• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

Revista blogurilor

Cancerul

Autor: Vindecătorul | vineri, 23 mai 2014
Toate articolele medicului. http://www.evz.ro/articole-autor.html?id=1792 Merita citite


Facultatea de medicină m-a învăţat cum să recunosc bolile.

M-a învăţat cum să examinez un bolnav, cum să pun un diagnostic, cum să mă orientez atunci când trimit pacientul la anumite explorări, cum să iau decizia terapeutică potrivită. Şi m-a mai învăţat despre consimţământul informat al pacientului. Pe chestia asta se bate mare monedă în zilele astea. De ce? Din cauza malpraxisului. Când eram în facultate ne povesteau profesorii despre cum anumiţi pacienţi au dat medicii în judecată. La noi încă nu era moda asta. Cazurile pe care ni le prezentau erau din America. Asupra mea cel putin, aceste aspecte nu au avut un impact major pentru că eu voiam sa aud de la ei cum ar trebui să comunicăm noi diagnosticul pacientului. Cum să-i spui unui om: „vezi că ai cancer şi trebuie să te operăm, dar tot nu ai şanse” fără să-l distrugi sufleteşte şi mental? Asta nu ne-au învăţat atunci. Poate acum studenţii sunt ghidaţi oarecum, nu ştiu. Atunci noi trebuia să privim în clinică la modul în care se comportă şi vorbeşte profesorul. Eu unul am observat că pacientul nu ştia că are cancer. Familia era informată dar bolnavul nu. Sincer să fiu nu mi s-a părut corect.

Odată cu experienţa pe care ţi-o dă practica, înveţi să te descurci în orice situaţie. Pericolul major este implicarea iar noi, medicii de linia întâi, cei care urmărim pacienţii pe parcursul vieţii lor, suntem cei mai expuşi. Eu sunt prieten cu mulţi pacienţi. Am o relaţie specială cu ei. Chiar dacă uneori îi mai cert. Chiar dacă uneori mai fac educaţie cu parul. Chiar dacă uneori rag la mamele care fac greşeli majore în alimentaţia copiilor. Am avut un caz deosebit zilele trecute. O tută de mamă a dat mici copilului de 6 luni. Cum să fii atât de idioată? Să dai unui sugar mici, plini de condimente, făcuţi, sunt sigur, din carne de calitate înoielnică, eventual de câine. Normal, ăsta mic a făcut diaree, a vărsat foarte mult, s-a deshidratat şi l-am trimis la spital cu perfuzie. Şi când am văzut ce mirată se uita mă-sa la mine, normal că am bisericit-o. S-a supărat pe mine, a făcut bot, a zis că mă reclamă. I-am replicat că mi se rupe. Însă când s-a întors de la spital a venit la mine, spăşită şi mi-a mulţumit din suflet că i-am salvat copilul. I-am spus că am înjurat-o spre binele ei. Ne-am împăcat. Acum mă sună pentru orice chestie. Şi eu răspund şi stau de vorbă cu ea pentru că îmi pasă. Asta e munca de linia întâi. Fără sclifoseli, fără falsă pudoare, fără să te temi că pacientul are dreptul de a te reclama, fără să-ţi pese de aberaţiile pe care ţi le toarnă. Doar tu şi curajul tău de a lua, în câteva minute, decizii care pot face diferenţa între viaţă şi moarte. Fără să ai radiologie, laborator de analize, ecografie şi altele. Doar tu şi flerul tău clinic. Nu e uşor, nu?

***

Intru în dispensar. Car o mare oboseală după mine dar sper să nu se vadă. Car multe gânduri despre suferinţe cu care m-am încărcat. Car multe frustrări. Car multe nemulţumiri. Car multe confidenţe, multe secrete, multe speranţe pe care mulţi şi le-au pus şi le pun în mine. Şi mai ales, car un mare reproş. De ce, Doamne, ai semănat în genele multora dintre noi cancerul?

Primul pacient. O bunică. În cârje. Abia merge. Are multe riduri bunica asta pe faţă. Are mâini crăpate. De muncă. Mâini anchilozate de poliartrită.

- Bună ziua domnu doctor.
- Bună ziua mamă. Ce ai păţit?
- Eu nu am păţit nimic. Mă mai dor oasele din când în când. Mai ales cu vremea asta umedă.
- Să te ajut, bunică, să stai jos.

Deşi arăt ca un măcelar sunt capabil de multă gentileţe în gesturi. Pun bunica pe canapea. Îmi iau tensiometrul şi dau să măsor tensiunea arterială. Ştiu că nu e corect, nu aşa se consultă, dar ăsta e primul gest. Gest prin care obişnuiesc bolnavul cu prezenţa mea, cu atingerea mea, înainte de a mă insinua în sufletul lui. Bunica se uită mirată.

- Domnu doctor, nu am venit la consultaţie.
- Păi, cum aşa?
-Am venit să vă rog să veniţi la omul meu. Abia a ieşit din spital. Nu se sime bine. Şi a zis că nu are încredere în medicii de acolo. Să veniţi dumneavoastră să-l vedeţi. Că el ţine minte cum i-aţi dat, acum doi ani, două injecţii şi nu l-a mai durut nimic.
- Vin, bunică, vin. Dar cu ce ai ajuns până aici? Că ştiu că stai departe.
- Cu căruţa. M-a adus băiatul.

Mă uit la ea.

Eu mă mai uit şi în buletin. Ştiu că aşa sunt bătrâneţile. Cu dureri, cu boală, cu multe altele. Nu mă tem de moarte. Mă tem de paralizie. Să nu chinui pe alţii.

Nu mai spun nimic. Iau tensiometrul şi stetoscopul.

-Hai să mergem bunică. Mergem cu maşina mea. Spune-i băiatului să plece.

Ajungem. Ajut bunica să coboare şi intrăm în curte. E noroi. Nu-mi pasă. Intrăm în casă. Bunicul stătea pe cuptor. Nu dormea. Privea într-un punct fix.

- Bună ziua bunicule. Ce mai faci?
- Nu bine, domn doctor, nu bine. Am fost la spital. Cum am plecat, aşa am venit. Mi-au spus că nu mă pot opera.
- Dar ce te doare?
- Burta, domn doctor, burta.
- Ia să văd eu biletul de externare.

Îl primesc. Morţii mă-sii! Cancer de cap de pancreas. Cu metastaze. Inoperabil. Poate mai încolo, dacă va face icter, îi vor face chirurgii un drenaj paleativ al bilei.

Bunicul s-a dat jos de pe cuptor. Bunica s-a aşezat lângă el. Doi bătrâni, apăsaţi de ani şi boli, căutând sănătate. Căutând unul în altul forţa de a mai trăi ozi, două, trei. Doi bătrâni care mă privesc cu atâta speranţă, cu atâta încredrere. Că am făcut eu nu ştiu ce injecţii şi am luat durerea. Ce naiba să fac? Am un mare nod în gât. Două priviri care îmi amintesc de povara pe care o port. Două vieţi. El şi ea. Au îndurat multe. Au împărţit multe. Acum trebuie să se despartă. Bunicul va pleca în câteva luni. Asta în cel mai bun caz. În chinuri. În dureri. Bunica va pleca şi ea repede după el. Nu cred că va dura un an. De unde ştiu toate astea? Le simt, naiba sa ma ia! Le-am mai văzut. Privirile alea. Speranţele alea. Tăcerea aia. Şi eu. Eu care ştiu că bunicul e condamnat la moarte. Ce să fac? Să-i iau şi bruma de speranţă care-i mai dăruieşte câteva zile? Nu! La naiba cu deontologia! Pun biletul în buzunar.

- Habar nu au, ăia de la spital. Tot eu trebuie să te tratez bunicule. Cred că era aglomerat, de asta te-au trimis înapoi. Stai liniştit. Facem tratament. Injecţii.

Când aude astea, bunicul se colorează la faţă.

- Da domnu doctor, injecţii din alea pe care le-am făcut atunci. Că tare bune mai erau. Nu mă mai durea nimic.
- Da bunicule. Sunt acuma nişte injecţii speciale. Mai bune. Moderne. Ai să te simţi mai bine. Dar să ştii că nu putem vindeca boala.
- Păi nici nu se poate. La anii ăştia, domnu doctor, putem doar ameliora. Bolile care se fac în ani de zile nu se mai vindecă. Măcar să nu mă mai doară.
- Am eu grijă. Bunicule, nu te va mai durea nimic.

Am mai stat la discuţii. Mi-a povestit bunicul ăsta despre război, despre foamete, despre comunism, despre colectivizare, despre CAP-uri. Bunica ne asculta fără să ne întrerupă. Că doar vorbesc bărbaţii. Aşa e la ţară.

Plec. În drum spre cabinet meditez la combinaţia de antalgice pe care i-o voi administra. Eu personal. Aşa cum am facut acum doi ani. Cât timp? Cât va fi nevoie. Mă voi duce zilnic la bunicul ăsta. Şi voi suferi alături de el, aşa cum am făcut-o alături de mulţi alţii. Mă vezi, Doamne? Ne vezi? Îţi pasă?

***

Ajung la cabinet. În faţa uşii sunt două femei. Mama şi fiica. Mama are 50 de ani. Ştiu povestea ei. E necăjită. Caz social. Bărbatul i-a murit acum un an. Ciroză. Un beţiv care o bătea toată ziua. Ea a rămas cu trei copii. Trei fete. Două sunt plecate. Una la Timişoara şi una la Petroşani. Cea care a rămas cu ea e retardată. Nah, copil făcut la beţie. Când o văd am o strângere de inimă. Femeia asta nu avea asigurări de sănătate. I s-a făcut rău într-o zi şi mi-a fost adusă de urgenţă. Un vecin milostiv a dus-o cu maşina, că stă sub pădure. Departe de dispensar. Făcuse un puseu de hipertensiune. Am stabilizat-o. Însă în urma consultaţiei am descoperit o tumoră la sân. Mare. Cu ganglioni în axilă. Am vrut să o trimit la mamografie. Mi-a spus că nu are bani. I-am dat eu. Am pus o vorbă la primărie să-i facă ajutor social. Să aibă măcar asigurări de sănătate.

Când s-a întors cu mamografia mi-a fost clar diagnosticul. Cancer de sân. Am internat-o la chirurgie. I-au făcut biopsie. S-a confirmat. Cancer. Agresiv. Ultimul stadiu. Inoperabil. Au trimis-o la oncologie.

Acum e la mine. Fără păr în cap, galbenă, slabă. Nu mai are mult de trăit. O pun pe canapeaua de consultaţii. O întreb cum se simte. Plânge.

- Nu mai contează domn doctor. Am venit să vă văd pentru ultima oara şi să vă mulţumesc pentru tot.

Tac. Sunt pacienţi, sunt situaţii care mă lasă fără cuvinte. Pe mine, medicul. Pe mine, scriitorul. Pe mine, omul. Nu neapărat în ordinea asta.

***

Zilele trecute am consultat un băieţel de 10 ani. Cosmin îl cheamă. Are ochi albaştri, păr blond şi e sâsâit. E foarte cuminte. Îi place matematica. Îi plac şi ceasurile. Seamană cu mine, când eram mic. Grăsuţ, cu părul pieptănat într-o parte. Sfios. Timid chiar. Eu i-am dibuit slăbiciunea şi de fiecare dată când trece pe la cabinet îl las să se joace cu ceasul meu. Îi place. Că are multe cadrane mici şi multe butoane. O jarcă de ceas de medic care lucrează la dispensarul comunal dar foarte frumos pentru acest copil. Pe Cosmin îl durea un genunchi. Stângul. L-am palpat foarte atent. I-am făcut o droaie de manevre. Mi s-a părut ca am simţit ceva. Fără să alarmez mama i-am spus că vreau să facem o radiografie.

Ştiti, el e foarte frisos. Mă tem să nu urle pe acolo. Nu vine decât la dumneavoastră fără să plângă. Am stat cu el mult timp în spital când era mai mic. Ştiţi că făcea bronşitele alea care nu cedau la nimic. A făcut multe injecţii. Şi acum se teme de medici şi asistente. Cum vede halatul alb, cum se apucă de plâns. Nu cred că va sta cuminte la rază.

Vorbesc cu el. Îi explic că trebuie să meargă să facă o poză. Şi ca să iasă poza bine, trebuie să stea nemişcat şi să nu plângă. Şi că dacă e cuminte îi voi da ceasul meu. Să facă poză cu el. A fost aşa bucuros. Cand s-a întors, mi-a spus mama că a fost foarte liniştit. A privit doar la ceasul meu, fascinat de cadranele pe care acele minuscule se învârteau. Că, deh, l-am învăţat eu să dea drumul la cronograf.

Mă uit pe film şi pe buletinul de radiologie. Să cad jos. Tumoră. Radiologul recomandă biopsie. Mă raliez la părerea lui. Explic mamei că trebuie să vedem ce e acolo. Mă abţin de la speculaţii. Lui Cosmin îi spun că îi dau ceasul de tot. Asta dacă va vorbi cu un nene de la spital. Că nenea ăla vrea să-i mai facă o poză. Că a auzit că el arată bine în poze.

Doamne, dacă şi copilul ăsta are cancer, zău că prefer să ard naibii în iad decât să stau în raiul Tău plin de îngeri smulşi de pe pământ. De Tine depinde. Vrei sufletul meu?
 
Sunt convinsa ca multi va veti aminti cu drag vremurile cand ziua era prea mica fie ca erati la oras sau la tara,acele zile cand jcurile copilariei va acaparau in totalitate. la fel de convinsa sunt ca ati remarcat ca nepotii sau copii vostri nici macar nu le cunosc . Acelasi sentiment cred ca a incercat-o si pe Angela Tocilă care a scria acest aticol care mi-a mers a suflet.

De ziua ta copile cu genunchi juliți…

Autor: Angela Tocila

Costatam zilele trecute că mi-e dor să văd copii cu genunchii juliți, nu pentru că aș fi vreo sadică ci pentru că nu-mi pot imagina cum e să fii copil și să n-ai o coajă de dezlipit, o rană de arătat celorlalți, un cot jupuit sau un cucui de toată frumusețea în creștet pe care să-l dai la pipăit ceolor mai apropiați prieteni ai tăi.

Lumea s-a schimbat, părinții s-au schimbat. Mamele se amestecă la groapa de nisip cu cei mici și îi învață cum să se joace, cum să împartă, cum să nu împartă jucăriile, devenind niște cloști cicălitoare și posesive. Ăia mici par niște roboței din plastilină ce încearcă și ei în zadar să-și impună voința, fără prea mult succes. Poartă căști, genunchiere, cotiere, sunt vegheați cu ochi de cerber de pe bănci de bunici vigilenți și părinți paranoici.

O julitură, un genunche spart capătă dimensiunile unei tragedii iar copilul este dus la urgență, doftoricit, dezinfectat, pansat și apoi închis în casă la adăpost. În casa în care nu i se mai pot întâmpla alte tragedii. O răceală cât de mică e motiv de panică în familia extinsă: hapuri, prafuri, siropele, înfofoleală, închis din nou în casă. Un copil care nu papă tot din farfurie e motiv de îngrijorare maximă, de nefericire și semn al unui viitor incert. O posibilă moarte prin inaniție e aproape sigură, chestiune de zile...


Da, lumea s-a schimbat ca și cum copilăria ar fi trecut prin fiecare dintre noi fără să lase nicio urmă, separându-ne astfel de copilul din fiecare ca de-un străin pe care l-am cunoscut în trecere cândva, când strada era a noastră, a copiilor. Când trecea câte-o mașină, o dată la 3 ore și întrerupea un ”rațele și vânătorii”, bombăneam șoferul care avea îndrăzneala să traverseze un teritoriu pe care-l revendicasem noi, copiii și oricine altcineva era un intrus nedorit.

Era vremea când zilele erau lungi, vacanțele păreau nesfârșite. Erau verile în care topiți de căldură ne piteam sub copacii din jurul blocurilor, pe pături, și inventam tot felul de situații imaginare: ”ziceam că tu veneai la mine și eu îți făceam cafea”, ”tu erai bolnavul și eu eram doctorița și-ți făceam injecție”.

Era vremea în care iernile nu surprindeau pe nimeni, cu zăpezi și bulgăreală, cu șosete ude, cu obraji înfocați și degete înghețate prin mănușile tricotate, fleașcă sau înțepenite la degete de la atâția bulgări rotunjiți în palme, țintiți te miri pe unde. Strada și fiecare dâmb existent era plin de sănii și de copii cu mucii-n gură, de țipete, de râsete, de veselia fără griji a unei copilării perfecte.

Era vremea în care niciun copac nu scăpa de curiozitatea de a te cățăra în el. Când te fugăreau vecinii, agricultori de oraș ce-și puneau răsaduri în spațiul verde pe care și-l revendicau ca fiind al lor, dintr-un instinct strămoșesc pe care nu-l pierduseră odată cu strămutarea de la sat la oraș. Când alții, și mai posesivi aruncau de la etaj apă pe tine când stăteai pitit la ”v-ați ascunselea” sub ferestrele lor.

Era vremea când te duceai la pârât la părinții unui copil ce ți-a stricat ceva, cu o liotă de plozi după tine ca martori, și fiecare voia să-ntărească cele spuse de tine, zelos, îmbunătățind varianta ta cu invenții și minciunele nevinovate ale căror menire era să-ntărească o loialitate de nezdruncinat ce avea să fie uitată poate, a doua zi...

Loialitatea se testa des, trădările erau și ele zilnice. Prieteniile se făceau și se desfăceau din te miri ce greșeală de neiertat, se refăceau dramatic și ”definitiv” făcându-ne ”frați de cruce”, uneori chiar pecetluite cu câte-o picătură de sânge la cei mai îndrăzneți dar și cele cu scuipat erau aproape la fel de trainice. Copilăria era o instituție cu reguli. Regulile noastre, ale copiilor. Părinții ne hrăneau, ne spălau, ne adunau seara în case și ni se părea că rolul lor se rezumă la atât. Lumea noastră nu cunoștea alte intruziuni din partea lor, afară de momentele în care ne pedepseau ”pentru teme” și nu ne lăsau afară iar tragedia se extindea asupra găștii tale care suferea în absența ta. Și gașca lua atitudine: se aduna în fața ușii tale ca un cor ce implora cu voci rugătoare, plângăcioase: ”tantiiiii, vă rugăăăăăăăăm s-o lăsați afarăăăă, vă rugăăăăm”...

E drept, e altă lume acum, mai complicată. Pericolele sunt altele decât atunci, reale sau imaginare. Copilăria și-a pierdut inocența și adulții o cotropesc pas cu pas. Se grăbesc ca odraslele lor să crească, să devină ”cineva”, să demonstreze ceva cuiva. Se-ngrijesc să nu pățească nimic, să n-aibă o julitură, să nu-i rămână o cicatrice, să-l vadă mai degrabă plictisit la adăpostul camerei sale, decât cu genunchii sparți la joacă. Își transferă asupra lui toate spaimele și toate neîmplinirile și-l tratează ca pe-un adult ce trebuie să fie responsabil și conștient că are o menire în viață, chiar fără să-și dea seama care ar fi aceea. Iar dacă vorbește singur și se cufundă în lumea lui, îl duc la psiholog pe motiv că are un prieten imaginar.

Eu am avut o lume a mea și o mulțime de prieteni reali dar și imaginari, o lume care mi-a rămas și acum în adâncul ființei mele. O lume care-mi permite și acum să visez și să-mi imaginez cum aș vrea să arate lumea asta reală. E unica, neprețuita, inegalabila mea comoară pe care-am sporit-o cu fiecare zi, cu fiecare an din viață. E lumea interioară care-mi permite și acum să vorbesc limba copiilor, care mă împiedică să le pun întrebări idioate ca aceea ”pe cine iubești tu mai mult, pe mămică sau pe tăticu`?” de față cu ambii părinții ai copilului chestionat, punându-l într-o încurcătură teribilă, silindu-l uneori să mintă pentru a nu răni pe niciunul, pentru că orice copil din lumea asta iubește pur și simplu. Nu mult, nu puțin, el iubește și gata.

La mulți ani copii, la mulți ani copilărie! La mulți ani copilului din fiecare adult! Eliberați-l din cușca memoriei și lăsați-l să se joace, să zburde, să cânte, să țipe, să se julească în genunchi și-n coate. Eliberați-i spiritul și nu vă speriați că are prieteni imaginari, uneori sunt cei mai buni prieteni ai săi...

Angela Tocilă este blogger si scriitor. Poți să citești mai multe opinii de acest autor pe: politicstand.com


http://www.evz.ro/de-ziua-ta-copile-cu-genunchi-juliti.html
 
() Fara comentarii

Miticizarea mitizatului


Despre Klaus Iohannis poporul ştie esenţialul: că îl cheamă Klaus Iohannis.


Care e marele atu al lui Klaus Iohannis la prezidenţiale? Klaus Iohannis. Numele lui sună ca o mantra geopolitică: e clar că-i neam cu Angela Merkel şi c-o să avem şi noi, în sfârşit, o protecţie în marile cancelarii, un loc mai în faţă, ceva.

Tăcerea lui e charismatică. Tăcerea lui e elocventă şi repetă aceeaşi idee-forţă: sunt Klaus Iohannis.

Toate cârcotelile se topesc în aura mitică a Salvatorului Teuton.

Românii ascultă cum pronunţă cuvintele - raaar, apăsat, apodictic - şi simt cum se indexează pensiile, cum se umflă salariile, cum se umple şaorma cu de toate, cum creşte PIB-ul.

Provincialismul exaltat al bazarului nostru politic se clatină sub greutatea unui nume: Klaus Iohannis.

Toate acestea, cu condiţia ca mitul Salvatorul Teuton să nu se miticizeze. Care-i pericolul? Să ia limbariţă Klaus Iohannis, cât stă prin Bucureşti.

Lelia Munteanu

http://www.gandul.info/puterea-gandului/miticizarea-mitizatului-12682846

Interesante sunt si comentariile cititorilor :P uite doar un ex :

"Sper sa ma insel.
Dar la noi toti care s-au atins de politica s-au contaminat de cele mai rele metehne. Nu cred ca domnul Klaus Iohannis este imunizat la ceea ce se numeste "betia puterii". Dar o deziluzie in plus chiar ca nu mai conteaza in conditiile in care habar nu avem cu se se mananca democratia, cat e de costisitoare si altele asemenea. ......"
 
Cutremurator text scris de o fetita de 13 ani care a pierdut lupta cu cancerul, 3000 de cuvinte scrise in spatele unei oglinzi, o veritabila lectie de viata .


Fericirea depinde de noi. Poate nu e vorba despre sfârşitul fericit, poate e vorba de poveste. Scopul vieţii este chiar viaţa. Fericirea este o direcţie nu o destinaţie. Vă mulţumesc că existaţi. Fiţi fericiţi, liberi, credeţi în voi şi fiţi mereu tineri. Îmi ştiţi numele, dar nu-mi ştiţi povestea.

Dragostea e ca un pahar. Arată aşa de bine, dar se poate sparge foarte uşor.

Dragostea e rară, viaţa e ciudată, nimic nu se pierde şi oamenii se schimbă.

Fiecare zi e specială, aşa că fă-o şi tu specială. Linia vieţii tale se poate termina mâine, aşa că trăieşte din plin.Viaţa este rea numai dacă o faci tu rea.

Dacă cineva te iubeşte, atunci acea persoană nu te va lăsa singur indiferent cât de grea este situaţia. Aminteşte-ţi că viaţa este plină de urcuşuri şi coborâşuri.

Niciodată nu te da bătut de la ceva ce poţi să faci într-o zi.

Vreau să fiu acea fată care face ca zilele proaste să devină bune şi să fiu cea care o să te facă să spui că i-am schimbat viaţa în bine.

Dragostea nu înseamnă cât de des spui te iubesc, ci cât de mult poţi dovedi acest lucru.

Dragostea e ca vântul, o poţi simţi, dar nu o poţi vedea. Aştept să mă îndrăgostesc de cineva care să-mi deschidă sufletul.

Dragostea nu este despre persoana cu care te vezi în viitor, ci despre persoana fără de care nu poţi trăi.

Viaţa este un joc pentru toată lumea, dar dragostea este cea ce contează. Doar eu mă pot judeca.

Uneori dragostea doare. Acum mă lupt cu mine. Iubito, îţi simt durerea. Visele sunt realitatea mea. Doare, dar e ok, m-am obişnuit.

Nu te grăbi să mă judeci, tu vezi doar ce am ales să vezi. Nu cunoşti adevărul.

Vreau doar să mă simt bine şi să fiu fericită fără să fiu judecată.

Aceasta este viaţa mea, nu a voastră. Nu vă îngrijoraţi pentru ce fac.

Oamenii te vor urî, dărâma, lovi, dar tu eşti puternic şi rezişti. Asta te defineşte pe tine.

Nu trebuie să plângi, pentru că ştiu că vei de partea mea .

http://www.dailymail.co.uk/news/art...e-written-mirror-daughter-12-dies-cancer.html

EVERY DAY IS SPECIAL': EXCERPTS FROM ATHENA'S MOVING MESSAGE

Happiness depends upon ourselves. Maybe it's not about the happy ending, maybe it's about the story.

The purpose of life is a life of purpose. The difference between ordinary and extraordinary is that little extra.

Happiness is a direction not a destination. Thank you for existing. Be happy, be free, believe, forever young. You know my name, not my story.

You have heard what I've done, but not what I've been through. Love is like glass, looks so lovely but it's easy to shatter.

Love is rare, life is strange, nothing lasts and people change. Every day is special, so make the most of it, you could get a life ending illness tomorrow so make the most of every day. Life is only bad if you make it bad.

If someone loves you, then they wouldn't let you slip away no matter how hard the situation is. Remember that life is full of ups and downs.

Never give up on something you can’t go a day without thinking about. I want to be that girl who makes the bad days better and the one that makes you say my life has changed since I met her!

Love is not about how much you say I love you – it’s about how much you can prove it’s true. Love is like the wind, you can feel it but you can't see it. I'm waiting to fall in love with someone I can open my heart to.

Love is not about who you can see spending your future with, it's about who you can't see spending your life without... Life is a game for everyone but love is the prize. Only I can judge me.

Sometimes love hurts. Now I’m fighting myself. Baby I can feel your pain. Dreams are my reality. It hurts but it’s okay, I’m used to it.

Don't be quick to judge me, you only see what I choose to show you... you don't know the truth. I just want to have fun and be happy without being judged.

This is my life, not yours, don't worry about what I do. People gonna hate you, rate you, break you, but how strong you stand, that’s what makes you… you!

There's no need to cry because I know you'll be by my side.
 
Interesant de citit pe Blogul lui Ciutacu o analiza care are ca su concluzie urmatoarele : " ..... nici un exponent, fie el și la vârf, al Sistemului nu poate câștiga bătălia cu Sistemul. Orice produs are un ciclu de viață. Al lui Voiculescu a expirat. "
 
...Adica cu suspendare, ca a expirat, deci nu mai e valabil produsul.
ei, a pierdut batalia cu Sistemul....daca o pierdea, Antena tacea.
Cainii latra, ursul merge, merge!
 
Sentinta e cu executare, nici vorba de suspendare.
 
Becali a mai facut ceva pentru oameni, asta ce naiba a facut sa-l plang?
Dati-mi un motiv.

A, si Ciutacu il plange, nu? Sa se duca acolo cu el!
 
Faptul ca dai niste bani unor amarati nu te scuteste de justitie, daca ai incalcat legea. Cine nu intelege asta isi merita soarta, adica sa fie umilit de hotii cei mari, cu staif, care se infrupta din bani publici.
 
Aha, aici ai pus degetul pe rana! Filozofia ar fi "m-a inchis hotul ala", asta vrea sa spuna Ciutacu.
Sistemul e compus din oameni, nu?

Ei, asta e Piatra Filozofala, bravo!

Macar de bun simt, Becali mai facea cate ceva pentru amarati.
Filozofia lui era un pic diferita: "astfel, ma ajuta Dumnezeu"
 
Explca-te, n-am inteles ce-i cu Piatra filozofala "
 
Piatra Filozofala ar fi ca astia nu spun "legea a decis", ci Sistemul...
Nu asa ziceai ca asa se plange Ciutacu? Sistemul a invins...
Vezi, astia au alte repere, nu ca muritorii de rand.
Se mananca unii pe altii, cum e si vorba aceea cu pestii si rechinii.
Pestii mai mari, ii papa pe cei mici. Daca nu ajungea sus, si nea Base intra la apa, stai calma! (cu tot cu vaporul)

Astia de care vorbim noi sunt "oamenii din fata", in spatele lor sunt cohorte intregi.

Acum ni-l baga pe gat pe Iohannis; si nu zic ca omul nu e de treaba, dar Sistemul il papa imediat.
Daca nu se misca bine, nu-i va fi bine. Da-i destept neamtul, stie sa se descurce pentru el, nu ma indoiesc.
Marionete. Asta sunt cu totii.

...A fost invins de Sistem. Asta o sa spuna Ciutacu 10 ani de acum incolo.
Pana pe 8 august 2024, de ziua pisicilor.
 
Ce a spus Ciutacu nu are legatura cu "Piatra Filozofala" care se refera fie la ceva matarial fie ceva figurativ care se refera la un lucru imposibil de aflat; lucru, descoperire de o importanță capitala .
 
Bine, pentru mine a fost ceva ce m-a scos din bezna mea, m-a luminat asa deodata.
Asa-zis, ca povestea muuuulte DD, desi nu prea dadea nume.
Nu a fost seful lui DD?
 
Nu, nu citim. Spunem ce credem. Asta mai lipsea, sa citim pe Ciutacu.
 
O veche vorbă românească spune că cine nu are un bătrân, să și-l cumpere, dar care se pare că nu prea mai este la modă.

Vedem multe articole, emisiuni și luări de poziție în care bătrânii, pensionarii sunt priviți ca o pătură parazită a societății. O categorie de oameni fără de care lumea ar fi un loc mai bun, mai curat și mult mai ieftin de întreținut. Pentru că, nu-i așa, dacă tot trece fericirea prin stomac, putem cântări oamenii după câți bani putem scoate de pe spatele lor.

Vedem bătrâni pe stradă care încearcă să-şi vândă lucrurile adunate într-o viaţă, privim, poate cu dispreţ, trotuarele încărcate de lucruri făcute de ei manual şi nu realizăm de fiecare dată că ei nu doresc altceva decât să îşi cumpere o bucată de pâine sau să îşi plătească întreţinerea la bloc, deoarece pensia mizeră nu le ajunge.

Îmi este dor de bunica mea care a trecut acum un an în lumea celor drepţi şi mă gândesc cu nostalgie la momentele în care aş fi putut măcar să îi dau un telefon, să o întreb dacă este bine, să-i aud vocea caldă şi să mă asigur că totul este OK. Nu am făcut-o din cauza faptului că aș fi nepăsătoare, dar o ştiam acasă şi eram prea prinsă de viaţa mea. Acum aş da orice să îi pot auzi vocea… Aşadar, cine nu are un bătrân, să şi-l cumpere, iar cu timpul, să încerce să devină bătrânul acela care merită căutat şi ascultat.

Articol scris de Mira Tănase
 
DE pe Facebook-ul fiului vitreg al Gabrielei Firea ()
" Ieri a fost ziua mea. Acum 25 de ani, primeam cadou o revoluţie. Aseară am suflat în lumânări, dorindu-mi un preşedinte. Dorinţa mi s-a îndeplinit. Indiferent ce se va întâmpla în continuare, bun sau rău, am demonstrat că decizia ne aparţine, în ciuda multora, care nu au crezut în forţa noastră. Aş vrea să mulţumesc generaţiei mele, care poate până ieri nu ştia care e stânga şi care este dreapta, însă a demonstrat că are o voce, o voce puternică, ce pusă la încercare, se poate transforma într-un vuiet de neînvins"
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top