• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

SARBATORILE PASCALE

anuk

Moderator
Joined
Oct 28, 2009
Messages
59,925
Reaction score
0
PASTI

Paştele (latină pascha; ebraică פסח, pronunţat pessach; greacă Πάσχα) este o sărbătoare religioasă anuală cu semnificaţii diferite, întâlnită în creştinism şi iudaism. Unele obiceiuri de Paşti se regăsesc, cu semnificaţie diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice.

În calendarul creştin este considerată cea mai importantă sărbătoare. Potrivit Scripturii Creştine, la 3 zile după ce a murit crucificat, Iisus a înviat. Creştinii sărbătoresc Învierea Domnului în ziua de Paşti sau Duminica Paştelui. Săptămâna dinaintea Paştelui se numeşte Săptămâna Mare.

Elemente cum ar fi sosirea iepuraşului de Paşti sau căutarea ouălor colorate sunt obiceiuri asociate acestei sărbători şi sunt sărbătorite chiar şi de oamenii necreştini.
Etimologie

Cuvântul Paşti (acceptat şi ca Paşte) provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântul de origine evreiască Pesah (trecere), moştenit de evrei de la egipteni. Evreii numeau Paseha (Paşti) — sau sărbătoarea azimilor — sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului (Ieşire XII, 27), care se prăznuia la 14 Nisan şi coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.

Termenul ebraic de Paşti a trecut deci în vocabularul creştin pentru că evenimentele istorice care sunt comemorate în sărbătoarea creştină, adică patimile, moartea şi Învierea Domnului au coincis cu Paştile evreilor din anul 33. Însă este de la sine înţeles că obiectul sau motivul Paştilor creştine este cu totul altul decât al Paştilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină nefiind altă legătură decât una de nume şi de coincidenţa cronologică.[1]

O altă interpretare, răspândită în secolele trecute la catolici, a fost aceea de pascha – passione, de la passione – suferinţă (în greacă πάσχω (páscho – sufăr), πάσχει (páschei – suferă).

Unele limbi germanice numesc această sărbătoare după zeiţa Eostre:

* germană Ostern (das), germana superioară medievală: ōsteren din vechea germană superioară: ōstarun, ōstarūn (formă la plural)
* engleză Easter, dialect northumbrian: Eostre (În engleza medievală: ester, estre din englza veche: ēaster, ēastre. Alte denumiri ale Zeiţei Mame a fertilităţii, reînvierii şi zorilor: Ostare, Ostara, Ostern, Eostra, Eostre, Eostur, Eastra, Eastur, Austron and Ausos). La greci, zeiţa era numită Eos iar la romani Aurora.

Românii au preluat ambele forme.

Ambele denumiri, germană şi engleză, provin din rădăcina indo-europeană aus — a străluci.

Calendarul sărbătorilor Pascale creştine
2000 - 2020 Anul Catolic Ortodox
2000 23 aprilie 30 aprilie
2001 15 aprilie
2002 31 martie 5 mai
2003 20 aprilie 27 aprilie
2004 11 aprilie
2005 27 martie 1 mai
2006 16 aprilie 23 aprilie
2007 8 aprilie
2008 23 martie 27 aprilie
2009 12 aprilie 19 aprilie
2010 4 aprilie
2011 24 aprilie
2012 8 aprilie 15 aprilie
2013 31 martie 5 mai
2014 20 aprilie
2015 5 aprilie 12 aprilie
2016 27 martie 1 mai
2017 16 aprilie
2018 1 aprilie 8 aprilie
2019 21 aprilie 28 aprilie
2020 12 aprilie 19 aprilie

Semnificaţie

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paştelui marchează începutul anului ecleziastic creştin. Există unele culte creştine care nu sărbătoresc Paştele.

Modul de calcul pentru Sfintele Paşte
Pentru detalii, vezi: Calculul datei de Paşte.

Data celebrării Paştelui are la bază două fenomene astronomice: echinocţiul de primăvară şi mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paştele se serbează în duminica imediat următoare primei luni pline după echinocţiul de primăvară.

Durata

Paştele creştin are o durată de 40 de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paşti) şi sărbătoarea Înălţarii Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile de mare sărbătoare.

Obiceiuri de Paşti

De Paşti se vopsesc ouă în special roşii, unii oameni vopsesc şi alte culori, ca de exemplu: verzi, albastre, galbene, violet... Creştinii se duc în Săptămâna Mare (ultima săptămână înainte de Paşti) să se spovedească şi să se împărtăşască. În Vinerea Mare, seara, se obişnuieşte ca grupul de credincioşi să înconjoare Biserica împreună cu preotul şi, cu un buchet de flori în mână, să treacă pe sub masa din Biserică de trei ori la rind pentru a aduce sanatate si noroc, masa simbolizând mormântul lui Iisus Hristos.

Cu ocazia sărbătorilor Pascale gospodinele prepară pască, cozonac, drob şi alte mâncăruri tradiţionale.

Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbatorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.[2]
[modifică] Culte creştine care nu sărbătoresc Paştele

Anumite culte creştine nu sărbătoresc paştele, acestea sunt: Martorii lui Iehova, Biserica Mormonă, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea,
Paştele evreiesc


Comparaţie între calendarul lunar ebraic
şi calendarul solar gregorian Luna ebraică Durata
(în zile) Perioada din
calendarul gregorian

Nisan 30 martie-aprilie
Iyar 29 aprilie-mai
Sivan 30 mai-iunie
Tammuz 29 iunie-iulie
Av 30 iulie-august
Elul 29 august-septembrie
Tişri 30 septembrie-octombrie
Heşvan 29 sau 30 octombrie-noiembrie
Kislev 30 sau 29 noiembrie-decembrie
Tevet 29 decembrie-ianuarie
Şevat 30 ianuarie-februarie
Adar 29 sau 30 februarie-martie
Adar II 29 martie-aprilie
Semnificaţie

Pesah (Paştele evreiesc) este o sărbătoare religioasă celebrată de evrei în amintirea eliberării din robia egipteană şi ieşirii lor din Egipt (Exodul), sub conducerea lui Moise si pentru invierea lui Iisus.
Vechime istorică
Data de început a Paştelui

Paştele evreiesc este o sărbătoare anuală fixă din calendarul iudaic, care începe în ziua de 14 Nisan. Spre deosebire de Paştele creştin, care începe obligatoriu într-o duminică, data de început a Paştelui evreiesc poate pica în orice zi a săptămânii. Nisan este a şaptea lună a calendarului civil evreiesc. Calendarul religios ebraic nu coincide însă cu cel civil. În calendarul religios, Nisan, care durează de la luna nouă din martie până la luna nouă din aprilie, după calendarul gregorian), este prima lună a anului ecleziastic ebraic, conform poruncii divine:

Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului. (Exodul 12,2).
Paştele iudaic - reproducere după Enciclopedia iudaică

Conform tradiţiei ebraice, sărbătoarea Paştelui trebuie să cadă primavara. Calendarul ebraic este însă un calendar lunar, de aceea luna Nisan ar trebui să înceapă cu 11 zile mai devreme în fiecare an solar. Pentru ca Nisan şi Paştele să pice primavara, şi nu în alt anotimp, se adaugă câte o lună suplimentară (numita Adar II) în anumiţi ani. Dintr-un ciclu de nouăsprezece ani, anii 3, 6, 8, 11, 14, 17 şi 19 au câte 13 luni lunare, în loc de 12 luni. Acest calendar stabil, folosit şi în prezent, a fost introdus în secolul al IV-lea, pentru a se asigura corelarea cu calendarul solar şi anotimpurile.
Durata

Paştele se celebrează timp de opt zile, în perioada 15-22 Nisan. Dintre acestea primele şi ultimele două zile impun respectarea strictă a regulilor religioase.
Cronologia Paştelui evreiesc

Intrarea evreilor în Pesah este marcată printr-o masă rituală, Seder.


1. ^ Sfintele Paşti. crestinortodox.ro.
2. ^ www.crestinortodox.ro - Ouăle roşii, tradiţie şi semnificaţi Legături externe
Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Paştele creştin
Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Paştele evreiesc

* DEX online: Paşti
* Săptămâna Patimilor: crestinortodox.ro/paste/saptamana-patimilor/
* Cântări de Paşti: crestinortodox.ro/paste/cantari-paste/
* Obiceiuri de Sfintele Paşti: crestinortodox.ro/paste/obiceiuri-traditii-paste/
* Enciclopedia catolica: Pascua
* Catholic Encyclopedia: Easter
* Crestinul.ro: Paştele
* Info-portal.ro: Sărbătorile la evrei
* Tesu Solomovici: Paşte Evreiesc 5766, ziarul Ziua, nr. 3598/12 aprilie 2006
* Jet.ro (Jewish Education Network): Pesach şi istoria acestuia

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Paşti
Categorii: Paşti | Creştinism | Iudaism
 
Obiceiuri de Florii



In societatea traditionala, dar si in prezent, Floriile deschid saptamana cea mai importanta pentru pregatirile de Pasti.



Sarbatoarea Floriilor are stravechi radacini, ea fiind atestata in societatea romana ca zi dedicata zeitei Flora, peste care crestinismul a suprapus sarbatoarea Intrarii Domnului in Ierusalim (Floriile, in terminologia populara).



Ramurile verzi din aceasta zi, intrebuintate atat in ritualurile casnice cat si in cele bisericesti, intruchipeaza simbolul castitatii si al renasterii anuale a vegetatiei, un substitut fitomorf al zeitei Flora, dar si ramurile cu care a fost intampinat Iisus la intrarea sa in Ierusalim.



Pentru buna desfasurare a sarbatorii Floriilor, cu o zi inainte se strang ramuri de salcie inmugurita, se leaga in snopi si se duc la biserica pentru a fi sfintite de preot. Dupa sfintire ramurile numite "matisori" sunt luate acasa de catre credinciosi pentru a impodobi cu ele icoanele, usile ferestrele, intrarile in grajduri sau pentru a le pune la fantani si la stresinile caselor. Femeile mai obisnuiesc si astazi sa le infiga pe straturile proaspat semanate, sa le puna in hrana animalelor sau sa le aseze pe morminte.



Aceste ramuri sfintite se pastreaza peste an fiind folosite la tamaduirea diferitelor boli. In scopuri profilactice, oamenii se incing cu "matisorii" sfintiti, pentru a nu-i durea mijlocul. De Alexii, cand se scot stupii de la iernat, bucovinenii aseaza pe buduroaie manunchiuri de "matisori" pentru a-i purifica si pentru a-i incarca de mana. "Matisorii" sunt folositi, insa, si in vraji sau descantece. Ramurile pastrate la icoane se pun pe foc vara, in momentul in care incepe vreo furtuna, sau se arunca in curte cand incepe sa bata grindina.



Importanta sarbatorii este data si de severele interdictii de munca precum si de sacrificiul ritual al pestelui, ziua fiind cunoscuta si ca dezlegare de peste.



In unele sate, in aceasta zi martisorul purtat pana acum se pune pe ramurile unui pom inflorit sau pe un maces. Si tot cu aceasta ocazie se scoate zestrea din casa pentru aerisire.



Femeile cautau sa ia din biserica nuiele de salcie cat mai lungi, crezand ca le va creste canepa mare. Ajunse acasa, numarau mugurii de pe crengile pomilor din livada fiind convinse ca vor avea tot atatia pui la closti.



Ajunul sarbatorii este si un important moment pentru a invoca spiritele mortilor, pe alocuri fiind cunoscut si sub numele de Mosii de Florii, cand se fac pomeniri pentru sufletul rudelor decedate.
 
Traditii si obiceiuri de pasti

Obiceiuri din prima zi a Postului Mare

Prima zi a postului Mare se mai numeste si Lunea curata, zi in care potrivit traditiei, oamenii obisnuiesc sa purifice, sa curete spatiul in care traiesc prin obiceiuri rituale.
In Banat de exemplu, prima zi de post se numeste Spolocanie. Atunci oamenii se spala cu bautura la carciuma satului de mancarea de dulce pe care au consumat-o pana acum. In trecut, la aceste petreceri cu bautura participau si femeile care veneau, de ochii lumii, cu furca de tors la brau.
In alte parti ale tarii, in ziua de Spolocanie vasele din care s-a mancat pana la Lasata Secului se spalau cu lesie si se urcau in pod, unde se pastrau pana la Craciun.

Traditia consemneaza si alte obiceiuri in prima zi de post, cum ar fi Cucii. Feciorii si barbatii tineri se mascheaza in diverse animale, se imbraca in fuste, isi pun o gluga pe cap si un clopot mare pe spinare si alearga in dimineata primei zile de post dupa copii, dupa fete, dupa oameni, ca sa-i atinga cu batul si sa-i tranteasca la pamant. Seara, cucii se aduna si merg din casa in casa pentru a dansa hora in curtile oamenilor. Acest obicei era foarte frecvent in sudul tarii, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea. Azi, el mai poate fi intalnit doar in satul Branesti din judetul Calarasi. Se mai spune ca omul care n-a primit nici o lovitura de la Cuci, in prima zi de post, nu va fi sanatos in anul acela.

Ziua oualor

Exact la jumatatea Postului Mare, intotdeauna in miercurea din saptamana a patra a Postului Mare, stramosii nostri tineau Sarbatoarea Oualor, sarbatoare numita si Miezul sau Miaza Paresii sau Paretii; cuvantul „paresimi" (sau cum ii spunea poporul, „pareti") provine din latinescul „quadrogesimo", care însemna „40 de zile", adica cat se considera ca tine efectiv Postul Mare, Saptamana patimilor avand un statut special. In timp, si aceasta saptamana a intrat în ceea ce numim obisnuit Postul Mare, asa incat Miezul Paretii cadea la 24 de zile de la Lasata Secului de branza, acum intalnindu-se cele doua jumatati egale, aceasta sarbatoare fiind socotita un fel de... PARETE care desparte Postul Mare în doua!

Pe vremuri, mai ales femeile tineau Sfintele Paresimi ca pe o duminica, fiind interzise cu desavarsire anumite munci si mai ales unsul peretilor! Cele care se încumetau sa munceasca riscau sa înnebuneasca; daca nu li se intampla lor acest lucru, atunci un membru al familiei tot innebunea; fiind zi primejdioasa, alte femei care nu o tineau se imbolnaveau de „dansele", aceasta boala presupunand, mai intai, dureri ale mainilor, picioarelor, apoi ale oaselor, ulterior uscandu-se carnea de pe oase si mai ales cea de pe langa incheieturile degetelor! Cert este, dupa o credinta larg raspandita altadata, ca tot ceea ce se lucra în aceasta zi se strica, nici un lucru neputand fi dus pana la capat!

Sa nu se bucure insa lenesii, pentru ca ceva tot se putea face în aceasta zi, anume numaratul oualor si al calupelor de in, de canepa si de lana; un obicei larg raspandit pe vremuri interzicea sa iei oua de pe cuibare de la Lasata Secului pana la Miezul Paresimilor; daca trebuia neaparat sa iei un ou, atunci mai intai trebuia scuipat. In legatura cu stransul si numaratul oualor in aceasta zi existau mai multe motivatii; una ne spune ca se facea acest lucru pentru a nu se strica ouale pana la Pasti; alta, pentru ca numai astfel se spera ca gainile sa faca mai multe oua! Cele mai multe femei pastrau aceste oua pentru a le face rosii sau pentru prepararea cozonacului si pastii, toate ouale acestea nefiind bune de clocit.

Prin Oltenia, numaratul oualor trebuia neaparat facut la mijlocul Postului Mare, altfel femeia respectiva putea sa amuteasca! Mai precizam ca Ziua Oualor era foarte asteptata de copii, acestia ajutandu-si mamele la alesul celor mai bune oua ce urmau a fi inrosite sau inchistrite. Astfel, pruncii alegeau mai ales ouale de gaini negre, oua numite „harapesti"; aceste oua aveau coaja galbuie, fiind mult mai tari decat celelalte. Puse deoparte, inrosite într-un mod mai deosebit, acestea ii ajutau pe posesorii lor sa castige la Pasti multe alte oua!

Deniile

Unele dintre cele mai profunde, frumoase si inaltatoare slujbe crestine sunt Deniile. Ele se tin in Postul Mare al Pastilor. Mai frecventate de lume sunt Deniile din Saptamana Mare, care atrag o multime de credinciosi. Pana la inceperea Deniilor, in saptamana a cincea din Postul Pastilor, satele trebuie curatate si primenite, incepand cu casele si ograzile. Toata lumea foieste, aeriseste si scutura. Dar cei mai bucurosi sunt copiii. Dupa ce varuiesc pomii din livezi si gradini, se imbraca in haine de sarbatoare si se duc la biserica. Magia Deniilor ii tulbura si ii farmeca. La fel ca pe mamele, bunicile si surorile lor, care in Saptamana cea Mare intra in biserica cu capul acoperit de-o naframa neagra. Dar si la oras, desi nu mai exista aceste traditii atat de vechi si de stricte, popularitatea Deniilor, a Saptamanii Mari este maxima.


Originea Deniilor: Deniile au aparut odata cu crestinismul. Ele au existat si in perioada de unitate a Bisericii.


Practica Deniilor: Deniile sunt slujbe de seara. Ele se tin dupa orele 18-19 (in limba slava cuvantul denii inseamna zilnic). Sirul emotional, triumfal, al Deniilor din Saptamana Mare incepe in seara din Duminica Floriilor. Apoi, de luni pana vineri, in ziua cumplita a rastignirii, preotii rostesc rugaciuni rituale, canturi, citesc fragmente liturgice din Vechiul Testament.

Saptamana Patimilor

Ultima saptamana a postului mare, Saptamana Patimilor, sau Saptamana Mare este inclusa în sarbatoarea Pastelui, desi în aceasta perioada postul continua chiar cu o mai mare intensitate. Batranii obisnuiesc sa manance putin în seara Duminicii Floriilor, dupa care nu mai mananca pana în Joia Mare, cand, de regula, se impartasesc, postul negru fiind continuat apoi pana la Pasti. Cei mai tineri mananca în aceasta saptamana doar paine si fructe uscate si nu beau decat apa de izvor.

Mai ales în trecut, pentru Saptamana Patimilor erau caracteristice urmatoarele traditii (pagane si crestine) :

* pastrarea linistii, a tristetii generale
* servicii divine mai frumoase, mai fecvente ca de obicei
* focuri rituale
* respectarea stricta a postului
* interdictia unor importante lucrari casnice
* ingrijirea locuintelor
* curatenia prin curti
* intreruperea provizorie a lucrarilor principale pe camp
* confectionarea hainelor noi pentru sarbatoare
* taierea vitelor si pasarilor pentru sarbatori
* tocmirea lautarilor pentru hora satului
* impartasirea la biserica, iertarea reciproca intre oameni

Semnificatia liturgica si obiceiurile populare specifice fiecarei zile a Saptamanii Mari sunt urmatoarele:
Duminica Floriilor: Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viata Sa pamanteasca în care a acceptat sa fie aclamat ca Imparat. Duminica Floriilor este precedata de sambata lui Lazar, zi in care Biserica pomeneste minunea invierii din morti a lui Lazar savarsita de catre Domnul Iisus Hristos. Primirea triumfala ce I s-a facut Domnului Hristos, Care a intrat in Ierusalim ca Imparat smerit, implinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinata de aceasta minune premergatoare.

In aceasta zi, denumita si Duminica Stalparilor, se sfintesc, prin rugaciune si stropire cu agheasma, ramuri înmugurite de salcie, care se împart crestinilor, iar slujitorii Bisericii le tin in maini, cu lumanari aprinse, ca simbol al biruintei vietii asupra mortii. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic si de maslin cu care a fost intampinat Mantuitorul. Cu acestea, dupa ce au fost aduse la biserica spre a fi sfintite, crestinii împodobesc icoanele, usile si ferestrele.
Salcia este mereu inflorita in aceasta perioada a anului, o expresie a fertilitatii si a reinvierii naturii. De asemenea, se spune ca e bine sa te incingi cu aceste ramuri de salcie ca sa nu te doara mijlocul. Cu ramurile de salcie, simbol al fertilitatii si vegetatiei de primavara, apicultorii inconjoara în ziua de Florii stupii, iar taranii, convinsi de efectul miraculos al acestor muguri, ii ingroapa sub brazda.
In traditia populara exista credinta ca însasi Maica Domnului a binecuvantat salcia, dupa ce aceasta s-a transformat într-o punte, ajutand-o pe Fecioara Maria sa treaca apa unui rau.

Denumirea populara a sarbatorii vine de la zeita romana a florilor, Flora, peste care crestinii au suprapus sarbatoarea Intrarii Domnului în Ierusalim. Ca aspect necrestin, amintim obiceiul ca in vreme de furtuna sa se puna pe foc muguri din salciile de la Florii, pentru a imprastia norii si grindina, protejand casa si familia de dezastre.


Luni: e pomenit Iosif cel prea frumos, care a fost vandut de fratii sai pe 30 de arginti unor negutatori Ismailteni, dupa cum l-a vandut Iuda pe Mantuitorul tot pe 30 de arginti, evreilor. E pomenit si smochinul cel neroditor, la care Mantuitorul venind flamand si negasind roade, l-a blestemat, iar smochinul s-a uscat pe loc.

Marti: e pomenita pilda celor 10 fecioare, dintre care cinci fiind intelepte, au avut untdelemn de ajuns pentru candelele lor - adica fapte de milostenie - cu care au iesit intru intampinarea mirelui; iar cinci fiind nebune n-au avut untdelemn si s-au stins candelele lor, iar Domnul nu le-a mai prinit.

Miercuri: pomenirea femeii pacatoase, care afland ca Mantuitorul se afla in casa lui Simon Leprosul, a luat un vas cu mir inmiresmat, al carui pret era 300 de dinari, ca sa-i toarne pe capul Lui si cu parul capului ei stergea lacrimile ce-i picau din ochi pe picioarele Domnului. Fapta pentru care a fost dojenita de Iuda Iscarioteanul spunandu-i ca «mai bine s-ar fi vandut si banii dobanditi s-ar fi impartit saracilor», iar Mantuitorul i-a raspuns : « Las-o pre dansa ca spre ingroparea mea a facut aceasta ! Pre saraci pururea ii aveti cu voi, iar pre mine, nu ma aveti pururea. ».

In Joia Mare praznuim patru lucruri :

* Spalarea picioarelor ucenicilor de catre Mantuitorul, dandu-le prin aceasta lor si noua pilda de smerenie
* Cina cea de Taina, adica asezarea Sfintei Cuminecaturi
* Rugaciunea cea mai presus de fire, in gradina Ghetsimani
* Vinderea Domnului de catre Iuda vanzatorul pentru 30 de arginti


Primele doua s-au facut ziua, iar celelalte doua noaptea de joi spre vineri.

Joia Mare, numita si Joia Patimilor sau Joia Neagra, este ultima joi din Postul Pastelui. In credinta populara aceasta zi este termenul final cind femeile trebuie sa termine de tors canepa. In Joia Mare se fac cununi pentru fiecare persoana din familie, cununi care se arunca pe acoperis pentru a se vedea, dupa vestejirea si caderea lor, cine va muri in decursul anului. Exista credinta ca in cursul zilei de Joia Mare nu este bine sa dormi, caci cine doarme in aceasta zi va ramane lenes un an intreg. In special daca doarme o femeie, va veni Joimarita care o va face incapabila de lucru tot anul.

Joia Mare este considerata o zi binefacatoare si aparatoare a mortilor. De aceea, mortii vin in fiecare an in aceasta zi la vechile lor locuinte, unde stau pana in sambata dinainte de Rusalii. Deoarece in Joia Mare deobicei nu e prea cald dimineata, se fac focuri in curtea casei, pentru ca mortii sa se poata incalzi.

Toate slujbele, pomenirile si parastasele care au inceput in prima sambata a Postului Mare, dureaza numai pana in Joia Mare. In unele locuri se duc la biserica bauturi si mancaruri, care se sfintesc si se dau de pomana, pentru sufletul mortilor. In alte parti se impart la biserica coliva si colaci. Joia Mare este ultima zi din Postul Mare, zi in care se pomenesc mortii. Din aceasta cauza, in unele zone se numeste si Ziua Mortilor.

Inrosirea oualor de Pasti se face in Joia Mare, afirmandu-se ca ouale rosite si fierte in aceasta zi nu se strica pe tot parcursul anului, chiar mai mult, nu se vor strica niciodata. O alta traditie este nunta (maritarea) urzicilor, ceea ce inseamna inflorirea si, implicit, incetarea acestora de a mai fi bune de mancat.


In decursul Saptamanii Mari sunt trei privegheri. Cea mai insemnata e in noaptea de Joia Mare, cand se citesc cele 12 evanghelii. In unele parti fetele care merg la slujba religioasa iau o sfoara si fac cate un nod dupa citirea fiecarei evanghelii. Cand se duc acasa si se culca, pun aceasta sfoara sub perna, fiind incredintate ca il vor visa pe cel care le este predestinat. Din Joia Mare pana in ziua de Pasti, nu se mai trag clopotele la biserici, ci numai se toaca.

Vinerea Mare (Prohodul) se mai numeste si Vinerea Pastilor, Vinerea Patimilor sau Vinerea Seaca. Conotatiile legate de aceste denumiri sunt date de ceea ce se intampla in aceasta zi: se numeste Vinerea Pastilor pentru ca este ultima vineri dinaintea Pastelui; Vinerea Patimilor deoarece in aceasta zi a patimit si a fost rastignit Isus; Vinerea Seaca, pentru ca cei mai multi romani au obiceiul de a posti Postul negru (nu mananca si nu beau nimic toata ziua); Vinerea Mare, pentru ca este ultima vineri din Saptamana Mare.

Postul Negru este tinut in credinta ca Dumnezeu il va feri pe cel care posteste de toate bolile, il va face sa fie sanatos si sa-i mearga bine tot restul anului si-l va ajuta la necazuri si nevoi. Legenda spune ca pe cel care posteste nu-l va durea niciodata capul si acesta va sti cu trei zile inainte cand va muri. Femeile tin in mod special la respectarea vinerilor in general, in credinta ca Sf.Vineri le-ar aduce un mare necaz daca ar coase, ar tese, ar toarce sau ar albi camasi in cursul acestei zile.

O alta datina in Vinerea Mare este aceea a scaldatului. In mod diferit fata de persoanele in varsta care se spovedesc si se impartasesc de mai multe ori pe an, tineretul merge pentru aceste lucruri doar o data pe an, in Vinerea Pastilor. Dar, in afara de acesta datina, unii cred ca cel care se cufunda de trei ori in apa rece in Vinerea Seaca va fi sanatos tot anul. Cei mai multi se scalda in aceasta zi pentru a nu se prinde de ei, in decursul anului, nici o buba, friguri, sau alte boli. Se crede ca daca ploua in Vinerea Seaca anul va fi manos, iar daca nu ploua, anul va fi neroditor.

Vinerea Mare este ziua de doliu a crestinatatii: atunci a fost rastignit Mantuitorul. De aceea, aceasta zi, in orice biserica si rit crestin din lume, este singura zi in care nu se oficiaza slujba Liturghiei. Liturghia insasi inseamna jertfa si se considera ca nu se pot aduce doua jertfe in aceeasi zi. De aceea, Vinerea Mare este zi aliturgica. In schimb, vineri seara se oficiaza Denia Prohodului, una dintre cele mai spiritualizate, dar si “spectaculoase” denii. Mai intai, tineri si batrani, in lant neintrerupt, trec pe sub masa plina de flori, masa ce simbolizeaza catafalcul Domnului. Pe ea este asternuta o fata de masa bogat pictata, cu punerea in Mormant a Mantuitorului (Epitaf), precum si Evanghelia impreuna cu Crucea. Apoi, preotii citesc Prohodul.

La tara, deniile de joi si vineri si-au dobandit fiecare o numire aparte: Deniei celor 12 Evanghelii i se mai zice Denia Batranilor. Fiind intinsa ca durata, copiii nu au rabdare s-o asculte linistiti si stau mai mult pe-afara. Denia Prohodului este zisa si Denia Tinerilor, pentru ca ea le place acestora si prin “gimnastica” pioasa pe care trebuie s-o faca, trecand de trei ori pe sub masa, in timp ce multi batrani, cu salele lor intepenite, nu prea mai pot participa.

Sambata e praznuita ingroparea trupeasca a Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Christos, cum si pogorarea lui in Iad, scotand neamul omenesc din stricaciune si trecandu-l in viata cea vesnica.

Duminica Invierii, Invierea Domnului din morti, care e praznicul praznicelor si sarbatoarea sarbatorilor ; drept care, crestinii in timp de 40 de zile pana la Inaltarea Domnului se saluta cu « Hristos a inviat ! », raspunsul fiind « Adevarat ca a inviat !».

Focurile de Pasti

De Inviere pe dealuri si pe coline, izbucnesc flacari puternice : Sunt « focurile de veghe », care in unele sate sunt aprinse si ard tot cursul noptii, luminand nu numai dealurile ci si vaile. In jurul lor stau roata oamenii istorisind intamplari din viata lui Iisus dupa Sfanta Scriptura a Noului Testament. Flacaii si baietii sar pe deasupra focului, pentru ca vrajitoarele si fermecatoarele sa n-aiba nici o putere asupra lor. In Bucovina se fac pe inaltimi clai din cetina si sunt tinute aprinse toata noaptea. In Transilvania se aprinde o roata careia i se da drumul de pe deal la vale. Acesta vraji se tin si-n apropierea bisericilor si romanii le fac in noaptea de Paste (ca la mormantul Mantuitorului au fost puse straji, dar si pentru a nu scapa momentul invierii).

In timp ce ard focurile, taranca pregateste blidul. Intr-un cosulet, ciubaras sau castron asaza tot ce doreste sa sfinteasca : pasca, oua incondeiate , o bucatica de slanina, branza, unt, hrean (hreanul e folosit si ca medicament, mai ales pentru oi sau vite, el pastrandu-se in pamant dupa ce a fost sfintit), iarba mare (care se amesteca in hrana vitelor ca sa dea mai mult lapte), usturoi (cu care se freaca trupul celor bolnavi), mac, sare, leustean (tot pentru vitele bolnave), tamaie (folosita in caz de cumpene grele / furtuni / pentru tamaiatul bolnavilor), busuioc, carpa (careia i se atribuie calitati vindecatoare) cu care s-au sters ouale rosii si o lumanare (care e pastrata numai sapte ani si este aprinsa impreuna cu tamaia, cand e amenintat satul cu grindina).

Bucate sfintite la slujba de Inviere

* OUALE CURATITE - cine mananca oua prima data in ziua de Pasti se zice ca va fi usor peste an. Altii usuca albus de ou rosu sfintit si daca un om sau vita face albeata, piseaza albusul si i-l sufla in ochi.
* SLANINA e folosita la mai multe leacuri : se ung ranile ; daca se imbolnaveste vreun om sau vita si mananca slanina aceasta se vindeca ; la scranteala vreunui picior sau mana se unge cu ea. Daca e bolnav de friguri se afuma cu slanina, tamaia alba si neagra puse pe o lespede. Daca sangereaza vreo vita i se da sa manance din slanina aceea.
* HREANUL - cine-l mananca atunci cand vine acasa de la biserica va fi iute si sanatos tot anul. Pus in cofele cu apa sau in fantani, curateste apa. Se amesteca in tavitele vitelor impotriva bolilor si e bun contra frigurilor.
* SAREA se foloseste la sfintirea fantanilor.
* CUISOARELE - pentru dureri de masele.
* FAINA - se freaca ochiul vitei cu albeata si-i trece.
* USTUROIUL sfintit (pus in pamant) nu se strica. Serveste la alungarea strigoilor de la casa - se ung usile grajdurilor cu el. La nevoie se freaca si oamenii bolnavi (mai ales pentru vatamatura).
* SAMANTA DE BUSUIOC - cu firele de busuioc sfintite se afuma cei cu dureri de urechi.
* Busuiocul e inspiratorul dragostei, de usturoi fug strigoii si de taciune fuge dracul.

Spalarea din dimineata Invierii

Intr-un lighean se pune un ou rosu, in unele locuri doua, si o moneda de argint. Se toarna apa proaspata (neinceputa) adusa de la fantana. Toti ai casei se spala pe rand, dandu-si fiecare cu oul rosu peste obraz si zicand : « Sa fiu sanatos, si obrazul sa-mi fie rosu ca oul ; toti sa ma doreasca si sa ma astepte asa cum sunt asteptate ouale rosii de Pasti ; sa fiu iubit ca ouale in zilele Pastilor ». Dupa aceea se ia moneda de argint si trecand-o peste fata se zice : « Sa fiu mandru si curat ca argintul » ; fetele mai zic « sa trec la joc din mana-n mana ca si banul; sa fiu usoara ca si cojile de oua, care trec plutind pe apa ». In unele sate, in lighean se pune si o crenguta de busuioc, deoarece se zice ca daca te speli cu dansul vei fi onorat ca busuiocul.

Masa de Pasti

Intorsi de la biserica, membrii familiei se asaza la masa, gustand mai intai din ouale si pasca sfintite. Dupa ce isi potolesc foamea ciocnesc cate un pahar de bautura. Ouale se ciocnesc dupa un anumit ritual: persoana mai in virsta (de obicei barbatul) ciocneste capul oului de capul oului tinut in mina de un comesean, in timp ce rosteste cunoscuta formula <<Hristos a Inviat!>>, la care se raspunde cu: <<Adevarat a Inviat !>>. Dupa credinta populara, e bine de tinut minte cu cine ai ciocnit intai pentru ca, daca din intamplare te ratacesti in vreo padure, n-ai decit sa-ti amintesti cu cine ai ciocnit intai de Pasti, si imediat gasesti drumul pe unde ai venit. Masa din prima zi de Pasti este un prilej de reunire a familiei, decurgand dupa un adevarat ritual. De pe masa de Pasti nu pot lipsi: ouale rosii, casul de oaie, salata cu ceapa verde si ridichi, drobul si friptura de miel, pasca umpluta cu brinza sau smantana si, mai nou, cu ciocolata.

Udatul fetelor

In mai multe zone ale tarii exista obiceiul ca a doua zi de Pasti, tinerii sa stropeasca fetele, iar acestea la randul lor sa le dea baietilor de baut si sa le ofere daruri, caci se crede ca nici unei fete nu-i va merge bine daca nu este udata. Inainte vreme, stropitul se facea cu apa de fantana; astazi este datina ca fetele sa fie udate cu apa de colonie.

Una dintre legendele care explica acest obicei spune ca a doua zi de Pasti, o fata crestina vindea oua. De la ea cumpara o fata pagana. Cele doua intrand in vorba, prima ii explica legea crestineasca, dar cea de-a doua, neincrezatoare, ii spune: "Te-oi crede daca s-or inrosi ouale pe care mi le-ai vandut!" Pe data, ouale s-au inrosit, iar de spaima, fetele au lesinat amandoua. Trecand pe acolo doi flacai, le-au vazut si le-au stropit cu apa de la fantana. Revenindu-si, fetele le-au daruit drept rasplata oua inrosite, iar pagana s-a increstinat.

Saptamana Luminata

Prin Invierea Domnului nostru Iisus Hristos din morti, cei din popor cred ca raiul se deschide tuturor sufletelor retinute in prinsoarea iadului incepind de la Adam si pana la venirea Mintuitorului, si ramine deschis de la Inviere pina la Duminica Tomii. Ca dovada ca in acest interval Raiul este deschis, dupa credinta poporului si datina cea veche, in ziua de Inviere se scoate usa din mijloc a altarului si se pune deoparte, unde sta apoi toata Saptamana Pastilor sau Saptamina Luminata. Cine moare in acest interval - si mai ales in ziua de Pasti sau in saptamina cea dintii dupa Pasti, numita pretutindeni Saptamana Luminata - merge de-a dreptul in rai pentru ca lumina raiului straluceste fiecaruia care moare in aceasta saptamina si pentru ca in timpul acesta usile raiului sint deschise, iar cele ale iadului inchise. Cel care moare este primit in rai, indiferent de pacatele care le-a facut, caci toate i se iarta. Si cel care se naste in aceasta zi, si mai cu seama cind trage clopotul intiia oara la biserica, este un om norocos pentru toata viata.

Pastele Mic

Duminica imediat urmatoare Invierii - Duminica Tomii - este cunoscuta in popor ca Pastele mic. In aceasta zi, in unele locuri exista obiceiul ca tinerii „sa se lege frati”. Legamantul se face „pe sange”, „pe datul mâinilor” sau „pe par”. La „fratia pe par”, cei doi isi smulg din cap câte un fir de par pe care il ingroapa apoi amandoi in acelasi loc, numai de ei stiut.

Pastele Blajinilor

Prima luni din a doua saptamana dupa Pasti se mai numeste Lunea Mortilor, Pastele Mortilor, Pastele Mici, Pastele Rohmanilor, Pastele Blajinilor sau Matcalaul. Blajinii sunt fiinte mitice, care traiesc pe Taramul Celalalt, dar pastreaza legaturi cu lumea noastra. Li se mai spune Rohmani, Rocamni, Rugmani, Urici si Oameni Rosii. Ei locuiesc in Ostroavele Albe ale Apei Sambetei. Unii dintre ei au apucaturi dusmanoase. Cele mai multe legende ii prezinta insa ca pe niste fiinte miloase, devotate lui Dumnezeu.

Blajinii sunt fiinte mitice, care traiesc pe Taramul Celalalt, dar pastreaza legaturi cu lumea noastra. Se crede ca ei provin din copii nebotezati morti imediat dupa nastere. Altii spun ca Rohmanii sunt oameni vechi, care au o credinta mai curata decat a actualilor pamanteni. Ei duc cam aceeasi viata ca noi, avand orase si sate. La sfarsitul lumii ei vor lua locul oamenilor pe pamant.

De Pastele Blajinilor se crede ca sufletele mortilor sunt slobode; de aceea in aceasta zi se gatesc multe si alese bucate, impartindu-se pe la vecini, cu credinta ca mortii numai in aceasta zi sunt liberi si pot gusta din mancarurile pregatite. La cine nu serbeaza si nu da mortilor de pomana vin mortii noaptea si le cer. In unele tinuturi se impart doar oua si colaci saracilor si se face slujba la cimitir. De Pastele Blajinilor au loc sarbatori campenesti, unde se mananca oua rosii si incondeiate. Se crede ca Blajinii se bucura tare mult vazandu-i pe oameni ca petrec la aceasta sarbatoare.

Pastele cailor

Pastele Cailor se sarbatoreste in ziua de joi din a sasea saptamana care urmeaza dupa Pasti cand se crede ca, pentru un ceas, si pentru o singura data pe an, caii se satura de pascut iarba. Se pare ca in vechime era o zi a Soroacelor, cand se încheiau diferite afaceri. Cum data acestei sarbatori putea varia de la an la an cu un numar mare de zile, importanta ei s-a diminuat treptat, primind un sens peiorativ: a nu da înapoi ceea ce ai imprumutat, a amana pana la Pastele Cailor, pana la Sfantul Asteapta, deci a nu te tine de cuvant.
 
Istoria Sarbatorii Pastelui


Pentru prima data Pastele a fost sarbatorit in jurul anului 1400 inainte de Hristos. In aceasta zi evreii au parasit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura in cartea Exod (Iesirea) din Vechiul Testament ne ofera instructiunile date de Dumnezeu pentru sarbatorirea Pastelor in timpul lui Moise. Evreii din antichitate isi aminteau de faptul ca Dumnezeu i-a salvat din robia in care se aflau in Egipt.
Desi multi sarbatoresc si astazi Pastele, majoritatea oamenilor nu mai au in vedere semnificatia acestei sarbatori. Pentru multi, Pastele nu mai are nimic de a face cu Dumnezeu, este doar un prilej de mâncare si bautura.

In ceea ce priveste crestinii, Dumnezeu a reinnoit legamântul facut cu israelitii, de data aceasta nu printr-un om, (Moise) ci prin Fiul Sau, Iisus Mesia. Legamantul cel nou nu mai este un legamant facut doar cu evreii, ci cu toate popoarele, care vor sa primeasca iertarea pacatelor prin jertfa lui Iisus Hristos. Legamantul cel vechi purta sigiliul sangelui unui miel care trebuia sacrificat de Pasti dupa instructiunile date de Dumnezeu. Cu ocazia iesirii din Egipt, cand au sarbatorit pentru prima data Pastele, toti evreii trebuiau sa ia un miel si sa il sacrifice. Apoi, cu sangele mielului erau unse ramele de lemn ale usilor de la casele in care locuiau acestia. In noaptea aceea, ingerul mortii trimis de Dumnezeu a trecut prin Egipt si a omorat toti fiii intai nascuti ai egiptenilor in casele care nu aveau pe usa sangele mielului. In casele israelitilor, nu a murit nimeni, pentru ca acestia ascultasera porunca lui Dumnezeu si au pus sângele mielului pe usile lor. Sângele mielului oferea o garantie, un semn vizibil prin care credinciosii dadeau de inteles ca au luat in serios avertismentul lui Dumnezeu.
In Noul Testament mielul a fost junghiat prin Mântuitorul Iisus, iar sangele lui care a curs pe cruce este sangele rascumparator.

La Cina cea de taina, in noaptea cand a fost tradat, inainte de a fi prins si arestat, Domnul Iisus a instituit sarbatoarea Pastelui nou testamental, dupa porunca ce I-a fost data de Dumnezeu.
Dumnezeu vrea ca toti crestinii sa isi aminteasca de pretul care a fost platit pentru rascumpararea noastra din sclavia pacatului.
 
Tradiţii de Florii

Denumirea populară a sărbătorii vine de la zeiţa romană a florilor, Flora, peste care creştinii au suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. În vremurile de demult, zeiţa romană Flora era sărbătorită la 28 aprilie prin ramuri înverzite ce simbolizau renaşterea naturii.

În zilele noastre, Floriile simbolizează doar intrarea Mântuitorului în Ierusalim, călare pe un asin şi întâmpinat cu ramuri bogate şi strigăte de bucurie.
Duminica Floriilor deschide pentru toţi românii ortodocşi ciclul sărbătorilor pascale, care se încheie cu Înălţarea lui Iisus (la 40 de zile de la Sărbătoarea Paştelui). Floriile reprezintă o sărbătoare în care elementele creştine şi cele precreştine se îmbină, rezultând tradiţii şi obiceiuri pitoreşti ce oferă un caracter aparte poporului român.

Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este singurul moment din viaţa Sa de pe pământ în care a acceptat să fie aclamat ca împărat. Primirea triumfală ce I s-a făcut Domnului Hristos, Care a intrat în Ierusalim ca împărat smerit, împlinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinată de această minune premergătoare. Astfel, toţi cei care se aflau în cetatea Ierusalimului l-au întâmpinat cu ramuri de finic şi de măslin, strigând: Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!

Obiceiuri în prag de Florii

În Banat şi Transilvania, în ajunul Floriilor, fetele mari aveau obiceiul de a pune oglinda, cu o cămaşă curată, sub un păr altoit, trebuind ca, a doua zi de dimineaţă, răsăritul soarelui să le găsească acolo. Oglinda era folosită apoi în farmecele de dragoste şi sănătate. Aproape de miezul nopţii, fetele tinere fierbeau apă cu busuioc, introducând în fiertură şi canafi de la prapurile folosite la înmormântarea unei fete mari; dimineaţa se spălau cu această apă pe cap ca să aibă „păr frumos şi să strălucească ca firele de la prapuri“, restul de apă fiind turnat la rădăcina unui păr, în speranţa că flăcăii se vor uita la ele tot aşa cum se uită la un păr înflorit.

Gospodinele coc în special plăcinte, pe care le dau de pomană săracilor (Moşii de Florii), ca să nu păţească şi ele cum a păţit mama lui Lazăr, care a murit de dorul plăcintelor, sau ca bogătaşul care n-a vrut să-i dea lui Lazăr cel sărac nici măcar o fărâmitură de pâine de pe masa sa, ca să-şi potolească foamea. Tot acum sunt curăţate şi împodobite cu ramuri de salcâm mormintele, se fac pomeni pentru odihna sufletească a celor care au trecut dincolo.

Vinerea Floriilor face parte din Vinerile scumpe, împreună cu Vinerea Ouălor şi Vinerea Crăciunului, care se ţin cu credinţa că oamenii vor fi feriţi de arsuri.

În ziua de Florii, apicultorii înconjoară stupii cu ramurile de salcie, simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de primăvară, iar ţăranii, convinşi de efectul miraculos al acestor muguri, îi îngroapă sub brazdă.

O superstiţie legată de această zi este cea conform căreia se crede că e bine ca în vreme de furtună să se pună pe foc muguri din sălciile de la Florii pentru a împrăştia norii şi grindina, protejând casa şi familia de dezastre.

Superstiţii în jurul sărbătorii Floriilor

• Celui care se împărtăşea la Florii i se împlinea orice dorinţă şi-ar fi pus când se apropia de preot.
• Nu ai voie să te speli pe cap în această zi pentru că vei albi ca pomii; uneori era voie să te speli doar folosind apă descântată.
• Cum e vremea de Florii, aşa va fi şi în prima zi de Paşte.
• Despre urzici există credinţa că înfloresc acum, nemaifiind bune de mâncat (de unde altă denumire a sărbătorii, Nunta Urzicilor).
• Cine nu serbează ziua lui Lazăr se umple de pistrui.
• Vitele mănâncă ramuri de salcie pentru a se înmulţi şi a fi sănătoase tot anul, iar pomii fructiferi sau butucii de vie sunt împodobiţi pentru a da rod bogat şi mănos.
• Acum se aerisesc hainele şi zestrea.
• Această sărbătoarea este şi un prilej de petrecere pentru români, mai ales pentru aceia care poarta nume de flori

Pentru buna desfasurare a sarbatorii Floriilor, cu o zi inainte se strang ramuri de salcie inmugurita, se leaga in snopi si se duc la biserica pentru a fi sfintite de preot. Dupa sfintire ramurile numite “matisori” sunt luate acasa de catre credinciosi pentru a impodobi cu ele icoanele, usile ferestrele, intrarile in grajduri sau pentru a le pune la fantani si la stresinile caselor. Femeile mai obisnuiesc si astazi sa le infiga pe straturile proaspat semanate, sa le puna in hrana animalelor sau sa le aseze pe morminte.

Aceste ramuri sfintite se pastreaza peste an fiind folosite la tamaduirea diferitelor boli. In scopuri profilactice, oamenii se incing cu “matisorii” sfintiti, pentru a nu-i durea mijlocul. De Alexii, cand se scot stupii de la iernat, bucovinenii aseaza pe buduroaie manunchiuri de “matisori” pentru a-i purifica si pentru a-i incarca de mana. “Matisorii” sunt folositi, insa, si in vraji sau descantece. Ramurile pastrate la icoane se pun pe foc vara, in momentul in care incepe vreo furtuna, sau se arunca in curte cand incepe sa bata grindina.

Importanta sarbatorii este data si de severele interdictii de munca precum si de sacrificiul ritual al pestelui, ziua fiind cunoscuta si ca dezlegare de peste.

In unele sate, in aceasta zi martisorul purtat pana acum se pune pe ramurile unui pom inflorit sau pe un maces. Si tot cu aceasta ocazie se scoate zestrea din casa pentru aerisire.

Femeile cautau sa ia din biserica nuiele de salcie cat mai lungi, crezand ca le va creste canepa mare. Ajunse acasa, numarau mugurii de pe crengile pomilor din livada fiind convinse ca vor avea tot atatia pui la closti.
 
Salcia: simbolul mortii si al vietii



Salcia: simbolul mortii si al vietii

Adeseori, in discutiile avute cu diferite ocazii despre simbolismul religios, mi s-a spus ca, in procesul de adaptare la conditiile si imprejurarile naturale sau la mediul in care traiesc credinciosii ei, Biserica crestina a fost nevoita sa adopte simboluri care nu au nici un temei evanghelic sau biblic in general si, drept urmare, a avut loc si o diminuare a semnificatiei simbolurilor religioase astfel preluate. Ca exemplu in acest sens, de altfel cel mai des folosit, era faptul ca noi romanii ortodocsi nu folosim ramuri de finic pentru Duminica Floriilor, ci banalele ramuri de salcie. Motivul folosirii salciei fiind adaptarea la mediu, deoarece finicul nu creste la noi in tara. Legat de acest lucru mi s-a pus intrebarea, daca salcia poate sau nu, sa acopere simbolismul religios al finicului. Ba mai mult, daca ea insasi are sensuri si simboluri proprii care justifica folosirea ei rituala. Problema este foarte clara si poate fi expusa de la inceput. Salcia are un simbolism propriu si acesta mai ales datorita caracteristicilor specifice legate de modalitatea ei de inmultire; fiind totodata folosita cu diferite sensuri in traditiile religioase precrestine si apoi si in crestinism.

Pentru a raspunde la intrebarile puse si totodata pentru a face cunoscut simbolismul salciei vom analiza aceasta problema in traditia greaca antica, in traditia Vechiului Testament si, bineinteles in traditia crestina. Ne vom rezuma doar la aceste traditii deoarece simbolismul salciei a fost foarte bogat la popoarele necrestine, cu precadere la slavi si la popoarele baltice, iar o monografie amanuntita ar depasi cu mult scopul nostru imediat.

Prin particularitatile sale naturale, salcia a atras, inca din cele mai vechi timpuri, atentia oamenilor. Intrucat creste doar in locurile abundente in apa ea a fost considerata ca fiind "o adevarata planta de apa" sau "iubitoare de apa" . Dar ceea ce a uimit mai mult a fost puterea ei aproape indestructibila de crestere si regenerare, fara nici un ajutor din partea omului. Insasi denumirea ei a fost dedusa, atat de greci cat si de romani, din aceasta realitate extraordinara de crestere pe care o are. In limba latina, denumirea salix a fost pusa in legatura cu verbul salire - a sari. Festus a luat totusi in deradere aceasta etimologie zicand: "Salicem ridicule interpretantur dictam, quod ea celeritate crescat, ut salire videatur". Iar termenul grecesc itea , era legat de adjectivul verbal itos ce deriva de la verbul ienai - a merge. La aceasta referire Etymologion Mega adauga : "deoarece arunca mladite cu repeziciune" .

Dar salcia a atras nu numai prin aceasta particularitate. Astfel, in traditia greaca antica, alaturi de plop, ea umbreste intrarea in temuta imparatie a mortii, stapanita de nemilosul Pluto si de crancena zeita Persefona. Homer relateaza despre acest lucru atunci cand Circe ii indica lui Odiseu locul unde se afla intrarea in infern : "dumbrava neingrijita, dincolo de cararile Oceanului, unde cresc plopi mareti si salcii sterpe", in text "distrugatoare de rod".

Aceasta asociere a salciei cu "imparatia mortii" nu este intamplatoare, caci alaturi de plop, de ulm si de tamarisc, si ea face parte din copacii sacri ai nimfelor, fiicele lumii subpamantene. De altfel, salcia a avut o oarecare influenta stranie asupra grecilor inca din cele mai vechi timpuri, caci prezenta ei era legata de locurile unde izvoraste apa din pamant, iar acestea erau considerate, cai de acces in lumea subpamanteana, a mortii. Simbolismul salciei este pus astfel in legatura cu misterul "Mamei Pamant", la randul ei simbol al vietii noi, infloritoare, dar si al mortii, caci in "Pamant" se intorc toate lucrurile. Datorita acestei asociatii, salcia era totodata si "copac sacru" al marilor "Zeite Mame". Zeita Hera s-a nascut sub o salcie pe insula Samos. Salcia, suntem informati de Pausanius, era unul dintre cei mai sacri copaci ai Greciei antice.

Exista si o curiozitate legata de acest copac plin de seva vietii, ce nu a trecut neobservata, si anume, faptul ca ea isi leapada florile inainte ca rodul sa se lege; ca ea de fapt nu se inmulteste prin seminte, ci prin puterea de a arunca vlastari.

Aceasta curiozitate a devenit "punctul de plecare al unei dialectici mitologice", caci, salcia este "ucigasul propriului fruct" si astfel in ea se intalneste activa "forta vietii si a mortii". Desi nu este clar in ce sens anume este folosita, salcia juca un rol important in timpul sarbatorii Thesmophoria, legata de cultul lui Demeter si Core. Acest eveniment era dedicat cu exclusivitate femeilor. Cu aceasta ocazie, femeile isi faceau un "pat" din ramuri de salcie pe care stateau aproape tot timpul sarbatorii. Care a fost semnificatia precisa a acestei practici este greu de retinut. Totusi, din literatura existenta, s-a dedus ca era un act de daruire spre o viata de castitate de puritate feciorelnica, deoarece salcia, fiind un copac "distrugator de rod", trebuie sa fi fost si simbol al retinerii sexuale.

Cu toate acestea, simbolismul salciei nu se refera numai la viata de castitate, caci, s-a observat, ca atunci cand femeile isi faceau pat de ramuri de salcie, acesta era asezat pe pamantul datator de viata, iar verdele si pamantul erau simboluri sacre ale zeitelor mame, deci ale fertilitatii. De aici si ideea ca acest act era un mijloc de sfintire a pantecelui si de promovare a fertilitatii. Exista, deci, un element paradoxal privind folosirea salciei cu ocazia sarbatorii Thesmophoria, caci salcia este prezentata ca simbol atat al mamei cat si al fecioarei, al rodniciei pantecelui si al castitatii; al celor vii si al celor morti. Totodata, vechii greci i-au atribuit salciei si calitati magice.

Astfel, ei obisnuiau sa planteze salcii, in apropierea viilor si aceasta pentru doua motive : unul practic, de a avea suport pentru vita de vie; dar si unul magic, de a transfera vitei puterea de crestere si regenerare a salciei. Se pare ca aceasta practica indica legaturi directe nu numai cu cultul lui Demeter dar si cu cel al lui Dionisios. Calitatile magice ale salciei au fost foarte mult speculate in perioada antica, caci, spunea Dioscuride, "femeile zeloase in castitate isi puneau in paturile lor ramuri de salcie... intrucat linistesc pasiunea sexuala" , iar "frunzele de salcie, atunci cand sunt amestecate cu apa, previn orice concepere". Aceleasi idei si practici sunt amintite si de Nicandru in Theriaca. Cea mai clara ramane insa informatia data de Pliniu, informatiei care sta la baza conceptiei despre simbolismul salciei in ultima perioada a antichitatii si in evul mediu primar.

Iata ce spune Pliniu : "Foarte repede salcia isi pierde samanta, inainte ca ea sa ajunga la vreo maturitate, de aceea Homer o numeste distrugatoare de rod. La o data tarzie, s-a interpretat aceasta idee fantastica in lumina propriilor ei crime, atunci cand a devenit clar ca samanta salciei era un mijloc de asigurare a sterilitatii". Pliniu transmite deci doua idei fundamentale : in primul rand, conceptia homerica legata de salcie ca fiind distrugatoare de rod. Salcia reprezinta o crestere chtonica, fiind afiliata lui Pluto si Persefona si, ca orice copac "fara rod", era un simbol sacru al taramului celor morti in al doilea rand, este vorba de practica magica menita sa asigure sterilitatea mai degraba decat castitatea: "luati flori de salcie, frecati-le in apa si beti amestecul. Acesta va suprima orice pofta amoroasa si va face pe femei sterile" .

Aceasta pare sa fi fost taina mortala a copacului Infernului, pe care Homer il pune de straja la portile imparatiei Mortii. Dupa parerea lui Aelian, insusi Homer, atunci cand se referea la salcie ca fiind distrugatoare de rod, facea referire la taina intunecata legata de puterea salciei de a distruge rodul pantecelui, caci el, adica Homer "era pe urma lucrurilor nespuse ale naturii".

Credinta in puterea magica a salciei de a asigura sterilitatea va dainui si in traditia crestina. Geopontica bizantina relateaza : "Daca fructul salciei este macinat sub forma de pudra si baut, acesta face fiintele umane incapabile de procreare". Iar Eustatie, episcop si catolicos al Thessaliei, in comentarul sau asupra Odiseei, vorbeste despre aceeasi credinta pagana prezenta in timpurile crestine: "Salciile sunt numite distrugatoare de rod deoarece ele isi leapada florile inainte ca fructul lor sa inceapa a creste, dar si pentru ca cei care beau o bautura din flori de salcie, ucid prin aceasta rodul pantecelui sau devin incapabili de procreare.

Gandirea crestina va vedea in imaginea poetica folosita de Homer cu privire la salcie sensuri si adevaruri mai profunde, ascunse in limbajul mitic si care vor primi adevarata interpretare in lumina revelatiei crestine. Totusi, crestinii nu se vor baza doar pe textele homerice, ci vor cauta motivatii in Vechiul Testament, motivatii ce vor face ca salcia sa inmugureasca, nu la portile intunecate ale Infernului, ci la portile stralucitoare ale cerului.


In traditia Vechiului Testament salcia apare in contexte ce exprima cu precadere bucuria de a trai. Pentru prima data intalnim salcia in timpul sarbatorii corturilor. Aceasta sarbatoare, care comemoreaza evenimentul iesirii din Egipt a evreilor sub conducerea lui Moise, incepe in ziua a 15-a a lunii a saptea (Tisri) si tine un rastimp de sapte zile (Levitic 23, 34). Cu aceasta ocazie, sunt aduse Domnului ofrande din roadele pamantului si jertfe de animale. Interesant de observat ca aceasta sarbatoare incepe printr-o manifestare simbolica a bucuriei de a trai viata de libertate : "In ziua intai sa luati ramuri de copaci frumosi, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunze late si salcii de rau (s.n.) si sa va veseliti inaintea Domnului Dumnezeului vostru..." (Levitic 23, 40). Caci ramurile inmugurite sunt un simbol al vietii celei noi a vietii biruitoare asupra mortii.

In practica liturgica de mai tarziu ramuri de salcie au fost purtate in procesiune in jurul altarului jertfelor in toate cele sapte zile ale sarbatorii corturilor. Vulgata a introdus in text, pe langa salcie, si cuvantul plop - populus. Asa se face ca cei doi copaci, simboluri ale infernului, vor deveni in Vechiul Testament simbol al bucuriei de a trai.

Pe langa aceasta, traditia iudaica va considera "apa vie", care curge in acea tara din abundenta doar iarna, ca simbol pretios al vietii si o aprecia ca atare. De aceea, spune acelasi autor, "era natural sa se priveasca la salcie, cu frunzisul ei bogat, ca fiind un simbol al procesului mereu innoitor al infloririi si al cresterii".

Noul simbolism dat salciei, al vietii ce se reinnoieste, trebuie deci descifrat in referirile alegorice pe care le gasim in Vechiul Testament. Un prim text la care dorim sa facem referire este cel din Isaia 44, 3-4 : "Ca eu voi varsa apa peste pamantul insetat si paraie de apa in tinut uscat. Varsa-voi Duhul Meu peste odrasla ta si binecuvantarea Mea peste mladitele tale. Si vor odrasli ca iarba pe malul paraielor si ca salciile de-a lungul apelor curgatoare".

Salcia este aici un simbol ai vietii abundente care va domni in timpul imparatiei mesianice ; imparatie pe care Zaharia o vede ca pe o mareata sarbatoare a corturilor, a bucuriei de a trai viata de deplina libertate sub pronia divina : "Si toti cei ce vor fi ramasi cu viata dintre neamurile acelea care venisera sa lupte impotriva Ierusalimului se vor sui in fiecare an sa se inchine imparatului, Domnul Savaot, si sa praznuiasca sarbatoarea corturilor (Zaharia 14, 16).

Pornind de la acest pasaj, ne informeaza H. Rahner, "Parintii Bisericii au presupus ca tot ceea ce s-a scris in lege referitor la folosirea ramurilor de salcie in timpul acestei sarbatori va ajunge la desavarsire in lumea spirituala a noului pamant". De aceea, nu este deloc surprinzator ca salcia va primi in gandirea crestina sensuri mult mai profunde, ceea ce face ca folosirea ei in practica liturgica sa fie pe deplin justificata, asa cum se va vedea in cele ce urmeaza.

Inainte de a trata despre simbolismul crestin al salciei este necesar sa atragem insa atentia asupra altor doua versete din Vechiul Testament, in care ideea homerica a salciei distrugatoare de rod pare sa se contureze in cartea Iov, facandu-se referire la monstrul Behemoth, se spune : "El se culca sub florile de lotus, in ocolul trestiilor si al baltii. Frunzele de lotus ii fac umbra si salciile baltii il imprejmuiesc, (Iov, 40, 21-22). Interesant de observat ca traducatorii Septuagiatei nu au folosit in traducerea lor cuvantul itea salcie, ci agnos -vitex agnus castus, tot copac din familia salciei, denumit copacul castitatii. Acesta este copacul despre care Dioscoride spune ca vechii greci il denumeau amikotomiainos, iar romanii salix marina sau piper agreste si este identic cu salcia folosita de femei in timpul sarbatorii Thesmophoria. Or, folosind acest termen, traducatorii greci introduceau aici nuante legate de vechile traditii grecesti si de credinta existenta, la vremea respectiva, in Behemothsi Leviathan ca forte ale raului; salcia pastrandu-si simbolismul ei nefast despre care a vorbit Homer. Caci salciile baltii imprejmuiesc aceasta faptura a infernului ceea ce ne aminteste de salcia de la portile Infernului din Odiseea.

O conceptie sumbra, a sperantelor pierdute, legate simbolic tot de salcie, o gasim exprimata in Psalmul 136, in care este descrisa disperarea evreilor aflati in robia babilonica : "La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans, cand ne-am adus aminte de Sion. In salcii, in mijlocul lor, am atarnat harpele noastre" (1-2). Salcia, care la sarbatoarea corturilor era un simbol al bucuriei, devine aici simbolul neputintei, al disperarii si al resemnarii; sentimente traite, de altfel de locuitorii Infernului grec. Astfel, si in Vechiul Testament salcia isi pastreaza dualismul ei simbolic : viata si moarte. Acest lucru nu va fi trecut cu vederea de scriitorii bisericesti si de Sfintii Parinti care au incercat sa dea sens si semnificatie aspectelor tainice ale credintei crestine.

In gandirea primara crestina simbolismul salciei este intalnit mai intai in scrierile Pastorului Hermas. Iata ce spune Hermas in una din viziunile sale : "Pastorul mi-a aratat o salcie mare care era aidoma unui acoperis ce proteja un deal si o campie, iar la umbra acestei salcii au venit toti oamenii care au fost chemati in numele Domnului". Tuturor celor veniti la umbra salciei, Arhanghelul Mihail le da cate o ramura de salcie pe care fiecare credincios trebuia sa o dea inapoi pentru a fi grefata din nou pe copac. Majoritatea ramurilor restituite erau pe jumatate uscate, ceea ce arata gradul de pocainta. Doar ramurile inapoiate de martiri aveau o infatisare ciudata, care depaseste natura salciei : "in cele din urma, ei (martirii n.n.) au inapoiat ramurile lor care erau verzi si acoperite cu muguri noi, iar pe muguri era ceva ce avea infatisarea unui fruct. Iar cei care se aflau in aceasta situatie, au fost nespus de bucurosi, iar ingerul era plin de bucurie din pricina lor, si pastorul s-a bucurat si El".

Pentru Hermas se ridica insa intrebarea, careia, de altfel, el insusi ii da glas: "Doamne, cum vor putea aceste ramuri vestejite sa dea noi mladite". Raspunsul vine neintarziat: "Acest copac este o salcie, iar natura ei este iubitoare de viata". Acest copac, o salcie cosmica, este simbolul puterii vitale implantat in pamant prin intruparea lui Dumnezeu. "Caci copacul acesta mare care acopera dealurile si campiile si intr-adevar intregul pamant este Fiul lui Dumnezeu care este propovaduit pana la marginile pamantului, iar oamenii care stau la umbra sa sunt cei care au auzit mesajul sau si au crezut in El". Toate ramurile participa la puterea sa datatoare de viata, chiar si acelea pe jumatate uscate incep sa dea frunze din nou, datorita puterii acestui copac cosmic care arunca mladite din apele vesnice: "Caci Dumnezeu care a plantat acest copac doreste ca toti cei care au primit ramurile sale sa traiasca, iar eu nadajduiesc ca aceste ramuri, atunci cand au primit umezeala si au baut apa, sa aiba o noua viata".

Cat priveste ramurile martirilor, care nu numai ca sunt verzi dar au si fruct, trebuie sa le explicam sensul in contextul ideii ca salcia este un copac "distrugator de rod". Martirii sunt de fapt cei care, invingand puterea celui rau si a mortii, au progresat dincolo de natura umana pacatoasa, aducand roade. Acestia sunt cei care vor fi incoronati cu coroane de palmier, dupa cum ne spune Hermas. Ei au devenit "ramuri de salcie purtatoare de rod" ale copacului divin, care este Hristos. Aceasta metafora poate fi inteleasa la adevarata valoare numai daca avem in vedere credinta greaca pagana referitoare la salcie.

Pornind de la Hermas, scriitorii crestini de mai tarziu vor prezenta salcia ca fiind un simbol autentic crestin : "Caci salcia, spune Eusebiu, cu verdele ei vesnic si cu vigoarea tanara a cresterii sale este un simbol al bogatiei acelui izvor de apa spirituala ce izvoraste in Biserica Logosului". Iar Cassiodor, comentand acelasi text din Isaia, adauga : "Salciile sunt copaci ce cresc pe malurile raurilor si acolo dau viata celui mai proaspat verde, si chiar daca cineva taie mereu o parte din radacina si o ingroapa in pamantul umed, ea va arunca imediat radacini proaspete. Cu aceste salcii trebuie sa comparam sufletele sfinte si credincioase, care, dupa cum spune Isaia, arunca mladite ca salciile de pe malurile paraielor" .

Prin urmare, pentru puterea ei regeneratoare de viata salcia a fost asemuita lui Hristos. In acelasi timp, ea este si un simbol al credinciosului crestin, a celui care a primit noua viata prin baia botezului si care, spre deosebire de salcia distrugatoare de rod, da roade. Iata ce spune in acest sens si Fericitul Ieronim : "Iar apoi profetul ii compara pe cei care s-au renascut prin baia botezului cu plantele nou inverzite si cu salcia (s.n.), care arunca mladite pe marginea apei curgatoare. Caci aceasta salcie da rod, iar aceasta este contrar naturii sale obisnuite, caci de obicei salcia este fara de rod, iar cel care maninca din saminta ei devine el insusi neroditor".

Paralel cu acest simbolism transfigurat care compara salcia cu Hristos si mladitele ei cu credinciosii crestini, intalnim in literatura crestina folosirea salciei ca simbol al eternitatii sau al nevredniciei spirituale.

"Salciile, spune Fericitul Augustin, sunt copaci neroditori, iar in acest pasaj al Psalmului (136, 2) ele sunt descrise ca si cum nimic bun nu vine de la ele, desi in alte parti ale Sfintei Scripturi nu este asa. In acest pasaj, continua el, trebuie sa intelegeti ca salciile reprezinta copaci neroditori, care de altfel cresc din abundenta pe apele Babilonului. Acesti copaci reprezinta persoane lacome, zgarcite si neroditoare in orice fapte bune, cetatenii Babilonului si copacii din tinutul inconjurator, hraniti de placerile dupa lucrurile pamantesti ce curg din abundenta in jurul lor" . O idee asemanatoare este sustinuta si de Prosper de Aquitanj "Salciile care sunt udate de raurile Babilonului dar care inca nu a nici un rod, sunt un simbol al acelor suflete sterile care sunt hranite placerile acestei lumi si raman neroditoare in virtute. In acestea putere seminala a Cuvantului divin nu poate patrunde; ele sunt pur si simplu incapabile de a primi cuvantul lui Dumnezeu".

Aceasta interpretare augustiniana a salciei va fi vehiculata de foarte multi teologi apuseni, mai ales din perioada carolingiana. Punctul culminant al dezvoltarii acestei interpretari il reprezinta Richard de St. Victor care, in lucrarea sa Alegorii mistice, dezvolta o intreaga "psihografie" a sterilitatii spirituale.

In traditia patristica a Bisericii rasaritene salcia va primi sensuri nebanuit de profunde. Ea va deveni simbol al fecioriei, iar caracteristica ei de a fi "distrugatoare de rod", o preinchipuire a mortii mistice care, prin renuntarea la perpetuarea vietii pamantesti, supusa mortii tinde spre dobindirea puterii ceresti de procreare. Cei feciorelnici si cele feciorelnice participa de pe acum la viata ingereasca, acea stare in care sufletul este preamarit, iar trupul devine transparent. Despre aceasta stare, Sf. Grigoria de Nazianz spune ca are un loc in bine-intemeiata cetate a cerului.

Sufletul se poate ridica spre ea numai daca moare pentru trup si astfel el va fi, intr-un sens extrem de profund, "distrugator de rod". Salcia ajunge din nou un simbol al castitatii care, murind devine vesnic roditoare. "Moartea si viata se impreuna. Tensiunea dialectica descoperita de vechile mituri imboboceste pentru a face sa creasca floarea adevarului crestin". Vorbind despre sarbatoarea corturilor, Origen spune ca "salcia, impreuna cu plopul, sunt copaci ai castitatii". Acelasi lucru il afirma atunci cand comenteaza textul din Isaia 56, 5. Aici insa adauga ca salcia este un simbol al castitatii atat pentru cei feciorelnici, cat si pentru "dragostea casatorita care este cu desavarsire pura". Metodiu pastreaza acelasi fir de gandire : "in Sfanta Scriptura salcia este tratata ca simbol al castitatii". Dupa Metodius, adevaratul crestin, pentru a participa la sarbatoarea lui Hristos, trebuie sa-si infrumuseteze "cortul" sau cu ramuri de salcie "caci salcia intruchipeaza in sine insusi numele virtutii, puritatea celui feciorelnic. Cum am putea, se intreaba el, sa intram in aceasta sarbatoare a lui Hristos daca nu ne infrumusetam corturile noastre cu ramurile acelui binecuvantat copac divin, puritatea ?". "Deoarece la noua creatie ce nu are sfarsit nu poate participa nici un om care este gasit fara podoaba ramurilor de salcie ".

Se observa aici o transfigurare completa a vechiului simbol al salciei in lumina noii creatii savarsita de Hristos prin intruparea, moartea si invierea Sa. Astfel, salcia devine simbolul acelei "bios agnos" care la randul ei nu este decat o prefigurare a vietii de preamarire in salasurile vesniciei dupa care toti crestinii tinjesc deopotriva. Crestinii care au realizat starea cereasca de desavarsire sunt denumiti de Rupert de Deutz: " Ei sunt salcii care nu au fruct si totusi prin har numai au saltat spre verdeata patriei lor vesnice".

Punctul culminant al simbolismului crestin legat de salcie este insa legat, asa cum era si de asteptat, de taina cea mai presus de toate a fecioarei Maria, taina mamei care a ales fecioria si care a conceput mai presus de fire, viata, pe Hristos cel intrupat. Iata ce spune in acest sens Albertus Magnus: "Ea (salcia n.n.) este numita salix deoarece sare, adica creste foarte repede si ni se spune ca samanta ei, daca este bauta, produce sterilitate. Acest lucru a fost implinit in Preamarita Fecioara caci ea a ales fecioria si astfel a ales viata cea fara rod, dar dupa cum salciei ii place sa creasca pe malul raurilor, tot asa si Preamarita Fecioara a inflorit langa apele harului si ale darurilor ceresti. Si, dupa cum salcia este un semn al castitatii, tot la fel si ea plina de castiatatea rece, pentru samanta ei, care este Fiul lui Dumnezeu, prin mesajul sau ii face pe multi neroditori in fructul trupului chemandu-i la o viata de feciorie".

Am facut aceasta scurta incursiune in simbolismul salciei pentru a arata ca tinerele mladite de salcie care sunt aduse in biserica pentru a sarbatori in fiecare an triumfala intrare in Ierusalim a Mantuitorului aduc cu ele invataturi, sensuri si simboluri ce trebuiesc stiute. Folosirea in cult a salciei nu este doar o simpla acomodare la mediu, ci isi are bogatia ei, functia ei simbolica in viata rituala a Bisericii crestine. Astfel, ramurile de salcie, care odinioara umbreau portile intunecate ale lipsei de speranta, ale mortii, ale Infernului, sunt acum ramuri de bucurie ale vietii celei vesnice, ale vietii pure luate din "copacul indumnezeitor si binecuvintat".

Ca simbol al adevaruilui crestin, salcia ne invata ca adevarata Putere de viata este in noi insine ; ca noua ne revine sa adapam aceasta viata din nemuritoarele izvoare ale "apei vietii" care este Hristos si Biserica Sa, si astfel sa ajungem sa traim prin noi insine, cu puterea raiului, adevarata noastra menire, aceea de a fi fii ai vietii, ai lui Dumnezeu, ai "Celui ce Este".


Prof. Dr. Remus Rus

http://www.crestinortodox.ro/paste/florii/salcia-simbolul-mortii-al-vietii-71043.html
 
La mine, totul se desfasoara mai simplu. De Paste se desfasoara operatiunea MOV (miel oua vin).
In rest, mai nimic.
 
Semnificatia primelor trei zile din Saptamana Sfintelor Patimi




Primele trei zile din cadrul Saptamanii Sfintelor Patimi Biserica le numeste mari si sfinte, si au in interiorul derularii liturgice a Saptamanii sfinte, un scop bine definit. Ele situeaza sarbatorile in perspectiva sfarsitului, ne reamintesc sensul eshatologic al Pastelui. In mod frecvent Saptamana sfanta este considerata ca o „frumoasa traditie”, o „datina”, o data importanta a calendarului. Este evenimentul anual asteptat si iubit, Sarbatoarea „respectata” inca din copilarie, in timpul careia incanta frumusetea slujbelor, fastul randuielilor si in care crestinul se agita pentru a pregati masa pascala, care nu este de mai mica importanta. Apoi, odata implinite toate acestea, ne reluam viata normala. Dar avem noi cunostinta ca „viata normala” nu mai este posibila de cand lumea a respins pe Mantuitorul sau, de cand „Iisus era trist si abatut...”, de cand sufletul Sau a fost „trist pana la moarte...” si fiindca El a murit pe Cruce ?


Era binele oamenilor „normali” care strigau: „Rastigneste-L!”, al oamenilor „normali” care au scuipat asupra Lui si L-au tintuit pe Cruce. Daca ei L-au urat si omorat, este pentru ca El a venit sa ravaseasca si sa tulbure viata lor normala.


Era o lume perfect „normala” care prefera intunericul si moartea, luminii si vietii... Prin moartea lui Iisus, lumea „normala”, viata „normala”, au fost definitiv condamnate. Sau mai exact, ele si-au descoperit natura lor adevarata si „anormala”, incapacitatea lor de a primi lumina, puterea teribila pe care raul o exercita asupra lor. „Acum este judecata acestei lumi” (Ioan 12,31). Pastile lui Iisus inseamna sfarsitul Sau in „aceasta lume” si, de atunci, ea (lumea) este „la al sau sfarsit”. Acest sfarsit poate sa se intample peste sute de secole, insa aceasta nu strica cu nimic natura timpului in care noi traim, care este „cel din urma timp”. „Chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7,31).


Pastile inseamna „trecere” pentru evrei; sarbatoarea Pastelui era comemorarea anuala a intregii lor istorii ca eliberare si a eliberarii ca trecere din robia egipteana in libertate, de la exil la pamantul fagaduit. Pastile era de asemenea, prefigurarea ultimei treceri, cea de la moarte la viata, din aceasta lume veche in lumea noua, in perioada noua a imparatiei lui Dumnezeu. El a facut posibila pentru noi aceasta trecere. Traind „in aceasta lume”, noi putem deja „sa nu fim ai acestei lumi”, asadar liberi de robia mortii si de pacat si partasi „lumii viitoare”. Insa ne trebuie pentru aceea sa realizam propria noastra trecere, sa condamnam pe vechiul Adam in noi insine, sa imbracam pe Hristos in moartea Botezului si sa avem propria noastra viata ascunsa in Dumnezeu cu Hristos, in „lumea viitoare...”


Pastile nu mai sunt deci o comemorare, frumoasa si solemna, a unui eveniment trecut. Sarbatoarea este insusi evenimentul exprimat, daruit noua, eveniment eficient intotdeauna, care descopera ca lumea noastra, timpul nostru si viata noastra sunt la sfarsitul lor, si care anunta inceputul vietii noi. Rolul acestor prime trei zile ale saptamanii sfinte este, in mod sigur, acela de a ne pune in fata sensului ultim al Pastelui, de a ne pregati pentru a-l intelege in toata amplitudinea sa.


Aceasta orientare eshatologica, asadar ultima, decisiva si finala, este bine subliniata prin troparul comun a acestor trei zile:


„Iata Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednica este iarasi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreunezi,ca sa nu te dai mortii si afara de imparatie sa te incui; ci te desteapta graind: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.


Miezul noptii este momentul in care ziua „cea veche” se termina pentru a lasa loc la o noua zi. Aceasta ora este de asemenea, pentru crestin simbolul timpului in care el traieste. Pe de o parte Biserica este inca in aceasta lume, impartasind slabiciunile ei si tragediile ei. Pe de alta parte, adevarata sa fiinta nu este din aceasta lume, caci ea este Mireasa lui Hristos si misiunea sa este de a anunta si a descoperi venirea lui Dumnezeu si ziua cea noua (ziua invierii). Viata sa este o trezvie permanenta si o asteptare, o priveghere orientata catre zorii acestei zile noi... Dar noi cunoastem in ce masura atasamentul nostru fata de „vechea zi”, fata de lume cu pacatele sale si cu patimile sale, ramane inca foarte staruitor. Cunoastem cat de profund noi apartinem inca „acestei lumi”. Am vazut lumina, cunoastem pe Hristos, am convenit a vorbi despre pacea si bucuria vietii noi in El, si, cu toate acestea, lumea ne tine inca in robie. Aceasta slabiciune, aceasta constanta tradare a lui Hristos si aceasta incapacitate de a darui intreaga noastra dragoste Unicului obiect al dragostei sunt nemaipomenit exprimate in luminanda acestor trei zile:


„Camara Ta Mantuitorul meu, o vad impodobita, si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mantuieste”.


Aceeasi tema este mai mult dezvoltata in lecturile Evangheliei din aceste zile. In primul rand textul integral al celor patru Evanghelii(pana la Ioan 13, 31), apoi textele citite la Ceasuri (intai, al treilea, al saselea, al noualea), care arata Crucea ca apogeu al intregii vieti a lui Hristos si a slujirii Sale, cheia pentru a le intelege cu adevarat.


Totul in Evanghelie conduce la acest ultim „Ceas al lui Iisus” si totul poate fi vazut in lumina sa.

Duminica Floriilor este punct de inceput al privegherii pentru adancirea in gandurile praznuitoare ale evenimentelor care tin de mantuirea noastra. De fapt, Duminica Floriilor sau Duminica Stalparilor este precedata de sambata lui Lazar, in care Biserica pomeneste invierea lui Lazar facuta de Domnul nostru Iisus Hristos si care are legatura si cu Duminica Stalparilor, in intelesul ca primirea triumfala ce I s-a facut Domnului Hristos, care a intrat in Ierusalim ca Imparat smerit, implinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinata cumva si de invierea Sfantului si dreptului Lazar, de minunea premergatoare primirii triumfale a Domnului in Ierusalim. De aceea Biserica si zice, vorbim cu Domnul Hristos si in sambata premergatoare Duminicii Floriilor, si in Duminica Floriilor, zice exprimand prin alcatuirea Bisericii urmatoarele cuvinte: "Invierea cea de obste mai inainte de patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai inviat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta si noi ca pruncii semnele biruintei purtand, Tie biruitorului mortii strigam: Osana Celui dintru inaltime, bine esti cuvantat Cel Ce vii intru numele Domnului". Aducem in actualitatea noastra un eveniment petrecut in vremea propovaduirii Domnului nostru Iisus Hristos si participam si noi la el in vremea noastra. Il avem in fata pe Mantuitorul care intra in Ierusalim, calare fiind pe manzul asinei, cum spune proorocia. Si noi il intampinam pe Domnul nostru Iisus Hristos cu crengi inverzite si cu inima primitoare, ca Domnul Hristos sa nu intre numai in Ierusalimul cel pamantesc, ci mai ales in Ierusalimul sufletului nostru, Ierusalim insemnand cetatea pacii sfinte, pacea sfanta. Aducem si noi Mantuitorului lauda, asa cum i-au adus pruncii din Ierusalim cand au zis: "Osana celui dintru inaltime, bine esti cuvantat Cel Ce vii intru numele Domnului" (Mt. 21, 9), iar Domnul nostru Iisus Hristos s-a indreptat spre Templul din Ierusalim unde a facut minuni. Asteptam ca si in sufletul nostru sa intre Mantuitorul nostru Iisus Hristos ca intr-un lacas al Sau, ca intr-un templu si sa vindece neputintele noastre. De aceea zicem cu Biserica: "Invierea cea de obste mai inainte de patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai inviat Hristoase Dumnezeule". Si din partea noastra spunem: "Pentru aceasta si noi ca pruncii" - se intelege de odinioara - "semnele biruintei purtand", - semnele Invierii, aratata in viata cea noua din crengile pe care le avem in mana sau macar in constiinta - "Tie biruitorului mortii strigam: Osana Celui dintru inaltime, bine esti cuvantat Cel Ce vii intru numele Domnului". Si adaugam: Vino si in viata noastra, in constiinta noastra, vino si ne ajuta sa-Ti aducem tot mai multa marire, sa constientizam tot mai mult binefacerile Tale.

- Parinte Teofil, de ce se numeste acest rastimp Saptamana Patimilor sau Saptamana Mare?

- Rastimpul acesta pana la Sfintele Pasti, pana in Sambata cea Mare inclusiv, se numeste Saptamana Patimilor sau poate ca mai corect Saptamana Patimirilor Domnului Hristos, pentru ca in acest rastimp se pomenesc evenimente legate de suferintele Mantuitorului si evenimente premergatoare acestor suferinte, si se face pomenire de lucruri care privesc mantuirea noastra, lucruri de o importanta deosebita. De aceea saptamana aceasta se mai numeste si Saptamana Mare, saptamana in care ne gandim la lucruri mari si minunate, de importanta pentru fiecare dintre noi. Credinciosii in aceasta saptamana sunt cu mai multa grija in ceea ce priveste randuiala Postului, sunt cu mai multa luare aminte la slujbele dumnezeiesti care se fac in mod deosebit in aceasta saptamana, slujbe mai lungi, slujbe mai adanci parca decat in alta vreme, slujbe mai angajante pentru credinciosii care iau parte la ele, in dorinta de a-si aduce iubirea si recunostinta lor fata de Mantuitorul care pentru noi si pentru a noastra mantuire s-a rastignit in vremea lui Pontiu Pilat si a patimit si s-a ingropat, ca dupa aceea sa urmeze Invierea cea de-a treia zi, propovaduita de Scripturi si praznuita de noi la Sfintele Pasti. In primele zile ale Saptamanii Sfintelor Patimiri ale Domnului Hristos este randuit ca in Sfanta Biserica sa se spuna in chip de marturisire si de rugaciune urmatorul text liturgic: "Camara Ta Mantuitorule o vad impodobita si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina si ma miluieste".

-LUNI

- In Sfanta si Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel prea frumos si de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.

- Luni, in Saptamana Sfintelor Patimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup si la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresioneaza pe toti prin dorinta lui de a-I sluji lui Dumnezeu implinind poruncile, prin dorinta lui de a fi curat inaintea lui Dumnezeu, prin faptul ca a fost bun si binevoitor cu fratii sai care l-au vandut in Egipt. El este o preinchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vandut de Iuda, unul dintre ucenicii sai, este o preinchipuire a Domnului Hristos, care a tinut sa implineasca intru toate voia Parintelui Ceresc si sa ne fie noua pilda de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate cate s-au intamplat cu el. A fost iubit de parintii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacob. Fratii lui l-au vandut in Egipt. A ajuns in Egipt si asezarea sufletului sau a fost probata intr-o ispita peste care a trecut. A ajuns in inchisoare invinuit fiind de pacate, el, care a tinut sa ramana fara de pacat, apoi ca talcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, insa a fost gasit drept intelept si bun de a conduce Egiptul si a salvat de la moarte prin infometare pe concetatenii sai si pe conationalii sai, pe care dupa aceea i-a adus in Egipt. De aceea Sfanta noastra Biserica il pomeneste cu cinstire ca un preinchipuitor al Mantuitorului.

Tot in aceasta zi de Luni binecuvantata, pomenim si o minune pe care a facut-o Domnul Hristos, o minune spre inteleptirea credinciosilor, pentru ca negasind smochine intr-un smochin neroditor, l-a blestemat sa se usuce si s-a uscat, iar Sfanta noastra Biserica pomenind aceasta intamplare, are in vedere o explicatie pentru cei credinciosi, atragandu-le atentia ca suntem toti chemati spre rodire si ca Domnul Hristos asteapta ceva de la noi, si noi suntem datori sa-i oferim Mantuitorului virtutile noastre in loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mantuitorul este un fel de pilda pentru noi, ca sa stim ca Domnul Hristos rasplateste nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci rasplateste si pedepseste si indaratniciile lor, si neangajarile lor spre bine. Se spune in Sinaxarul de la slujba de Luni, din Saptamana Patimilor ca Domnul Hristos nu si-a aratat niciodata puterea pedepsitoare asupra oamenilor - sa intelegem in vremea propovaduirii Sale - dar si-a aratat-o asupra unui smochin, ca sa se inteleaga din aceasta ca El are si putere pedepsitoare, iar credinciosii sa se sileasca sa fie, nu sub blestem, ci sub binecuvantarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese si dintr-o alcatuire din Postul Sfintelor Pasti, in care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet si ne indemnam pe noi insine sa nu dormitam, ci sa ne trezim si sa lucram pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele nostru vremelnic si vesnic.

"Camasa Ta, Mantuitorul meu, o vad impodobita, si imbracaminte nu am, ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mantuieste" (Luminanda).

-
http://www.crestinortodox.ro/paste/...emnificatia-zilelor-saptamana-mare-71119.html
 
Saptamana Mare a Sfintei Sarbatori


In saptamana mare in toate gospodariile se face curatenie generala: se matura curtile, se adancesc si se curata santurile, se repara gardurile, se curata gunoiul din suri, se lipesc si se varuiesc casele, se spala perdelele si mobilierul, se sterg geamurile, se aerisesc toate hainele, asternuturile si covoarele.
Barbatii muncesc la cimp pina cel tirziu in ziua de joi, cind revin in gospodarie si isi ajuta nevestele la treburile casnice.

In Joia Mare, sunt praznuite patru lucruri: spalarea picioarelor apostolilor de catre Hristos, Cina Domneasca la care s-a instituit Taina Impartasaniei (Euharistia), rugaciunea din gradina Ghetsimani si prinderea Domnului de catre cei ce voiau sa-L ucida.

Superstitii • nu este bine sa dormi in Joia Mare, caci cine doarme in aceasta zi va ramâne lenes un an intreg.

• daca doarme o femeie, va veni Joimarita care o va face incapabila de lucru tot anul.

• mortii vin in fiecare an in aceasta zi la vechile lor locuinte, unde stau pana in sambata dinainte de Rusalii.

Obiceiuri

• se fac focuri in curtea casei, pentru ca mortii sa se poata incalzi. Focul din Joia Mare, se face aprinzand pentru fiecare mort cate o gramajoara, daca vreti sa fie si ei luminati pe lumea cealalta in unele locuri se duc la biserica bauturi si mancaruri, care se sfintesc si se dau de pomana, pentru sufletul mortilor. In alte parti se impart la biserica coliva si colaci.

• In aceasta zi se inrosesc ouale, afirmandu-se ca ouale rosite si fierte in aceasta zi nu se strica pe tot parcursul anului, chiar mai mult, nu se vor strica niciodata.

• O alta traditie este nunta (maritarea) urzicilor, ceea ce inseamna inflorirea si, implicit, incetarea acestora de a mai fi bune de mancat.
 
Incondeierea oualor

Ne apropiem cu pasi grabiti de sarbatorile Pascale. Nea cuprins valul pregatirilor lasandu-ne absenti la alte probleme. Toti dorim sa avem ceva nou, sa facem ceva nou, sa incercam ceva nou si acel “ceva” poate fi de exemplu o metoda noua de incondeiere a oualor, ce ne-ar permite sa ne simtim mai originali. Principalul e sa imbinam culorile potrivite cu semnele potrivite pentru a putea transmite un mesaj mare printr-un ou micut.
Acum 2000 de ani inainte de Cristos ouale colorate erau folosite Chinezi. Ceva mai tarziu cercetarile au aratat ca obiceiul colorarii oualor se intalnea intr-o serie de tari ca: Grecia, Franta, Ucraina, Elvetia, Austria, Olanda, Armenia, Lituania, Egipt, Anglia etc. In unele state ouale incondeiate erau inlocuite cu oua de ciocolata.
In cultura romaneasca oul a inspirat numeroase legende, basme fiind considerat ca symbol al creatiei. Lucrarile multor oameni de arta se roteau in jurul acestui simbol , putem mentiona aici pe Constantin Brancusi care considera oul “Obiectul perfect”. In present, in traditia populara romaneasca, ouale de Pasti devine un simbol al regenerarii, purtatoare de viata al purificarii si al vesniciei, protejaza animalele din gospodarie.
Originea colorarii oualor sa pierdut in negura vremii, din timpurile cand Anul Nou se sarbatorea la echinoctiul de primavera. In acele timpuri ele erau oferite in dar ca simbol al fecunditatii, echilibrului si creatiei.
In folclor se cunosc mai multe legende crestine care explica de ce se inrosesc ouale de Pasti si de ce ele au devenit simbolul sarbatoririi Invierii Domnului. Unii spun ca atunci cand Isus a fost batut cu pietre acestea atingandu-se de el se transformau in oua rosii. O alta legenda afirma ca dupa ce Isus a fost rastignit, carturarii saducei si rabiniii farisei au facut un ospat de bucurie. Unul din ei a zis: “Cand va invia cocosul pe care il mancam si ouale fierte vor deveni rosii atunci va invia si Isus”. Nici nu si-a terminat bine vorbele si ouale s-au si facut rosii, iar cocosul a inceput sa bata din aripi. Cea mai raspandita legenda relateaza ca Maica Domnului care venise sa-si planga fiul rastignit a pus un cos cu oua langa cruce si acelea s-au inrosit de la sangele care picura din ranile lui Isus. Domnul, vazand ca ouale s-au inrosit , a spus celor de fata: “De acum inainte sa faceti si voi oua rosii si impestritate intru aducerea aminte de rastignirea mea, dupa cum am facut si eu astazi”.
In present sunt folosite mai multe culori la incondeierea oualor, fiecare din ele avand un anume simbol:
Rosu - simbol al sangelui, soarelui, focului, dragostei si bucuriei de viata.
Negru - absolutism, statornicie, eternitate.
Galben - lumina, tinerete, fericire, recolta, ospitalitate.
Verde - reinnoirea naturii, prospetime, rodnicie, speranta.
Albastru - cer, sanatate, vitalitate.
Violet - stapanire de sine, rabdare, increderea in dreptate.

In trecut ouale se vopseau in culori vegetale, astazi se utilizeaza mai des cele sintetice, chimice. Culorile vegetale sunt preparate dupa retete stravechi, care au la baza o mare varietate de procedee si tehnici, de exemplu:
Rosu se obtine din coaja de mar dulce, frunze si flori de mar dulce, roiba, flori de sovarf, coaja de macies, etc.
Albastru se obtine din flori de viorele.
Verde poate fi obtinut din frunze de nuc, coaja de arin, coaja si mugur de mar paduret, floarea-soarelui, etc.
Galben se obtine din coji de ceapa, coaja de lemn padureţ, coaja de lemnul cainelui, coaja de malin, etc.
Negru (ouăle negre simbolizeaza durerea lui Isus) se obtine din coaja verde a nucilor, coaja si fructe de arin, etc.

Ornamentica oualelor decorative este extrem de variata, ea cuprinde simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe, si religioase. Astfel, putem deosebi simboluri si semnificatii precum:
linia dreapta verticala simbolizeaza –viata
linia dreapta orizontala simbolizeaza – moartea
linia dubla dreapta simbolizeaza – eternitatea
linia cu dreptunghiuri simbolizeaza - gandirea si cunoasterea
linia usor ondulata simbolizeaza - apa, purificarea

Tehnici de incondeiere a oualor:
Sunt doua posibilitati de pregatire a oului pentru incondeiere- fierberea lui inainte sau golirea. In cazul golirii ouale sunt pastrate ca ornament. Pentru ornamentare se foloseste ceara calda, cu care se traseaza desenul dorit pe oul alb, dupa care se cufunda in culoarea pregatita dinainte. Daca dorim ca oul să conţina mai multe culori, atunci se cufunda succesiv in culori din ce in ce mai inchise, dupa ce s-au "scris" motivele cu ceara, tot succesiv. Pentru a indepărta ceara, se pune oul aproape de o sursa de caldura si se sterge cu o panzs; apoi se unge cu ulei sau grasime pentru a-i da stralucire.

In diverse regiuni ouale sunt incondeiate si ornamentate diferit. Popoarele din sud-estul Europei vopsesc oua rosii, culoarea sangelui lui Hristos, pe cand in occident se folosesc toate culorile, in nuante vii, ele simbolizand trezirea naturii la viata. In Austria se obisnuieste de a imprima cate o frunza pe ouale colorate.

In zilele noastre exista diverse obiceiuri Pascale ce au legatura directa cu oul, de exemplu intreceri pentru desemnarea posesorului norocos al celui mai rezistent ou vopsit. Se crede ca detinatorul oului castigator va avea un an rodnic. Din Statele Unite si pana in Ucraina se intalneste obiceiul rostogolirii oualor de Pasti: castiga acela care reuseste sa rostogoleasca oul pe cea mai lunga distanta, fara sa-l sparga.

http://www.salvaeco.org/html/pasti/01.php

Incondeierea oualelor de Paste

Se aleg oua cu coaja alba care se fierb:

Se topeste ceara de albine si se amesteca cu praf de carbune de lemn. Ceara trebuie mentinuta in permanenta calda, eu am asezat vasul cu ceara (cam pretentios spus "vas", de fapt e o conserva) intr-o tigaie veche, cu fundul mai gros, sub care am mentinut flacara aprinsa, data pe minim:

In lipsa instrumentului traditional numit "pisita" (sau "chisita" prin alte zone) am improvizat si eu cum am putut, adica mi-am sacrficat o pensula pentru tusul de pleoape (pe care oricum nu o foloseam). Cu aceasta pensula, inmuiata in ceara fierbinte, am inceput decorarea oualor:

Ideea e de a acoperi cu ceara acele spatii care se doreste sa ramana albe - adica linii ce separa oul in "meridiane" si conturul figurilor:

Se introduc ouale in vopseaua cea mai deschisa - galbena - care trebuie sa fie calda, dar nu fierbinte - pentru ca s-ar topi ceara:

Dupa ce se usuca bine vopseaua, se acopera cu ceara ceea ce se doreste sa ramana galben:

Se introduc ouale in vopseaua rosie:

Dupa uscarea completa se acopera cu ceara acele spatii care se doreste sa ramana colorate in rosu si se scufunda ouale in ultima vopsea, de culoare inchisa (albastru sau verde):

Dupa completa uscare a vopselei, se trece la dezvaluirea a ceea ce este dedesubt, prin infierbantarea unei carpe de bumbac pe o plita (eu am presat-o in aceeasi tigaie incinsa) si stergerea, cu grija, a cojii oualor:

Coaja li se unge cu ulei si se ciocnesc cu mila si parere de rau, parca, dupa atata munca, in ziua de Paste. Cristos a inviat!
 

Attachments

  • oua de pasti 006.jpg
    oua de pasti 006.jpg
    99.4 KB · Views: 0
  • oua de pasti 007.jpg
    oua de pasti 007.jpg
    89.4 KB · Views: 0
  • oua de pasti 008 copy.jpg
    oua de pasti 008 copy.jpg
    50.6 KB · Views: 0
  • oua de pasti 010 copy.jpg
    oua de pasti 010 copy.jpg
    132.1 KB · Views: 0
  • oua de pasti 011 copy.jpg
    oua de pasti 011 copy.jpg
    114 KB · Views: 0
  • oua de pasti 012 copy.jpg
    oua de pasti 012 copy.jpg
    131 KB · Views: 0
  • oua de pasti 013 copy.jpg
    oua de pasti 013 copy.jpg
    134.5 KB · Views: 0
  • oua de pasti 014 copy.jpg
    oua de pasti 014 copy.jpg
    118.6 KB · Views: 0
  • oua de pasti 015 copy.jpg
    oua de pasti 015 copy.jpg
    135.5 KB · Views: 0
  • oua de pasti 001 copy.jpg
    oua de pasti 001 copy.jpg
    127 KB · Views: 1
Iuda a fost predestinat sa-L vanda pe Hristos?


Iuda apare in mintea unor oameni ca o persoana care a contribuit la mantuirea neamului omenesc. Aceste persoane afirma ca daca nu ar fi fost Iuda, nu ar fi fost nici rastignirea lui Hristos si astfel, firea omeneasca ar fi ramas si astazi in moarte. Mare ratacire.

Daca Mantuitorul ar fi avut nevoie de pierzania lui Iuda ca sa mantuiasca omenirea, apoi nu El, ci Iuda ar fi fost cu adevarat jertfa izbavitoare.

Iuda nu este o persoana predestinata de Dumnezeu ca sa-L vanda pe Hristos. Este adevarat ca tradarea lui Hristos a fost prezisa in Vechiul Testament, dar prorocia nu a fost un lucru care cerea implinirea. Este de ajuns sa ne amintim de faptul ca Dumnezeu vesteste ca va distruge cetatea Ninive, insa pentru pocainta ninivitenilor, El renunta sa implineasca aceasta profetie.

Pe de alta parte, sa nu uitam ca prinderea Mantuitorului fusese hotarata de sinderiu inainte ca Iuda sa-L vanda pe Hristos. In acest caz, Iuda nu face decat sa grabeasca arestarea Domnului, care se putea face si fara el.

Tradarea nu este necesara mantuirii. Asa ca nu este important sa ne intrebam: daca nu ar fi fost Iuda, atunci cine i-ar fi luat locul?

In cantarile din Saptamana Patimilor se spune ca "Iuda nu a voit sa inteleaga”. Din aceste cuvinte reiese ca ceea ce avea sa faca Iuda nu era conform cu voia dumnezeiasca si ca Iuda avea in sine posibilitatea indreptarii.

Iuda Il vinde pe Hristos nu doar din cauza pierderii credintei, ci si pentru iubirea de arginti. Primeste de la sinderiu suma de treizeci de arginti, pentru ca sinedriul credea ca prin acest act implineste porunca lui Moise, care spunea ca cel care va ucide fara voie un sclav apartinand unui iudeu, sa-si rascumpere greseala achitand stapanului pagubit prin fapta sa treizeci de arginti (Exod XXI, 32).

Vinderea lui Hristos are loc miercuri spre seara, cand Iuda paraseste casa lui Simon Leprosul, in care se afla Mantuitorul cu ceilalti ucenici si vine in casa arhiereului Caiafa spunand: "Ce-mi veti da mie, si eu il voi da pe El voua? Iar ei i-au dat treizeci de arginti. Si de atunci (Iuda) cauta prilej sa-L predea" (Matei XXVI, 15-16).

Mantuitorul stia cine il va vinde. Acest lucru reiese din cuvintele Evanghelistului Matei: "Adevar graiesc voua: Unul din voi Ma va vinde” (Matei 26, 20-21). Nu-i spune numele, ca prin aceasta tainuire sa-i ofere un nou prilej de pocainta. Hristos alege sa-i infricoseze pe toti, ca sa-l mantuiasa pe Iuda: "Iar ei intristandu-se foarte, au inceput a-L intreba fiecare: Nu cumva sunt eu, Doamne? Iar El raspunzand a zis: Cel ce a intins cu Mine mana in blid, acela va sa Ma vanda. Ci Fiul Omului va merge, precum este scris pentru EI, dar vai aceluia prin care Fiul Omului se vinde. Atunci Iuda, cel ce L-a vandut pe El, a intrebat: Nu cumva sunt eu, Invatatorule? Zis-a lui: Tu ai zis!" (Matei XXVI, 20-25; Marcu XIV, 17-21).

Faptul ca El stia, nu inseamna ca Iuda era predestinat sa-L vanda. El vesteste aceste lucruri pentru a-l indrepta pe Iuda. Dar pentru ca acesta ramane nesimtitor la dragostea Sa, Mantuitorul va incerca sa-l indrepte prin frica, caci spune: "Cu adevarat Fiul Omului va pieri dupa cum este scris, dar vai celui prin care se face acest lucru. Mai bine era sa nu se fi nascut”. Si pentru ca si in urma acestor cuvinte Iuda ramane impietrit, ii spune: „Ceea ce ai sa faci, fa mai degraba” (Ioan XIII, 21). Prin aceste cuvinte Hristos nu-i ofera lui Iuda o binecuvantare, ci o dezlegare, dupa cum spune Parintele Rafael Noica. Daca Domnul nu ar fi dat dezlegarea, Iuda nu ar fi putut face nimic. Tot ce se petrece in aceasta lume este cu ingaduinta lui Dumnezeu.

In concluzie, putem afirma fara retineri ca Iuda nu L-a vandut pe Domnul ca sa implineasca Scriptura, ci din cauza rautatii lui. Nu vanzarea lui Iuda ne-a adus mantuirea, ci intelepciunea lui Hristos, care s-a slujit de rautatile altora pentru folosul nostru. Iar ca sa nu ramana in noi credinta ca Iuda a lucrat pentru mantuirea noastra, voi reda cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: "Daca nu L-ar fi vandut Iuda, nu L-ar fi vandut oare, un altul? Departe de noi un astfel de gand. Atotinteleptul Dumnezeu stia cum sa ne mantuiasca daca s-ar fi intamplat sa nu fie nici un vanzator. Intelepciunea Lui e fara margini si mai presus de mintea omeneasca. Tocmai de aceea Hristos il vaita pe Iuda, ca sa nu socotesti ca el a slujit la mantuirea noastra”.

http://www.crestinortodox.ro/paste/iuda-fost-predestinat-l-vanda-hristos-118348.html

SFÂNTA ŞI MAREA ZI DE JOI (Denia de miercuri seara)

In Sfânta şi Marea Joi, dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine, armând predaniilor dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Evanghelii, ne-au pre­dat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşatelor Taine, rugă­ciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului.

cina2

Pastile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Pastile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieştii Părinţi, Domnul a luat-o înainte şi a sărbătorit Pastile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr la evrei se socoteşte o singură zi şi seara de Joi şi toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Pastile Legii Vechi. Unul din cei care susţin aceasta este şi dumnezeiescul Hrisostom.

Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinşi la brâu, încălţaţi, cu toiegele în mână, gata de drum; şi au îndeplinit şi toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paştelui. Ma­rele Atanasie spune, deşi alţii sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. în urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foişor, pe când se lăsa noaptea, taina Paş­telui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a aşezat Ia masă cu cei doisprezece uce­nici».

Vedeţi deci că acesta nu era Pastile iudaic, căci era cină, pâine, băutură şi sta jos la masă şi toate mâncărurile erau pregătite la foc? înainte de a începe cina, aşa spune dumnezeiescul Hrisostom, «s-a sculat de la cină şi-a dezbrăcat haina cea de dea­supra şi a turnat apă în vasul de spălat». Şi El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se ruşineze, iar celorlalţi să Ie aducă aminte să nu umble după întâietăţi. După ce le-a spă­lat picioarele, îi îndemna la aceasta zicând: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El însuşi pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înain­tea celorlalţi Apostoli. în urma tuturor a venit şi la Petru.

Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Aşadar după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălţime sufle­tească neobişnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a aşezat la masă şi-i sfătuieşte pe ucenici să se iubească unii pe alţii şi să nu umble după întâietăţi. La sfârşitul mesei aminteşte şi despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan: «Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da». Mântuitorul i-a spus în şoaptă lui loan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toţi ceilalţi, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». Şi aşa s-a întâmplat. După puţin timp, luând pâinea a zis: «Luaţi, mâncaţi»; Ia fel şi paharul, zicând: «Beţi din acesta toţi, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea».

Cu toate că a făcut acestea, totuşi a mâncat şi a băut cu ei. Observăm că Dom­nul numeşte trupul Lui pâine, şi nu azimă. Să se ruşineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă. După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălăşluit de tot în el. Şi dumneze­iasca Scriptură spune că s-a dus şi s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginţi.

La sfârşitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele Iisus le-a spus: «Voi cu toţi vă veţi sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toţii, eu nu mă voi lepăda de tine!». Era întuneric, adică în puterea nopţii. Şi Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoşul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». în adevăr, cocoşul, ca să dea de ştire, nu cântă numai o dată, ci de două şi de trei ori. S-a şi întâmplat asta, căci Dum­nezeu vădind slăbiciunea firii omeneşti, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată.

Pentru aceasta Domnul i-a încredinţat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoşi o dată ce el, însuşi, a cunoscut cât de uşor este plecată firea omenească spre păcat, întreita lepădare a Iui Petru închipuieşte păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfăţişează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăşi întru­parea Cuvântului. Mântuitorul a iertat lepădările lui Petru, mai târziu, prin întrei­ta lui pocăinţă, prin întreita întrebare ce i-a pus: «Petre, Mă iubeşti?».

În cele din urmă, Hristos ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». S-a depărtat apoi de ei la o mică distanţă şi S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!». A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înşele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temân-du-se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina. Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundaţi în somn. îndreptându-se către Petru, i-a spus aşa: «Nici un ceas n-aţi putut să privegheaţi împreună cu Mine?», ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: «Dormi şi tu împreună cu ceilalţi, tu, care ai spus că ai să lupţi pentru Mine până la moarte?». Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, s-a aşezat acolo împreună cu ucenicii Lui.

Domnul obişnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoştea locul. Iuda luând câţiva soldaţi din cohortă, urmat de mul­ţime, a venit la Iisus. Ca semn de recu­noaştere le-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei şi le-a spus: «Pe cine căutaţi?». Şi nu-L recunoşteau, deşi nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminaţi şi aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ şi s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou şi Hristos iar i-a întrebat. Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte, i-a zis: «Po­trivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar aţi venit să Mă prindeţi cu săbii şi cu beţe».

Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru şi-a scos cuţitul – şi aveau la ei cuţite, căci erau după cină – a lovit pe Malh, sluga arhiereului, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înţeleagă că arhiereul nu asculta de lege şi nici nu învăţa bine legea. Hristos îl ruşinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuţitul, şi vindecă urechea lui Malh. Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau adunaţi toţi cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei şi cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru şi servitoare, precum şi lepădarea lui Petru. între timp, trecând noaptea, cocoşul a cântat a treia oară. Petru şi-a adus aminte şi a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa;

Aici a fost scuipat în faţă şi au fost trimişi martori mincinoşi. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis Ia Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Pastile». Rezultă deci că arhiereii şi fariseii au săvârşit atunci o încălcare a Legii, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Pastile, căci ei trebuiau să mănânce Pastile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci tre­buia să mănânce Pastile. £1 a mâncat Pastile Legii noaptea, şi apoi a făcut cunoscut Pastile cel desăvârşit. Şi în adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi şi Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Pastile. Pentru aceasta şi noi tot Joi prăznuim şi facem pomenire de acele fapte înfricoşă­toare şi cu neputinţă de rostit prin cuvinte.



http://www.ortodoxiatinerilor.ro/2009/04/sfanta-si-marea-zi-de-joi-denia-de-miercuri-seara/
 
Procesul lui Hristos

Judecata Sanhedrinului

Parasit de ucenici, Iisus este dus de ostasi si de slujitorii preotilor spre a fi judecat de Sinedriu. Sinedriul, sau Sanhedrinul, reprezenta la acea vreme instanta suprema care judeca pricinile dintre evrei, precum si diferendele de natura religioasa. Hotararile Sanhedrinului nu erau valabile decat in ludeea, intrucat competenta sa era limitata la aceasta provincie. De aceea venirea lui Iisus in ludeea insemna asumarea unui mare risc, caci numai aici putea fi El prins si judecat de Sinedriu.

Din acest for judecatoresc, compus din 71 membri, care dupa moartea lui Irod detinea autoritatea suprema printre evrei, faceau parte arhiereii, adica membrii castei sacerdotale, batranii, reprezentantii vechii aristocratii din Ierusalim, precum si carturarii, adica talcuitorii Legii. Arhiereii si batranii apartineau partidului saducheilor, favorabili romanilor si adepti ai unei filozofii cu caracter materialist, asa cum s-a mai aratat, pe cand carturarii erau in majoritate farisei. Fariseii fusesera primii care se aratasera ostili fata de Iisus, a carui invatatura li se parea ca primejduieste aplicarea corecta a Legii, precum si propria lor autoritate. Saducheii, indiferenti la problemele de ordin religios, ignorasera multa vreme activitatea Domnului. Ceea ce i-a facut sa paraseasca aceasta atitudine pasiva a fost entuziasmul manifestat de multimi fata de Iisus, care, mai ales in urma invierii lui Lazar, se preschimbase intr-o adevarata febra mesianica. Ei au inceput sa se teama de consecintele politice pe care le-ar fi putut avea acea miscare, banuita ca ar fi reprezentat o reactiune impotriva stapanirii romane. De aceea s-au alaturat fariseilor in actiunea de urmarire si prindere a lui Iisus, desi se deosebeau de acestia din atatea puncte de vedere. Din clipa cand arhiereii, stapanii templului si ai Sinedriului, se aliasera cu fariseii, ce dominau sinagogile, soarta celui urmarit de ei era pecetluita.

Prezenta lui Hristos, Dumnezeul ce S-a intrupat si a coborat printre oameni pentru a-i mantui, in fata unei instante de judecata era ceva aproape halucinant. Oameni pacatosi indrazneau sa-I cantareasca faptele si sa-L condamne pe Acel ce va veni pe norii cerului sa judece viii si mortii.

Odinioara Adam il infruntase pe Dumnezeu, iar acum Caiafa se incumeta sa-L judece pe Cel venit sa stearga vina primului om. Este o fapta care ar fi trebuit sa aiba urmari cosmice, sa produca o tulburare adanca in cuprinsul intregii creatii. Regele Lear, in drama lui Shakespeare cu acelasi nume, izgonit de propriile fiice, crede ca o asemenea faradelege este de natura sa scoata lumea din tatani. Daca prigonirea unui om oarecare ar putea rupe echilibrul din lume, se poate deduce ce a trebuit sa insemne judecarea si uciderea Fiului lui Dumnezeu. insusi dreptul pe care si-l aroga un individ sau o colectivitate de a judeca pe un alt om si de a-i aplica anumite sanctiuni, mai mult sau mai putin meritate si mai mult sau mai putin echivalente cu greselile savarsite de acesta, constituie un pacat inaintea lui Dumnezeu. Mantuitorul condamnase, in cazul femeii adultere, pretentia fariseilor de a o pedepsi, potrivit legii date de Moise. El se ridicase chiar impotriva oricarei incercari de a aprecia in mod critic faptele aproapelui: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati" (Matei 7, 1). Nimeni nu ar trebui deci sa-si ingaduie a rosti o sentinta impotriva aproapelui.

Desigur insa ca in lumea viciata de pacat trebuie sa existe sanctiuni impotriva acelora care pun in primejdie viata semenilor. Este deci, din pacate, necesara o anumita constrangere care sa apere existenta colectivitatilor si a persoanelor. Este si acesta un pogoramant facut slabiciunii noastre. Si totusi, orice judecata, chiar aparent indreptatita, este intinata de pacatul trufiei. Nimeni nu ar trebui sa poata condamna pe un frate de al sau cu inima usoara, pentru ca, asa cum a aratat Domnul, inainte de a o face, ar trebui sa se intrebe daca el insusi este fara de pacat. in realitate, toti suntem solidari in pacat si de aceea nu avem dreptul sa osandim pe nimeni. Pe langa aceasta, este foarte greu sa se aprecieze cu deplina obiectivitate vina cuiva, mai ales ca niciodata nu exista posibilitatea de a cunoaste toti factorii care au generat o anumita fapta. De aceea, orice sentinta data de oameni supusi greselilor nu este niciodata perfect dreapta, caci o judecata adevarata, total lipsita de partinire, nu poate face decat Dumnezeu.

Daca insa judecarea celor care pun in primejdie viata semenilor este un rau necesar - totusi, si ea ar trebui indeplinita cu smerenie, si nu cu orgoliu -, apare inadmisibila practica de a judeca si osandi pe cei acuzati ca nutresc un anumit crez, ca raspandesc idei opuse celor acceptate de majoritatea unei colectivitati.

Mantuitorul insusi a intrat in aceasta categorie, caci El a fost acuzat si condamnat - asa cum se va vedea din relatarea procesului - pentru invatatura Sa si pentru credinta pe care o propovaduia.

Hristos va muri pentru a ne izbavi de pacat, dar si pentru a arata oamenilor ca nu au dreptul sa judece pe fratii lor si sa-i osandeasca pentru considerente de ordin politic, si nici chiar religios. Credinta unui om, chiar gresita, nu poate constitui un cap de acuzare. Cele doua etape ale procesului lui Iisus - religios, inaintea Sanhedrinului, si politic, inaintea lui Pilat - vor anticipa toate judecatile la care oamenii vor fi chemati sa dea socoteala pentru credintele lor, mai mult sau mai putin gresite sau indreptatite. De-a lungul veacurilor, judecatori convinsi ca detin adevarul absolut vor sanctiona fara mila semeni de-ai lor, acuzandu-i ca nesocotesc o anumita tabla de valori, mereu repusa in discutie. Din pacate, si Biserica a cazut uneori in aceasta ispita, condamnand cu forme judecatoresti si aplicand sanctiuni celor banuiti de invataturi gresite, practica straina de duhul crestin.

Ioan este singurul evanghelist care consemneaza ca, inainte de a merge la Caiafa, arhiereul din anul acela, ostasii L-au adus pe Iisus la Anna, socrul acestuia (18, 13). Anna era capetenia arhiereilor si a saducheilor; el fusese de asemenea mare preot, si este demn de retinut ca alti opt mari preoti facusera parte din familia sa. Influenta lui era foarte mare; astfel se explica de ce Caiafa a ingaduit ca Iisus sa treaca intai pe la Anna, care, nemaifiind mare preot in acel an, nu avea dreptul sa instrumenteze un proces. Actiunea lui Caiafa trebuie apreciata ca un gest de deferenta fata de cel care, pe langa pozitia ocupata in casta sacerdotala, ii era si socru.

Citita astazi, pericopa respectiva din Evanghelia Sfantului Ioan prezinta o incoerenta, deoarece, dupa ce se mentioneaza trecerea pe la Anna, se relateaza interogatoriul luat de Caiafa, iar apoi se revine la Anna cu notatia: "Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul" (18, 24). Sfantul Chirii al Alexandriei a incercat sa rezolve aceasta nepotrivire, emitand ipoteza ca in capitolul 18 din Evanghelia Sfantului Ioan s-a produs o deplasare de versete, din cauza unui copist neatent: astfel, versetul 24, unde se relateaza trimiterea lui Iisus la Caiafa, urma probabil imediat dupa versetul 13, unde se arata ca El a fost dus la Anna. Aceasta ipoteza a fost adoptata de Lagrange si de alti exegeti, intrucat ea pare extrem de plauzibila.

Interogatoriul luat de Anna nu a avut probabil un caracter oficial. Marele preot era desigur curios sa-L vada pe Iisus si sa se convinga ca fusese arestat, dar nu voia sa se angajeze in vreun fel, dat fiind mai ales ca lui nu-i revenea nici o obligatie din punct de vedere legal. Acesta este poate motivul pentru care interogatoriul luat de Anna nu este consemnat in nici o alta Evanghelie, chiar trecerea pe la el fiind omisa de sinoptici. Sfantul Ioan subliniaza doar ca Anna L-a trimis pe Iisus din nou legat la Caiafa, dandu-L deci in seama pazei militare, de teama unei evadari.

O serie de comentatori sunt de parere - parere pe care, de altfel, ne-o insusim - ca pentru judecarea lui Iisus au avut loc doua sedinte ale Sanhedrinului: una noaptea, indata dupa ce fusese infatisat lui Anna, si o a doua dimineata, inainte de a-L trimite la Pilat. Ipoteza respectiva se intemeiaza pe marturiile lui Marcu si Matei, atestata de versetele: "Si au dus pe Iisus la arhiereu si s-au adunat acolo toti arhiereii si batranii si carturarii" (Marcu 14, 53). Acest text preceda interogatoriul; tot Marcu spune: "Si indata dimineata, arhiereii, tinand sfat cu batranii, cu carturarii si cu tot sinedriul si legand pe Iisus, L-au dus si L-au predat lui Pilat" (Marcu 15, 1).

La prima sedinta s-a dezbatut procesul religios, constatandu-se, din punctul de vedere al conducatorilor evrei, vinovatia lui Iisus. A doua nu va avea decat un caracter pur formal: ea va confirma sentinta data de prima si va hotari predarea lui Iisus in mainile procuratorului, formulandu-se in acest scop si acuzatia de ordin politic. Cutremuratoare a fost clipa - dar cati si-au dat seama de aceasta? - cand Hristos, Mesia cel asteptat si vestit de toti profetii Legii vechi, S-a infatisat inaintea Sanhedrinului. Mielul de care vorbeste Isaia este adus inaintea marelui preot al vechii aliante, care va hotari sa fie junghiat, asa cum proorocise profetul.

Legea veche isi afla astfel implinirea si se condamna in acelasi timp prin acest act. Indata ce Domnul aparu in fata tribunalului, incepu desfasurarea procesului. Sinedristii cautau, asa cum arata Marcu, o marturie care sa indreptateasca osandirea la moarte, de aceea chemara o serie de martori, negasind insa nici o acuzatie valabila, "desi venisera multi martori mincinosi" (Matei 26, 60). In cele din urma venira inca doi, care afirmara ca Iisus spusese: "Voi darama acest templu facut de mana, si in trei zile altul, nefacut de mana, voi cladi" (Marcu 14, 58). Spusele lor se intemeiau pe cele rostite de Domnul cand praznuise cel dintai Pasti la Ierusalim (Ioan 2, 19). Iisus, raspunzand atunci la cererea staruitoare a evreilor de a le da semn, profetise moartea Sa, folosind in chip metaforic cuvantul "templu" pentru a desemna propriul trup. Insa ascultatorii Sai, rau intentionati si nepregatiti pentru o asemenea revelatie, au crezut ca El Se referea la daramarea templului. Sa nu se uite apoi ca, in ultima cuvantare cu caracter eshatologic, Domnul daduse sa se inteleaga ca Ierusalimul si templul vor fi nimicite. Coreland aceste afirmatii, se putea deci trage concluzia, de catre cei rauvoitori, ca El ar avea intentia sa Se atinga de sanctuarul Legii vechi.

Totusi, asa cum consemneaza Marcu, cele afirmate de cei doi martori nu coincideau (Marcu 14, 59), de aceea Caiafa, adresandu-se lui Iisus, il intreba: "Nu raspunzi nimic la tot ce marturisesc impotriva Ta acestia?" (14, 60). Dar El tacu si nu raspunse nimic - aminteste Marcu. Fara indoiala, Mantuitorul nu urmarea sa Se apere de acuzatia de mai sus, caci pentru aceasta ar fi trebuit sa dezvaluie semnificatia intruparii si a Patimilor Sale, taine pe care judecatorii Sai nu le puteau intelege. De aceea prefera sa taca.

Atunci Caiafa trecu la alt punct, intrebandu-L pe Iisus cu privire la ucenicii Sai si la invatatura Sa. De data aceasta El vorbeste, ocolind insa raspunsul, care de asemenea ar fi cerut o ampla dezvoltare. Cuvintele Sale constituie totusi o foarte logica aparare: "Eu am vorbit pe fata lumii" - spune Domnul; "Eu am invatat totdeauna in sinagoga si in templu, unde se aduna toti iudeii si nimic nu am vorbit in ascuns. De ce Ma intrebi pe Mine? intreaba pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iata acestia stiu ce am spus Eu" (Ioan 18, 20-21). Invatatura lui Iisus nu a avut un caracter ezoteric, nefiind destinata numai unor initiati. El S-a adresat pe fata tuturor celor ce voiau sa-L asculte, intr-un grai accesibil, pentru ca pe toti sa-i mantuiasca.

Fata de Sinedriu, Hristos nu Se infatiseaza ca un vinovat, ci dimpotriva, El ii pune intrebari arhiereului, aratand ca judecarea nu este indreptatita. Fiul Tatalui a binevoit sa coboare printre oameni si sa fie jertfit pe cruce pentru mantuirea lor. Atunci insa cand a fost chemat la judecata, El nu S-a recunoscut vinovat, ba mai mult, l-a infruntat pe marele preot, caruia i S-a descoperit drept Unsul lui Dumnezeu. Replica indrazneata a lui Iisus provoaca primul ultragiu: unul dintre slujitori, indignat de modul cum El vorbise cu Caiafa, ii dadu o palma zicand: "Asa raspunzi Tu arhiereului?" (18, 22). Fata de gestul brutal al slujitorului, Domnul ia atitudine. Este de altfel singura Sa riposta din cursul procesului si al Patimilor. "Daca am vorbit rau, dovedeste ca este rau, iar daca am vorbit bine, de ce Ma bati?" (18, 23), il mustra El pe slujitor. Dupa cum subliniaza cu subtilitate Bruckberger, Mantuitorul nu raspunde la palma primita tot cu o palma, ci pune o intrebare la care asteapta raspuns. Ceea ce urmareste Iisus este de a trezi constiinta omului, de a-l ajuta sa nu mai fie o unealta oarba, un executant docil al unor porunci ce urmaresc distrugerea semenului si a demnitatii acestuia. Cuvintele Sale sunt menite sa-i aminteasca celui vizat ca, inaintea savarsirii unui asemenea act, este chemat sa reflecteze, cunoscand cel putin vina aceluia pe care are de gand sa-l loveasca. Este aproape sigur ca slujitorul ignora totul despre presupusa vina a lui Iisus; gestul lui avea drept scop sa-l maguleasca pe arhiereu si sa-l arate pe el insusi plin de ravna fata de mai-marii sai. Tocmai pentru ca avusese initiativa acestei brutalitati, Mantuitorul il dojeneste, cautand sa trezeasca in el simtul raspunderii. In aceasta clipa insa Iisus nu il are in vedere numai pe slujitorul prea zelos, care deschide sirul insultelor, ci pe toti aceia care peste veacuri vor contribui, fara macar a cunoaste sau a intelege vina celor torturati de ei, la sporirea suferintelor celor predati lor din diferite pricini. Domnul ii mustra aici cu anticipatie pe toti cei ce prigonesc si lovesc din ordin sau din dorinta de a se face placuti celor puternici.

Vazand ca primele doua intrebari nu scosesera la iveala nici o vina a acuzatului, marele preot Ii pune lui Iisus intrebarea cruciala, menita sa-I pecetluiasca soarta: "Te jur pe Dumnezeul cel viu, sa ne spui noua de esti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu" (Matei 26, 63). Este un moment solemn, subliniat atat de atitudinea lui Caiafa - se scoala in picioare -cat si de invocatia ce insoteste intrebarea sa. Arhiereul dadea glas unei intrebari care ii framanta pe multi, fara ca personal sa fi fost probabil tulburat de zvonurile in legatura cu mesianitatea lui Iisus. Prin ea, Caiafa urmarea doar sa-I intinda o cursa, pentru a-L putea acuza de sacrilegiu.

De data aceasta, Domnul nu mai are nici o retinere si, ceea ce nu voise sa descopere fariseilor care il iscodeau neincetat, dezvaluie acum intr-o clipa: "Eu sunt - spune El - si veti vedea pe Fiul Omului sezand de-a dreapta Celui Atotputernic si venind pe norii cerului" (Marcu 14, 62). Folosind termeni si imagini proprii profetilor - coroboreaza o viziune a lui Daniel cu un verset din Psalmul 109 -, Iisus Se descopera drept Mesia cel asteptat, socotit de catre prooroci a fi insusi Fiul lui Dumnezeu. Pare ca timpul s-a oprit in acea secunda cand Fiul Tatalui Si-a descoperit dumnezeirea fata de preotii vechiului asezamant, a carui menire fusese tocmai de a pregati intruparea Cuvantului. De acea clipa a atarnat destinul lui Israel. Daca conducatorii spirituali ai poporului ar fi avut atunci o tresarire, daca, lepadand trufia si semetia lor, s-ar fi lasat patrunsi de har, poate ca din acuzatori s-ar fi prefacut in inchinatori ai lui Hristos. Domnul trebuia sa patimeasca pentru a-l izbavi pe om, dar poate ca ar fi fost posibila moartea Sa muceniceasca si fara aceasta judecata si mai ales fara participarea colectiva a poporului ales. Ne aflam astfel din nou in fata unei taine de nepatruns.

Caiafa insa nu simte nici un fior, nu se lasa tulburat de nici o indoiala, ci foloseste aceasta marturisire uluitoare drept un argument capital pentru a stabili vinovatia lui Iisus. El isi sfasie hainele, gest teatral ce se savarsea spre a pune in evidenta un sacrilegiu, si exclama: "A hulit! Ce ne mai trebuie martori? Iata acum ati auzit hula Lui" (Matei 26, 65). Apoi, adresandu-se celorlalti sinedristi, ii intreaba: "Ce vi se pare?", iar acestia raspund intr-un glas, formuland verdictul: "Este vinovat de moarte" (26, 66). Trebuie subliniat dintru inceput ca marturisirea lui Hristos nu insemna numai o recunoastere formala a mesianitatii Sale, ci si a faptului ca El era Fiul Celui Preainalt. In principiu, a se da drept Mesia nu constituie o vina - bineinteles, pana la proba contrarie. Ceea ce le aparea insa sinedristilor drept un adevarat blestem era tocmai descoperirea ca El ar fi Fiul lui Dumnezeu, chemat sa judece neamurile in Ziua de apoi.

Daca conducatorii religiosi ai lui Israel ar fi cercetat mai atent cartile lor sfinte, ar fi cunoscut ca multe din textele mesianice il infatisau pe Unsul lui Dumnezeu drept o persoana divina. Chiar Psalmul 109, la care Domnul face aluzie atunci cand raspunde arhiereului, afirma indirect dumnezeirea lui Mesia. De altfel, asupra acestui psalm Hristos mai avusese prilejul sa atraga atentia iudeilor, atunci cand discutase cu ei in templu. Dar sensul acestor versete le scapase din pricina intunecarii mintii lor, dupa cum si chipul lui Mesia cel suferind le ramasese neinteles. Adevarata semnificatie a profetiilor mesianice - e drept, extrem de complexa si de bogata in antinomii - era deci inaccesibila castei conducatoare a poporului.

Ne aflam aici in fata celei mai cumplite neintelegeri din istoria omenirii: elita lui Israel, poporul chemat sa-L daruiasca lumii pe Fiul cel intrupat al Tatalui, refuza sa-L recunoasca drept Dumnezeu si ii face un cap de acuzare din descoperirea divinitatii Sale. Era poate aici o intentie sincera de a pastra maiestatea divina nepangarita de vreo atingere pamanteasca. Evreii se temeau ca, recunoscand in Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, in modul acesta s-ar fi putut ajunge la stergerea hotarului dintre om si Dumnezeire, facand astfel, dupa cum credeau ei, sa paleasca intr-o masura maretia divina. Conducatorii spirituali ai lui Israel nu puteau intelege ca Dumnezeu venise in maxima apropiere fata de om, ca luase chipul acestuia si isi asumase slabiciunile lui. Chiar cu un an inainte de Patimi, cand, cu prilejul vindecarii slabanogului de la scaldatoarea oilor, Iisus justificase calcarea sabatului, invocand privilegiul Sau de Fiu al Tatalui (Ioan 5, 17-19), iudeii incercasera sa-L ucida "pentru ca zicea ca Dumnezeu este Tatal Sau, facandu-Se pe Sine deopotriva cu Dumnezeu" (5, 18). Numai cu cateva luni inainte, la sarbatoarea tarnosirii templului, daduse glas unei marturisiri uluitoare: "Eu si Tatal Meu una suntem" (Ioan 10, 30), in urma careia avusese loc o incercare de lapidare.

Asadar, descoperiri care ar fi putut aduce convertirea iudeilor se prefacusera continuu in tot atatea argumente in favoarea vinovatiei lui Iisus. Ceea ce le lipsea conducatorilor evrei pentru a intelege aceste revelatii, precum si taina intruparii Cuvantului, era adevarata dragoste fata de Dumnezeu. Domnul le spusese, tot cu prilejul vindecarii slabanogului: "N-aveti in voi dragostea de Dumnezeu" (Ioan 5, 42), iar alta data, in chip profetic, ii acuzase: "Cautati sa Ma omorati, pentru ca cuvantul Meu nu incape in voi" (Ioan 8, 37). Tot Mantuitorul aratase si pricina pentru care fariseii si celelalte capetenii nu puteau sa-I inteleaga cuvantul: faptul ca se aflau sub inraurirea celui rau. El le spusese: "Eu vorbesc ceea ce am vazut la Tatal Meu, iar voi faceti ceea ce ati auzit de la tatal vostru" (8, 38) si, pentru ca sa nu mai existe nici un dubiu, precizase: "Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru. El, de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el" (8,44). Asupra Versetelor de mai sus s-a insistat la locul potrivit, dar nu se poate vorbi de sentinta Sanhedrinului fara a reaminti aceste cuvinte, care arunca o lumina tulburatoare asupra intregului proces.

La originea apostaziei conducatorilor evrei - apostazie cu care se va solidariza si mare parte din popor - s-a aflat o eroare de ordin gnostic: Israel nu a inteles taina chemarii sale si nici adevaratul caracter al misiunii lui Mesia. De altfel, si actuala criza spirituala a lumii, cu aspecte atat de variate, isi are originea tot in erori cu caracter gnostic ale caror consecinte se manifesta in mod tragic pe planul realitatii imediate. Referindu-se la pacatul evreilor, Sfantul Pavel pune o intrebare cheie: "Nu cumva Israel n-a inteles?" (Rom. 10, 19), la care nu raspunde, desi raspunsul este subinteles. Mantuitorul insusi, in discutiile Sale anterioare purtate cu capeteniile poporului, staruise asupra faptului ca ei nu pricepeau cuvintele Lui. "De ce nu intelegeti vorbirea Mea?" (Ioan 8, 43), ii intreba El mustrator.

Cu prilejul relatarii celor petrecute in Duminica Stalparilor, pentru a explica faptul ca, in ciuda minunilor la care au fost martori, evreii L-au respins pe Iisus, Sfantul Evanghelist Ioan a apelat la texte din profetiile lui Isaia. Citatele sunt foarte bine alese si extrem de semnificative. Urmatorul - pe care evanghelistul, reproducandu-l probabil din memorie, l-a scurtat putin - ni se pare cel mai graitor: "Au orbit ochii lor si a impietrit inima lor, ca sa nu vada cu ochii si sa nu inteleaga cu inima si ca nu cumva sa se intoarca si Eu sa-i vindec" (Ioan 12, 40). Plecand de la aceste versete, Sfantul Ioan afirma ca evreii "nu puteau sa creada" (12, 39).

Dupa cum intrezarise profetul Isaia cu veacuri in urma, conducatorii evrei sufereau de o dubla infirmitate. Cunoasterea le era deficitara, deoarece ochii spirituali le erau orbiti, iar inima isi pierduse sensibilitatea si capacitatea de a vibra din dragoste pentru Dumnezeu si pentru semeni. Neputinta de a cunoaste adevarul si secatuirea puterilor sufletesti, ce-si au sediul in inima, sunt interdependente, criza gnostica fiind amplificata de sterilitatea sufleteasca. De altfel, intreg procesul de restaurare a omului, asa cum a fost realizata aceasta de asceza rasariteana, urmareste tocmai reunificarea fiintei umane, pervertita si scindata din cauza pacatului, prin purificarea si impacarea mintii cu inima. Din pricina impietririi inimilor, capeteniile lui Israel se indepartasera de Dumnezeu, pe Care il cinsteau numai prin acte formale, dar incetasera sa-L mai iubeasca. instrainandu-se de Tatal, ei nu L-au putut cunoaste nici pe Fiul, asa cum mai aratase Iisus: "Nu Ma stiti nici pe Mine nici pe Tatal Meu; daca M-ati sti pe Mine, ati sti si pe Tatal Meu" (Ioan 8,19).

Rupti de Dumnezeu si refuzand sa primeasca cuvantul lui Hristos, conducatorii evrei s-au lasau calauziti de sugestiile spiritului celui rau. Este limpede ca orbirea lor spirituala nu poate fi explicata, chiar daca se tine seama de evolutia amintita, fara o interventie a puterilor intunericului, pe care Iisus de altfel o prevazuse in discutiile Sale cu acestia. Totusi, ca si Iuda, judecatorii lui Iisus erau liberi si stapani pe hotararile lor, dar pacatul care le invartosase inima si cugetul ii facea vulnerabili la atacurile venite din partea vrajmasului.

Pentru a intelege taina intruparii Fiului lui Dumnezeu, evreii ar fi trebuit sa faca un adevarat salt metafizic. Sub imperiul vechii aliante, intre om si Ziditorul sau exista o prapastie, conceptie care nu constituia insa decat prima etapa a revenirii fapturii cazute la Dumnezeu. Revelatia veterotestamentara se cerea intregita si desavarsita, desi ea continea in germene tot ce avea sa infloreasca in etapa evanghelica. Pentru elita lui Israel insa, care suferea de o adevarata orbire spirituala, profetii ca aceea a lui Isaia, reprodusa de Sfantul Matei - "Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu si vor chema numele lui Emanuel, care se tal-cuieste: Cu noi este Dumnezeu" (Matei 1,23) -, ramasesera neintelese.

Din pricina fenomenului de idolatrizare a legii, proces asupra caruia s-a insistat suficient, fariseii se inchisesera intr-un sistem de practici inghetate si rupsesera legatura cu Dumnezeul cel viu, Care ii vorbise lui Moise din rugul aprins. Pentru ca ei sa fi putut depasi primul stadiu al revelatiei si sa fi primit taina intruparii Cuvantului, ar fi trebuit insa sa renunte la inchistarea lor spirituala si sa se intoarca la adevaratul Dumnezeu. Numai relatia existentiala, de la om la Dumnezeu, putea sa-i scoata din bezna si sa le deschida ochii mintii. De aceea a staruit atata Iisus asupra legaturii Sale cu Tatal, precum si asupra refuzului fariseilor de a-L cunoaste pe El si implicit pe Tatal. Dumnezeu nu le cerea evreilor insusirea pe cale intelectuala a unor adevaruri mai presus de fire, ci primirea lor inlauntrul inimii. Or, tocmai de aceasta nu erau in stare fariseii, adepti ai unui rigorism uscat, care ii facea opaci fata de lucrarea harului.

Daca, aserviti unor idei preconcepute, fariseii nu puteau intelege coborarea Fiului lui Dumnezeu printre oameni, saducheii erau si mai putin apti de a primi aceasta revelatie, din pricina conceptiei lor materialiste. Desi cele doua factiuni aveau pozitii filozofice diametral opuse, acestea generau totusi atitudini identice fata de Persoana Dumnezeului intrupat. Fenomenul se va repeta de altfel la nesfarsit de-a lungul istoriei, cand Domnul Hristos va fi ignorat sau respins atat in numele unei filozofii idealiste, rupte de viata si de realitate, cat si in acela al unui crez materialist, asa-zis stiintific. Ceea ce era de neinteles nu numai pentru preotii dominati de o conceptie prea pamanteasca, ci si pentru farisei, adoratori ai acelei entitati abstracte reprezentate de Tora, fusese accesibil pescarilor galileeni, care, necunoscand toate subtilitatile Legii, isi deschisesera sufletul fata de har. Ei il recunoscusera pe Fiul Tatalui in omul lisus si ingaduisera cuvintelor Sale sa le patrunda in inima. Numai o relatie directa cu Hristos, sustinuta de rugaciune si adumbrita de prezenta Sfantului Duh, ii poate descoperi omului adevaratul sens al cuvantului evanghelic.

Un alt obstacol in calea intelegerii cuvintelor lui Iisus era desigur si faptul ca fariseii considerau revelatia drept definitiv incheiata, uitand astfel ca toata Scriptura avea o orientare eshatologica si ca ea era indreptata spre viitor si privea continuu spre imparatie. Dar ei, asa cum remarca Bruckberger, pierdusera simtul sarbatorii, concentrata in speranta mesianica, si se rezumasera la Lege. Cu alte cuvinte, optasera pentru ceea ce era static si lipsit de viata, renuntand la bucuria nadejdii intr-un Mantuitor si in transfigurarea finala a intregii creatii. Toate aceste conceptii gresite explica intr-o masura hotararea luata de farisei, caci in ce-i priveste pe saduchei, adica pe preoti si pe acolitii lor, au precumpanit motivele de ordin politic. Dincolo insa de cauzele ce-si aveau originea intr-o intelegere eronata a revelatiei, la condamnarea lui lisus au avut o pondere insemnata repetatele conflicte dintre El si farisei, gravele acuzatii pe care Domnul le adusese acelora pe care ii numise "calauze oarbe". Fariseii, care se considerau elita spirituala a poporului, nu-I puteau ierta lui lisus ca indraznise sa le surpe autoritatea, dand in vileag toate slabiciunile lor. Asa ca, dincolo de grija de a pazi neatinsa maiestatea divina, atitudinea lor se explica si prin teama egoista ca Mantuitorul le-ar fi putut narui prestigiul de care se bucurau in ochii poporului. Patima de care ei au dat dovada in cursul procesului, fortand ulterior mana procuratorului, care ar fi fost dispus sa-L elibereze pe lisus, dovedeste ca zelul lor nu era dezinteresat, fiind generat de patimi foarte lumesti.

Pe cand Sanhedrinul indraznea sa-L judece si sa-L osandeasca pe Domnul Slavei, in curtea arhiereului se petrecea o scena ce avea sa-i tulbure peste veacuri pe cei ce vor crede in FIristos. Dupa arestarea lui lisus, cand toti apostolii se risipisera infricosati, numai Petru si Ioan se incumetasera sa-L urmeze de departe pe Domnul lor. Ioan - care, dupa propria sa marturie, il cunostea pe Caiafa - intra in curtea acestuia si o ruga pe portareasa sa-l lase si pe Petru sa intre inauntru (Ioan 18, 15-16). Toti cei patru evanghelisti consemneaza episodul lepadarii lui Petru, dar exista divergente intre ei cu privire la persoanele care au provocat cele trei tagaduiri, precum si asupra momentelor cand acestea au avut loc. Numai asupra unui punct sunt toti de acord, si anume asupra locului unde a avut loc aceasta scena, respectiv curtea arhiereului. Amanuntele au insa mai putina importanta, pentru ca ceea ce intereseaza este faptul in sine.

In versiunea lui Matei exista o gradatie in raspunsurile date de Petru, gradatie ce apare mai stearsa la ceilalti evanghelisti. Pe cand apostolul statea in curte, o slujnica se apropie de el interpelandu-l: "Si tu erai cu lisus Galileianul" (Matei 26, 69), la care Petru raspunse de fata cu toti, dupa cum subliniaza Matei: "Nu stiu ce zici" (26, 70).

Mai apoi, alta slujnica repeta constatarea cu caracter de acuzatie, iar apostolul nega cu si mai multa hotarare: "Nu cunosc pe omul acesta" (26, 72), insotind de juramant cuvintele sale. Sfantul Ioan da unele amanunte care, ca intotdeauna, respira autenticitatea. El arata ca, fiind frig in acea noapte, slujitorii facusera un foc la care se incalzeau. Petru se strecurase si el pe langa foc. Potrivit versiunii lui Ioan, de data aceasta o sluga a arhiereului, care era ruda cu Malhus, cel cu urechea taiata, il iscodeste pe Petru, pe cand la Matei nu se precizeaza cine este cel de-al treilea interlocutor. Optam pentru versiunea lui Ioan, care nu a putut nascoci un asemenea detaliu, mai ales ca era firesc ca cel inrudit cu Malhus sa fi fost pornit impotriva lui Petru. Este totusi posibil ca ruda celui cu urechea taiata sa fi provocat a doua lepadare -dupa atata vreme, evanghelistii ar fi putut uita unele amanunte - si deci ca cea de a treia sa fi fost pricinuita de mai multi slujitori, care, observand - dupa cum relateaza Matei - accentul galileean al lui Petru, ii spusera: "Cu adevarat si tu esti dintre ei, caci graiul tau te vadeste" (Matei 26,73).

Ultima intrebare starneste reactia cea mai violenta: apostolul se blestema si se jura: "Nu cunosc pe omul acesta" (26, 74), dupa care canta cocosul. Aici, Luca este singurul care consemneaza un fapt tulburator: in clipa cand cocosul canta, vestind zorile, Iisus, scos probabil tocmai atunci din Sinedriu, il privi lung pe Petru si acea privire il strapunse pe apostol pana in adancurile fiintei sale. Cuprins de remuscari, el si-a amintit cuvintele Domnului si, iesind din curte, "a plans cu amar" (Luca 22, 62). Revenind asupra lepadarii lui Petru, se poate observa cum, cu fiecare raspuns, apostolul se indeparta si mai mult de Hristos, sporindu-si astfel vina. Prima tagada nu constituia o vina prea grava: "Nu stiu ce zici", ii raspunde el primei slujnice. Este mai degraba o incercare de a scapa din incurcatura, fara a se desolidariza de Iisus. Al doilea raspuns marcheaza inceputul lepadarii: "Nu cunosc pe omul acesta". Apostolul neaga ca L-ar cunoaste pe Domnul sau, infatisandu-se drept un strain si parasindu-L astfel in clipa de restriste. in sfarsit, la urma pierde orice masura, blestemandu-se si jurandu-se - Domnul ii oprise pe ucenici sa faca juraminte, chiar pentru confirmarea unor adevaruri - ca nu-L cunoaste pe Iisus.

Pentru a intelege aceasta cadere, atat de greu de inteles, trebuie tinut seama de momentul cand ea a avut loc. Petru se afla la capatul unei nopti epuizante, in care traise emotii extrem de puternice. El asistase la faptul incredibil al prinderii lui Hristos, caci, in ciuda repetatelor profetii facute de Acesta in legatura cu Patimile Sale, nici unul dintre apostoli nu izbutise sa accepte gandul ca Domnul avea sa sufere moarte muceni-ceasca. Petru daduse primul semn de slabiciune, cand, dupa consacrarea de la Cina, atipise in timp ce Iisus Se ruga. Poate ca daca ar fi avut atunci puterea sa vegheze si daca s-ar fi rugat, asa cum il sfatuise Mantuitorul, nu ar fi cazut in ispita. Rusinat ca nu avusese taria de a sta treaz si manat de firea sa impulsiva, el facu gestul nestapanit de a-i taia urechea lui Malhus, ceea ce ii atrase o mustrare aspra din partea Domnului si pare ca tot curajul sau s-a topit o data cu acest act necugetat, pe care il regreta si de ale carui urmari incepuse sa se teama.

Faptul ca Iisus l-a certat pentru indrazneala lui si ca S-a lasat arestat fara nici o impotrivire a contribuit fara indoiala la descumpanirea apostolului, a carui incredere in Domnul sau a inceput sa se clatine. Totusi, Petru nu s-a indurat sa-L paraseasca indata pe Iisus si, in timp ce apostolii ceilalti se risipisera, el s-a incumetat sa intre cu Ioan chiar in curtea arhiereului, acolo unde putea fi oricand prins. insa in clipa cand s-a vazut recunoscut, el si-a pierdut ultima farama de barbatie, temandu-se mai ales fiindca ranise un om al arhiereului, de aceea s-a grabit sa tagaduiasca orice legatura cu Hristos. Este aceeasi pripeala pe care am intalnit-o de atatea ori la apostol, aceeasi neputinta de a-si stapani prima reactie, dand glas unor afirmatii necugetate. Cu numai cateva ceasuri in urma se grabise sa faca fagaduieli de care nu stia daca se putea tine: "Si de-ar fi sa mor cu Tine, nu Te voi tagadui", dupa cum aminteste Marcu (14, 31), sau: "Doamne, cu Tine sunt gata sa merg si in temnita si la moarte", potrivit versiunii lui Luca (22, 33), sau, in sfarsit: "Daca toti se vor sminti intru Tine, eu niciodata nu ma voi sminti", conform marturiei lui Matei (26, 33).

Din modul cum s-au desfasurat aceste trei lepadari rezulta ca apostolul a fost luat oarecum prin surprindere si determinat, treptat si in mod involuntar, sa tagaduiasca orice legatura cu Iisus. El ar fi reactionat probabil altfel, dupa cum observa Lebreton, daca i s-ar fi cerat in mod direct sa-L renege pe Domnul sau. Astfel insa, pe cai ocolite, el a cazut in mrejele celui rau, care in acea noapte cumplita se pregatise sa-i impresoare pe toti apostolii. Privirea lui Iisus, plina de mustrare dar si de duiosie, de tristete si poate si de imbarbatare - cate nu va fi spus intr-o farama de clipa acea privire! -, l-a salvat pe Petru si l-a facut sa se regaseasca pe sine, dan-du-si seama de greseala savarsita. indata si-a amintit cuvintele prin care Mantuitorul ii prezisese caderea si, caindu-se, a inceput sa planga. Lacrimile apostolului se prefac pentru el in izvor de mantuire, caci si lui i se potrivesc cuvintele: "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia".

Plansul pricinuit de o cainta sincera dovedeste ca cel ce a gresit isi recunoaste vina si se smereste inaintea Tatalui ceresc. Un om cu inima uscata nu plange. Lacrimile de remuscare izvorasc din preaplinul unui suflet simtitor si capabil de dragoste. Iuda nu a plans si nici nu a fost sensibil la semnele pe care i le-a dat Iisus, pentru ca nu avea un suflet cald si nu ardea de dragoste pentru Hristos. Petru il iubea pe Domnul sau, chiar si in clipa cand se lepadase de El; de aceea, o singura privire a lui Iisus a fost de-ajuns spre a-l izbavi. Caderea lui a fost trecatoare, pentru ca apostolul era legat prin dragoste de Hristos. Atunci cand, dupa inviere, Mantuitorul il va consacra definitiv pe apostol ca pastor al sufletelor, va reveni insistent cu intrebarea: "Ma iubesti tu mai mult decat acestia?" (Ioan 21, 15). Daca Petru are o intaietate printre ceilalti apostoli, aceasta se intemeiaza pe dragostea pe care I-o poarta lui Hristos si pe raspunsul pe care l-a dat odinioara pe dramul Cezareii. Dar aceasta intaietate nu l-a scutit de ispite si nici chiar de caderi. inainte de Cina, Domnul ii marturisise: "Eu M-am rugat pentru tine sa nu piara credinta ta" (Luca 22, 32). Iisus S-a rugat deci pentru apostol spre a-l intari in credinta, dar nu pentru a fi crutat de ispite, caci acestea tin de esenta conditiei umane si, in cazul lui Petru, vor contribui la definirea vocatiei sale apostolice. Astfel, Iisus adaugase in continuare: "Si tu, oarecand, intorcandu-te, intareste pe fratii tai"(22, 32). Trebuie subliniat ca, tinand seama de textul grec, verbul "a se intoarce" are in acest context sensul de "a se converti". Iisus l-a indemnat asadar pe Petru sa intareasca credinta celorlalti apostoli dupa ce se va converti, adica atunci cand, in urma caderii sale si a iertarii dobandite, se va preface in alt om. Sfantul Duh, Care Se va cobori la Cincizecime peste apostol, va desavarsi nasterea sa din nou, despre care ii vorbise Domnul lui Nicodim. Abia atunci, acela care traise o experienta atat de dureroasa va putea sa se prefaca intr-un adevarat apostol, chemat sa propovaduiasca cuvantul Evangheliei. Temperamentul vijelios al lui Petru, modelat de har, va constitui chezasia zelului sau misionar, astfel incat din umilul pescar galileean se va naste vajnicul propovaduitor al credintei crestine.

Pe de alta parte, caderea sa il va ajuta pe viitorul pastor de suflete sa priveasca cu intelegere si indulgenta la greselile fratilor, si totodata sa-si puna toata nadejdea in ajutorul lui Hristos, Care nu il va parasi niciodata. O adanca smerenie, dublata de o dragoste fara margini pentru Domnul, vor pune astfel definitiv stapanire pe fiinta sa. Dupa ce Sanhedrinul pronunta sentinta de condamnare la moarte impotriva lui Iisus, slujitorii si ostasii care il pazeau incepura sa-L insulte si sa-si bata joc de El, dand astfel frau liber celor mai josnice impulsuri din fiinta umana. Acestia il bateau, apoi, acoperindu-I fata, ii spuneau: "Proroceste cine este cel ce Te-a lovit!" (22,64).

Cruzimea inconstienta este dublata aici de o ironie sadica ce accentueaza caracterul demonic al scenei. A lua in deradere o suferinta si a o spori, facand din aceasta un divertisment, este fara indoiala semnul unei interventii diabolice. Cand s-a facut dimineata a avut loc a doua sedinta a Sanhedrinului, care hotari sa-L predea pe Iisus lui Pilat, spre a confirma osandirea la moarte. Sfantul Marcu rezuma astfel cele petrecute: "Si indata dimineata, arhiereii, tinand sfat cu batranii, cu carturarii si cu tot sinedriul si legand pe Iisus, L-au dus si L-au predat lui Pilat" (Marcu 15, 1). Dupa cum se stie, Sanhedrinul nu avea dreptul de a pronunta condamnari la moarte, de aceea orice sentinta de acest fel trebuia confirmata de procurator, reprezentantul Imperiului roman in provinciile ocupate. Sinedristii L-au trimis pe Iisus la Pilat, in speranta ca vor obtine intarirea sentintei date de ei.

Cand vazu ca Iisus a fost osandit la moarte si trimis la Pilat, in vederea punerii in aplicare a sentintei, Iuda, despre care evanghelistii nu ne mai dau nici o stire pana in acest moment, incepu sa se caiasca de cele savarsite si veni la arhierei pentru a le inapoia banii primiti de la ei, zicand:"Am gresit vanzand sange nevinovat" (Matei 27, 4). Acestia insa dadura un raspuns caracteristic pentru felul lor de a fi: "Ce ne priveste pe noi? Tu vei vedea" (27,4). Vazand ca sinedristii nu primesc banii sai, Iuda arunca argintii in templu - gest semnificativ - si se duse si se spanzura. Arhiereii luara totusi banii restituiti de apostolul tradator, dar nu ii pusera in vistieria templului, deoarece erau "pret de sange". Totusi, tinand sfat, hotarara sa cumpere un loc denumit Tarina Olarului, pentru a-i ingropa acolo pe straini. Evanghelistul subliniaza ca prin acest act ei au facut sa se implineasca o profetie: "Si au luat cei treizeci de arginti, pretul celui pretuit, pe care l-au pretuit fiii lui Israel, si i-au dat pe Tarina Olarului, dupa cum mi-a spus mie Domnul" (27,9-10).

Se cuvine a zabovi putin asupra sfarsitului tragic al celui ce L-a tradat pe Hristos. Dupa ce isi da seama de consecintele faptei sale, Iuda are o tresarire de constiinta: el intelege ca a savarsit o faradelege si ca Iisus moare nevinovat. Cainta lui nu este insa treapta spre mantuire, deoarece ea nu il smereste, ci il duce la deznadejde. Iuda nu credea in dragostea lui Hristos si in puterea Sa nelimitata de a ierta. Spirit pozitiv si lipsit de credinta, stie ca a gresit - are suficienta luciditate spre a-si recunoaste vina -, dar nu-si poate inchipui ca Hristos are darul de a ierta orice pacat. Pentru el, cuvintele de la Cina privitoare la sangele lui Iisus care se varsa pentru iertarea pacatelor au ramas zavorate, chiar daca le-a auzit. Fiindca sufletul lui era uscat si lipsit de dragoste, nu poate concepe o iubire mai presus de orice logica, in stare sa ierte o asemenea faradelege. in conceptia lui, pedeapsa este echivalenta cu pacatul, deoarece nu banuieste ca Dumnezeu are o capacitate nelimitata de iertare, care depaseste orice inchipuire. Iuda se situeaza pe locul slugii celei rele din parabola, care ingroapa talantul fiindca se teme de stapanul sau, caruia ii atribuie intentii dusmanoase. Trebuie tinut seama si de faptul ca apostolul tradator ingaduise intunericului sa-i cuprinda intreaga fiinta, prefacandu-se in unealta a celui rau, astfel incat cu greu s-ar mai fi putut smulge de sub aceasta inraurire malefica generatoare de pesimism si de deznadejde. Iuda, chiar daca a mai posedat suficienta luciditate spre a-si recunoaste vina si a spune: "Am gresit vanzand sange nevinovat", nu a avut taria sa ispaseasca, sa poarte, viu fiind, povara propriului sau pacat. Fericiti sunt cei carora Tatal le da puterea de a ispasi in viata aceasta!... Gestul de a inapoia banii reprezinta de asemenea un inceput de reparatie, precum si dovada ca se eliberase prea tarziu de patima lacomiei, aruncand argintii pentru care isi vanduse invatatorul. Incapabil sa-si recunoasca greseala, el nu poate face saltul spre credinta, si atunci alege calea pierzaniei definitive: se sinucide. Desi aflat sub stapanirea celui rau, el mai pastrase suficienta libertate de cuget pentru a-si putea da seama de ratacirea sa. De aceea, pana in ultima clipa, in virtutea existentei chipului divin, ii mai ramasese o farama de libertate, prin care s-ar fi putut salva. Dar, dupa cum inainte de tradare fusese surd fata de semnele pe care i le daduse Iisus, nici acum Iuda nu are puterea de a alege calea ispasirii, care poate l-ar fi salvat, si se osandeste singur.

Sinuciderea este actul prin care omul indrazneste sa-L infrunte pe Dumnezeu, sa se aseze in locul Lui, arogandu-si dreptul de a decide asupra sfarsitului propriei sale vieti. El repeta intr-un fel fapta lui Adam, care si-a inchipuit ca poate deveni asemenea lui Dumnezeu. Prin curmarea de buna voie a vietii proprii, omul indeplineste o incalcare a ordinii divine, deoarece intervine in randuielile stabilite de Dumnezeu, in mersul firesc al unei existente, pe care o intrerupe cu de la sine putere. El contravine astfel planului divin, caci fiecare existenta umana se inscrie pe o anumita orbita aleasa de Divinitate. Punand capat propriei sale vieti intr-un moment hotarat de el, omul impiedica realizarea vocatiei sale potrivit intentiilor Providentei: el se sustrage de la o suferinta care putea fi mijloc de purificare si de ispasire. Totodata, nu trebuie uitat ca disparitia unei singure persoane poate avea multiple consecinte asupra vietii semenilor, deoarece orice existenta este legata prin mii de fire de cea a celor din preajma sa.

Tinand seama de toate aceste observatii, se poate conchide ca actul sinuciderii constituie o impietate, deoarece presupune interventia unei vointe umane intr-un domeniu care ii este interzis, contribuind astfel la incalcarea legii divine.

In ceea ce-i priveste pe arhierei si pe batrani, se constata la ei aceeasi uscaciune sufleteasca pentru care ii certase Domnul de atatea ori. Gestul lui Iuda nu le trezeste nici o remuscare, nu gaseste in inima lor nici un ecou, iar raspunsul lor oglindeste cel mai neinduplecat egoism, dublat de o stranie lipsa de raspundere: "Ce ne priveste pe noi? Tu vei vedea". Este o desolidarizare totala de crima pe care ei au pus-o la cale. Pe de alta parte, conceptia lor legalista, dominata de respectul unor forme goale, apare pregnant in urma refuzului de a pune banii, pret de sange, in vistieria templului. Ei nu se sfiesc sa savarseasca o nelegiuire, dar banii de care s-au slujit pentru indeplinirea acesteia ii socotesc necurati, folosindu-i totusi pentru a face o falsa binefacere: cumpara o tarina pentru ingroparea strainilor. Fapta lor pune inca o data in evidenta cat de indreptatite erau mustrarile lui Iisus indreptate impotriva acestei caste sacerdotale, precum si a fariseilor.

Iuda nu a asistat deci decat la judecarea lui Iisus. El nu a avut taria de a urmari, chiar din umbra, desfasurarea Patimilor si de a-L privi in fata pe invatatorul rastignit din vina sa. Daca a fugit de privelistea cutremuratoare a Omului durerilor, lui Iuda nu i-a fost ingaduit nici sa zareasca chipul luminos al lui Hristos cel inviat, deoarece el se lipsise prin fapta sa de roadele Jertfei si ale invierii Domnului.
http://www.crestinortodox.ro/paste/...sul-hristos-judecata-sanhedrinului-71108.html
 
n Joia Mare se va oficia Liturghia Sfântului Vasile Cel Mare unită cu Vecernia, iar la Proscomidie, slujba de pregătire a darurilor pentru liturghie, preoţii vor scoate încă un agneţ pentru împărtăşirea bolnavilor şi a pruncilor din cursul întregului an. Acest agneţ va fi sfinţit în cadrul acestei Liturghii şi el va fi păstrat până în Marţea Luminată când va fi uscat şi sfărâmat după o rânduială specială. Această împărtăşanie se păstrează într-un chivot pe Sfânta Masă din Altar şi din ea preotul va împărtăşi, în cursul întregului an, pe bolnavii din parohie sa, precum şi pe pruncii nou botezaţi. Tot în Joia Mare se scoate în mijlocul bisericii Crucea din altar, iar seara va fi Denia celor 12 Evanghelii.
 
Vinerea Mare - Moartea si ingroparea Domnului

In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Mantuitorului. Rastignirea nu era practicata de evrei. Cu exceptia crucificarii a 800 de locuitori ai Ierusalimului de catre regele Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., in Palestina aceasta pedeapsa era aplicata doar de catre autoritatea romana. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce, era dezbracat de haine, biciuit si obligat sa parcurga drumul pana la locul executiei, cu barna orizontala a crucii in spate, legata de mainile intinse. Sentinta era pronuntata de catre conducatorul provinciei intr-un loc public.
Din Scriptura aflam ca dupa ce Hristos a fost biciuit, Pilat, guvernatorul roman al provinciei Iudeea (26-36 d.Hr.), spalandu-se pe maini, rosteste sentinta. Mantuitorul Hristos este trimis spre locul rastignirii, purtandu-Si crucea.
Ajuns la locul executiei, bratul orizontal al crucii era fixat, cu ajutorul cuielor, de bratul vertical infipt din timp in pamant, iar picioarele condamnatului puteau fi asezate pe un scaunel de picioare, ceea ce usura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi si tintuite fara sprijin, usor indoite, cu talpile lipite de stalpul vertical. In varful acestuia se fixa o scandura pe care era consemnata vina condamnatului, in cazul Domnului: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor“.
Trupul mort, coborat de pe cruce, putea fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei, sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape.
Din Sfintele Evanghelii cunoastem ca Iosif din Arimateea l-a coborat de pe Cruce si l-a ingropat, impreuna cu Nicodim, in mormantul sau aflat intr-o gradina din apropierea locului rastignirii.
Moartea biruita prin moartea lui Hristos
Moartea a intrat in creatie prin despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos intoarce rostul mortii. In loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viata, ea e folosita de El ca mijloc de biruire a ei. El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat.
Pentru Hristos, moartea nu era inevitabila, deoarece El, fiind strain de pacat, nu purta in Sine germenele mortii. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo boala, ci primeste moartea de buna voie. De aceea indura moartea in toata grozavia ei, moartea prin excelenta.
Moartea suportata de Hristos naste in noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si patimase la cele ale lumii si de daruirea vointei Lui de a ne iubi unii pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea.
Spre deosebire de noi, care induram moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui. In canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: „Praznuim omorarea mortii".
Din Sfintele Evanghelii aflam ca in momentul in care Hristos Si-a dat duhul, s-au aratat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si multe trupuri ale celor adormiti s-au sculat.
Punerea in mormant a Domnului
De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana pe cruce si a doua zi, cand se praznuiau Pastile, iudeii cer permisiunea lui Pilat sa se zdrobeasca fluierele picioarelor osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grabi moartea celor rastigniti. Dupa ce primesc acordul de la Pilat, ostasii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari, deoarece, in ciuda chinurilor, ei inca nu murisera. Cand venira insa la Hristos constatara ca El murise si atunci nu ii mai zdrobira oasele. Spre a se convinge ca Hristos murise cu adevarat, un ostas ii impunse coasta cu sulita si indata tasni sange si apa.
Iosif din Arimateea si cu Nicodim vor lua trupul lui Hristos de pe cruce, il vor unge cu aromate si il vor infasura intr-un giulgiu. Pe cap ii vor pune o mahrama, implinind astfel, intru totul datina iudaica a inmormantarii.
Evanghelistul Matei spune ca mormantul in care Hristos a fost pus apartinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam ca era "un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat" (19, 41).
Iudeii vor pecetlui piatra mormantului, in nadejdea ca uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad si nici invierea lui lisus, urmata de raspandirea noii credinte.
Mormantul lui Hristos ramane gol. Nu mai este cum spunem noi "locas de veci". Acest mormant ne vesteste ca si mormintele noastre vor ramane goale.
Slujba Prohodului
Vinerea Mare este zi aliturgica, adica nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar si asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfantului Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea Trupului Sau pentru inmormantare.
Seara se canta Prohodul si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de inmormantare. Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramane pana la Inaltare. Punerea pe Sfanta Masa reprezinta punerea Domnului in mormant.
Adrian Cocosila
 
Astăzi e Vinerea Paştilor, Vinerea Seacă, sau Vinerea Patimilor. Este zi de doliu. În această zi a fost răstignit şi a murit Mântuitorul Isus Hristos.
BisericăSursa: AFP

Astăzi, în toate în toate bisericile a fost scos Sfântul Epitaf, ce simbolizează trupul Mântuitorului, pe sub care toată lumea poate să treacă până mâine după-amiază.

Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul şi şalele tot anul, iar dacă îşi şterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi.

Zi de post şi rugăciune

Vinerea mare mai e numită şi Vinerea Seacă, pentru ca se ţine post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, se ia anafură de la biserică.

La slujbă, după cântarea Prohodului Domnului se înconjoară de trei ori biserica, cu Sfântul Epitaf, care apoi este aşezat pe masa din mijlocul bisericii.

La terminarea liturghiei, creştinii merg la morminte şi aprind lumânări.

Sa murmuram sfintenia acestor muguri de vers pe care Vavila Popovici a plasmuit-o in emotionanta sa poezie "Vinerea Mare", inchinata suferintelor Mantuitorului IIsus Hristos pe cruce...
Si totul in tacere deplina, impresurati de marea linistii, lasand doar sunetul grav de toaca sa strabata zarile.

"Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos"



Se-aude toaca.
Credincioşii se-ndreaptă spre biserici.
Începe slujba religioasă.
Îngerii coboară blând din cer,
îşi pregătesc glasurile,
întind aripile deasupra capetelor noastre.
Îngerii sunt cu noi!
Preoţii înalţă rugăciuni,
se-aud cântări de cinstire, întreaga fire
se-nfioară.
Se-aprind lumânări,
se luminează inimi şi gânduri.
Se cântă Prohodul...
Îngerii trişti cântă cu noi !
Clopotul bate.
Pe cer trec nori alungaţi de vânt.
Păsări tresar din somn speriate.
Printre unde sonore
şi foşnet de aripi,
lumânările noastre,
unite-ntr-o singură lumină mare…
Învăluiţi în propria lor lumină,
Îngerii se află printre noi!
Înconjurăm biserica,
împreună cu preoţii,
purtători ai sfântului Epitaf.
Ne oprim de patru ori
şi ne hrănim sufletele cu rugile lor.
Trecem pe sub Epitaf...
Îngerii sunt cu noi!

De secole rememorăm
tristeţea acelor zile,acelui timp,
Patimile lui Hristos,
Cel venit să ne lumineze,
să ne dezvăluie sensul vieţii."

http://ziureldeziua.blogspot.com/2008/04/intarirea-postului-si-rugaciunii.html
 
Ritualuri crestine in Sambata Mare

Momentul cel mai important al acestei zile este cel cand se prepara PASCA, una dintre cele mai semnificative bucate rituale ale Pastilor. De cele mai multe ori PASCA se plamadeste in forma rotunda, amintind de scutecele in care a fost infasat Iisus.

Alteori, se face in forma dreptunghiulara, deopotriva cu mormantul in care a fost asezat Iisus dupa moarte. Este deosebit de interesant acest paralelism, aceasta pendulare intre viata si moarte. Un singur aliment care poate reprezenta atat viata, cat si moartea.
Cu siguranta, acesta este motivul pentru care pasca, preparata doar o singura data pe an, capata puteri magice, dincolo de fire. In timpul plamadirii ei, femeia face semnul crucii, pentru ca Dumnezeu sa-i dea putere si har si, mai mult decat atat, deasupra pastii se pune obligatoriu o cruce din aluat.
Femeia, indeplinind acest ritual, capata pe data mari puteri, devenind un fir conductor. Prin intermediul rugaciunilor ei, pasca va capata proprietati aparte si, in acelasi timp, pasca, aliment ritual, o innobileaza pe cea care a creat-o.
Crucea din aluat, asezata la sfarsit peste pasca, este deosebit de importanta, caci pastrata intr-un loc ferit, ii poate proteja pe cei din casa la nevoie, aparandu-i de furtuni, de boli sau de duhurile cele rele. „Precum s-a schimbat aluatul in cuptor si a luat forma si fata, asa sa se schimbe si furtuna care vine, si precum cu crucea se pot apara toate relele, asa sa se apere si piatra care vine! Acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu, pentru ca Iius Hristos s-a rastignit pe cruce.”
Este un semn foarte bun daca pasca creste frumos pentru ca urmeaza un an plin de spor si lipsit de pericole. Cojile de la ouale folosite pentru prepararea pastii este bine sa fie aruncate intr-o apa curgatoare, existand credinta ca ele vor ajunge in cele din urma in Tara Blajinilor - popor arhaic, numit de multe ori poporul rohmanilor, neam de oameni blanzi si credinciosi, anuntandu-i si pe ei ca a sosit Pastele.
Un al doilea moment important al acestei zile este legat de credinta conform careia in noaptea de Sambata spre Duminica se deschide cerul, iar cei cu mare credinta in Dumnezeu ii pot vedea pe Iisus si pe ceilalti sfinti stand la masa alaturi de Domnul.

Credinta populara spune ca acela care a reusit sa vada cum se deschide cerul ii poate cere orice lui Dumnezeu si acesta ii va da.
De aceasta credinta este legat un alt obicei din Sambata Mare: gospodarii fac focuri in curte sau in apropierea bisericii si asteapta pana la miezul noptii, cand se indreapta cu totii spre biserica.

Si tot de foc este legata si urmatoarea traditie: in noaptea de dinaintea Pastilor sau a Sfantului Gheorghe, unii oameni se duc pe camp ca sa stea la panda. Se spune ca, daca esti atent, poti vedea ca din pamant ies flacari inalte indicand locul unde se afla ascunse comorile. Exista insa si o regula, caci nu toate comorile sunt bune.

Daca flacarile apar inainte de miezul noptii, e semn ca acele averi sunt necurate si e bine sa te feresti de ele. Daca insa flacarile apar dupa miezul noptii, atunci cel care gaseste comoara se poate considera norocos, caci se va bucura de ea.


Sa murmuram sfintenia acestor muguri de vers pe care Vavila Popovici a plasmuit-o in emotionanta sa poezie "Vinerea Mare", inchinata suferintelor Mantuitorului IIsus Hristos pe cruce...
Si totul in tacere deplina, impresurati de marea linistii, lasand doar sunetul grav de toaca sa strabata zarile.

"Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos.
Se-aude toaca.
Credincioşii se-ndreaptă spre biserici.
Începe slujba religioasă.
Îngerii coboară blând din cer,
îşi pregătesc glasurile,
întind aripile deasupra capetelor noastre.
Îngerii sunt cu noi!
Preoţii înalţă rugăciuni,
se-aud cântări de cinstire, întreaga fire
se-nfioară.
Se-aprind lumânări,
se luminează inimi şi gânduri.
Se cântă Prohodul...
Îngerii trişti cântă cu noi !
Clopotul bate.
Pe cer trec nori alungaţi de vânt.
Păsări tresar din somn speriate.
Printre unde sonore
şi foşnet de aripi,
lumânările noastre,
unite-ntr-o singură lumină mare…
Învăluiţi în propria lor lumină,
Îngerii se află printre noi!
Înconjurăm biserica,
împreună cu preoţii,
purtători ai sfântului Epitaf.
Ne oprim de patru ori
şi ne hrănim sufletele cu rugile lor.
Trecem pe sub Epitaf...
Îngerii sunt cu noi!

De secole rememorăm
tristeţea acelor zile,acelui timp,
Patimile lui Hristos,
Cel venit să ne lumineze,
să ne dezvăluie sensul vieţii."

HRISTOS A INVIAT !!
 
Paştele, patimă, moarte, înviere, cea mai solemnă sărbătoare creştină


La câteva zile după intrarea solemnă în Ierusalim (de Florii), Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. După trei zile, a înviat din morţi. Toată această succesiune de evenimente au avut loc în numai o săptămână, cea a Patimilor care precede Învierea.

Cea mai veche şi mai strălucită sărbătoare a creştinătăţii este Învierea Domnului, numită şi sărbătoarea Paştilor, adică ziua în care noi prăznuim pe Hristos, "Paştile nostru", care s-a jertfit pentru noi.

Obiectul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a Învierii lui Iisus Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a pătimi, a prezis de mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia. De teama aceasta, iudeii au pus soldaţi de pază la mormântul lui Iisus Hristos. Totuşi, minunea s-a întâmplat.

După intrarea solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt, iar după trei zile a înviat din morţi. Duminică dis-de-dimineaţă, Iisus Hristos a înviat ca un biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, ca să împlinească Scriptura şi cele hotărâte de iconomia divină pentru mântuirea neamului omenesc, a explicat părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

La Cina cea de Taină, în noaptea când a fost trădat de unul dintre apostoli, Iuda Iscarioteanul, înainte de a fi prins şi arestat, Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui nou testamental, după porunca ce I-a fost dată de Dumnezeu.

Duminica - a treia zi după Scripturi - femeile purtătoare de mir au găsit mormântul Mântuitorului gol. Împotriva tuturor a celor care L-au acuzat şi batjocorit, numindu-l în derâdere Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, părăsit de ai săi, păzit sub grea şi rece lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii omeneşti. Această biruinţă nu a putut fi tăgăduită şi nu i-a putut fi smulsă niciodată, a spus părintele Stoica.

Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa Bisericii, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creştină, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor şi a praznicelor. Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, praznic al praznicelor, este şi sărbătoare a sărbătorilor.

Paştile este precedat de 40 de zile de post aspru, apoi o altă săptămână, a şaptea, cea a patimilor.

Un rol deosebit în determinarea şi fixarea duratei Postului Mare l-a avut, probabil, numărul 40 care apare în Vechiul Testament de mai multe ori. Principalele evenimente care implică acest număr ar fi cele patruzeci de zile ale potopului, cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe muntele Sinai, cele patruzeci de zile în care iscoadele evreilor au cercetat pământul Canaanului, în care aveau să intre, cele patruzeci de zile parcurse de Sfântul Prooroc Ilie spre a ajunge la muntele Hore, cele patruzeci de zile pe care Dumnezeu le pune înaintea poporului din Ninive, spre a se pocăi.

oul Testament există anumite pasaje-cheie unde se aminteşte de numărul de patruzeci de zile, cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitor în pustiul Carantanie, cele patruzeci de zile de la Înviere şi până la Înălţare, timp în care Mântuitorul le dă Sfinţilor Apostoli ultimele învăţături.

Un ultim indiciu la fel de important ar fi cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Israel în pustiu. Simbolismul acestei perioade este unul forte şi reprezintă cu siguranţă timpul în care Dumnezeu încearcă lealitatea fiilor lui Israel, în vederea renaşterii unei noi generaţii fidele lui.

Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cea care precede Învierea, are în cultul ortodox slujbe şi rânduieli speciale. Astfel, luni, marţi şi miercuri se săvârşeşte Liturghia darurilor mai înainte Sfinţite, iar joi şi sâmbătă Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, unită cu Vecernia.

La Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Sfânta şi Marea Joi se scoate, la Proscomidie, un Sfânt Agneţ special care este sfinţit şi va fi uscat şi sfărâmat a treia zi de Paşti la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, într-o rânduială specială, miridele rezultate fiind folosite ca Împărtăşanie pentru bolnavi, copii şi în situaţii speciale. Această Sfântă Împărtăşanie este păstrată în Chivotul din Sfântul Altar, pe Sfânta Masă.

Tot joi, la sfârşitul Sfintei Liturghii, există rânduiala spălării picioarelor, în amintirea gestului făcut de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele celor 12 apostoli. Această rânduială se săvârşeşte în unele mănăstiri din Patriarhia Română şi este oficiată de stareţul mănăstirii, care spală picioarele a 12 dintre vieţuitorii mănăstirii pe care o conduce.

În Sfânta şi Marea Vineri, în Biserica Ortodoxă se săvârşesc Ceasurile Împărăteşti, în cadrul cărora se citesc textele evanghelice legate de patimile Domnului Iisus Hristos. Aceste ceasuri se numesc împărăteşti deoarece în Bizanţ participa şi împăratul la ele. Tot în Sfânta şi Marea Vineri, după ceasurile împărăteşti se săvârşeşte slujba Vecerniei Mari, în cadrul căreia se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf, pe care este reprezentată punerea în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf rămâne în mijlocul bisericii până la sfârşitul slujbei Deniei Prohodului Domnului de vineri seară, când este dus de preoţi în Sfântul Altar după ce a fost purtat în procesiune în jurul bisericii.

n Sfântul Altar, Epitaful este aşezat pe Sfânta Masă, unde rămâne în toată perioada pascală până în ajunul sărbătorii Înălţării Domnului, când va fi aşezat la locul său în biserică.

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă.

Potrivit tradiţiei liturgice vechi a Bisericii, conservată în Tipicele de origine studită (constantinopolitană), anul liturgic începea, ca şi astăzi, în noaptea Paştilor. De data Paştilor erau legate succesiunea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an.

Paştile a fost sărbătorit încă de la început în toată lumea creştină, însă nu peste tot la fel. Izvoarele amintesc că în Biserica primară au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi Paştelui. Creştinii din părţile Asiei Mici şi ale Siriei, care aveau ca temei practica veche moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip, luau în calcul ziua anuală sau lunară şi sărbătoreau mai întâi moartea Domnului ("Paştile Crucii") la 14 Nisan, apoi Învierea ("Paştile Învierii") la 16 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care cădea această dată.

Partizanii acestei practici iudaizante mai erau numiţi şi "quartodecimani", fiindcă sărbătoreau Paştile la 14 Nisan, adică în aceeaşi zi cu iudeii.

Iudaizanţii mai moderaţi ("protopashiţii") sărbătoreau Paştile duminica, însă întotdeauna legau această duminică de Paştile iudaic, chiar dacă de multe ori sărbătoarea cădea înaintea datei reglementare.

Cea mai mare parte a creştinătăţii însă (Apusul, Egiptul, Grecia şi Palestina) lua drept normă ziua săptămânală. Ei sărbătoreau, aşadar, moartea Domnului întotdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea - în duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină, după echinocţiul de primăvară.

Moartea Domnului sau "Paştile Crucii" era zi de întristare şi era sărbătorită cu post prelungit până în ziua Învierii. Învierea Domnului sau "Paştile Învierii" era zi a bucuriei şi se sărbătorea, ca şi astăzi, prin agape şi cine. Practica aceasta era fondată pe învăţătura Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

O parte dintre creştinii din Galia sărbătorea Paştile la o dată fixă: 25 martie sau chiar 27 martie.

Cele două denumiri originare ale Paştelui creştin ("Paştile Crucii" şi "Paştile Învierii") au fost conservate de către Biserica Romano-Catolică, ce foloseşte doi termeni diferiţi pentru a indica atât "Paştile Crucii" (Pasqua di Passione), cât şi "Paştile Învierii" (Pasqua di Resurrezione).

Lumina Învierii de la Sfântul Mormânt din Ierusalim se aprinde, însă, numai la Paştile ortodoxe.

Indiferent cum este serbată sau câte tentative de denigrare a celei mai importante sărbători a creştinilor au existat, Hristos a izbutit cea mai strălucită biruinţă ce nu i-a putut fi luată.

Învierea din morţi a lui Iisus Hristos este semnul biruinţei sale, iar comemorarea acestei Învieri rămâne de milenii una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii.

http://www.mediafax.ro/social/paste...e-cea-mai-solemna-sarbatoare-crestina-5800054
 

Attachments

  • paste-3.jpg
    paste-3.jpg
    24.7 KB · Views: 1
  • paste-5.jpg
    paste-5.jpg
    10.4 KB · Views: 1
  • paste-1.jpg
    paste-1.jpg
    30.1 KB · Views: 1
  • paste-2.jpg
    paste-2.jpg
    29.2 KB · Views: 1
Traditii si obiceiuri de pasti




Sambata e praznuita ingroparea trupeasca a Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Christos, cum si pogorarea lui in Iad, scotand neamul omenesc din stricaciune si trecandu-l in viata cea vesnica.



Duminica Invierii, Invierea Domnului din morti, care e praznicul praznicelor si sarbatoarea sarbatorilor ; drept care, crestinii in timp de 40 de zile pana la Inaltarea Domnului se saluta cu « Hristos a inviat ! », raspunsul fiind « Adevarat ca a inviat !».

Focurile de Pasti

De Inviere pe dealuri si pe coline, izbucnesc flacari puternice : Sunt « focurile de veghe », care in unele sate sunt aprinse si ard tot cursul noptii, luminand nu numai dealurile ci si vaile. In jurul lor stau roata oamenii istorisind intamplari din viata lui Iisus dupa Sfanta Scriptura a Noului Testament. Flacaii si baietii sar pe deasupra focului, pentru ca vrajitoarele si fermecatoarele sa n-aiba nici o putere asupra lor. In Bucovina se fac pe inaltimi clai din cetina si sunt tinute aprinse toata noaptea. In Transilvania se aprinde o roata careia i se da drumul de pe deal la vale. Acesta vraji se tin si-n apropierea bisericilor si romanii le fac in noaptea de Paste (ca la mormantul Mantuitorului au fost puse straji, dar si pentru a nu scapa momentul invierii).

In timp ce ard focurile, taranca pregateste blidul. Intr-un cosulet, ciubaras sau castron asaza tot ce doreste sa sfinteasca : pasca, oua incondeiate , o bucatica de slanina, branza, unt, hrean (hreanul e folosit si ca medicament, mai ales pentru oi sau vite, el pastrandu-se in pamant dupa ce a fost sfintit), iarba mare (care se amesteca in hrana vitelor ca sa dea mai mult lapte), usturoi (cu care se freaca trupul celor bolnavi), mac, sare, leustean (tot pentru vitele bolnave), tamaie (folosita in caz de cumpene grele / furtuni / pentru tamaiatul bolnavilor), busuioc, carpa (careia i se atribuie calitati vindecatoare) cu care s-au sters ouale rosii si o lumanare (care e pastrata numai sapte ani si este aprinsa impreuna cu tamaia, cand e amenintat satul cu grindina).

Bucate sfintite la slujba de Inviere

* OUALE CURATITE - cine mananca oua prima data in ziua de Pasti se zice ca va fi usor peste an. Altii usuca albus de ou rosu sfintit si daca un om sau vita face albeata, piseaza albusul si i-l sufla in ochi.
* SLANINA e folosita la mai multe leacuri : se ung ranile ; daca se imbolnaveste vreun om sau vita si mananca slanina aceasta se vindeca ; la scranteala vreunui picior sau mana se unge cu ea. Daca e bolnav de friguri se afuma cu slanina, tamaia alba si neagra puse pe o lespede. Daca sangereaza vreo vita i se da sa manance din slanina aceea.
* HREANUL - cine-l mananca atunci cand vine acasa de la biserica va fi iute si sanatos tot anul. Pus in cofele cu apa sau in fantani, curateste apa. Se amesteca in tavitele vitelor impotriva bolilor si e bun contra frigurilor.
* SAREA se foloseste la sfintirea fantanilor.
* CUISOARELE - pentru dureri de masele.
* FAINA - se freaca ochiul vitei cu albeata si-i trece.
* USTUROIUL sfintit (pus in pamant) nu se strica. Serveste la alungarea strigoilor de la casa - se ung usile grajdurilor cu el. La nevoie se freaca si oamenii bolnavi (mai ales pentru vatamatura).
* SAMANTA DE BUSUIOC - cu firele de busuioc sfintite se afuma cei cu dureri de urechi.
* Busuiocul e inspiratorul dragostei, de usturoi fug strigoii si de taciune fuge dracul.

Spalarea din dimineata Invierii

Intr-un lighean se pune un ou rosu, in unele locuri doua, si o moneda de argint. Se toarna apa proaspata (neinceputa) adusa de la fantana. Toti ai casei se spala pe rand, dandu-si fiecare cu oul rosu peste obraz si zicand : « Sa fiu sanatos, si obrazul sa-mi fie rosu ca oul ; toti sa ma doreasca si sa ma astepte asa cum sunt asteptate ouale rosii de Pasti ; sa fiu iubit ca ouale in zilele Pastilor ». Dupa aceea se ia moneda de argint si trecand-o peste fata se zice : « Sa fiu mandru si curat ca argintul » ; fetele mai zic « sa trec la joc din mana-n mana ca si banul; sa fiu usoara ca si cojile de oua, care trec plutind pe apa ». In unele sate, in lighean se pune si o crenguta de busuioc, deoarece se zice ca daca te speli cu dansul vei fi onorat ca busuiocul.

Masa de Pasti

Intorsi de la biserica, membrii familiei se asaza la masa, gustand mai intai din ouale si pasca sfintite. Dupa ce isi potolesc foamea ciocnesc cate un pahar de bautura. Ouale se ciocnesc dupa un anumit ritual: persoana mai in virsta (de obicei barbatul) ciocneste capul oului de capul oului tinut in mina de un comesean, in timp ce rosteste cunoscuta formula <<Hristos a Inviat!>>, la care se raspunde cu: <<Adevarat a Inviat !>>. Dupa credinta populara, e bine de tinut minte cu cine ai ciocnit intai pentru ca, daca din intamplare te ratacesti in vreo padure, n-ai decit sa-ti amintesti cu cine ai ciocnit intai de Pasti, si imediat gasesti drumul pe unde ai venit. Masa din prima zi de Pasti este un prilej de reunire a familiei, decurgand dupa un adevarat ritual. De pe masa de Pasti nu pot lipsi: ouale rosii, casul de oaie, salata cu ceapa verde si ridichi, drobul si friptura de miel, pasca umpluta cu brinza sau smantana si, mai nou, cu ciocolata.

Udatul fetelor

In mai multe zone ale tarii exista obiceiul ca a doua zi de Pasti, tinerii sa stropeasca fetele, iar acestea la randul lor sa le dea baietilor de baut si sa le ofere daruri, caci se crede ca nici unei fete nu-i va merge bine daca nu este udata. Inainte vreme, stropitul se facea cu apa de fantana; astazi este datina ca fetele sa fie udate cu apa de colonie.

Una dintre legendele care explica acest obicei spune ca a doua zi de Pasti, o fata crestina vindea oua. De la ea cumpara o fata pagana. Cele doua intrand in vorba, prima ii explica legea crestineasca, dar cea de-a doua, neincrezatoare, ii spune: "Te-oi crede daca s-or inrosi ouale pe care mi le-ai vandut!" Pe data, ouale s-au inrosit, iar de spaima, fetele au lesinat amandoua. Trecand pe acolo doi flacai, le-au vazut si le-au stropit cu apa de la fantana. Revenindu-si, fetele le-au daruit drept rasplata oua inrosite, iar pagana s-a increstinat.

Un obicei care se practica numai in Bucovina in noaptea de Inviere este acela ca fetele sa se duca in clopotnita si sa spele limba clopotului cu apa neinceputa. Apa neinceputa inseamna ca persoana care a scos-o din fantana sa nu vorbeasca pana cand va fi folosita la spalatul clopotului. Cu aceasta apa se spala apoi fetele in zorii zilei de Paste ca sa fie frumoase tot anul si sa alerge feciorii la ele.

In trecut, feciorii isi alegeau un crai dintre cei mai harnici pentru a le judeca si pedepsi toate greselile facute de-a lungul anului. Cei gasiti vinovati erau purtati in jurul bisericii si la fiecare latura erau loviti cu vergele de lemn la talpi pentru a nu mai repeta greselile in anul viitor.

- In zona Campulung Moldovenesc, datina se deosebeste prin complexitatea simbolurilor, a credintei in puterea miraculoasa a rugaciunii de binecuvantare a bucatelor.

In zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se aseaza in forma de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si sa binecuvanteze bucatele din cosul pascal. Fiecare gospodar pregateste un astfel de cos acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei, dupa oranduiala stramosilor. In cos sunt asezate, pe o farfurie: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor fi bolnave), faina (pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aseaza pasca, sunca, branza, ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean si prajituri.
Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie.

In partile Sibiului, exista obiceiul ca de Pasti sa fie impodobit un pom (un arbust) asemanator cu cel de Craciun. Singura deosebire consta in faptul ca, in locul globurilor, se agata oua vopsite (golite de continutul lor). Pomul poate fi asezat intr-o vaza frumoasa si farmecul sarbatorii sporeste cu o podoaba de acest fel.

- La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii vestesc miezul noptii: datina din strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci.

- In Maramures, zona Lapusului, dimineata in prima zi de Pasti, copiii (pana la varsta de 9 ani) merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc si ureaza gospodarilor "Sarbatori fericite". La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.

- In Arges, printre dulciurile pregatite de Sfintele Pasti se numara covrigii cu ou (numiti asa pentru ca in compozitia lor se adauga multe oua, 10-15 oua la 1 kg de faina). Fiecare gospodar se straduieste sa pregateasca o astfel de delicatesa, care este si simbolul belsugului.

- In Banat, la micul dejun din prima zi de Pasti, se practica traditia tamaierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeste o lingurita de pasti (vin+paine sfintite). In meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, oua albe si mancaruri traditionale, dupa acestea se continua masa cu friptura de miel.

In dimineata zilei de Paste, copiii se spala pe fata cu apa proaspata de la fantana in care si-au pus un ou rosu si fire de iarba verde.

- In Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si este pazita de feciori. Daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, acestia sunt pedepsiti ca a doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat "hotii", cat si "pagubasii". Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care vor plati ospatul.

-Pe valea Crisului Alb, la Almas, toata suflarea comunei se aduna in curtea bisericii. Femeile si fetele din localitate se gatesc in straie de sarbatoare si vin in curtea bisericii, unde vopsesc si "impistritesc" (incondeiaza) oua.
 
Hristos a înviat!



-Hristos a înviat!
- Adevărat a înviat!
Dar el nici n-a murit
Chiar dacă a fost răstignit,

El doar puţin, de tot puţin,
Cât a durat nesuferitul chin
A dispărut,
Apoi din nou a apărut,

Şi de atunci la cer urcat,
Fiind un înger prea curat,
Mereu ne urmăreşte
Şi de păcate ne fereşte,

Că nu e om neprihănit,
Suntem cu toţii păcătoşi,
Dar ce-ar fi fost, e greu de spus,
De n-ar fi fost, Iisus.

- Hristos a înviat!
- Adevărat a înviat!
Spunem şi mic şi mare
În astă Sfântă sărbătoare.

O spunem clar şi răspicat,
Ştiind că, Hristos nu a murit,
El după ce-a fost răstignit
La al său tată a urcat.
- HRISTOS A ÎNVIAT!
 
Back
Top