost intre 10% si 16%.
Orange a anuntat ca reteaua a functionat fara incidente majore iar Zapp a informat ca traficul a crescut substantial in comparatie cu o perioada similara a unei zile normale.
Primii trei operatori de telefonie mobila din Romania, Orange, Vodafone si Cosmote, au inregistrat un numar mediu dublu de apleuri in ora de dupa cutremur fata de intervalul de o ora anterior si un numar de intentii de apelare raportat ca fiind de 3 pana la 10 ori mai mare in aceeasi perioada.
La acea vreme, ANCOM recomanda crearea unor Planuri de asigurare a continuitatii serviciilor la fiecare operator si integrarea lor la nivel national prin Ministerul Comunicatiilor si Societatii Informationale, desfasurarea unor exercitii periodice (o data la doi ani), care sa testeze viabilitatea acestor planuri, dar si dezvoltarea unor programe de educare a populatiei privind comportamentul in situatii de urgenta.
Ce s-a schimbat in doi ani?
In curand se implinesc doi ani de la ultimul cutremur major si situatia nu pare a fi cu mult diferita. Exista o directiva a Uniunii Europene care trebuie transpusa in legislatia nationala pana la 25 mai 2011. Directiva face referire tocmai la asigurarea securitatii si integritatii retelelor si serviciilor de comunicatii electronice iar ANCOM si-a propus pentru 2011-2012 sa elaboreze doua decizii de reglementare. Una referitoare la conditii si proceduri de raportare a incidentelor de securitate din partea furnizorilor si una care sa stabileasca masuri minime de securitate care trebuie implementate pentru a asigura continuitatea furnizarii serviciilor. Tot in 2011, ANCOM are in plan sa realizeze un ghid pentru tratarea comunicatiilor de urgenta in situatii deosebite si a unei proceduri pentru testare periodica.
Pe scurt, exista proiecte si directive, propuneri care par extrem de utile si realizabile, dar realitatea ne spune ca nu stim daca vom putea comunica in situatii de criza. Probabil din cauza ca nu suntem o tara cu grad seismic major, atentia acordata acestor detalii nu este prea mare si schimbarile se fac cu pasi marunti.
Autoritatea in comunicatii sustine ca nu se pot impune cerinte unice si un set comun de mecanisme, pentru ca acest lucru nu ar fi benefic pentru utilizatorul final. Mai mult, retelele nu pot fi optimizate pentru ca toti utilizatorii sa apeleze simultan, din motive de eficienta comerciala. Fiecare furnizor trebuie sa isi dimensioneze reteaua astfel incat sa asigure furnizarea serviciilor in perioada de varf, in conditii normale. Congestiile de trafic, intreruperea serviciilor sunt inevitabile atat din cauza nefunctionarii unor echipamente, cat si din cauza cresterii bruste a numarului de apeluri simultane. Pentru astfel de situatii insa, operatorii trebuie sa prezinte un plan de asigurare a continuitatii serviciilor.
Pentru ca exista o capacitate limita de gestionare a apelurilor, doar utilizatorii pot preveni blocarea retelelor de telefonie.
Dar ce s-ar intampla daca astazi ar avea loc o calamitate?
Teoretic, pe hartie, ar intra imediat in alerta si in functie Comitetul National pentru Situatii de Urgenta, sub conducerea Ministrului Administratiei si Internelor. In cadrul lui, ar functiona Comitetul ministerial pentru situatii de urgenta din cadrul Ministerului Comunicatiilor si Societatii Informationale. Conform hotararilor guvernamentale, ar trebui sa intre imediat in actiune si celulele de urgenta la nivel de operator. Iar operatorii ar trebui ca, in afara traficului catre numarul de urgenta, sa asigure comunicarea si intre diversele comitete, centre operationale, furnizori de servicii electronice, toate acestea pentru ca populatia sa poata fi informata iar structurile activate in situatie de criza sa primeasca informatiile necesare si sa emita informarile adecvate.
Practic insa, am uita cu totii ce am fost invatati si ce ni s-a recomandat. Am utiliza intensiv retelele ceea ce ar duce la o congestie de trafic. Apelurile catre 112 nu ar mai putea fi date de catre toti cei care ar fi intr-o situatie extrema si toata lumea ar intra in panica.
Intr-o zi de trafic normal, la 112 se inregistreaza peste 50.000 de apeluri la nivel national si peste 6300 in Bucuresti si Ilfov (calcul aproximativ pe baza raportului oferit de serviciul 112 pentru luna februarie 2011).
Ce ar trebui sa tinem minte si sa respectam in situatii extreme?
In cazul unei situatii nationale grave, 112 ramane singurul numar de urgenta care poate fi apelat de persoanele aflate in dificultate. Pentru toti ceilalti care doresc informatii despre persoanele apropiate, ANCOM recomanda trimiterea de SMS-uri sau utilizarea Internetului. In cazul in care sunteti intr-o zona fara acoperire a operatorului, strict pentru realizarea apelului 112 telefonul se poate conecta la un operator care acopera acea zona.
Pe scurt, recomandarile sunt:
Limitarea apelurile fara urgenta pe care le dam ca sa oferim posibilitatea celorlalti utilizatori sa apeleze 112.
Limitarea timpului convorbilor pe care le efectuam.
Utilizarea serviciului de mesagerie sau conectarea la Internet ca sa intram in legatura cu cei dragi.
Toate acestea indiferent de operatorul ale carui servicii le utilizam, fara sa credem ca un abonament mai scump inseamna ca avem prioritate la apeluri in fata celorlalti si incercand sa menitem un nivel minim de calm si decenta in momente de criza.
http://www.itplay.ro/articole/revie...ezastru-comunicatiile-sunt-in-colaps-669.html
Angela74
New member
- Joined
- Jan 23, 2011
- Messages
- 1,207
- Reaction score
- 0
Instrument SF creat de britanici: Detectorul de semn de viaţă pentru victimele unui cutremur, aflate sub ruine
Aceste detectoare "adulmecă" reziduurile organice produse de corpul uman când respiră, transpiră sau urinează.
Câinii pot fi dresaţi să detecteze aceşti compuşi organici, însă antrenamentul lor este scump. Totodată, în momentul intervenţiei, atât câinele, cât şi dresorul său au nevoie de pauze dese şi sunt expuşi pericolului.
"Un astfel de aparat poate fi folosit pe teren fără a avea în spate vreun laborator. Ar putea urmări semnele de viaţă pe durate mari şi pot fi folosite multe exemplare", spune profesorul Paul Thomas, de la Universitatea Loughborough, din Marea Britanie, acesta aflându-se la originea acestei invenţii.
Pentru testarea aparatului, opt voluntari au petrecut mai multe ore sub un maldăr de beton armat şi sticlă spartă, ce reconstituia o clădire prăbuşită. Reziduurile organice ale acestor persoane intrau în contact cu materialele de construcţie şi variau în funcţie de condiţiile de umiditate, căldură, vânt, ceea ce făcea mai dificilă detectarea voluntarilor.
Cu toate acestea, aparatele au identificat rapid dioxidul de carbon şi amoniacul emise de corpul uman, în aerul ce răzbătea de sub dărâmături . Au fost, de asemenea, detectaţi alţi compuşi organici foarte volatili, ca acetona.
Cercetătorii au constatat astfel o scădere netă a proporţiei de amoniac emis în timp ce voluntarii dormeau, fără să poată deocamdată să explice acest fenomen.
Studiul, efectuat în premieră pe un astfel de detector, a fost publicat de Institutul de Fizică din Marea Britanie.
http://www.mediafax.ro/stiinta-sana...imele-unui-cutremur-aflate-sub-ruine-8734516/
Aceste detectoare "adulmecă" reziduurile organice produse de corpul uman când respiră, transpiră sau urinează.
Câinii pot fi dresaţi să detecteze aceşti compuşi organici, însă antrenamentul lor este scump. Totodată, în momentul intervenţiei, atât câinele, cât şi dresorul său au nevoie de pauze dese şi sunt expuşi pericolului.
"Un astfel de aparat poate fi folosit pe teren fără a avea în spate vreun laborator. Ar putea urmări semnele de viaţă pe durate mari şi pot fi folosite multe exemplare", spune profesorul Paul Thomas, de la Universitatea Loughborough, din Marea Britanie, acesta aflându-se la originea acestei invenţii.
Pentru testarea aparatului, opt voluntari au petrecut mai multe ore sub un maldăr de beton armat şi sticlă spartă, ce reconstituia o clădire prăbuşită. Reziduurile organice ale acestor persoane intrau în contact cu materialele de construcţie şi variau în funcţie de condiţiile de umiditate, căldură, vânt, ceea ce făcea mai dificilă detectarea voluntarilor.
Cu toate acestea, aparatele au identificat rapid dioxidul de carbon şi amoniacul emise de corpul uman, în aerul ce răzbătea de sub dărâmături . Au fost, de asemenea, detectaţi alţi compuşi organici foarte volatili, ca acetona.
Cercetătorii au constatat astfel o scădere netă a proporţiei de amoniac emis în timp ce voluntarii dormeau, fără să poată deocamdată să explice acest fenomen.
Studiul, efectuat în premieră pe un astfel de detector, a fost publicat de Institutul de Fizică din Marea Britanie.
http://www.mediafax.ro/stiinta-sana...imele-unui-cutremur-aflate-sub-ruine-8734516/