• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

realitatea e o iluzie?

Cele zece mari Iluzii ale Umanitatii.




1. Ca exista Nevoia (ILUZIA NEVOII)

Iluziile ne pun piedici serioase in a ne gasi fericirea si starea de bine in realitate. Iluziile ne impiedica in a face tot ce ne sta in putinta pentru a atinge ceea ce ne dorim. Iluziile sunt piedici serioase in lupta implinirii visurilor noastre. Iluziile ne impiedica sa facem pasi inainte si sa depasim pasii inapoi, ne impiedica sa evoluam si sa progresam, ne impiedica in a actiona pentru viata, pentru asteptarile si implinirea dorintelor noastre. Iluziile sunt… doar iluzii. Realitatea fericirii se afla dincolo de ele.

Teoria fundamentala pe care se axeaza cartea mai sus mentionata este aceea ca lumea, iar cand spunem lume a se intelege umanitatea, traieste o serie de mari iluzii. Iata care sunt, in conceptia lui Neale Donald Walsch, cele 10 iluzii in care traieste fiinta umana: Cele 10 iluzii se intrepatrund si fiecare dintre ele o determina pe cealalta si are in vedere cauzalitatea ei. Fiecare iluzie da nastere unei alte iluzii. Fiecare iluzie genereaza o alta iluzie sau este creata de o alta .

Nevoia este inexistenta in univers. Nevoia este non-existenta in universul individual. Ea este doar o reprezentare fictionala. Avem cu adevarat nevoie de ceva anume pentru a fi fericiti? Nu este fericirea de fapt o stare a minti? Fericirea nu este o urmare sau un rezultat al anumitor conditii. Nu ne trebuie nimic in mod expres pentru a fi noi insine sau pentru a fi ceea ce suntem deja. Universul nu cere rezultate anume pentru ca universul insusi este un rezultat. Dumnezeu (sau numiti-l cum vrei: creator, fiinta suprema, univers, energia superioara, etc.) nu are nevoie de nimic. El nu urmareste rezultate. Nu este el cel care da nastere rezultatelor? Cu toate acestea, fiinta umana a creat o imagine a acestei entitati supreme dupa chipul si asemanarea sa. I-am atribuit o agenda, i-am conferit nevoi, i-am acordat capacitatea de a judeca, este de parere Neale Donald Walsch..



2. Ca exista Esecul (ILUZIA ESECULUI)

Iluzia Esecului deriva din Iluzia Nevoii. Ca sa poti afirma ca ai esuat inseamna sa admiti ca ai avut nevoie de ceva care ti-a fost refuzat sau pe care nu l-ai putut obtine. Absenta nevoii atrage dupa sine absenta esecului.

Daca nu ai nevoie de nimic, nu poti esua. Daca nu exista nevoie, nu exista nici esec. Acceptand ca poti esua, accepti si faptul ca Dumnezeu poate esua, ca Dumnezeu are nevoie, ca Dumnezeu isi doreste si nu poate obtine ceea ce isi doreste. Accepti ca, NOI, ca parte a creatiei si a lui Dumnezeu, nu suntem perfecti. Daca accepti ca esti o parte componenta a acestui univers , atunci tot ceea ce faci si creezi este perfect si nu cunoaste greseala, esecul sau nevoia.

Esecul este un lucru relativ, sustine Neale Donald Walsch. El depinde de cine si ce isi imagineaza fiecare ca este. Aceasta iluzie ne arata ca rezultatele vietii pot fi imprevizibile, nesigure.



3. Ca exista Lipsa de Unitate (ILUZIA LIPSEI DE UNITATE)


Lipsa de Unitate implica posibilitatea esecului, iar posibilitatea esecului este determinata de existenta nevoii. Iluzia Lipsei de Unitate este legata de acceptarea existentei separarii. Universul este lipsit de unitate daca lasam separarea sa se instaureze intre noi insine, intre noi si cel care ne-a lasat sa fim parte din acest intreg, intre noi si ceea ce ne inconjoara, intre noi si ceea ce exista ca si creatie in acest univers.

Astfel acceptam ca nu suntem unul si acelasi lucru cu intregul in care am fost inclusi. Separarea poate da nastere unor rezultate negative precum invidie, lacomie sau comportamente indezirabile. Nu poti pune capat acestor rezultate negative investind aceeasi energie care le-a creat (nu poti sa pui capat urii cu ura, nu poti sa inabusi mania prin manie, etc). Suntem cu totii parte a unui intreg, iar acest intreg este totul, este de parere Neale Donald. Totul nu are nevoie de nimic ca sa existe.


4.Ca exista Lipsuri (ILUZIA INSUFICIENTEI)



La un moment dat, ne-am gandit la noi insine la fiind separati unii de altii, de univers, de intregul caruia i-am apartinut. Asa s-a nascut ideea ca “nu este suficient” sub soare pentru noi… Cand ne separam, ceea ce putem obtine individual ni se pare insuficient. Intotdeauna traim cu impresia si certudinea ca ne lipseste ceva.

Exista insa intotdeauna destul si suficient pentru fiecare dintre noi, pentru toti. Nu poti afirma ca un lucru iti este insuficient daca nu ai nevoie si nu doresti acel lucru. Natura universala isi este suficienta prin ea insasi. Natura umana este una singura. Facand parte din intreg nu putem fi realmente separate ca entitati. Daca exista un singur lucru si acest lucru este tot ceea ce exista, atunci nu pot exista lipsuri de niciun fel, afirma in continuare Neale Donald.


5. Ca exista Cerinta (ILUZIA CERINTEI)


Trebuie sa fie ceva ce pot fi sau ce pot face pentru a avea “suficient”. Acest “suficient” trebuie sa implice ceva, trebuie sa-mi ceara ceva. Trebuie doar sa descoper ce este acel Ceva. Trebuie sa vad care este acea Cerinta.

Daca ceva este “insuficient”, inseamna ca exista o posibilitate de a-l face la un moment dat sa devina “suficient”. Iluzia lnsuficientei reprezinta cauzalitatea Iluziei Cerintei. “Nu destul” ne determina sa ne intrebam ce am putea face pentru a avea “destul”: destula fericire, destula iubire, destul Dumnezeu, destula siguranta, destul din tot ce este insuficient… Fiinta umana i-a atribuit aceasta iluzie chiar si lui Dumnezeu. Energia creatoare CERE si ea ceva de la noi pentru a-i primi indurarea, rasplata, fericirea suprema, Raiul.

Iluzia Cerintei este cea care a determinat umanitatea sa traiasca dupa reguli ale omului, reguli ale lui Dumnezeu, reguli, legi, proceduri… Ne razvratim mai mult sau mai putin. De multe ori ne conformam Cerintei. Credem ca TREBUIE sa facem ceva pentru a-l multumi pe Dumnezeu. Esecul in a indeplini acest lucru poate atrage dupa sine consecinte inspaimantatoare.



6. Ca exista Judecata. (ILUZIA JUDECATII)


Daca exista Cerinta, de unde vom sti daca cineva a indeplinit aceste cerinte? A trebuit de aceea sa existe un sistem de judecata care sa ne dea verdictul pozitiv sau negativ. S-a nascut in lume Iluzia Judecatii. Am creat in mintile noastre iluzia unui Creator care ne judeca, am creat in viata noastre de pe pamant un sistem uman de judecata, afirma acelasi autor.

Scopul? Pentru a ne asigura ca Cerinta exista astfel incat sa putem primi suficient din ceea ce nu este suficient. I-am atribuit lui Dumnezeu un sistem de judecata pentru a ne justifica actiunea noastra de judecare a celorlalti (in functie de rasa, sexualitate, gen, putere, posibilitati materiale, etc.)


7. Ca exista Condamnare (ILUZIA CONDAMNARII)


Daca exista un sistem al judecatii, atunci trebuia sa existe si o recompensa pentru cei care se conformeaza cerintei, implicit o pedeapsa pentru cei care nu se conformeaza. Astfel, spune Neale Donald Walsch, a aparut ideea condamnarii.

Judecata nu putea exista fara o consecinta a ei - condamnarea. S-au nascut astfel condamnarile aici, in vietile noastre de pe pamant, cat si condamnarile de dincolo de aceasta viata. Supunem atat actiunile noastre, cat si pe ale celor din jurul nostru propriei judecati, propriului sistem de judecata. Le catalogam ca fiind corecte sau incorecte.

Actiunile noastre nu sunt intotdeauna cele mai potrivite pentru ca de cele mai multe ori nu intelegem ca menirea noastra este sa facem parte din intreg. “Daca Dumnezeu este iubire – iubirea suprema, completa, adanc - cum poate atunci sa existe condamnarea? Daca Dumnezeu este atotiertator, cum poate Dumnezeu sa ne condamne la torturi nesfarsite? Daca noi facem parte din intreg, intregul este viata, viata este Dumnezeu insusi, de ce s-ar judeca Dumnezeu pe sine?”, se intreaba Neale Donald.


8. Ca exista Conditionare (ILUZIA CONDITIONARII)


Nu poti spune ca iubesti daca iti legi iubirea de anumite conditionari. In univers nu exista conditionare. Ceea ce este este pur si simplu. Fara conditii. Nu se poate ca ceea ce este iubire sa nu fie iubire. “Dragostea nu cunoaste conditii”, spune autorul.

Ea este dragoste pur si simplu. Nu ne-au fost dat nici cereri si nici conditii. Putem avea viata la care aspiram, viata pe care ne-o dorim cu adevarat. Trebuie doar sa o alegem. Si sa alegem cu inima. Astfel, precizeaza Neale Donald Walsch, umanitatea a dezvoltat religii pentru a explica aceste cerinte si conditii, pentru a primi iubirea lui Dumnezeu. In jurul iubirii supreme au inceput sa fie construite ziduri de conditii. Dumnezeu a inceput sa spuna “te iubesc” in mod conditionat. Te iubesc daca...


9. Ca exista Superioritate (ILUZIA SUPERIORITATII)


In mod automat, cei care se conformau conditionarilor erau mai buni, mai deosebiti, mai ALTFEL decat cei care nu supuneau conditiilor. Astfel s-a nascut Iluzia Superioritatii in umanitate.

Cei care au obtinut mai mult au fost declarati si s-au autodeclarat ca fiind superiori. Nu exista insa superioritate, spune Neale Donald Walsch, cand toti suntem unul singur, cand toti laolalta formam un intreg, iar acest intreg este universul insusi. Poate fi un lucru superior lui insusi? CUM?...



10. Ca exista Ignoranta (ILUZIA IGNORANTEI)


Ignoranta este o iluzie. A crede ca ignoranta nu este o iluzie este o iluzie in sine. Iubirea este libertate. Ea invita la exprimare, la o exprimare completa, intreaga. Iubirea deschide. Iubirea invita sa-i testezi toate mijloacele, sa depasesti limitele ignorantei.

Teama blameaza exprimarea totala. Teama suprima libertatea. Iubirea nu inseamna suprimare, anihilare, minciuna. “Cauta orice raspuns. Vorbeste orice cuvant. Impartaseste orice gand. Crede in orice daca crezi cu tarie. Iubirea ne invita sa traim adevarul nostru. – aceasta este esenta iubirea. Si deja stim ceea ce este de stiut despre cine suntem cu adevarat”, specifica maestrul spiritual.


Neale Donald Walsch- in cartea Communion with God.


Sursa: Garbo.ro.
 
Trebuie sa aceptam ca mediul virtual este o iluzie .Medicii au incercat si reusit sa transforme iluzia in terapie .




Iluzia ca terapie: realitatea virtuală în medicină




Mult timp asociată cu jocul, cu divertismentul, realitatea virtuală a fost, în ultimii ani, înhămată la carul utilităţii practice: mai întâi, s-a dovedit utilă ca mijloc de antrenament pentru piloţi, paraşutişti... Apoi, a intrat în muzee şi expoziţii, cu un scop educativ, reconstituind vizual interioare ori peisaje, dând vizitatorului prilejul şi impresia unei unei imersii în amosfera locului. Dar posibilităţile oferite de această elaborată iluzie sunt departe de a fi epuizate: mai nou, realitatea virtuală îşi găseşte un câmp de aplicare tot mai larg în medicină, de la pregătirea chirurgilor până la tratarea, prin simulări atent concepute, a unor afecţiuni dintre cele mai diverse.

La începutul anilor 1990, un psiholog american, dr. Ralph Lamson, a avut ideeea de de a încerca să-şi trateze frica de înălţime - acrofobie, în termeni medicali - de care suferea cu ajutorul acestei noutăţi tehnologice: realitatea virtuală. A adunat în jurul său un grup de pacienţi care sufereau de aceeaşi fobie şi a început să experimenteze, cu ajutorul lor, terapia prin realitate virtuală.

În simularea computerizată creată de dr. Lamson, pacienţii se vedeau pe ei înşişi intrând într-un local (o situaţie lipsită de risc), în cele din urmă trebuind să traverseze (tot în realitatea virtuală) un spaţiu gol, mergând pe o scândură aşezată sus, deasupra podelei - situaţie care le punea mari probleme, datorită fobiei lor specifice. În mintea lor, senzaţia pericolului şi spaima asociată acesteia (pe care le percepeau ca şi cum ar fi fost vorba de ceva real) coexistau cu conştiinţa faptului că se aflau, totuşi, "cu picioarele pe pământ", în mediul sigur al laboratorului de experimentări. Iar această idee a siguranţei şi obişnuirea cu senzaţia înălţimii, prin repetări frecvente ale imersiei în realitatea simulată, i-a ajutat pe mulţi să scape de acrofobie, iar pe dr. Lamson să pună bazele acestui nou domeniu de experimentare şi tratament: terapia cu ajutorul realităţii virtuale - VRT (virtual reality therapy).

Un articol publicat în 1994 în revista de specialitate Psychology Today consemna succesul remarcabil obţinut de dr. Ralph Lamson: cca. 90% dintre pacienţii săi, trataţi prin această metodă, au izbutit să-şi depăşească teama de înălţime şi să facă lucruri pe care nici nu şi le-ar fi putut imagina înainte de tratament: să se suie pe acoperişul casei ca să cureţe jgheaburile streşinilor, să urce 15 etaje cu un lift cu pereţi de sticlă, instalat pe exteriorul unei clădiri, să facă ascensiuni montane sau să conducă maşina pe un pod lung, aşezat la mare înălţime deasupra apei.
Pe urmele acestor experimente şi ale indicaţiilor formulate de Lamson în cartea sa Virtual Therapy, publicată în 1997, în care explică bazele medicale ale acestei metode, VRT e folosită astăzi cu succes în tratamentul tulburărilor anxioase şi al mai multor fobii, foarte diverse:

agorafobia - teama de spaţii largi şi/sau aglomerate, ce poate declanşa atacuri de panică şi afectează viaţa socială şi profesională a pacientului.
claustrofobia - teama de spaţii strâmte, închise, ce duce la refuzul de a merge cu liftul, de a călători cu metroul etc.
diferite zoofobii - teama intensă, iraţională, de anumite animale; de pildă arahnofobia (teama de păianjeni)
frica de zbor, care îi impiedică pe cei afectaţi de ea să călătorească cu avionul, cu repercusiuni, uneori, asupra vieţii de familie şi profesionale.
frica de a conduce maşina
"frica de doctor" - o teamă disporporţionat de mare de procedurile medicale, de la injecţii până la intervenţii stomatologice.

Toate aceste fobii pot fi tratate cu şanse mari de succes, prin expunerea, în spaţiul virtual, a pacientului la ceea ceea ce îi declanşează frica; obişnuirea treptată cu stimulul perceput ca periculos îl ajută pe pacient să îşi controleze reacţiile şi să îşi depăşească teama iraţională.


Durerea - fizică şi sufletească

Cu toţii ştim că, atunci când ne gândim la ceea ce ne doare (cu alte cuvinte, când ne concentrăm asupra durerii) parcă ne doare mai tare, iar când ne este distrasă atenţia, intensitatea senzaţiei neplăcute scade. Pe această reacţie umană se bazează alinarea durerilor prin intermediul terapiei virtuale; metoda s-a dovedit utilă atât în cazul durerii cronice, cât şi în cazul unor proceduri medicale dureroase.

În mod particular, terapia prin realitate virtuală a fost experimentată cu succes în cazul pacienţilor cu arsuri, pentru care atât exerciţiile fizice (necesare pentru recuperarea capacităţii de mişcare), cât şi schimbarea pansamentelor reprezintă o tortură, căci le provoacă dureri cumplite.
O echipă de oameni de ştiinţă de la Universitatea Washington a creat, în sprijinul acestor pacienţi, "SnowWorld", o lume virtuală destinată să le distragă atenţia de le procedura medicală dureroasă la care sunt supuşi. Scufundaţi în iluzia captivantă a unui peisaj tridimensional înzăpezit, cu bulgări de nea şi pinguini, pacienţii au constatat că intensitatea senzaţiilor de disconfort în timpul manevrelor terapeutice era mult redusă.



O situaţie în care terapia virtuală şi-a dovedit marea utilitate este stresul post-traumatic, căruia îi sunt victime, printre alţii, numeroşi militari întorşi de pe front. Martori la întâmplări sângeroase, apăsaţi permanent de povara răspunderii faţă de misiune şi de camarazii lor, victime ei înşişi, uneori, ai unor răniri fizice, uneori invalidante, ei suferă, odată întorşi acasă, de pe urma unor răni sufleteşti care le spulberă, adesea, capacitatea de readaptare la viaţa obişnuită. Sănătatea mintală zdruncinată aduce după ea distrugerea vieţii normale de familie, a vieţii sociale, a celei profesionale, făcând uneori din foştii combatanţi adevărate epave umane.
Deşi soldaţii formează "grosul" cazurilor diagnosticate cu tulburare de stres post-traumatic, problema e frecvent întâlnită şi la alte care persoane care au fost victime sau martori ai unor întâmplări traumatizante, cu impact individual sau colectiv, de pildă la supravieţuitori ai unor dezastre naturale sau atentate. În SUA, cei care au scăpat din atacul terorist din 11 septembrie 2001, precum şi martori ai acestui eveniment cumplit, au suferit în proporţie ridicată de această tulburare.

Abordarea psihologică, prima resursă de tratament în aceste cazuri dificile, a început să beneficieze, recent, şi de ajutorul terapiei de expunere virtuală. Pacienţii sunt expuşi, în mod repetat, la aceste amintiri dureroase, puşi să retrăiască - în realitate virtuală -situaţiile traumatizante respective, iar reacţiile corespunzătoare sunt analizate şi mecanismele psihice - explicate.


Experimente realizate pe veteranii războiului din Vietnam au demonstrat o rată de succes promiţătoare: 45% dintre aceştia au constatat o îmbunătăţire a simptomelor stresului post-traumatic. În cazul soldaţilor care luptaseră în Irak şi Afganistan, proporţia a fost de 62%, după un număr mediu de 7 şedinţe de terapie virtuală. E interesant faptul că rata de succes e mai mare la soldaţii mai tineri, mai familiarizaţi cu tehnologiile virtuale şi de aceea, cred cercetătorii, mai receptivi la acest gen de terapie.

Atât în cazul fobiilor, cât şi al stresului post-traumatic, terapia prin realitate virtuală pare să funcţioneze cel mai bine nu singură, ci ca parte dintr-un arsenal terapeutic compus din diverse metode. Funcţionează bine în special în combinaţie cu terapia cognitiv-comportamentală - o metodă prin care pacienţii sunt antrenaţi să facă faţă unor situaţii dificile pentru ei, prin exersarea unor comportamente şi atitudini corespunzătoare.


Dependenţele

Diversele toxicomanii reprezintă un domeniu în care ajutorul VRT ar putea fi de mare folos, deşi încercările sunt abia la început. Un experiment de evaluare a impactului realităţii virtuale asupra celor dependenţi de alcool a fost realizat la Universitatea Houston, SUA, cu participarea a 40 de persoane dependente: acestea au fost expuse la simulări foarte elaborate ale unor situaţii de viaţă - participarea la o petrecere unde oamenii beau alcool, intrarea într-un bar sau într-un magazin unde se vindeau băuturi spirtoase - în care li se ofereau băuturi la alegere, simularea fiind înzestrată chiar şi cu mirosuri corespunzătoare, pentru o iluzie completă.

Rezultatele au arătat că reacţiile de răspuns ale persoanelor dependente erau similare cu cele din viaţa reală, ceea ce îi face pe cercetători să spere că, într-o bună zi, realitatea virtuală va putea fi folosită pentru a modela comportamentul alcoolicilor şi va ajuta, astfel, la obţinerea unui control mai bun al reacţiilor şi la vindecarea dependenţei.



Bisturiul virtual
Trecând de la pacienţi la medici, realitatea virtuală îşi găseşte şi aici un rost - unul foarte important. Pornind de la succesul antrenamentelor virtuale în pregătirea piloţilor militari şi civili, oamenii de ştiinţă s-au întrebat dacă medicii nu ar putea beneficia şi ei de un asemenea tip de pregătire şi au iniţiat, în acest scop, cercetări edificatoare.
Până în momentul de faţă, specializarea care profită cel mai mult de pe urma realităţii virtuale este chirurgia. Mai multe universităţi şi spitale din lume au iniţiat programe de pregătire a viitorilor chirurgi cu ajutorul unor simulări foarte detaliate, iar rezultatele arată că merită investit în astfel de programe: îndemânarea chirurgilor se îmbunătăţeşte mult printr-o astfel de pregătire.


Pentru moment, rezultatele cele mai bune au fost obţinute în domeniul chirurgiei laparoscopice. Aceasta presupune "intrarea" în corpul pacientului nu prin tăieturi mari şi vizualizarea directă a organului de operat, ci prin incizii mici, prin care se introduc atât instrumentele chirurgicale, cât şi un endoscop (un dispozitiv cu o micro-cameră video), cu ajutorul căruia chirurgul vede ceea ce are de făcut. Principalul avantaj al acestui tip de intervenţie este acela că lasă plăgi operatorii mai mici, micşorând astfel riscul de infecţie şi timpul necesar vindecării.
Pentru ca un asemenea antrenament să-şi atingă scopul, sunt necesare programe şi aparatură foarte performante. Unele simulatoare (cum e cel prezentat în clipul de mai jos) oferă un fel de "jocuri", în care e necesară realizarea unor acţiuni menite să amelioreze manualitatea chirurgului, dar fără cadrul vizual tipic unei intervenţii chirurgicale - interiorul corpului uman.


Dar se poate şi mai realist decât atât: există firme de profil care proiectează şi construiesc simulatoare de mare fidelitate, ce rulează programe de "operaţii virtuale" astfel concepute, încât reproduc chiar senzaţiile chirurgului în timpul unei intervenţii reale, pentru ca acesta să îşi poată ajusta reacţiile.
Unul dintre cele mai avansate astfel de aparate, LSW 3.0, fabricat de compania suedeză Surgical Science, nu numai că înfăţişează, cu mare acurateţe, anatomia organelor şi a ţesuturilor, dar recrează şi senzaţia atingerii: chirurgul "simte" când atinge, cu instrumentul, ţesutul virtual. E şi un mod de a-l face pe medic să-şi dea seama când greşeşte, dar şi o metodă de a îmbunătăţi fineţea mişcărilor.

Şi, într-adevăr, un studiu publicat în 2002 de Universitatea Yale, SUA, arată că medicii chirurgi antrenaţi cu ajutorul unui simulator de operaţii laparoscopice au făcut, la prima lor intervenţie, o treabă mult mai bună decât colegii lor care nu beneficiaseră de antrenament virtual: au fost mai eficienţi şi au făcut mai puţine erori.

Un alt studiu, realizat în Danemarca, în cadrul a 7 secţii de obstetrică-ginecologie din spitale, a arătat şi el că medicii antrenaţi cu ajutorul unui simulator de operaţii laparoscopice au obţinut, la o evaluare comparativă, scoruri mult mai mari faţă de medicii dintr-un grup de control, care nu făcuseră astfel de pregătire: medicii antrenaţi virtual au obţinut un scor de 33 de puncte (echivalând cu o experienţă obţinută prin practicarea a 20-50 de intervenţii de acest tip), în vreme ce ceilaţi chirurgi au obţinut un scor mediu de 23 de puncte, corespunzând experienţei pe care ar fi dobândit-o în urma efectuării a doar 5 intervenţii asemănătoare.


Concluzia: deşi un simulator nu poate niciodată reproduce INTEGRAL complexitatea situaţiilor ce pot fi întâlnite în cursul unei intervenţii chirurgicale reale, îl ajută imens de mult pe chirurg "să-şi facă mâna", cum se spune - să dobândească acea subtilă şi desăvârşită coordonare dintre ochi, creier şi mână, care poate face diferenţa între o operaţie reuşită şi una ratată.

Deja profesorii universitari şi medicii îndrumători din secţiile de chirurgie văd în simulatoarele de operaţii şi o unealtă didactică utilă, în viitor, pentru evaluarea şi departajarea studenţilor şi a rezidenţilor (nu există încă un cadru legal pentru aceasta, deoarece foarte puţine spitale îşi pot permite asemenea dotări extrem de costisitoare). Dar dincolo de aspectul didactic, stă ceva mult mai important: siguranţa şi confortul pacienţilor, şansele lor la viaţă şi sănătate, care depind enorm de priceperea chirurgului, atunci când situaţia impune o operaţie.



http://www.descopera.ro
 
Si acum sa vedem cat de subtire poate fi lina dintre realitate si iluezie...
Se invart sau nu se invart?
se_invart_ori_nu_se_invart.jpg
 
Ba da, daca te holbezi mult la ele, incepe invarteala. Si cred ca , daca ai si ceva la bord, te ametesc de-a dreptu'. :P Bine , in cazu meu si literele din calculator vin spre mine, daca ma uita Leru cu ochii-n monitor, deci... :D
 
Ceeace pt unii este realitate pt altii este iluzie .Ar parea ca-s off topic ,ca-i vorba despre sanatate totusi.... citind articolul o sa vedeti ca se leaga de realitate si iluzii, poate si de puterea mintii .

Cogito ergo sum - cuget, deci exist. Acest enunţ celebru al lui René Descartes stă la baza filosofiei europene, constituind un instrument cheie pentru recunoaşterea propriei existenţe. Dictonul lui Descartes susţine că, dacă putem să ne îndoim de percepţiile pe care le avem graţie simţurilor noastre, nu avem cum să ne îndoim de propria existenţă.

Dacă majoritatea oamenilor acceptă raţionamentul cartezian, o afecţiune rară, intitulată sindromul Cotard, îi face pe cei afectaţi să se îndoiască de propria existenţă sau chiar să se creadă morţi!

Ce este sindromul Cotard?

Sindromul Cotard este caracterizat de o stare de delir în care pacientul insistă că a murit sau că o parte a corpului său a putrezit. Acest sindrom este extrem de rar, fiind de obicei întâlnit la pacienţii ce suferă de schizofrenie şi de tulburări bipolare.

Această afecţiune a fost observată pentru prima dată în 1788, dar nu a fost descrisă în detaliu până în iunie 1880, când neurologul francez Jules Cotard a ţinut o prelegere în cadrul prestigioasei Société Médico-Psychologique din Paris, una dintre cele mai vechi instituţii medicale dedicate psihiatriei.

Cotard a descris această negare psihotică a propriei existenţe ca fiind o stare demenţială profundă, melancolică, de multe ori asociată cu o ipohondrie extremă. Acest sindrom afectează copiii, adolescenţii şi persoanele în vârstă, fiind de obicei una din manifestările schizofreniei sau ale tulburării bipolare. De asemenea, sindromul poate fi asociat leziunilor tempo-parietale ale emisferei cerebrale non-dominante.

În lucrarea din 1880 prin care a adus acest sindrom în atenţia lumii medicale, Cotard făcea referire la rapoartele altor doctori francezi, aceştia confruntându-se cu pacienţi care credeau că şi-au pierdut tot sângele sau că nu au creier, cap, stomac sau inimă. Cotard a stabilit un spectru de gravitate al acestui sindrom, cazul extrem fiind cel al pacientului care nu crede că are corp!

Ideile delirante constituie tulburări de gândire care determină o reflectare eronată a realităţii. Caracterul patologic al acestor tulburări nu este recunoscut de subiect, conducând la modificarea patologică a concepţiei despre lume. Sindromul Cotard este se manifestă ca o idee delirantă depresivă, mai exact ca o idee delirantă de negaţie.

Delirul Cotard se diferenţiază de toate celelalte tipuri de idei delirante prin faptul că este unicul a cărui existenţă poate fi confirmată chiar de către pacient -- chiar dacă el crede cu sinceritate în ideile delirante! Toate celelalte sindroame delirante necesită prezenţa unei alte persoane pentru a fi diagnosticate.

Printre cauzele identificate până acum de către specialişti se numără depresia severă, tumorile pe creier, atacurile cerebrale, schizofrenia şi tulburările bipolare. Sindromul Cotard poate apărea şi ca urmare a lezionării unei părţi a creierului, în majoritatea cazurilor fiind întâlnite dereglări structurale şi funcţionale ale acestuia.

Mulţi specialişti în neurologie consideră că sindromul Cotard este apropiat de sindromul Capgras. Pacienţii ce suferă de acest sindrom cred că rudele apropiate şi prietenii au fost înlocuiţi de impostori. În ambele cazuri, specialiştii cred că problema apare ca urmare a unei dereglări a zonei cerebrale ce asociază feţele cu emoţiile. Una dintre ipoteze susţine că anumiţi pacienţi ce suferă de sindromul Cotard nu-şi recunosc propriul chip în oglindă, de aceea crezând că sunt morţi.

Cum se manifestă sindromul Cotard?

Un caz extrem al sindromului Cotard a fost descris de către Dr. Christopher Gardner-Thorpe de la Spitalul din Exeter.

O pacientă în vârstă de 59 de ani descria cum simte şocuri electrice în ambele braţe, iar din când în când experimenta episoade în care avea senzaţia că bucăţi de carne din corpul ei dispar.

Femeia simţea cum carnea de pe abdomen şi de pe membre cade, iar un lichid din interiorul său se scurge. Aceasta se panica, având senzaţia că un proces de descompunere are loc, urmând să o reducă la nimic. Având senzaţia că întregul corp îi dispare, femeia s-a uitat în timpul unui episod în oglindă, unde i s-a părut că îşi vede maxilarul alb, ca şi cum toată carnea ar fi dispărut. Pacienta a fost tratată cu metiprednisolon, însă iluziile de tip Cotard au continuat să apară episodic, la câteva luni.

Într-un alt caz, înregistrat în Iran, o pacientă susţinea că este moartă, pentru că s-a sinucis, fiind doar un suflet care rătăceşte prin deşerturi şi prin toaletele unde trăiesc alte suflete. Deşi femeia credea că nu este în viaţă, aceasta şi-a tăiat partea din faţă a nasului, declarând că a făcut-o ca să fie mai frumoasă. Simptomul este tipic schizofreniei, afecţiune de care pacienta suferea alături de sindromul Cotard. Aceasta a fost tratată cu şocuri electrice, obţinându-se doar o parţială ameliorare.

Se pot vindeca pacienţii de sindromul Cotard?

Situaţia depinde de la caz la caz, în funcţie de gradul de afectare a creierului, însă un caz recent petrecut în Marea Britanie arată că există şi situaţii cu final fericit.

O secretară în vârstă de 24 de ani, LU, a fost internată în 2004 la un spital de neurologie din Londra, fiind diagnosticată cu epilepsie, urmare a encefalitei provocate de virusul herpes simplex.

La două săptămâni după internare, LU a fost supusă unor teste în vederea întocmirii unui profil neuropsihologic. S-a observat că pacienta prezenta o capacitate redusă de atenţie, concentrare şi de judecată, fiindu-i de asemenea afectată şi capacitatea de a recunoaşte feţe.

În cadrul aceluiaşi test pacienta a prezentat simptomele tipice sindromului Cotard: susţinea în mod repetat că este moartă, afirmând că a murit cu două săptămâni înainte. În tot acest timp pacienta plângea, întrebând dacă spitalul în care se află este cumva Raiul. Întrebată de doctori cum crede că a murit, LU a răspuns: "Nu ştiu exact cum. Ştiu că aveam o gripă şi că am venit aici. Poate că am murit de gripă". De asemenea, pacienta afirma că "mă simt ciudat faţă de iubitul meu. Nu-l pot săruta, se simte ciudat - deşi ştiu că mă iubeşte".

Pacienta prezenta şi alte simptome, printre care ameţeală, halucinaţii auditive (auzea muzică disco), halucinaţii tactile (avea sentimentul că pe antebraţul stâng îi curge apă) şi halucinaţii vizuale (având senzaţia că pereţii se mişcă).

Convingerea pacientei că a murit s-a redus în zilele următoare, psihologii reuşind să obţină o restructurare cognitivă. Astfel, la două zile după întocmirea profilului neuropsihologic, lui LU i s-au pus câteva întrebări pe tema morţii. Pacienta a fost întrebată dacă a mai văzut vreodată o persoană moartă, şi dacă da, cum de şi-a dat seama că acea persoană este moartă. Ea a răspuns că a văzut-o pe bunica sa după ce a murit, şi a ştiut că nu mai este în viaţă pentru că ochii îi erau închişi şi nu mai făcea nicio mişcare. Pacienta a recunoscut că ea vorbeşte şi se mişcă, lucru inconsistent cu caracteristicile normale ale oamenilor morţi. După această discuţie, pacienta a fost întrebată cât de convinsă este de faptul că este moartă. Dacă înainte cu câteva zile procentul indicat de aceasta era de 100%, de data aceasta era de doar 40%.

Psihologii au continuat de-a lungul următoarelor zile discuţiile cu ea, iar într-o săptămână de la diagnostic iluzia pacientei a dispărut în întregime.

Dictonul "Cogito, ergo sum" trebuie modificat

Un neuropsiholog din Marea Britanie, Paul Broks, relata recent în The Telegraph dialogul purtat cu o pacientă ce suferea de sindromul Cotard. "M-a întrebat: «Sunt moartă?». Am asigurat-o că este cât se poate de vie, că se află într-o secţie de spital, unde bea un ceai şi dialoghează cu mine. Nu a fost convinsă. «Dar tu eşti real?», m-a întrebat ea".

Broks spune că acest sindrom ar putea avea la bază o dereglare neurologică ce duce la o decuplare a emoţiilor de gânduri. Nu este suficient să ne gândim că existăm, ci şi să simţim acest lucru. Astfel, zicala lui Descartes, "gândesc, deci exist" trebuie modificată în "simt că gândesc, deci exist".



http://www.descopera.ro
 
Multe persoane refuza sa creada ca celebrele magii sunt "iluzii" si pe undeva este normal pt desi te duci pregatit sa-l prinzi pe magician , sa-i dibuiesti trucul,te lasi antrenat si adeseori crezi ca-i real desi logica iti spune ca te inseli.



In culisele camuflate ale neuromagiei.


Magicienii testeaza si exploateaza limitele cognitiei si ale atentiei subiectilor pentru a-si perfecta abilitatea in manipularea lor, folosind diverse trucuri. Unii neurologi, psihologi, psihiatri, incearca sa colaboreze cu acesti profesionisti pentru a intelege mai bine mecanismele cerebrale ale subiectilor in astfel de situatii. Un barbat aflat in publicul dintr-o sala din Las Vegas, ales de reputatul magician Apollo Robbins, urca pe scena, usor tensionat, cu spatele la public pentru ca in urmatoarele clipe sa devina cobaiul maestrului, ferm hotarat sa nu devina victima numarului de scamatorie. Maestrul il atinge pe umar si i se adreseaza cu jovialitate.
Apoi face cateva miscari invaluitoare cu o mana dupa care il prinde cu degetele de incheietura pe care purta ceasul. Subiectul se detensioneaza. Cealalta mana o trece prin spatele acestuia si, dupa cateva clipe, afiseaza publicului ceasul, un portofel, un stilou si alte mici obiecte subtilizate din buzunarele victimei. Barbatul realizeaza ca a fost deposedat de ceas in momentul in care a intrebat cat este ora. La vederea celorlalte obiecte ramane perplex. Aceasta scena s-a derulat in cadrul unui simpozion legat de „magia constiintei” organizat de o fundatie din San Antonio (Texas). Apollo Robbins fusese invitat in urma colaborarii cu o echipa de cercetatori, de la un institut neurologic din Phoenix (Arizona).

In viziunea acestora „magia” poate fi extrem de utila in observarea modului in care functioneaza creierul in anumite situatii, exponentii acesteia fiind considerati extrem de utili in domeniul cognitiei si a manipularii atentiei subiectilor. Care au fost siretlicurile magicianului in momentele in care au scos obiectele din buzunarele cobaiului, fara ca acesta sa-si dea seama?

Este vorba despre o stiinta empirica care se bazeaza pe cunostinte neurologice. Una dintre ele consta in perturbarea sistemului somatosenzorial, cel care administreaza informatiile provenind de la suprafata corpului nostru pe calea celulelor senzitive. Strangand cateva secunde incheietura mainii subiectului, maestrul creeaza asa-numitul „contrast de impresie”. Celulele receptoare ale pielii, devin mai putin sensibile in urmatoarele secunde, permitand subtilizarea rapida a ceasului. Contactul cu incheietura ii lasa in acelasi timp subiectului senzatia ca acesta se afla pe mana. Un alt truc consta in gesturile aeriene, invaluitoare, asociate cu miscari de mica amploare, foarte rapide.

Miscarile oculare pe care le speculeaza magicianul (macro si micro miscari) sunt extrem de complexe. Cele mai importante sunt miscarile de urmarire, line, ordonate, care permit ochilor sa urmareasca, de pilda, un obiect in miscare in mod continuu. O alta categorie este reprezentata de miscarile sacadate ale ochilor; salturi rapide si bruste. Facand gesturi largi, in curbe, magicianul imprima creierului o intensa activitate neuronala care dirijeaza privirile spre ele; un mijloc de a deturna atentia. In acest timp, vederea si atentia fiind concentrate asupra miscarilor.

Magicienii creeaza asadar „iluzii cognitive” in care sunt implicate functii cerebrale legate de atentie, memorie si constienta. Incoerentele comportamentului nostru sunt frecvente in viata de zi cu zi. De pilda, daca ne aflam pe o scara rulanta aflata in pana, daca anticipam momentul in care scara s-ar pune in miscare, corpul nostru se va afla in dezechilibru. Acelasi lucru se intampla si in momentul in care urcam sau coboram pe o scara rulanta in functiune si aceasta se opreste brusc.

Magicienii nu-si dezvaluie insa niciodata secretele pe care le mostenesc pe filiere secrete, de la maestru la maestru, din tata in fiu... Doar cele banale, in anumite circumstante. Unii dintre ei accepta totusi sa le dezvaluie doar unor cercetatori in beneficiul medicinii, sub semnul confidentialitatii.

DORIN MARAN

http://www.revistamagazin.ro
 
Realitatea colectivă

Să fie oare lumea aşa cum o vedem?

David Bohm, profesor de fizică teoretică la Universitatea din Londra, afirmă în cadrul teoriilor sale, că tot ceea ce aparţine universului material are un caracter iluzoriu, fiind rezultatul unei ordini implicite, un fel de lume a cauzelor şi ideilor, denumită „holo-mişcare", pentru a sugera astfel dinamismul şi interacţiunile aspectelor din univers. Comentând teoriile lui Bohm, prof. Arthur Ellison spune: „Ştiinţa obişnuită oferă teorii care sunt doar aproximări ale condiţiilor locale specifice acestei infime părţi din univers pe care o putem cunoaşte la ora actuală. Observăm natura cu lupa şi încercăm s-o obiectivăm alterând şi deformând astfel ceea ce este, înlocuind-o de fapt cu ceea ce sperămsă vedem”. Astfel, ceea ce se observă depinde de locul şi timpul observatorului - iar concret, în viaţa zilnică, de temerile, prejudecăţile şi limitările sale.
Când primele corăbii europene au ajuns în ceea ce se numeşte acum Noua Zeelandă, maurii nici măcar nu le-au observat. Paradoxal, şi aceasta deoarece ele pur şi simplu nu existau în lumea fizică pentru ei - am spune noi pentru că nu existau în acel ansamblu de concepţii, idei, viziuni şi mentalităţi ale acelor oameni, ansamblu pe care îl vom numi realitatea colectivă a maurilor.

FLORILE ZBURĂTOARE

Pentru a ilustra că oamenii văd numai ceea ce sunt "programaţi" să vadă, profesorul Ellison a făcut un experiment simplu. Utilizând principiile electromagnetismului, a aranjat ca o vaza cu flori lăsată pe masa din faţa sa în timp ce el ţinea o conferinţă, să se ridice în aer şi apoi să coboare din nou pe masă, ca o consecinţă firească a interacţiunilor într-un câmp electro-magnetic pe care el urma să-1 declanşeze acţionând discret un comutator la un moment dat. El nu a atras însă deloc atenţia publicului asupra a ceea ce se întâmplă. Florile s-au ridicat conform planului, el continuându-şi neperturbat conferinţa, aşteptând comentariile care urmau să se facă. Câţiva oameni au afirmat cu curaj că au văzut florile ridicându-se şi coborând. Alţii au adăugat că au văzut chiar şi "mâinile" unui spirit ridicându-le. Dar marea majoritate dintre cei prezenţi - raţionaliştii - au declarat că ei nu au văzut nimic. Fiind un lucru atât de ilogic şi bizar pentru mintea şi simţurile lor, pur şi simplu i-au refuzat existenţa.

CUM AR FI ASCULTAT HOMER RADIOUL

S-a declarat că percepţia şi conştiinţa se pot schimba în decursul veacurilor, şi că "marea vinului negru" a lui Homer, este de fapt o descriere ad literam mai degrabă decât una poetică, a ceea ce generaţia sa percepea ca fiind culoarea mării. Dar tocmai pentru că anticii erau mai orbi în privinţa culorilor, aşteptările şi experienţele lor erau de asemeni mai limitate. Este evident, de exemplu că pentru ei o voce metalică, neumană, nu ar fi putut veni de la un aparat de radio, ci mai degrabă de la zei sau de la un oracol.
S-a ajuns la concluzia că creierul uman este un receptor foarte selectiv: ne permite să vedem şi să reţinem, doar ceea ce poate fi asimilat de moştenirea noastră personală şi culturală.

AMNEZIA OZN-urilor

Ca în experimentul profesorului Ellison, mulţi oameni nu au văzut evenimentul care contravenea viziunii lor. Alţii 1-au înfrumuseţat după gustul lor. Dar în afara celor care au perceput bizarerii şi lucruri "imposibile", mulţi suferă de ceea ce parapsihologul Brian Inglis numeşte "disonanţă retrocognitivă".
Aceasta este situaţia celor care sunt martori ai fenomenelor paranormale: cu cât trece mai mult timp de la producerea lor, cu atât martorii oculari tind să le creadă mai puţin. Acest fenomen s-a constatat şi în ceea ce priveşte martorii apariţiilor unor OZN-uri. Deşi o experienţă atât de puternică şi specială nu ar trebui să se mai şteargă niciodată din memoria lor, faptele demonstrează contrariul. Timpul este un mare duşman al rezultatelor pozitive în parapsihologie
Când sunt confruntaţi cu paranormalul, raţionaliştii se comportă ostil, frizând uneori isteria. Oamenii de ştiinţă urmăresc marginalizarea lui, de "teama" unei noi ere negre a superstiţiilor. De fapt, ei se tem că, prin revelarea realităţii, va apare necesitatea imperioasă a revizuirii conceptelor ştiinţifice cu care vor trebui să se confrunte mai departe. Raţionaliştii care nu au legătură cu ştiinţa, au adesea inconştient o teamă şi mai aberantă: că realitatea noastră colectivă va fi astfel distrusă şi ceea ce este nebunie acum va deveni bun simţ şi invers.
Dar nu oricine are experienţe paranormale, chiar dacă le caută. Cei "senzitivi", ca marele medium Daniel Douglas Home sunt rari şi în ciuda rezultatelor extraordinare ale experimentului Philip în care mesele se ridicau de la sol în cadrul şedinţelor de spiritism, marea majoritate a meselor au rămas şi rămân în continuare liniştite pe sol. Chiar şi printre cei care cred sincer în existenţa paranormalului, realitatea noastră colectivă, mentalitatea comun acceptată, este atât de puternică, încât adesea asemenea fenomene trec neobservate. Având în vedere această capacitate a minţii de a ignora inacceptabilul, putem presupune că multe experienţe bizare au loc practic tot timpul dar sunt adesea neobservate.

REALITATEA ILUZIEI ŞI ILUZIA REALITĂŢII

În lumea ocultă, realitatea este manipulată de adept folosind transa, hipnoza şi formele mentale proiective. În ritualurile legendare, se realizau proiecţii ale unei realităţi noi; "lumea de dincolo", lumea imaginaţiei şi lumea fizică ajungeau să interfere până la a se suprapune. O păpuşă poate fi îmbrăcată asemeni unei persoane şi botezată cu numele acesteia, iar un magician îi poate da o corespondenţă cu o situaţie concretă de viaţă conform unui scenariu ce mimează rezultatele scontate în planul realităţii. Două păpuşi aşezate spate în spate, de exemplu, pot simboliza şi evoca o ceartă pe care magicianul negru o doreşte între două persoane.
Mulţi ocultişti şi mistici afirmă că tot ce ne imaginăm capătă imediat o existenţa de sine stătătoare şi se întipăreşte într-un plan ideoplasmatic. Vizualizarea puternică şi deliberată va duce imaginea mentalizată în acest plan, de unde în situaţii excepţionale poate fi percepută cu simţurile fizice. Orice idee puternică sau dorinţă devine o formă-gând, care, teoretic, ar trebui să distrugă realitatea colectivă creând o nouă realitate proprie mentalizată, deşi doar rareori o face. Astfel, de exemplu, imaginea Fecioarei Măria poate fi proiectată în forma-gând a celor ce cred în existenţa ei, marea majoritate fiind copii sau fete tinere, care devin primii receptori ai mesajelor paranormale venite de la ea. Din câte se ştie, Fecioara Măria nu s-a adresat decât celor credincioşi.
Ocultiştii susţin că formele-gând, dacă sunt puternic impulsionate energetic prin emoţia intensă a celor care le animă pot avea o viaţă a lor proprie. Acesta ar fi motivul pentru care Fecioara din Medjugore a devenit necaracteristică ecumenic: ea a ales o femeie localnică pentru a-i dărui graţia sa - deşi femeia era musulmană. În plus, aceasta nu este o viziune tradiţională a Fecioarei. Viziunile mai ridică şi alte întrebări în legătură cu modul lor de manifestare.
Adesea cei care au admis existenţa fenomenelor paranormale şi au trăit chiar percepţii neobişnuite au sfârşit pe rug sau în instituţii psihiatrice; chiar şi azi, foarte rar doctorii încurajează asemenea fenomene. Totuşi Morton Schatzman, lucrând cu un spirit numit "Ruth" în 1970 a reuşit să aducă o anume înţelegere a ceea ce numim "realitate colectivă", sau acces la arhetipurile subconştientului colectiv.
Departe de a sfârşi aici subiectul, în numerele viitoare ale revistei vom dezbate şi alte aspecte legate de parapsihologic în lumina ultimelor descoperiri ale ştiinţei moderne.

Claudiu Trandafir
http://castaneda.home.ro/html/realitatea_colectiva.html
 
Iubirea nu a fost creata de Dumnezeu,este o pulsatie abstracta ce se manifesta atunci cand Creatia constientizeaza prezenta semnalmentelor Creatorilor.Iubirea fiind un o stare abstracta,de cele mai multe ori este greu de inteles de personalitatea complexa a acestui mileniu.Cand setea de iubire va invinge setea de putere,oare chiar va fi rai pe pamant?!
realitate sau iluzie?

View attachment 3
Lucifer said:
Iubirea nu a fost creata de Dumnezeu,este o pulsatie abstracta ce se manifesta atunci cand Creatia constientizeaza prezenta semnalmentelor Creatorilor.Iubirea fiind un o stare abstracta,de cele mai multe ori este greu de inteles de personalitatea complexa a acestui mileniu.Cand setea de iubire va invinge setea de putere,oare chiar va fi rai pe pamant?!
realitate sau iluzie?
Click to expand...

Angela74 said:
Realitatea colectivă

Să fie oare lumea aşa cum o vedem?

"În lumea ocultă, realitatea este manită de adept folosind transa, hipnoza şi formele mentale proiective. În ritualurile legendare, se realizau proiecţii ale unei realităţi noi; "lumea de dincolo", lumea imaginaţiei şi lumea fizică ajungeau să interfere până la a se suprapune. O păpuşă poate fi îmbrăcată asemeni unei persoane şi botezată cu numele acesteia, iar un magician îi poate da o corespondenţă cu o situaţie concretă de viaţă conform unui scenariu ce mimează rezultatele scontate în planul realităţii. Două păpuşi aşezate spate în spate, de exemplu, pot simboliza şi evoca o ceartă pe care magicianul negru o doreşte între două persoane."
Interesant,articolul acesta mi-aduce aminte de pelerinele albe cu cruce in partea din fata, ce le am gasit intamplator intr-o casa parasita din vecinatatea Castelului Gandolfo.Facand niste conexiuni fantasmagorice pot crede ca in somnul papicului mai intrau din cand in cand niste magicieni isteti,de ce nu?
Click to expand...
 

Attachments

  • 563410_414381438652360_1061237524_n.jpg
    563410_414381438652360_1061237524_n.jpg
    52.3 KB · Views: 9
  • realitate sau iluzie.jpg
    realitate sau iluzie.jpg
    44.9 KB · Views: 6
Angela74 said:
Realitatea colectivă

Să fie oare lumea aşa cum o vedem?

"În lumea ocultă, realitatea este manită de adept folosind transa, hipnoza şi formele mentale proiective. În ritualurile legendare, se realizau proiecţii ale unei realităţi noi; "lumea de dincolo", lumea imaginaţiei şi lumea fizică ajungeau să interfere până la a se suprapune. O păpuşă poate fi îmbrăcată asemeni unei persoane şi botezată cu numele acesteia, iar un magician îi poate da o corespondenţă cu o situaţie concretă de viaţă conform unui scenariu ce mimează rezultatele scontate în planul realităţii. Două păpuşi aşezate spate în spate, de exemplu, pot simboliza şi evoca o ceartă pe care magicianul negru o doreşte între două persoane."


Interesant,articolul acesta mi-aduce aminte de pelerinele albe cu cruce in partea din fata, ce le am gasit intamplator intr-o casa parasita din vecinatatea Castelului Gandolfo.Facand niste conexiuni fantasmagorice pot crede ca in somnul papicului mai intrau din cand in cand niste magicieni isteti,de ce nu?
Click to expand...
Iubirea nu a fost creata de Dumnezeu,este o pulsatie abstracta ce se manifesta atunci cand Creatia constientizeaza prezenta semnalmentelor Creatorilor.Iubirea fiind un o stare abstracta,de cele mai multe ori este greu de inteles de personalitatea complexa a acestui mileniu.Cand setea de iubire va invinge setea de putere,oare chiar va fi rai pe pamant?!
realitate sau iluzie?
 
?


Angela74 said:
Realitatea colectivă

Să fie oare lumea aşa cum o vedem?

"În lumea ocultă, realitatea este manită de adept folosind transa, hipnoza şi formele mentale proiective. În ritualurile legendare, se realizau proiecţii ale unei realităţi noi; "lumea de dincolo", lumea imaginaţiei şi lumea fizică ajungeau să interfere până la a se suprapune. O păpuşă poate fi îmbrăcată asemeni unei persoane şi botezată cu numele acesteia, iar un magician îi poate da o corespondenţă cu o situaţie concretă de viaţă conform unui scenariu ce mimează rezultatele scontate în planul realităţii. Două păpuşi aşezate spate în spate, de exemplu, pot simboliza şi evoca o ceartă pe care magicianul negru o doreşte între două persoane."


Interesant,articolul acesta mi-aduce aminte de pelerinele albe cu cruce in partea din fata, ce le am gasit intamplator intr-o casa parasita din vecinatatea Castelului Gandolfo.Facand niste conexiuni fantasmagorice pot crede ca in somnul papicului mai intrau din cand in cand niste magicieni isteti,de ce nu?
Click to expand...


Lucifer said:
Iubirea nu a fost creata de Dumnezeu,este o pulsatie abstracta ce se manifesta atunci cand Creatia constientizeaza prezenta semnalmentelor Creatorilor.Iubirea fiind un o stare abstracta,de cele mai multe ori este greu de inteles de personalitatea complexa a acestui mileniu.Cand setea de iubire va invinge setea de putere,oare chiar va fi rai pe pamant?!
realitate sau iluzie?
Click to expand...

Ce s-a intamplat? Nu apare ce ai scris pt asa sa ai vrut tu sau ai probleme ?

Cred ca la astea faceai referire acuzandu-ne ca ti-au fost sterse :D:
 
Am rezolvat eu...
Asa se intampla cand se joaca lumea cu tag-urile si cu citatele.
 
Din ce am citi eu mai sus e bine sa ramai ancorat in realitate si doar sa jonglezi cu iluziile ,ca altfel risti sa te ratacesti rau de tot !
 
Stii ce spunea Cioran ?

„Fără iluzie, nu există nimic. E straniu să afli taina realității în irealitate.”
 
Eu tind sa cred ca raspunsul la intrebarea asta necesita cunoasterea unui adevar la care nu a ajuns nimeni inca. Percepem realitatea si iluzia prin prisma unor definitii care nu ne apartin si din aceasta cauza, daca cel care le-a definit prima data s-a inselat, ne inselam cu totii.
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top