TRADITII SI OBICEIURI ROMANESTI

[anuk]

Superstitii si obiceiuri in luna IUNIE

Luna Iunie, zisa Ciresar, Ciresel sau Luna Cireselor, cand - pe vremuri - gospodarii uscau cirese si visine pentru iarna, are pe seama sa o multime de superstitii.
Se spune ca daca tuna mult si fulgera in iunie, atunci vara are sa fie nouroasa;
se mai spune “Rusalii umede - Craciun gras”, cu sensul ca daca ploua de Rusalii, vom avea belsug de Craciun.
Daca vantul de miazanoapte bate in iunie, atunci graul va da rod bogat;
daca ploua in iunie, va fi grau, dar nu va fi malai. Sunt multe superstitii, dar si obiceiuri in luna iunie, iar cele mai importante intre acestea sunt la 24 iunie, Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, Sanzienele sau Dragaica si la 29 iunie, Sfintii Apostili Petru si Pavel.

In jurul acestora s-au nascut si s-au pastrat, toate cele ce, apoi, ne-au parvenit noua.


Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul

In noaptea dinaintea acestei zile, ajunul sfantului Ioan Botezatorul, este unul dintre marile ajunuri ale anului, moment in care se face apel la practici oraculare referitoare la soarta recoltelor si destinelor individuale.
In noaptea de 23 spre 24, adica spre Dragaica, exista obiceiul zis Faclia de Sanziene, facuta din lemn de brad uscat in care se indeasa rasina si surcele de molid ; flacaii se aduna pe un deal, se joaca cu facliile, invartindu-le de la rasarit spre apus. Cand facliile sunt pe cale sa se stinga, ei pleaca spre sat, inconjurand cu ele gradinile si infigandu-le in livezi si holde.
Ziua de 24 iunie zisa si Sf. Ioan de Vara, Ziua Soarelui, Ursina sau Amutitul cucului, este numita si miezul verii sau cap de vara. Oamenii nu lucreaza, fiindca si soarele se odihneste. Se spune ca soarele joaca pe cer, cine-l vede toata vara il doare capul. Dragaica este doamna florilor, numita in unele zone Imparateasa, Mireasa, Regina Holdelor; daca i se nesocoteste ziua, superstitia spune ca vor fi vartejuri ( tornade ), vijelii, grindina si ca ea lasa florile fara de miros.


Sfintii Apostoli Petru si Pavel

Zisa si San-Petru de Vara sau Sarbatoarea Lupilor, aceasta sarbatoare este patronul agricultorilor. Superstitia spune ca nu e bine sa scuturi merii, pana in aceasta zi, pentru a feri holdele de grindina ; acum inceteaza sa mai cante cucul si privighetorile. Superstitia spune ca Sfantul Petre pocneste din bici de sar scantei, care se prefac in licurici, iar acestia sunt blagosloviti de sfant sa arate calea celor rataciti prin paduri. Acum se tin Mosii de San-Petru, cand se impart colaci, lumanari si mere dulci si acre. Sarbatoarea Lupilor se tine pentru a nu se da lupii la vite. Exista superstitia ca daca un om pistruiat se spala cu apa la miezul noptii, cand canta cocosul pentru a nu li se inmulti pistruii. Alta superstitie : daca tuna sau fulgera in aceasta zi, nucile si alunele nu vor avea miez sau vor fi viermanoase.

 

[anuk]

Solstitiul de vara in traditii, superstitii si vraji.


Marcat de inceputul verii astronomice si de nasterea lui Ioan Botezatorul , solstitiul de vara a constituit prilejul unor sarbatori , traditii si obiceiuri din toata lumea , inca dinainte de antichitate. Traditii si obiceiuri specifice solstitiului de vara Miezul verii (Midsummer) a fost o dintotdeuna o perioada de reajustare a calendarelor solare si selenare , dand prilejul , in consecinta , unor festivaluri dedicate atat focului cat si apei.
Dragonul , simbolizand haosul din care apare viata si reintoarcerea catre haos prin moarte , este o creatura specifica atat focului cat si apei , care a devenit , in unele culturi, o metafora a anului.
Pentru celti , anul nou incepea atunci cand vechiul dragon era ucis si aparea un alt , nou dragon.
Druizii , preotii din regiunile celtice , sarbatoreau Alban Heruin ("Lumina tarmului") , solstitiul de vara , situat la jumatatea intervalului de timp dintre echinoxul de primavara (Albam Eiler , "Lumina pamantului") si echinoxul de toamna (Alban Elfed , "Lumina apei") .Acest festival al miezului de vara celebra apogeul Luminii , simbolizat uneori prin incoronarea "Regelui Stejar" , zeul cresterii anului. Numit si "Litha" sau "Ziua miezului de vara" , solstitiul de vara era celebrat in mod traditional prin ospete in paduri , jocuri si mari focuri de tabara. In China antica , ceremonialul solstitiului de vara era o sarbatoare dedicata pamantului , fortei feminine si pricipiului Yin.In mod complementar , solstitiul de iarna era rezervat sarbatoririi cerurilor , fortei masculine si principiului Yang.In vechea Galie , celebrarea solstitiului de vara era denumita "Sarbatoarea lui Epona" , dupa numele unei zeite a cailor (portretizata ca o femeie calarind o iapa) , personificand fertilitatea, independenta si agricultura. Stravechii pagani din Europa (triburile celtice , slave sau germanice) sarbatoreau solstitiul de vara cu focuri de tabara.
Noaptea solstitiului era specifica festivalurilor focului si magiei de dragoste , oracolelor iubirii si divinatiei. Se credea ca lanurile de cereale se vor inalta la fel de mult ca si inaltimea la care sareau peste foc cuplurile de indragostiti.
Prin intermediul puterilor magice ale focului , fetele isi ghiceau viitori soti si , prin aceleasi mijloace, erau alungati demonii si spiritele rele. O alta functie a focurilor de tabara era aceea de a stimula energia soarelui, astfel incat acesta sa ramana puternic de-a lungul restului verii , garantand obtinerea unor recolte bogate.
In Roma antica , festivalul Vestalia , dintre 7 iunie si 15 iunie , era dedicat zeitei romane a caminului , Vesta. In aceasta perioada femeile maritate aveau voie sa intre in templul zeitei , in restul anului el putand fi frecventat numai de fecioarele vestale.
In stravechea Suedie , un arbore al miezului de vara era inaltat si decorat in fiecare asezare .Satenii dansau in jurul lui , iar fetele si femeile se imbaiau intr-un rau, ritual avand menirea de a aduce ploaia peste campuri. Desi ritualurile legate de miezul verii au fost diversificate pe cuprinsul Europei , anumite teme par sa se regaseasca in majoritatea culturilor. Solstitiul de vara era o vreme a purificarii prin apa si foc , un timp cand practicile magice deveneau potente , iar spiritele pamantului si cerului paseau printre oameni. Puteau fi gasite comori imbelsugate in aur , semnalate de flacarile vrajite aparute in ajunul "miezului de vara" . iar zanele si vrajitoarele erau mai prezente decat in orice alta perioada a anului.
Focurile alimentate cu oase sau gunoaie erau aprinse in speranta alungarii dragonilor sau spiritelor care puteau contamina apele fantanilor .Peste campuri erau purtate torte in scopul indepartarii bolilor din grane , iar vitele erau trecute prin foc pentru a se izgoni fapturi asemanatoare vampirilor , care isi faceau culcus intre coarnele lor. Uneori , o roata aprinsa , reprezentand soarele , era rostogolita de pe un deal , focuri mari fiind aprinse la raspantii sau la marginea apelor statatoare. In tarile europene , dupa convertirea la crestinism , s-a inradacinat traditia sarbatoririi zilei Sfantului Ioan Botezatorul in ziua de 24 iunie. Daca alti sfinti sunt celebrati in ziua mortii lor , Ioan Botezatorul este omagiat in ziua nasterii lui. Aceasta sarbatorire este fixata la cateva zile dupa solstitiul de vara , asemeni cum Craciunul a fost stabilit la cateva zile dupa solstitiul de iarna. Se spune ca asa cum Ioan l-a precedat pe Isus , la fel solstitiul de vara il anunta pe cel de iarna.
La romani , solstitiul de vara este apropiat si legat de sarbatoarea Sanzienelor , marcata , la fel ca si nasterea Sfantului Ioan Botezatorul , de ziua de 24 iunie.
Avand , pare-se , la origine un cult al zeitei Diana , Sanzienele sunt fapturi magice , aeriene si silvice , care isi fac aparitia pe pamant in noaptea dintre 23 si 24 iunie si au darul de a aduce vindecare oamenilor, parfum si insusiri de leac florilor , belsug in campii si fertilitate animalelor.
Considerate , in general, drept niste zane bune , ele genereaza si efecte adverse , pentru a-i pedepsi pe oamenii pacatosi. Noaptea de Sanziene este inconjurata de o aura de mister si magie , fiind favorabila vrajilor si descantecelor de dragoste.
Coronitele de Sanziene lasate noaptea afara putea asigura fetele ca vor face nunta in vara , in cazul in care erau gasite dimineata acoperite de roua.Florile culese de Sanziene , asezate sub perna in noaptea din 23 spre 24 iunie , le puteau ajuta pe fete sa isi vada in vis viitorul sot. Farmece , vraji si ritualuriEveniment marcat in fiecare an in jurul datei de 21 iunie , solstitiul de vara este , se pare, favorabil unor magii puternice , care isi pot pune amprenta pozitiva asupra unor schimbari din dragoste, prosperitate sau sanatate. Energia solstitiului de vara este considerata a fi o energie a pasiunii , vitalitatii, creativitatii si belsugului. Inca din antichitate se credea ca magia practicata in timpul solstitiului de vara are darul de a materializa dorinte sau aspiratii aparent imposibile. Desi o sarbatorire consacrata revenirii soarelui , solstitiul de vara era si un prilej de revenire printre oameni a apei magice. Imbaierea in lacuri sau rauri avea un efect curativ , dar constituia si un ritual de renastere . In unele regiuni , spalatul cu roua adunata in ajunul solstitiului reprezenta o practica magica de frumusete , iar in altele , imbaierea in apa cu ierburi din noaptea solstitiului reprezenta o cura de refacere a sanatatii si vigorii. Talismanul de aurUn ritual specific solstitiului de vara consta in transformarea unei bijuterii de aur intr-un talisman norocos. Se foloseste orice fel de obiect din aur , indiferent daca este un inel , o moneda sau pandativ.Cu o zi inainte de solstitiu , bijuteria este amplasata intr-un vas rezistent la foc , plin cu ierburi uscate (cimbru, rozmarin , salvie , lavanda , musetel , sunatoare).Aceste ierburi , ce pot fi alese in functie de inspiratie , reprezinta elementul pamant.In zorii zilei solstitiului de vara , se scoate obiectul de aur dintre ierburi , dupa care este cufundat rapid intr-un vas cu apa curata si este trecut cu iuteala prin flacara unei lumanari galbene sau aurii. In acest fel , bijuteria este purificata cu elementul focului. Cu flacara de la lumanare , se da foc ierburilor uscate din vas , lasandu-le sa arda si sa isi imprastie aromele . De la mijlocul zilei si pana la apus , se lasa obiectul de aur intr-un loc sigur de afara , astfel incat sa fie sub lumina soarelui. Seara din ziua solstitiului este timpul potrivit pentru a infuza norocul si energiile pozitive in bijuteria de aur.Ea se tine strans intr-o mana , iar practicantul magiei isi inchide ochii si se concentreaza asupra dorintei cele mai arzatoare. , apoi isi pronunta dorinta cu glas tare , de 3 ori. La final , se recita urmatoarele cuvinte : "Fii vrajit si legat , cu noroc, dragoste si lumina ; belsugul sa se reverse si energiile sa straluce.Asa sa fie".Pentru a-si manifesta eficienta , obiectul de aur trebuie sa fie mereu purtat sau tinut aproape de catre posesor. Un farmec de dragoste din perioada solstitiului Acest ritual de dragoste , de sorginte Wicca , necesita urmatoarele obiecte : petale de trandafir , un cristal de cuart roz , un cristal transparent de cuart , un cristal albastru de cuart , un smarald , o piatra de jad , una de granat , si un chihlimbar.Se ia in mana stanga cuartul transparent si se rosteste :"Fie sa primesc si sa daruiesc dragoste la fel de pura ca si prima zapada".Se lasa jos cristalul de cuart transparent si se apuca in mana stanga cuartul albastru , spunandu-se :"Fie sa primesc si sa daruiesc o dragoste la fel de senina ca si apele linistite." Se renunta la cristalul de cuart albastru si se ia in mana stanga piatra de jad , apoi se spune :"Fie sa primesc si sa daruiesc o dragoste la fel de calda ca si lumina soarelui".In locul jadului , se cuprinde cu mana stanga piatra de smarald si se pronunta :"Fie sa primesc si sa daruiesc o dragoste la fel de puternica ca si stejarul."Se aseza jos smaraldul si se ia in mana granatul, apoi se rosteste :"Fie sa primesc si sa daruiesc o dragoste la fel de stralucitoare ca si focul."Se procedeaza la fel cu chilimbarul , spunandu-se :"Fie sa fiu deschisa catre dragoste , iar dragostea mea sa imi apere iubitul." Dupa aceea , se cuprinde in mana stanga cuartul roz , rostindu-se :"Fie sa fiu mereu cuprinsa de dragoste , la fel cum imi inconjor cu dragoste iubitul."Se saruta de 3 ori cristalul de cuart roz si , dupa ce se aduna la un loc toate pietrele si petalele de trandafir , se spune : "Dragostea mea este puternica si este in preajma a tot ce fac , Intotdeuna voi avea dragostea de care am nevoie , Dragostea este prezenta in tot ce fac."Pietrele si petalele sunt cuprinse apoi cu ambele maini , in timp ce practicantul ritualului se concentreaza asupra identificarii cu dragostea. Se scutura in maini pietrele de 3 ori , si se aseaza , impreuna cu cateva petale de trandafir , intr-un saculet.Daca acest ritual a avut loc intr-o incapere , restul de petale trebuie risipite afara , astfel incat sa fie purtate de vant si sa intensifice dragostea. La fiecare aparitie a Lunii pline , se scot pietrele din saculet si se cuprind in maini.Daca ritualul a fost facut cu un pandativ de cuart roz , acesta trebuie sa fie purtat de catre posesor.

Copyright © godessdiana88@yahoo.com .

 

[Old DG]

Sanzienele - sarbatoare si traditii

La noi in popor, in ziua de 24 iunie – zi in care se praznuieste Nasterea Sf. Ioan Botezatorul, se sarbatoresc totodata si Sanzienele – care ar proveni dintr-un cult roman, raportat la zeita Diana – Sanctae Dianae, denumire ce se pastreaza in Banat, Oltenia, Transilvania, Maramures, Bucovina, in timp ce in sudul Moldovei, Muntenia si Dobrogea sarbatoarea poarta numele de Dragaica.
Legendele spun ca Dragaica sau Sanziana - denumita in diferite regiuni si Dardaica, Imparateasa, Stapana Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar pluti prin aer ori chiar umbla pe Pamant in ajunul (noaptea) si in ziua solstitiului de vara, cantand si dansand, impreuna cu alaiul sau format din zane si fecioare frumoase, peste paduri, rauri si campii.
Se pare ca, spre deosebire de Rusalii, Sanzienele sunt niste zane/ “Iele” bune; ele sunt niste fiinte fantastice vesele si iubitoare de dreptate, ofera rod holdelor si femeilor casatorite, ajuta ca animalele si pasarile sa se inmulteasca si feresc semanaturile de grindina.
De asemenea ele ajuta la tamaduirea bolnavilor intrucat se prind intr-o hora conferind puteri miraculoase florilor si buruienilor ce devin astfel plante de leac si de bun ajutor intr-o sumedenie de boli si suferinte ale oamenilor.
Daca insa oamenii nu le tin sarbatoarea asa cum se cuvine, jura stramb sau fac alte rele, Sanzienele se supara si pot aduce un sac de pedepse: femeilor care nu tin ziua lor le pocesc gura, cei pacatosi sunt loviti cu “lantul Sanzienelor”, animalele pot ramane sterpe, pot isca vijelii si grindina lasand astfel campurile fara rod si florile fara de puteri tamaduitoare.
Dansul Sanzienelor.
La asfintitul zilei de 23 iunie, oamenii din sate merg sa culeaga brate intregi de flori de sanziene; fetele se imbraca de sarbatoare, isi pun pe cap marame albe si coronite din flori galbene si spice de grau, la brau tin de asemenea flori de Dragaica/Sânziene. Incep a se incinge hore, in timp ce florile se impletesc in cununite - acestea au forma rotunda pentru fete si femei, si forma de cruce pentru barbati.
Cand sunt gata, se porneste Dansul sanzienelor – iar satenii impodobesc cu ele stalpii portilor, ferestrele gospodariilor, crucile de hotar si chiar cele din cimitir; mai apoi, cu strigate de veselie si chiuituri fiecare arunca pe casa, ori pe acoperisul hambarelor sau cotetelor cununa sa punand cate o dorinta sau intrebare – legate fie de dragoste, fie de gospodarie, recolta ori sanatate. Insa numai daca cununita ramane pe acoperis - nu cade, inseamna ca dorinta se si indeplineste.
Focurile de Sanziene.
La caderea noptii se formeaza grupuri care cu multa voiosie pornesc spre campuri, malurile apelor, margini de padure sau dealuri. Flacaii duc faclii aprinse, iar mai apoi fac si focuri, si se porneste o intrecere ce sat sau cine are focul cel mai aprig, care este mai priceput in a scoate mai multe scantei, cine roteste cel mai bine faclia, care sare mai bine peste foc. Poarta numele de “noaptea focurilor” ori “faclia de Sanziene” si ofera un spectacol foarte vesel.
Ierburile de Sanziene.
Este binecunoscut si raspandit obiceiul ca inainte de culcare fetele mari sa puna sub perna flori de sanziene pentru a-si visa ursitul. Iar in dimineata zilei de 24 iunie, fetele care vor sa se marite repede trebuie sa se spele cu roua, si isi pun in san tot flori de sanziene. In cursul acestei zile este bine a se culege, in rasete si voie buna, buruienile de leac intrucat sunt considerate cu cea mai mare putere tamaduitoare.
Scaldatul cu roua.
Tot in popor se vorbeste ca fetele ce vor sa se marite mai repede trebuie sa se spele cu roua; la fel si femeile deja maritate care vor sa fie iubite de catre barbatul lor tot anul si sa fie blagoslovite cu prunci sanatosi si frumosi. Insa spalatul cu roua nu e tocma’ asa usor de infaptuit precum pare la prima vedere. Ehehee, asa se face ca babele din sat trebuie sa mearga in zori de zi prin locuri necalcate, unde strang roua Sanzienelor intr-o panza alba, noua, iar apoi o storc intr-o oala noua; pe drumul de intors spre casa ele nu trebuie sa vorbeasca deloc si nu trebuie sa intalneasca pe nimeni in calea lor, iar roua astfel pastrata se ofera fetelor si femeilor care au nevoie de ea.
Sanzienele sau Dragaica erau, si inca mai sunt, o sarbatoare a verii si a iubirii, plina de veselie si speranta, cu mult cantec si joc, de pe urma careia rezulta nunti in toamna si o gramada de prunci anul urmator.

Surse info:
www.superstitii.ro
ro.altermedia.info
www.lumeacredintei.com

 

[anuk]

DRĂGAICA, SÂNZIENELE, CUNUNA GRÂULUI, SFÂNTUL IOAN DE VARĂ

24 IUNIE este o zi din calendarul satului tradiţional românesc cu multiple valenţe, „în straturi", predominant fiind unul sau altul în funcţie de zona etnografică. În Bucovina sărbătoarea este dedicată Sfântului Ioan cel Nou (Sfântul Ioan de Vară), ale cărui moaşte se află la Suceava. În Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureş „greutatea" zilei este dată de relaţia cu Sânzienele (lat. Sancta Diana), zânele bune care dau noroc pentru holde şi sănătate.

În Muntenia, Dobrogea sudul şi centrul Moldovei obiceiul se numeşte Drăgaică (bg. Dragaika) şi mai multe fete se fac Drăgăici. Cea mai frumoasă dintre ele se îmbracă în mireasă şi are puteri nelimitate... dă bob grâului, miros florilor, sănătate bolnavilor, apără holdele de furtuni şi grindină, urseşte fetele de măritat. Însă îi trebuiesc trei ani să se cureţe de forţele ce i-au fost impregnate astăzi - trei ani nu se poate căsători.

La 24 iunie scade lungimea zilei şi se măreşte noaptea, fiind „mare răscruce în cursa soarelui", se usucă rădăcina râului odată cu coacerea spicului, răsare pe cer Cloşca cu Pui, florile îşi pierd mirosul şi puterea tămăduitoare, cucul încetează să mai cânte - se înneacă cu un bob de orz şi se transformă în uliu..., apare licuriciul (făclieş, scânteiuţă sau focul lui Dumnezeu), adică Îngerul îndrăgostit de fata unui păstor. Este, ca toate solstiiţiile sau echinocţiile, o perioadă „de criză", dar şi de intensă comunicare între lumea viilor şi morţilor, dominată de primejdii dar şi de multiple posibilităţi de intervenire „în mersul firii şi al lucrurilor".

De Sânziene/Drăgaică fetele culeg flori albe sau galbene din care îşi fac cingători şi cununi. Cingătorile sunt purtate peste zi, iar seara sunt puse la uscat pentru leacuri. Cununile (sau „colacul" de flori) , câte una pentru fiecare membru al familiei, este aruncată pe casă - după cum se usucă, sunt luate de vânt sau cad se vesteşte norocul de peste an sau căsătoria sau chiar moartea. La Sânziene/Drăgaică se culeg plantele de leac pentru tot felul de boli, dar şi pentru vrăji. În această noapte se găseşte iarba fiarelor.

Termenul de Drăgaică denumeşte nu numai obiceiul ci şi sărbătoarea populară ce are loc la 24 iunie. Termenul definşte şi o plantă galliun verum care îşi are rosturile ei în cadrul sărbătorii precum şi în practica medicală empirică, dar şi „târgul" sau „iarmarocul" ce are loc la această dată ca şi jocul ce se făcea la acest iarmaroc. Drăgaică se numeşte şi fiinţa fantastică, asemănătoare ielelor, care îi pedepseşte într-un mod similar pe cei ce lucrează de ziua ei „te loveşte din Drăgaică" sau numele bolii pe care îl produce. Potrivit altor mărturii populare Drăgăicile sunt şi „fiinţe vii care au puterea de a face ca buruienile să fie de leac" sau fiinţe cereşti care dau roadă seminţelor".Polisemnatismul termenului şi pătrunderea lui în expresiile populare indică marea vechime în limba română.

Drăgaica se numără printre obiceiurile noastre tradiţionale puţin cercetate, nebenifiicind de nici un studiu monografic fiind doar menţionată sau tratată în treacăt în cadrul unor sinteze folclorice cuprinzătoare. Interesul redus se explică şi prin faptul că de la începutul preocuprilor folcloristice la noi Drăgaica se afla în faza ei crepusculară de existenţă, dezintegrându-se treptat şi şi restrângându-şi aria de circulaţie.

Interpetările ce i s-au dat Drăgăicii urmează, de regulă, pe ce a lui Dimitrie Cantemir sau mărturii folclorice târzii. De fapt, ne găsim în faţa unui obicei de sorginte străveche, care a avut un rol cu mult mai important decât sugerează puţinele consideraţii teoretice apărute până acum pe marginea lui.

Dimitrie Cantemir consemna şi interpreta astfel: „după cum se vede, prin ea o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă sămănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căruia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună gătită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe". Anton Maria del Chiaro adaugă noi informaţii pentru varianta din Muntenia. Iordache Golescu menţiona că obiceiul „închipuieşte jocul ce a jucat fata Irodiadei, când spre mulţumire a cerut de la Irod-Împărat, după povaţa mumei-sale, capul Sfântului Ioan pe tipsie". 24 iunie este şi momentul sfârşitului anului agrar - acum începe secerişul. Cântecele de seceră ca şi colindele
(ce marcau începutul anului nou agrar) se bazează pe magia cuvântului şi reprezintă demersuri magice ce vizează
fertilitatea şi rodirea câmpurilor.

 

[anuk]

Sânzienele – sărbătoarea solară a iubirii.




Obiceiurile legate de Sânziene se pierd in negura timpurilor. Sunt datini autohtone, al caror nume originar dac s-a pierdut. S-a pastrat cel roman Sânziana, de la Sancta Diana (care circula si azi in Ardeal) si cel slav Dragaica (care a venit mai tarziu si care circula in Muntenia si Oltenia).

Sarbatoarea de Sânziene (tinuta pe 24 iunie, de ziua nasterii lui Ioan Botezatorul) e legata de cultul recoltei, al vegetatiei si al fecunditatii, si pastreaza in ea un amestec fascinant de crestinism, pagânism si vrajitorie. Sânzienele sunt plante cu flori galbene-aurii si placut mirositoare. Cresc prin livezi, pasuni, margini de paduri si poienite. Insotite de muzica si chiuiturile flacailor, fetele aduna florile de Sânziene in buchete, fac colane si impletesc cununi circulare si cruciforme sau le strang in buchetele. Aceste coronite si buchete sunt aduse in sat, unde sunt asezate pe porti, usi, ferestre, pe suri, pe stupi si chiar in straturile de legume, in credinta ca ele vor ocroti casa si gospodaria de puterea fortelor malefice, aducand totodata noroc, sanatate si belsug oamenilor, animalelor si semanaturilor (vor inflori ca Sânzienele).

In noaptea de Sânziene, femeile pornesc in plina noapte spre locuri stiute numai de ele pentru a aduna ierburi de leac si descântece. Multe din florile si ierburile care se culeg in aceasta zi, se duc la biserica, cu credinta ca vor fi sfintite si prin aceasta vor fi curatite de influentele negative ale Rusaliilor/Ielelor, zânele rele ale padurilor. Numai astfel vor fi bune de leac. Sânzienele erau socotite de tinerele fete si un mijloc de a-si afla ursitul si timpul cand se vor marita. Cununile barbatilor, impletite in forma de cruce, iar cele ale fetelor in forma de cerc, sunt aruncate pe casa. Daca jerbele se opresc pe acoperis, e semn de nunta, iar daca nu, ursitul sau ursita mai trebuie asteptati. In unele sate, e obiceiul ca pe drumul de intoarcere catre sat, fetele sa priveasca prin cununa, iar in functie de varsta si insusirile fizice ale persoanei vazute, sa deduca si calitatile morale ale viitorului sot.

Fetele isi pun flori de Sânziene neimpletite sub capatai. In acea noapte, ele isi vor visa ursitul. Daca cununa va fi purtata in par sau in sân (de fecioare sau tinere neveste), acestea vor deveni atragatoare si dragostoase. Inainte de rasaritul soarelui, fetele si flacaii se apropie de ocolul vitelor. Cununile sunt aruncate in coarnele vitelor. Daca gingasa coronita se opreste in cornul unei vite tinere, fata se va marita dupa un tanar, iar daca se opreste in cornul vitei batrane, ursitul va fi om in varsta. In ajun de Sânziene, seara, se intalnesc fetele care vor sa se marite cu flacaii care doresc sa se insoare. Baietii fac ruguri, aprind faclii si le invartesc in sensul miscarii soarelui, strigand:

“Du-te, Soare, vino, Luna
Sânzienele imbuna,
Sa le creasca floarea – floare,
Galbena, mirositoare,
Fetele sa leadune,
Sa le prinda in cunune,
Sa puna la palarie,
Floare pentru cununie,
Babele sa le rosteasca,
Pana-n toamna sa nunteasca.”

A doua zi, in zori, cetele de feciori strabat satele cu florile de Sânziene la palarie, in semn ca au vazut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care-i intereseaza. Ei canta, chiuie si striga:

“Du-te, Luna, vino, Soare,
Ca tragem la-nsuratoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvarlite”.

Fetele se imbraca de sarbatoare, isi pun marame albe pe cap si coronite din floarea galbena si spice de grau. La brau sunt incinse tot cu flori de Dragaica/Sânziene, iar in maini tin spice de grau si seceri. Dupa ce se intorc in fuga de la camp, fluturandu-si maramele, la intrarea in sat, le asteapta flacaii cu ulcele cu apa si le stropesc. Apoi se intinde Hora Dragaicelor, la care se prind numai fetele ce au participat la datina. Uneori, Dragaicele plimba hora lor pe la unele case din sat, mai ales pe la casele plugarilor vrednici. Fetele poarta o cruce inalta, ce se cheama Steagul Dragaicei. El este confectionat dintr-o prajina inalta de 2-3 metri, care are la capat o cruce impodobita cu flori de Sânziene, pelin, spice de grau si imbracata ca o papusa. Pentru a fi feriti de boala, copiii mici sunt dati de mamele lor in bratele Dragaicelor, pentru a fi jucati.

Noaptea de Sânziene

In vreme ce pe bolta, Soarele trece din semnul Gemenilor in acela al Racului (Aer-Apa), pe pamant puterile naturii se afla la apogeu, iar fortele elementelor sunt vitale, exuberante. Totul se intampla in ziua in care incepe vara (solstitiul), pe care astronomia il “adjudeca” la 21 iunie; cam in acelasi timp, magia isi celebreaza micile si “stravechile” ritualuri ale noptii numite “de Sanziene”, intre 23 si 24 (Nasterea Sf. Ioan Botezatorul). Vrajitorii si magicienii cei mai iscusiti, in aceste ore vrajite, in care se deschid portile dintre noi si toate celelalte lumi paralele, isi rostesc invocatiile; regatul Ielelor, al spiridusilor si al Sanzienelor isi deschide larg portile; sunt cu putinta contactele cu entitati din alte dimensiuni. Oricine poate practica mici rituri cu succes; in afara de asta, in aceasta noapte este momentul cel mai potrivit pentru a culege flori si plante ce pot fi intrebuintate ca leacuri si dupa aceea, dar care acum sunt in deplinatatea virtutilor lor curative si magice

Apa de Stele

Si roua din noaptea de Sanziene are tainice virtuti; in multe parti ale lumii se crede ca daca te stropesti cu ea pe trup, acesta va deveni frumos si suplu, iar daca te speli cu ea pe fata, vei fi chipes si mandru. Daca roua se aduna pe frunze de sanziene si o culegi dimineata, ea va indeparta de mana care a atins-o artroza si durerile osoase.

Orice obiect impregnat cu pretioasa “Apa de Stele” devine un talisman: este de ajuns sa-l lasi in seara de dinainte si sa-l iei dimineata, inainte de a-l vedea Soarele.

Culese inainte de ivirea primei raze de soare, atunci cand sunt inca pline de roua (apoi se usuca si se tin intr-un saculet de matase alba), frunzele de dafin si ierburile capata proprietati magice: zarna (sau iarba de dragoste), maghiranul salbatic, salvia, musetelul, sporisul, levantica, rozmarinul, varnantul, nalba, pelinarita (care, in unele parti ale Americii de sud, mai precis in Costarica, este socotita una dintre cele sapte plante magice. Indeparteaza fortele raului: indienii din America o foloseau, arzand-o in timpul ceremoniilor lor).

Puterea ierburilor

Cea mai cautata planta, pentru puterea ei, este cea cunoscuta ca “iarba Sfantului Ion”: este vorba de sanziana, cea cu florile de culoarea soarelui, cunoscuta la unele popoare ca “iarba ce alunga diavolii si duhurile necurate”. Uscata la focul Sfantului Ion si agatata la fereastra, indeparteaza de casa strigoii si pe toti cei cu ganduri rele; arsa, ea alunga spiritele si diavolii. “Pusa sub perna, floarea de sanziene ii va arata in vis fetei cine va fi viitorul ei sot”.

De dragoste

Cand doi tineri se iubesc si vor sa nu se mai desparta in veci, n-au decat sa faca baie-n mare, in aceasta noapte, chiar si cateva clipe, si pot fi siguri ca dragostea lor ii va lega toata viata.

In 23 iunie, dupa apusul soarelui, se culeg 9 flori de maslin, se pun intr-un lighean cu apa (mai bine sa fie de izvor) si se lasa in timpul noptii, expus influxurilor astrale. Dimineata in zori, se va urmari desenul format: acesta corespunde initialelor viitorului sot. O varianta poate fi si aceasta: se umple un recipient – de argint sau de teracota, nu prea inalt si larg – cu apa de fantana. Se va aprinde o lumanare rosie si se lasa sa picure 23 de stropi de ceara, observand ce initiale se vor forma…

Pe o foaie de hartie se vor scrie, numarandu-le, intrebarile la care se asteapta raspuns din partea cerului si se pun apoi sub perna. Se vor face apoi bilete cu “Sfantul Ion spune da” si tot atatea cu “Sfantul Ion zice nu”. Se amesteca bine biletelele si se pun intr-un vas de teracota ce va fi asezat afara, in timpul noptii. Dimineata, la sculare, se ia hartia cu intrebari, se citeste numarul 1 si, cu o mana, fara sa se priveasca in partea aceea, se ia un biletel, afland astfel raspunsul. Se procedeaza astfel, pana ce se termina biletelele si intrebarile.

La miezul noptii (ora unu, dupa ora legala in vigoare) se culege o mana de frunze de sporis, in timp ce se rosteste urmatoarea invocatie: “Te iau in numele lui Aniel, Ariel, Vehnel, Rehael, Umabel, Manakel, ca sa ma faci iubita de X”. Se aduna frunzele intr-o batista care n-a fost folosita (de in, matase, bumbac), alba si se va tine 21 de zile intr-un loc ferit de lumina directa si aerisit. Dupa terminarea perioadei amintite, se faramiteaza frunzele, nedesfacand insa batista, pana devin foarte maruntite. Se deschide, in sfarsit, batista si se trece acest praf de frunze pe maini, pe la incheietura mainii, pe fata, stand afara, in aer liber (mai bine pe o pajiste unde, apoi, se va ingropa batista).

Traditii populare de Sanziene

Sarbatoarea de Sanziene (se praznuieste pe 24 iunie, de ziua nasterii Sf. Ioan Botezatorul) e legata de cultul recoltei, al vegetatiei si al fecunditatii, si pastreaza in ea, ca toata traditia romaneasca, un amestec fascinant de crestinism, paganism si vrajitorie. In Noaptea de Sanziene, “Dumnezeu randuieste un rastimp de liniste, cand stau in cumpana toate stihiile si cerurile cu stele si vanturile” (M. Sadoveanu), ielele (Rusaliile) pot sa fie imblanzite si fetele tinere pot sa-si afle destinul, spalandu-se, la rasaritul soarelui, cu roua curata de pe flori.

Cununa de Sanziene

Intrucat sarbatoarea Sanzienelor se suprapune peste solstitiul de vara, moment important in derularea timpului calendaristic, aceasta era insotita de numeroase practici de divinatie, de prospectare magica a ceea ce se va intampla in viitorul mai apropiat sau mai indepartat. Tehnica cea mai obisnuita consta in impletirea din flori, in special din flori de sanziene, a unei coronite si aruncarea ei pe casa sau in oborul vitelor. Cununa de Sanziene care impodobeste Dragaica in timpul dansului sau nuptial are aceeasi semnificatie cu colacul din faina de grau pus de nasa pe crestetul miresei in timpul colacariei (inainte de pornirea alaiului nuntii la biserica) si cu cununile imparatesti puse de preot pe capul miri lor in timpul cununiei crestine: transferul fertilitatii divine de la un substitut al sacrului (colacul, cununa) la omul profan. Obiceiurile legate de cununa se desfasurau dupa anumite reguli:

“Se obisnuieste a se face de catre fete si flacai, in dimineata Sanzienelor, inainte de a rasari soarele, cate o cununa de sanzieni cu care se duc la ocolul vitelor unde o arunca. Daca cununa este a unei fete si de cununa se anina mai intai o vita tanara, ursitul, adica viitorul sot al fetei va fi tanar; daca se anina o vita batrana, viitorul ei ursit va fi om in varsta” (Pamfile, 1910, p. 91); “Cununile barbatilor sunt impletite in forma de cruce, iar cele impletite pentru femei sunt rotunde. Fiecare isi arunca cununa sa, iar reprezentantii pe cele ale absentilor. Daca cununa se opreste pe acoperis, este semn ca acel a cui este sau pentru care s-a pomenit va avea bucurii, ii va merge bine; daca, dimpotriva, va cadea, este semn vadit pentru acela ca-i va merge rau si poate chiar ca va muri” (Pamfile, 1910, p. 93); ,,In Tara Romaneasca, si anume in jud. Braila, este datina ca romanii sa-si faca, spre Sanzieni, de cu noapte, o cununa de sulfina pe care o arunca apoi pe casa, in bataia lunii. In zori de zi, inainte de a rasari soarele, merg sa-si afle cununa si sa-si vada felul de vite la care vor avea noroc peste an” etc. (Pamfile, 1910, p. 92-93).

Floarea de sanziene se purta de catre fete in prin buzunare, in san, se incingea peste mijloc, se punea sub capatai pentru a visa peste noapte ursitul. Din intreaga flora spontana a Romaniei, sanziana este, fara indoiala, cea mai indragita. Locul aparte detinut de floarea de sanziene in obiceiurile populare romanesti nu se datoreaza mirosului si frumusetii sale, ci valorii de simbol calendaristic. In Maramures infloritul sanzienelor indica momentul favorabil pentru inceputul cositului fanului, precum si inceputul unor activitati agricole de vara (Bogdan Olos, Timis, 1980, p. 83), iar in zona Tecuciului functiona ca un adevarat barometru pentru aprecierea stadiului de dezvoltare a culturilor (Bogdan Olos, Timis, 1980, p. 79).

Faclia de Sanziene

Moment important al sarbatorii de Sanziene este umblatul cu faclia, ceremonial nocturn la care participa ca spectatori intreaga suflare a asezarilor. Faclia este lucrata mestesugit dintr-un lemn de molid uscat si crapat la un capat, unde se fixeaza rasina de brad cu surcele uscate de molid si fire de canepa. O data cu lasarea serii, copiii si feciorii urca pe coama dealurilor, se strang in cerc pentru a-si aprinde facliile si apoi se aseaza in linie dreapta, la o departare suficienta unul de altul pentru a nu se arde cu

rasina topita ce sare in timpul rotirii facliilor. Este interesant ca facliile se rotesc numai intr-un singur sens, in directia mersului aparent al soarelui pe bolta cereasca.

Strigatul “Faclia maaa … “, ca si mireasma rasinei arse strabat intreg vazduhul. Prin paduri si pe munti taietorii de lemne invartesc, de asemenea, faclii aprinse. Focul si mirosul de rasina purifica nu numai spatiul inconjurator, ci si oamenii care-si trec facliile printre picioare, ca si cum ar sari peste focuri. Cand faclia este pe cale de a se stinge, tinerii coboara spre sat inconjurand tarina si livada, intra in curti si predau facliile parintilor pentru a le implanta in mijlocul gradinilor, intre straturi (Bogdan, Olos, Timis, 1980, p. 84). Mirosul de rasina, miscarea facliilor aprinse, purtatul lor in jurul tarinilor si livezi lor, aducerea in curti si plantarea, in final, a acestora in mijlocul gradinilor sunt secvente purificatoare si, probabil, fertilizatoare ale obiceiului.

Dansul Dragaicei

Zeita agrara, protectoare a lanurilor inspicate de grau si a femeilor maritate, sinonima cu Sanziana este, in Muntenia, sudul Moldovei si Dobrogea, Dragaica. Aceasta se naste la 9 martie, echinoctiul de primavara in Calendarul iulian, la moartea Babei Dochia, creste si se maturizeaza miraculos pana la 24 iunie, ziua solstitiului de vara in Calendarul gregorian, cand, infloreste planta ce-i poarta numele, sanziana sau dragaica, si este invocata de fecioare la varsta casatoriei si de neveste cu copii in brate in timpul dansului ei nuptial, Jocul Dragaicei. In obiceiurile, credintele si folclorul romanesc Dragaica pastreaza amintirea Marii Zeite neolitice, divinitate lunara, echinoctiala si agrara, identificata cu Diana si Iuno in Panteonul roman si cu Hera si Artemis in Panteonul grec. Dragaica sau Sanziana, numita in diferite zone etnografice Dardaica, Imparateasa, Stapana Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar umbla pe Pamant sau ar pluti prin aer in ziua solstitiului de vara si s-ar desfata, cantand si dansand; impreuna cu alaiul sau nuptial format din zane fecioare si fete frumoase, peste campuri si paduri. In cetele de Dragaica din sudul Munteniei, fata care joaca rolul zeitei este imbracata ca o mireasa, cu rochie alba si cu cununa impletita din flori de sanziene (dragaica) pe cap, insemn al cununiei. In timpul ceremoniei nuptiale zeita baga bob spicului de grau si miros plante lor de leac, vindeca bolile si suferintele oamenilor, in special bolile copiilor, apara holdele de grindina, furtuni si vijelie, urseste fetele de maritat etc. Dar, cand i se nesocoteste ziua, ea starneste vartejuri si vijelii, aduce grindina, ia oamenii pe sus si ii imbolnaveste, lasa florile fara leac si miros. Dupa Dansul Dragaicei din ziua cand si soarele joaca pe cer la amiaza, apar primele semne ca vara se intoarce spre iarna: incepe sa scada lungimea zilelor si sa sporeasca noptile, se usuca radacina graului paralel cu coacerea bobului in spic, rasare pe cer constelatia Gainusei (Closa cu Pui), florile isi pierd din miros si din puterea tamaduitoare de boala, cucul inceteaza sa mai cante, apar licuricii in paduri, se intoarce frunza pe ulm, plop si tei etc.

Manifestarile cultice de altadata, de cinstire a zeitei agrare, au devenit ocazii de intalnire si cunoastere a tinerilor in vederea casatoriei si, apoi, vestite targuri, balciuri si iarmaroace de Dragaica, Sanziene si de Fete. Zeita agrara la varsta fecunditatii si maternitatii a fost atestata cu numele de Dragaica in Muntenia, Dobrogea, sudul si centrul Moldovei si cu numele de Sanziana in Oltenia, Banat, Transilvania, Maramures, Bucovina.

Jocul Dragaicelor a fost atestat pentru prima data in Moldova de catre Dimitrie Cantemir (Cantemir, 1973, p. 341) si apoi in Muntenia si Dobrogea din raspunsurile primite la chestionarul lansat de N. Densuseanu (Fochi, 1976, p. 116-119). Ov. Barlea aprecia ca, spre deosebire de Lazar, unde ritualul este dedus din textul folcloric, ritualul Dragaicei a fost reconstituit numai din informatiile de natura etnografica. Versurile, atunci cand apar, sunt numai un indemn la joc (Barlea, 1981, voI. 1, p. 405).

Ceata era formata din fecioare, doua sau patru la numar, din care una sau doua imbracate baieteste. Cand avea si steag, ceata numara cinci persoane. Fetele se numeau Dragaicute sau, in Teleorman, Dragan si Dragaica. Flacaul care le canta din fluier sau cimpoi nu avea nici un rol in desfasurarea jocului. Din recuzita Dragaicei nu lipsea naframa, marama, basmaua), ce se flutura in timpul dansului. In unele sate din sudul tarii cetele purtau un steag impodobit cu basmale colorate, usturoi, spice de grau, asemanator steagului purtat de calusari. Steagul Dragaicelor, intalnit de Horia Barbu Oprisan in judetul Teleorman, era facut dintr-o prajina de 2-3 m careia i se atasa in varf o cruce de lemn. Pe steag, in varf, se legau usturoi si flori de dragaica (sanziene), iar pe bratele crucii se agatau margele, bratari, multe tichiute si hainute de copii. Cand jucau Dragaicele, mamele le dadeau diferite piese de imbracaminte ale copiilor sa le puna pe steag si sa le joace (Oprisan, 1972, p. 276). Pelinul si florile de sanziene ii confereau steagului purtat de fetele teleormanence calitati apotropaice si purificatoare captate prin acte magice in favoarea copiilor.

In unele sate participantele purtau cate o coasa sau o secera, amanunt important pentru descifrarea functiei rito-magice a dansului. In scenariul ritual care insotea cultivarea graului, incepand cu aratul si semanatul si terminand cu recoltatul si pregatirea painii, Dragaicei ii apartinea secventa cand holdele de grau erau “in parg”, inainte de recoltat. Semnificatiile initiale ale obiceiului sunt legate de compararea fecioarelor din ceata Dragaicei cu holdele de grau aflate in pragul rodirii si transferul fertilitatii in dublu sens: vegetal si uman. Pozitia solstitiala a obiceiului ii conferea insa si o valoare rituala in scurgerea timpului. De-a lungul unei indelungate evolutii, jocul Dragaicei a devenit un ritual polifunctional: ajuta “sa bage bob graul”, “sa coaca holdele”‘, sa apere copiii de boli si altele.

Dupa informatiile mai vechi ceata colinda mai multe sate, in timp ce sursele documentare recente limiteaza actiunea ei la nivelul unui singur sat, in vatra sau in vatra si mosia acesteia. Dragaicele faceau pasi dansati, sareau si duelau cu coasele, mai ales atunci cand se intalneau doua cete, rupeau bucati din naframele purtate si le imparteau pe la casele colindate. Data de desfasurare a Dragaicei (jocul este atestat in sudul si estul tarii unde Sanzienele se numesc Dragaice) este fixa, 24 iunie, in imediata apropiere a solstitiului de vara, cand, dupa credinta populara, soarele joaca de bucurie in momentul rasaritului. Timpul care se naste la solstitiul de iarna, marcat de cresterea zilei “cu cat se misca puiul in gaoace”, ajunge la maturitate la solstitiul de vara. O data cu maturizarea timpului se maturiza insa si recolta, in special graul, care urma sa fie recoltat. Aparitia coasei nu poate avea alta semnificatie in acest stravechi obicei decat secerarea (omorarea) plantelor care si-au implinit menirea parcurgand drumul de la samanta semanata la samanta recoltata. De aici pana la reprezentarea mortii cu coasa in spate cu care secera neincetat vietile omenesti este numai un pas. Moartea cu coasa este simbolul introducerii omului in marele ritm al naturii: omul este o samanta care germineaza, creste, se inmulteste si moare. Duelul cosmic dintre vara si iarna, dintre zi si noapte este castigat intr-un an de doua ori de fortele benefice si de doua ori de fortele malefice. Lupta cu coasele, ca si opozitia dintre dansatoarele perechi amintesc de ceea ce se petrece in alt dans ritual, jucat initial la echinoctiul de primavara, Calusarii. Dragaicele par a reprezenta cele doua forte aflate in permanenta opozitie, dar care isi impart victoriile cu exactitate astronomica.

Hora Sanzienelor

Legendele spun ca Sanzienele sunt niste fete foarte frumoase, care traiesc prin paduri sau pe campii. Ele se prind in hora si “dau puteri” deosebite florilor si buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. In popor se crede ca in noaptea Sanzienelor zanele zboara prin aer sau umbla pe pamant. Ele canta si impart rod holdelor, femeilor casatorite, inmultesc pasarile si animalele, tamaduiesc bolnavii, apara semanaturile de grindina. Daca oamenii nu le sarbatoresc cum se cuvine, ele se supara, devenind surate bune cu inraitele Iele sau Rusalii. Sanzienele se razbuna pe femeile care nu tin sarbatoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gura. Nici barbatii nu scapa usor. Pe cei care au jurat stramb vreodata, sau au facut alt rau, ii astepta pedepse ingrozitoare, despre Sanziene stiindu-se ca sunt mari iubitoare de dreptate.

Soarele iubirii

Sanzienele reprezinta si un prilej de intalnire a tinerilor ce doresc sa-si uneasca destinele, o sarbatoare iubirii, cinstita cum se cuvine, cu cantec si joc. In ajunul Sanzienelor, fetele si baietii care urmeaza a se casatori se aduna spre seara in sat. E veselie, voie buna si toata lumea e cu sufletul deschis. Se tin balciuri cu tiribombe si calusei. Flacaii aprind ruguri. Fetele mari culeg de pe camp flori de sanziene si impletesc cununi. Apoi arunca peste case coronitele. Daca se lovesc sau se agata de horn, vestesc o cununie apropiata. In zorii zilei flacaii se aduna in cete si strabat satele, cu flori de sanziene la palarii. Se alege “Dragaica”. Este propusa una dintr-un grup de sapte fete. Ea trebuie sa fie cea mai frumoasa, cea mai cuminte si cea mai buna dintre fetele satului. Va fi impodobita cu spice de grau. Celelalte tinere se imbraca in alb. Astfel format, alaiul Dragaicei porneste prin sat si pe ogoare. La rascruci fetele fac o hora si canta voioase. Adesea “Dragaicele” sunt confundate cu “Sanzienele”. Dupa unii specialisti, sarbatoarea Sanzienelor isi are originea intr-un cult geto-dacic stravechi al Soarelui. Aceste personaje au fost adesea reprezentate de traci inlantuite intr-o hora care se invarteste ametitor.

Scaldate in roua

Ceremonialul cuprinde apoi intreg satul. Gospodarii primesc cate un spic de grau, pe care il asaza pe grinda, in sura. Ei spera ca pana la acea inaltime se li se adune granele. Batranii vorbesc ca in noaptea de Sanziene, ielele se aduna si danseaza in padure. Cine le vede ramane mut pentru totdeauna sau damblageste. Tot ei cred ca cine nu respecta Dragaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spala, coase sau matura in acea zi poate muri incat ori fulgerat. In popor se spune ca fetele care vor sa se marite repede trebuie sa se spele cu roua. Insa, pentru ca acest scaldat ritual sa aiba efectul scontat, se respecta anumite conditii: in zori, din locuri necalcate, babele strang roua Sanzienelor intr-o carpa alba, de panza noua, apoi o storc intr-o oala noua. In drum spre casa, ele nu vorbesc deloc si mai ales nu trebuie sa intalneasca pe nimeni. Daca toate acestea sunt implinite, cine se spala cu roua respectiva va fi sanatos si dragastos peste an. Femeile maritate pot face si ele acest ritual, ca sa fie iubite tot anul de sot si sa aiba copii frumosi si sanatosi.

Apararea gospodariei

Sanzienele sunt plante cu flori galbene-aurii si placut mirositoare. Cresc prin livezi, pasuni, margini de paduri si poienite. Insotite de muzica si chiuiturile flacailor, fetele aduna “florile de Sanziene” in buchete, fac colane si impletesc cununi circulare si cruciforme sau le strang in buchetele. Aceste coronite si buchete sunt aduse in sat, unde sunt asezate pe porti, usi, ferestre, pe suri, pe stupi si chiar in straturile de legume, in credinta ca ele vor ocroti casa si gospodaria de puterea fortelor malefice, aducand totodata noroc, sanatate si belsug oamenilor, animalelor si semanaturilor (vor inflori ca Sanzienele).

Leac de boli

In noaptea de Sanziene, femeile pornesc in plina noapte spre locuri stiute numai de ele pentru a aduna ierburi de leac si descantece. Multe din florile si ierburile care se culeg in aceasta zi, se duc la biserica, cu credinta ca vor fi sfintite si prin aceasta vor fi curatite de influentele negative ale Rusaliilor, un fel de zane rele ale padurilor. Numai astfel, se zice, vor fi bune de leac.

Vestirea ursitului

Alaturi de functia de aparare, Sanzienele erau socotite uneori de tinerele fete si un mijloc de a-ti afla ursitul, cat si timpul cand se vor marita. Cununile barbatilor, impletite in forma de cruce, iar cele ale fetelor in forma de cerc, sunt aruncate pe casa. Daca jerbele se opresc pe acoperis, e semn de nunta, iar daca nu, ursitul sau ursita mai trebuie asteptati.

*In unele sate, e obiceiul ca pe drumul de intoarcere catre sat, fetele sa priveasca prin cununa, iar in functie de varsta si insusirile fizice ale persoanei vazute, sa deduca si calitatile morale ale viitorului sot. Fetele isi pun flori de Sanziene neimpletite sub capatai. In acea noapte, ele isi vor visa ursitul. Daca va fi purtata in par sau in san de fecioare sau tinere neveste, acestea vor deveni atragatoare si dragastoase. Inainte de rasaritul Soarelui, fetele si flacaii se apropie de ocolul vitelor. Cununile sunt aruncate in coarnele vitelor. Daca gingasa coronita se opreste in cornul unei vite tinere, fata se va marita dupa un tanar, iar daca se opreste in cornul vitei batrane, ursitul va fi om in varsta.

*In ajun de Sanziene, seara, se intalnesc fetele care vor sa se marite, cu flacaii care doresc sa se insoare. Baietii fac ruguri, aprind faclii si le invartesc in sensul miscarii Soarelui, strigand: “Du-te, Soare, vino, Luna / Sanzienele imbuna, / Sa le creasca floarea – floare, / Galbena, mirositoare, / Fetele sa o adune, / Sa le prinda in cunune, / Sa puna la palarie, / Floare pentru cununie, / Babele sa le rosteasca, / Pana-n toamna sa nunteasca.” A doua zi, in zori, cetele de feciori strabat satele cu florile de Sanziene la palarie, in semn ca au vazut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care-i intereseaza. Ei canta, chiuie si striga: “Du-te, Luna, vino, Soare, / Ca tragem la-nsuratoare, / Cununile neursite, / Zac sub hornuri azvarlite.”

*Fetele se imbraca de sarbatoare, isi pun marame albe pe cap si coronite din floarea galbena si spice de grau. La brau sunt incinse tot cu flori de Dragaica (de Sanziene), iar in maini tin spice de grau si seceri. Dupa ce se intorc in fuga de la camp, fluturandu-si maramele, la intrarea in sat, le asteapta flacaii cu ulcele cu apa si le stropesc. Apoi se intinde Hora Dragaicelor, la care se prind numai fetele ce au participat la datina. Uneori, Dragaicele plimba hora lor pe la unele case din sat, mai ales pe la casele plugarilor vrednici. Fetele poarta o cruce inalta, ce se cheama Steagul Dragaicei. El este confectionat dintr-o prajina inalta de 2-3 metri, care are la capat o cruce impodobita cu flori de Sanziene, pelin, spice de grau si imbracata ca o papusa. Pentru a fi feriti de boala, copiii mici sunt dati de mamele lor in bratele Dragaicelor, pentru a fi “jucati”.

Noaptea Sanzienelor,

Intre cer si pamant…

Iubite de Luna si vant,

Plutesc peste plaiuri…

Alaiuri de zane cantand.

Cunune-mpletesc…

…din razele Lunii,

Din florile-alese

Proaspat culese…

Din roua de seara…

Cunune-mpletite.

Soarele si Luna…de-or purta cununa…

Fi-vor numai Una

Apoi…, in padurea batrana…

Zane la fantana

Aseaza pe ape,

Iubiri arzatoare, din raze de floare.

In noaptea minunata…

Se-arata atunci…

.odata…

Din dragoste-ntrupat,

Stejarul fermecat…

Razele Lunii,

I-au despletit cununa,

Si zanele-i teasa

Din lumina-aleasa.

La radacina lui te-astept,

Zburator purtat de vise.

In miez de noapte un sarut,

Pe buze iti voi pune.

In brate sa ma tii…

In ochii-ti sa ma pierd…

…pana-n zori de zi…

Si zane sa ne cante,

Pe aripi sa ne poarte,

De mana sa ne tinem,

Iubind in miez de noapte,

In noaptea fermecata.

Surse articol: http://www.enciclopedia-dacica.ro/univers_rominesc/sinziene.htm

http://www.crestinortodox.ro/cauta/Dragaica-Sanzienele

 

[anuk]

Sfantul Ilie
Carutasul Raiului, care fulgerã si trasneste

Legenda biblica

A trait in secolul al IX-lea inainte de Hristos. Pe vremea aceea, imparatea peste Israel imparatul Ahab, acesta urmand in rautate celorlalti imparati inchinatori la idoli. Vazand Ilie atata ratacire de la dreapta credinta si atata orbire si intunecare, umplandu-se de ravna dumnezeiasca, s-a dus inaintea lui Ahab si dupa ce l-a mustrat pentru nebunia si idolatria lui, l-a amenintat, atat pe el, cat si pe poporul cel orbit si inselat de el, ca vor fi pedepsiti cu mare grozavie de catre Dumnezeu: “In acesti ani nu va fi nici roua, nici ploaie!”. Odata cu aceste cuvinte, s-a incuiat cerul si s-a facut seceta mare, incat nici o picatura de ploaie sau roua n-a cazut de sus pe pamant timp de trei ani si jumatate. Apoi, a urmat nerodirea pamantului, lipsa de hrana si foamete in tot poporul, incat sufereau si oamenii, dar si dobitoacele. Ahab l-a amenintat pe Ilie cu moartea. Din aceasta cauza, proorocul Ilie a fost nevoit sa stea ascuns pana au trecut anii de seceta. Ascunzatoarea sa a fost mai intai aproape de un parau. Acolo a fost hranit de corbii care-i aduceau zilnic paine. A stat si in casa unei vaduve, din Tara Feniciei. Si acolo a fost hranit minunat, caci bruma de faina si ulei ce avea acea vaduva, s-a ajuns tot timpul cat a fost gazduit Ilie la ea. Acestei femei, Ilie i-a inviat si copilul care-i murise. Ilie a prezis regelui Ahab si sotiei sale ca vor muri de moarte infricosatoare, ceea ce s-a si intamplat. Sfantul n-a murit, ci s-a inaltat la cer intr-un car de foc, pe 20 iulie, atunci cand e praznuit.

Minunile pe care le-a facut in timpul vietii sale l-au trecut in randul sfintilor.Santilie si dracii Sfantul Ilie, sfant razboinic al calendarului ortodox, a fost investit de popor cu atributele zeilor tunetelor si fulgerelor. Ca si acestia, el mana un car de foc in timpul furtunilor si isi trimite fulgerele catre diavoli si pacatosi. La trasura sa sunt inhamati doi sau patru cai albi, inaripati. Acolo, pe cer, Sfantul Ilie alearga printre nori, tuna, fulgera si trasneste. Speriati, dracii se ascund pe pamant: prin pomi, pe sub streasina caselor, in turlele bisericilor si chiar in corpul unor animale, in special caini si pisici. Dorind sa nu-i scape nici unul, trasneste si arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile in care s-au ascuns dracii. In tinerete, ar fi tunat si ar fi trasnit atat de puternic, incat plesnea copilul in pantecele mamei si vitelul in burta vacii. Pentru a nu distruge lumea, Dumnezeu sau Maica Precista l-au lasat ciung de mana dreapta, l-au asurzit sau i-au scos un ochi. Cu toate acestea, el continua sa alunge dracii si sa-i omoare, lovindu-i cu biciul de foc tinut in mana stanga.

Este bine ca in vreme de furtuna, ferestrele si usile caselor sa nu fie lasate deschise, ca sa nu se poata strecura vreo spurcaciune de drac inauntru si casa sa fie trasnita. Dracul trage mai mult la carpen, de aceea e bine sa nu ai la casa acest lemn, ori sa te adapostesti sub carpen. In vreme de furtuna, este bine sa stai la luminisuri si mai bine sa te ploua, caci la adaposturi toti dracii trag. Trebuie sa-ti faci cruce des, caci Dumnezeu i-a zis lui Ilie, cand i-a dat biciul in mana: “Ilie, in toate sa dai, dar in cruce noua sa nu dai! “Datini si credinte romanesti In ajunul zilei Sfantului Ilie, fetele se duc noaptea pe locurile unde este semanata canepa, se dezbraca de camasi si dupa ce se tavalesc goale prin canepa, se imbraca repede si merg acasa sa se culce. Daca peste noapte vor visa canepa verde, este semn ca la maritis vor lua flacai de barbati; daca insa vor visa canepa uscata, se vor marita dupa oameni batrani. La revarsatul zorilor, se culegeau ierburi de leac, care se duceau apoi acasa si se puneau la uscat la umbra, pe prispa sau in camara. Se culegeau si alte plante, considerate bune pentru vraji si farmece; odata uscate, acestea erau stropite cu sangele unui cocor, taiat chiar deasupra lor. Astfel “menite”, prin sacrificiu, plantele puteau fi folosite de vrajitoare.

De Sfantul Ilie, femeile duc la biserica busuioc si-l pun la iconostas. La sfarsitul slujbei, il iau si ii dau foc, iar cu cenusa lui se freaca in gura copiii, cand au bube. Marul este pomul Sfantului Ilie, de aceea nu se mananca mere noi pana in aceasta zi. Daca va tuna in ziua aceasta, toate alunele vor seca, iar toate celelalte fructe vor avea viermi. In ziua Sfantului, jertfelnicul de la biserica este plin cu tot felul de bucate, pentru sufletul mortilor. In unele sate, femeile duc la biserica lapte si vin, iar peste zi fac praznice pentru cei morti. Merele se duc intai la biserica, pentru ca exista credinta ca numai asa ele vor deveni de aur pe lumea cealalta. Daca nu se pastreaza aceasta datina, cel ce mananca mere inainte de Sf. Ilie, va culege vesnic mere pe lumea cealalta, dar cand va incepe sa le manance, ele ii vor pieri de dinainte. Unele femei impart si porumb fiert, dar si farfurii cu mancare, impodobite cu flori de vara. Tot cu flori de vara, legate cu lana rosie, sunt si canile pline cu apa. Inaintea acestei sarbatori se incheie obiceiurile de invocare a ploilor.

Obiceiuri sau traditii irudite:

1. Santul Ilie Santul Ilie Sant – ilie este ziua de celebrare ale zeului solar (Sant – Ilie)la data 20 iulie considerata a fi mijlocul sezonului pastoral. In perioada sa pamanteana Ilie a savarsit pacate, cel mai mare fiind uciderea parintilor sai la indemnul diavolului, pacate pe care le – a ispasit in moduri diferite si din aceasta cauza Dumnezeu [...]...
2. Traditii si obiceiuri de nunta Petitul Tanarul care dorea sa se casatoreasca isi alegea cativa dintre prietenii lui (uneori chiar tatal sau alte rude) si hotarau ziua cand vor merge la casa miresei. Desigur, era anuntata si familia viitoarei mirese, pentru a avea ragazul de a se pregati sa-si intampine oaspetii. In ziua stabilita merg spre casa [...]...


______________________________________________


Datini si obiceiuri de Sfantul Ilie




Sfantul Ilie - Datini si obiceiuri

Obiceiuri de Sant Ilie


Sant-Ilie este ziua de celebrare a zeului solar (Sant-Ilie) la data 20 iulie, considerata a fi mijlocul sezonului pastoral. Sant-Ilie, ca si San-George si Samedru, este o divinitate populara care a preluat numele si data celebrarii de la un sfant crestin - Sfantul Prooroc Iile. In Panteonul romanesc Sant-Ilie este o divinitate a Soarelui si a focului, identificata cu Helios din mitologia greaca si cu Gebeleizis din mitologia geto-daca.



Ca divinitate solara si meteorologica, Sant-Ilie provoaca tunete, traznete, ploi torentiale si incendii, leaga si dezleaga ploile, hotaraste unde si cand sa bata grindina.



In perioada sa pamanteana Ilie a savarsit pacate, cel mai mare fiind uciderea parintilor sai la indemnul diavolului, pacate pe care le-a ispasit in moduri diferite si din aceasta cauza Dumnezeu l-a iertat, l-a trecut in randul sfintilor si l-a urcat la cer intr-o trasura cu roti de foc trasa de doi sau de patru cai albi inaripati. In cer, Sant-Ilie cutreiera norii, fulgera si trasneste dracii cu biciul sau de foc pentru a-i pedepsi pentru raul pe care i l-au pricinuit. Si, pentru ca dracii inspaimantati se ascund pe pamant prin arbori, pe sub streasina caselor, in turlele bisericilor si chiar in trupul unor animale, Sant-Ilie trasneste naprasnic pentru a nu-i scapa nici unul dintre ei.



Ca divinitate populara a Soarelui si a focului, Sant-Ilie este atestat prin numeroase traditii, mai ales in mediile pastoresti.



In ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semanate cu canepa (canepisti), se dezbracau si, goale, se tavaleau prin cultura, apoi se imbracau si se intorceau acasa. Daca, in noaptea dinspre Sant-Ilie, visau canepa verde era semn ca se vor marita cu flacai tineri si frumosi iar daca visau canepa uscata se zicea ca se vor marita cu oameni batrani.



In dimineata acestei zile se culegeau plante de leac, in special busuiocul, ce erau puse la uscat in podurile caselor, sub stresini sau in camari. Tot acum se culegeau si plantele intrebuintate la vraji si farmece.

Femeile duceau in aceasta zi busuioc la biserica pentru a fi sfintit dupa care, intoarse acasa, il puneau pe foc iar cenusa rezultata o foloseau in scopuri terapeutice atunci cand copiii lor faceau bube in gura.



Nu era voie sa se consume mere pana la 20 iulie si nici nu era voie ca aceste fructe sa se bata unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei pastrat si astazi. In aceasta zi, merele (fructele lui Sant-Ilie) se duc la biserica pentru a fi sfintite, crezandu-se ca numai in acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealalta.


De Sfantul Ilie, romanii isi aminteau si de sufletele mortilor, in special de sufletele copiilor morti. Femeile chemau copii straini sub un mar, pe care il scuturau ca sa dea de pomana merele cazute. Astfel, se considera ca mortii se veselesc.



Scenariul ritual de renovare a timpului, specific tuturor marilor sarbatori calendaristice, cuprinde si practici de pomenire a mortilor. Bisericile sunt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea mortilor (Mosii de Sant-Ilie), iar la casele gospodarilor se organizeaza praznice mari.



Se credea si se mai crede si astazi ca daca tuna de Sant-Ilie, toate alunele vor seca iar fructele din livezi vor avea viermi.



Acum, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operatie numita "retezatul stupilor". Recoltarea mierii se facea numai de catre barbati curati trupeste si sufleteste, imbracati in haine de sarbatoare, ajutati de catre un copil, femeile neavand voie sa intre in stupina. Dupa recoltarea mierii, cei din casa, impreuna cu rudele si vecinii invitati la acest moment festiv, gustau din mierea noua si se cinsteau cu tuica indulcita cu miere. Masa festiva avea menirea de a asigura belsugul apicultorilor si de a apara stupii de furtul manei si se transforma intr-o adevarata petrecere cu cantec si joc. Era nevoie de multa atentie, ca la aceasta masa sa nu fie prezenti cei ce stiau sa faca farmece si vraji, caci mierea furata in astfel de zile mari "e mai cu putere la farmecele si vrajile lor".



Sant-Ilie marcheaza miezul verii pastorale, data cand le era permis ciobanilor sa coboare in sate, pentru prima data dupa urcarea oilor la stana. Cu aceasta ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau in dar iubitelor sau sotiilor lor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multa migala.



In vechime, se obisnuia ca in aceasta zi sa se organizeze intalniri ale comunitatilor satesti de pe ambii versanti ai Carpatilor (numite nedei), se organizau targuri de Sant-Ilie, iarmaroace si balciuri, unele pastrate pana in zilele noastre. In cadrul acestor manifestari, ce durau mai multe zile si erau considerate a fi bune prilejuri de cunoastere pentru tineri, atmosfera era insufletita de muzica si se facea comert cu produse pastorale, instrumentar casnic, unelte si produse agricole.



Pentru tinutul sucevean este demn de amintit renumitul balci de Sant-Ilie de la Falticeni, balci care, din anul 1814, in urma hrisovului lui Scarlat Voda Calimach, era al doilea ca marime din Europa, dupa cel de la Leipzig. Cu doua-trei saptamani inainte de 20 iulie, pe strazile Falticeniului incepea sa se adune mozaic de lume si se auzeau strigatele si chemarile negustorilor rostite in polona, rusa, letona, ceha, germana, maghiara, turca sau araba. La balciul organizat cu aceasta ocazie ("Comedia din deal") veneau artisti de circ - acrobati, iluzionisti, inghititori de sabii, motociclisti ce evoluau la zidul si globul curajului - soseau parcuri de animale salbatice, erau montate scrancioburi de diverse forme si marimi, erau aduse teatre de papusi, roata norocului si multe alte atractii pentru curiosii adunati "pe deal". Treptat, iarmarocul de la Falticeni, ca de altfel multe alte manifestari traditionale, si-a pierdut importanta, astazi incercandu-se revigorarea lui in cadrul Festivalului folcloric "Sezatoarea".



Sfantul Ilie

- nu se lucreaza de teama pagubelor (traznete, ploaie, grindina).

- il cinstesc mai ales cojocarii, stuparii - se reteaza stupii, se duc faguri si mere la biserica spre binecuvantare si se impart de pomana.

- se culeg in zori plante de leac stropite cu sange de cocos taiat deasupra lor.

- se duc berbecii la berbecar.

- daca tuna vor fi merele si alunele viermanoase; daca ploua, va ploua 20 de zile.

 

[anuk]

Minunile pe care le-a facut in timpul vietii sale l-au trecut in randul sfintilor.Santilie si dracii Sfantul Ilie, sfant razboinic al calendarului ortodox, a fost investit de popor cu atributele zeilor tunetelor si fulgerelor. Ca si acestia, el mana un car de foc in timpul furtunilor si isi trimite fulgerele catre diavoli si pacatosi. La trasura sa sunt inhamati doi sau patru cai albi, inaripati. Acolo, pe cer, Sfantul Ilie alearga printre nori, tuna, fulgera si trasneste. Speriati, dracii se ascund pe pamant: prin pomi, pe sub streasina caselor, in turlele bisericilor si chiar in corpul unor animale, in special caini si pisici. Dorind sa nu-i scape nici unul, trasneste si arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile in care s-au ascuns dracii. In tinerete, ar fi tunat si ar fi trasnit atat de puternic, incat plesnea copilul in pantecele mamei si vitelul in burta vacii. Pentru a nu distruge lumea, Dumnezeu sau Maica Precista l-au lasat ciung de mana dreapta, l-au asurzit sau i-au scos un ochi. Cu toate acestea, el continua sa alunge dracii si sa-i omoare, lovindu-i cu biciul de foc tinut in mana stanga.

Este bine ca in vreme de furtuna, ferestrele si usile caselor sa nu fie lasate deschise, ca sa nu se poata strecura vreo spurcaciune de drac inauntru si casa sa fie trasnita. Dracul trage mai mult la carpen, de aceea e bine sa nu ai la casa acest lemn, ori sa te adapostesti sub carpen. In vreme de furtuna, este bine sa stai la luminisuri si mai bine sa te ploua, caci la adaposturi toti dracii trag. Trebuie sa-ti faci cruce des, caci Dumnezeu i-a zis lui Ilie, cand i-a dat biciul in mana: "Ilie, in toate sa dai, dar in cruce noua sa nu dai! "Datini si credinte romanesti In ajunul zilei Sfantului Ilie, fetele se duc noaptea pe locurile unde este semanata canepa, se dezbraca de camasi si dupa ce se tavalesc goale prin canepa, se imbraca repede si merg acasa sa se culce. Daca peste noapte vor visa canepa verde, este semn ca la maritis vor lua flacai de barbati; daca insa vor visa canepa uscata, se vor marita dupa oameni batrani. La revarsatul zorilor, se culegeau ierburi de leac, care se duceau apoi acasa si se puneau la uscat la umbra, pe prispa sau in camara. Se culegeau si alte plante, considerate bune pentru vraji si farmece; odata uscate, acestea erau stropite cu sangele unui cocor, taiat chiar deasupra lor. Astfel "menite", prin sacrificiu, plantele puteau fi folosite de vrajitoare.

De Sfantul Ilie, femeile duc la biserica busuioc si-l pun la iconostas. La sfarsitul slujbei, il iau si ii dau foc, iar cu cenusa lui se freaca in gura copiii, cand au bube. Marul este pomul Sfantului Ilie, de aceea nu se mananca mere noi pana in aceasta zi. Daca va tuna in ziua aceasta, toate alunele vor seca, iar toate celelalte fructe vor avea viermi. In ziua Sfantului, jertfelnicul de la biserica este plin cu tot felul de bucate, pentru sufletul mortilor. In unele sate, femeile duc la biserica lapte si vin, iar peste zi fac praznice pentru cei morti. Merele se duc intai la biserica, pentru ca exista credinta ca numai asa ele vor deveni de aur pe lumea cealalta. Daca nu se pastreaza aceasta datina, cel ce mananca mere inainte de Sf. Ilie, va culege vesnic mere pe lumea cealalta, dar cand va incepe sa le manance, ele ii vor pieri de dinainte. Unele femei impart si porumb fiert, dar si farfurii cu mancare, impodobite cu flori de vara. Tot cu flori de vara, legate cu lana rosie, sunt si canile pline cu apa. Inaintea acestei sarbatori se incheie obiceiurile de invocare a ploilor.

 

[anuk]

Superstitii si obiceiuri in luna AUGUST

August, numit in popor Gustar, Gustea, Secerar sau Masalar, are in cursul sau o seama de sarbatori pastorale, insotite de un intreg alai de obiceiuri si superstitii. El incepe cu doua saptamani de post, Postul Adormirii Maicii Domnului, care se socoteste a fi tot atat de mare ca Postul de dinaintea Pastelui, din care se zice ca este chiar rupt. Se spune ca Postul Pastelui tinea noua saptamani, dar oamenii intrau in primavara prea slabiti si, de aceea, s-au rupt doua saptamani din el si s-au pus inaintea Santa-Mariei Mari, cand e belsug de legume si zarzavaturi.

Superstitii in Postul Adormirii Maicii Domnului

Perioada de post, care tine intre 1-14 august, incepe cu Inchinarea sau Scoaterea Sfintei Cruci ;
- prima zi a lui Gustar, este zisa Macaveiul ursului sau Impuiatul ursilor, este respectata de gospodari pentru a nu le manca ursul vitele si oile.
La Macavei se spune ca “se-nvarte frunza-n tei” si nu e bine sa se mai culeaga teiul. In aceasta zi nu se lucreaza, nu se mulg nici vacile, doar se slobod viteii sa suga si, atunci se spune ca este Pastele viteilor.


6 august -Schimbarea la Fata sau Probojenia


La 6 august, crestinii sarbatoresc Schimbarea la Fata. In Matei 16:28 si in Marcu 9:1 Iisus a spus Apostolilor „ca sunt unii din cei ce stau aici, ce nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea pe Fiul omului venind in Imparatia Sa”. Dupa cateva zile, Iisus a luat pe Muntele Taborului in Galileea, pe cei trei Apostoli: Petru, Iacov si Ioan. De ce ei ? Pentru ca Petru tocmai isi marturisise caredinta in dumnezeirea SA, Iacov, caci a fost primul care a murit pentru Christos si Ioan, care a facut sa rasune ca „fiu al tunetului” teologia Cuvantului Intrupat. In Biblie gasim descrierea acestui eveniment atat de important in Matei 17:1-9. El s-a schimbat la fata in prezenta lor, iar fata lui a stralucit ca soarele si hainele I s-au facut albe ca lumina.

Apoi, li s-a aratat Moise si Ilie, care au stat de vorba cu El. Pe cand vorbeau, un nor luminos cu umbra sa, i-a acoperit si un glas a rostit „Acesta este Fiul Meu prea iubit, in care Imi gasesc placerea Mea : de El sa ascultati !” Mai tarziu, pe cand se coborau de pe Muntele Tabor, Iisus i-a avertizat sa nu spuna nimic, nimanui.
Spre deosebire de Moise, care stralucise de o slava venita dinafara, dupa revelatia de pe Muntele Sinai (Exod.34:29), fata lui Christos era ea un izvor de lumina, raspandita pe vestmintele Sale, prefigurand raspandirea luminii asupra lumii muritoare. Crestinii ortodocsi sarbatoresc cu evlavie aceasta sarbatoare, care cade in Postul Adormirii Maicii Domnului ; in aceasta zi este dezlegare la peste.



Superstitii de Pobrejenie

La 6 august, odata cu sarbatoarea ortodoxa a Schimbarii la Fata, are loc si sarbatoarea populara denumita Obrejenia sau Pobrejenia, a schimbarii vestmintelor si despartirea de vara. Traditia populara spune ca acum natura incepe sa-si schimbe vestmantul si, incet-incet, se pregateste de toamna. Pasarile migratoare se pregatesc si ele de plecare, iar gazele si taratoarele incep sa intre in pamant, la adapost de vremea rece. La aceasta sarbatoare, se spune ca toti oamenii au obligatia de a se impaca unii cu altii, daca au fost certati. Berzele pleaca spre tari mai calde ; oamenii nu trebuie sa plece acum in calatorie, pentru ca, se spune, vor rataci drumul de intoarcere. De Pobrejenie se duc strugurii la biserica pentru a fi sfintiti ; tot acum se culeg si ultimele plante de leac. Superstitia spune ca daca, in perioada Postului Adormirii Maicii Domnului cand cade Pobrejenia, ploua mult, inseamna ca iarna ce urmeaza va fi bogata in ninsori. Se spune ca cine se roaga in aceasta zi sa scape de o patima ( betie, tutun ), sigur va fi vindecat.

Se mai spune ca cine mananca struguri inainte de 6 august, deci „nesfintiti”, dar si perje ( prune ), isi afuriseste matele, deoarece acestea trebuiau sa fie mai intai „citite” la biserica si abia apoi sa fie mancate. Se mai spune ca daca fetele se spala in ajunul acestei sarbatori, asa cum nu mai creste iarba, asa n-o sa le mai creasca „coadele” ( cositele ). Despre oamenii care nu-si vedeau umbra capului la rasaritul soarelui in dimineata zilei de Pobrejenie, se spunea ca vor muri pana la sfarsitul anului. Copiii „proboziti” ( certati, ) in ziua de 6 august, se spune ca vor fi mustrati tot timpul anului. Cei care nu tin Pobrejenia, vor fi uscati si galbejiti, ca florile ce incep sa se ofileasca din aceasta zi. Nu e bine sa te mai scalzi in apele repezi de munte, ca apele se racesc, iar cerbii vin si le spurca. Cine spala rufe de Pobrejenie, va fi napadit de paduchi si plosnite. Femeile ce poarta prunci, de vor tine aceasta zi, vor avea nastere usoara. Si, in sfarsit, se crede ca aceasta este una dintre acele zile sfinte in care se deschid Cerurile, iar cei alesi de Dumnezeu, pot vedea Portile Raiului.

 

[anuk]

Adormirea Maicii Domnului - obiceiuri si superstitii.


Maica Domnului in Calendarul popular

Trecerea de la vara la toamna pastreaza in Calendarul popular amintirea unui stravechi inceput de an, marcat de moartea si renasterea Zeitei Muma, peste care parintii Bise­ricii crestine au suprapus moartea (Adormirea) si nasterea Fecioarei Maria. Inversand evenimentele care deschid si inchid viata sfintei, mai intai moartea (15 august) si apoi nasterea (8 septembrie), Biserica crestina a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai intai reprezentarea mitica ajunsa la varsta senectutii, in cazul de fata Santamaria Mare, si apoi se naste Santamaria Mica. Textele religioase indeamna sa ne bucuram la nasterea Fecioarei Maria: Sa trambitam duhovniceste...; Ioachim se veseleste si Ana praznuieste; Sa dantuiasca toata faptura, sa se veseleasca si David... etc. (Mineiul pe septembrie, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucu­resti, 1984, p. 98 - 116). Cu toate acestea, romanii intam­pina cu mai mare bucurie celebrarea mortii, Santamaria Mare (15 august), nu a nasterii, Santamaria Mica (8 sep­tembrie).

Fecioara Maria este identificata in Panteonul roma­nesc in mai multe ipostaze: Santamaria Mare (15 august), Santamaria Mica (8 septembrie) si cu sinonimele Maicii (Precesta Mare si Precesta Mica). Importanta calendaris­tica a Santamariei Mari este subliniata de postul de doua saptamani care o prefateaza (1-14 august), de pelerinajele organizate la manastirile cu acelasi hram, de deschiderea unui important sezon de nunti (16 august - 14 noiembrie), de inceperea targurilor si iarmaroacelor de toamna, de praznicele de pomenite a mortilor si pomenile date pentru cei in viata. Perioada dintre cele doua Santamarii, numita Intre Santamarii, se considera timp optim pentru semana­turile de toamna, "campanie de semanat" determinata de batrani prin observarea, incepand cu noaptea de Sanziene 23 / 24 iunie, evolutiei pe cer a constelatiei Gainusei. Acum se incheia varatul oilor la munte (La Santamaria Mare / Tulesc oile la vale!), barbatii isi schimba palaria cu caciula (A venit Santamarie / Te-ai p...in palarie!), se in­terzice scaldatul in apa raurilor spurcata de cerb si dormitul pe prispa sau in tarnatul casei, in sudul tarii se angajau pandarii la vii si se luau masuri de protectie magica a podgoriilor impotriva pasarilor, se "bateau" (culegeau) nucii. Santamaria Mare este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descanta­toare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nas­catoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapa­deasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor.

Conform traditiei crestine, Fecioara Maria a fost nas­cuta miraculos. Parintii ei, Ioachim, descendent al unui neam imparatesc, si Ana, descendenta din neamul lui David, erau defaimati si huliti ca nu aveau copii. Ioachim se roaga lui Dumnezeu in munti iar femeia lui, stearpa si neroditoare, in gradina sa le dea rod sfant pantecelui. Dupa unele traditii populare, Ana ar fi ramas insarcinata miro­sind sau sarutand o frunza de par sau o floare, credinta care avea sa genereze si sintagma copil din flori pentru nasterea nelegitima. Dupa alte traditii s-ar fi nascut din durere de inima, dintr-o mama de sapte ani si un tata de saptezeci si sapte. Pruncul Iisus, el insusi zamislit miraculos, din sa­rutul unei icoane gasite intr-o fantana, este nascut de Maica Domnului in grajdul Mosului Craciun, zeu la varsta senec­tutii care se opune venirii Fiului pe lume. Venirea Fiului, prin nastere, insemna, in mentalitatea celor vechi, plecarea (moartea) Mosului. Maica Domnului binecuvanteaza boii, vacile, oile si porcii pentru ca au incalzit-o si hranit-o in timpul nasterii, randunelele pentru ca au dat vestea ca va invia Iisus, ciocarlanul schiop pentru ca l-a vazut pe Mantuitor rastignit, el insusi fiind lovit cu o piatra. In schimb, a blestemat calul pentru ca a rontait si tropait in timpul nasterii sau ca a mancat fanul in care a fost ascuns Pruncul, paianjenul pentru ca a intrecut-o la tors, lemnarul pentru ca i-a facut lui Iisus crucea grea, iar pe feciorul agresiv, numit Navalnicul, care a speriat-o cand mergea la molifta, la 40 de zile de la nastere, il transforma in buruiana folosita in farmecele de dragoste etc.

Dupa aproximativ un ciclu lunar scurs de la moartea Fecioarei, crestinii ii celebreaza nasterea. Unele din obice­iurile specifice Santamariei Mici au fost preluate de sarba­toarea vecina, inaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie) numita in Calendarul popular Ziua Crucii si, local, Ziua Sarpelui. La aceste sarbatori se faceau observatii astrono­mice si pronosticuri meteorologice, se culegeau plante de leac si altele. Foarte interesante sunt credintele romanesti despre sarpe, unul dintre cele mai vechi simboluri calenda­ristice ale omenirii. Sarpele este una din primele divinitati ale omenirii, atestata de arheologi inca din paleolitic. Semnificatia exclusiv malefica este relativ tarzie si este le­gata de mitul biblic. Omorarea lui se pedepsea cu moartea unei persoane, femeie daca murea serpoaica, barbat daca murea sarpele, iar aparitia sarpelui in pragul casei ara considerat semn de moarte: Oamenii mai cred ca "Sarpe este la toata casa; unde este sarpe e noroc in casa, merge bine si nici un rau, nici un farmec nu se prinde. Fereasca Dumnezeu sa-1 omori, ca indata moare unul din gospodari. Acela se cheama sarpe de casa. S-au vazut astfel de serpi band lapte din strachina, de-a valma cu copiii. Copiii le dadeau cu lingura peste cap, plangand ca le mananca laptele, dar serpii mancau inainte, nu se suparau" (Moldova, Muntenia).

Unele credinte se refera la Sarpele blestemat de Dumnezeu: "Sarpele nu a fost de la inceput sarpe. A fost om si locuia la Dumnezeu in cer, dar l-a blestemat si l-a facut sarpe cand a inselat-o pe Eva"; "in cer, la Dumnezeu, sunt de toate lighioanele, numai serpi nu. Sarpele dintai era zburator, avea aripi si picioare, sedea in cer si era bun la Dumnezeu. Dar, el a primit duh rau intr-insul si a invatat-o pe Eva de au pacatuit. Dumnezeu s-a maniat si i-a dat afara din Rai, atat pe dansii (Eva si Adam), cat si pe sarpe. Sarpelui i-a luat picioarele, i-a taiat aripile si l-a aruncat pe Pamant blestemandu-l sa se taraie ca funia, iar cand il va durea capul sa iasa la drum, ca va veni popa si ii va face agheasma sa-i treaca. De aceea iese sarpele la drum, iara omul merge cu maciuca de-i da in cap si-l omoara"; "Sarpele e degetul Diavolului. Avea el un deget mai surubar si s-a gandit oare ce ar putea face dintr-insul? "Ia sa-l tai sa-mi fac mie un ajutor" zise el, si cum l-a aruncat pe pamant a inceput a umbla. S-a facut sarpe" (Bucovina).

Relatiile dintre om si natura erau reglementate dupa reguli care aveau ca efect mentinerea unui echilibru intre componentele mediului geografic. Spre deosebire de Calendarul bisericesc, dedicat Sfintei Treimi si catorva mii de sfinti, omul satului traditional isi impartea zilele Calendarului popular cu plantele (Nunta Urzicilor, Ziua Graului), pasarile (Ziua Cucului, Dragobete, Constantin Graur, Martea Ciorilor etc.) si animalelor (zile ale ursului, lupului, calului, sarpelui etc). Iata o credinta despre interdictia de a omori sarpele: "Daca gasesti sarpe dupa Ziua Crucii n-ai voie sa-l omori. Numai pana in aceasta zi se poate omori, pe urma e pacat. La Ziua Crucii intra dihaniile in pamant, iar sarpele care a muscat pe cineva, om sau vita, nu-l primeste pamantul sa intre inapoi, si umbla ratacind in toate partile, iese la drum sa-l omoare omul".

Cele doua Santamarii incadreaza calendaristic Anul Nou Biblic (1 septembrie), presupusa Facere a lumii (anul 5508 i. H.). Multe din trasaturi specifice Anului Nou Biblic si ale mitului creatiei paterne a Lumii au fost preluate de Santamariile romanesti, purtatoare ale mitului creatiei ma­terne a Lumii.

ION GHINOIU

Obiceiuri, traditii, superstitii


"Trecerea de la vara la toamna pastreaza in Calendarul popular amintirea unui stravechi inceput de an, marcat de moartea si renasterea Zeitei Muma, peste care parintii Bise­ricii crestine au suprapus moartea (Adormirea) si nasterea Fecioarei Maria. Inversand evenimentele care deschid si inchid viata sfintei, mai intai moartea (15 august) si apoi nasterea (8 septembrie), Biserica crestina a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai intai reprezentarea mitica ajunsa la varsta senectutii, in cazul de fata Santamaria Mare, si apoi se naste Santamaria Mica. Textele religioase indeamna sa ne bucuram la nasterea Fecioarei Maria: Sa trambitam duhovniceste...; Ioachim se veseleste si Ana praznuieste; Sa dantuiasca toata faptura, sa se veseleasca si David... etc. (Mineiul pe septembrie, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucu­resti, 1984, p. 98 - 116). Cu toate acestea, romanii intam­pina cu mai mare bucurie celebrarea mortii, Santamaria Mare (15 august), nu a nasterii, Santamaria Mica (8 sep­tembrie). Fecioara Maria este identificata in Panteonul roma­nesc in mai multe ipostaze: Santamaria Mare (15 august), Santamaria Mica (8 septembrie) si cu sinonimele Maicii (Precesta Mare si Precesta Mica). Importanta calendaris­tica a Santamariei Mari este subliniata de postul de doua saptamani care o prefateaza (1-14 august), de pelerinajele organizate la manastirile cu acelasi hram, de deschiderea unui important sezon de nunti (16 august - 14 noiembrie), de inceperea targurilor si iarmaroacelor de toamna, de praznicele de pomenite a mortilor si pomenile date pentru cei in viata. Perioada dintre cele doua Santamarii, numita Intre Santamarii, se considera timp optim pentru semana­turile de toamna, "campanie de semanat" determinata de batrani prin observarea, incepand cu noaptea de Sanziene 23 / 24 iunie, evolutiei pe cer a constelatiei Gainusei. Acum se incheia varatul oilor la munte (La Santamaria Mare / Tulesc oile la vale!), barbatii isi schimba palaria cu caciula (A venit Santamarie / Te-ai p...in palarie!), se in­terzice scaldatul in apa raurilor spurcata de cerb si dormitul pe prispa sau in tarnatul casei, in sudul tarii se angajau pandarii la vii si se luau masuri de protectie magica a podgoriilor impotriva pasarilor, se "bateau" (culegeau) nucii. Santamaria Mare este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descanta­toare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nas­catoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapa­deasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor." - Ion Ghinoiu


- In dimineata acestei zile, femeile mergeau la biserica si imparteau struguri, prune, faguri de miere si mergeau in cimitir pentru a tamaia mormintele.
- Taranii care aveau vii mari obisnuiau ca acum sa tocmeasca pandarii pentru pazit viile.
- Tot acum, barbatii schimbau palaria cu caciula, cei care mai erau vazuti cu palarie dupa 15 august fiind ironizati.
- Se in­terzice scaldatul in apa raurilor spurcata de cerb si dormitul pe prispa.
- De pe 15 august se deschidea, in satul traditional, un important sezon al nuntilor, sezon care tinea pana la intrarea in postul Craciunului.
- In aceasta zi se organizau targurile si iarmaroacele de toamna.
- Perioada dintre cele doua Santamarii, numita Intre Santamarii, se considera timp optim pentru semana­turile de toamna.

 

[mod1]

eu de obicei ma uit duminica la apropotv. astazi, nimeresc intr-o discutie despre tigani. emisiunea o puteti vedea aici, incepe la minutul 11 http://apropotv.protv.ro/video-ipocritica-romaneasca-manelele/41506 . de ce am postat aici? fiindca s-a tras concluzia ca daca esti gelos pe succesele cuiva zici ca-i tigan - obicei romanesc. exact cum a facut gusata. si mai e un obicei romanesc: hotul striga cat poate ”hotiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii”. gusato, nu o spun eu, o spun altii mai destepti ca mine.

 

[anuk]

Calendarul tradiţional ţărănesc - 25 – 31 octombrie

Luni, 25 octombrie - „În ajunul de Sâmedru (Sf. Dumitru – n.n.) se face păntru sufletul ălor morţi”.



Marţi, 26 octombrie - „Se tunde coama cailor până la 3 ani ca să aibă păr frumos”



Miercuri, 27 octombrie - „Ciobanii încep să coboare oile de la munte şi să strice stânele”.



Joi, 28 octombrie - „Sapă toată grădina o lamă de hârleţ şi lasă aşa pământul până-n primăvară să se aerisească”.



Vineri, 29 octombrie - „Să faceţi gunoiu’ din grajd în stivă pentru a-l putea lua lesne când va trebui dus la holdă pentru gunoit”.



Sâmbătă, 30 octombrie - „Spoieşte trunchiul pomilor cu următoarea materie: zamă de var, balegă de vită şi sânge, amestecate împreună şi fi cu băgare de seamă cum dai – nu prea mult să nu se ardă scoarţa”.



Duminică, 31 octombrie - „Fă colac din făină curată de grâu şi meri la biserică să-l binecuvânteze popa, apoi împarte-l la săraci”.

(Din „Calendarul românilor de pretutindeni”, 1944 şi „Comoara satelor”, an I, Nr. 9, 1923).



Sărbătoarea lui Sâmedru


Socotit zeu în Panteonul românesc de către Ovid Densuşianu, Sâmedru este patron al iernii pastorale şi reprezintă moartea vegetaţiei, venirea iernii şi a frigului în antiteză cu Sângiorzul, „patronul frunzei verzi”, regeneratorul naturii, al primăverii
Prof. Marcel Lapteş – etnolog

A fost asimilat de popor ca Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvoditorul de mir şi făcătorul de minuni, zugrăvit în „Vieţile Sfinţilor” astfel: „Sfântul Marele Mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Salun (Tesalonic) din părinţi de bun neam şi dreptcredincios… Fiind întemniţat pentru mărturisirea lui Hristos, la douăzeci şi şase ale lunii octombrie au intrat ostaşi în temniţă… l-au împuns pre el cu suliţele, şi întâia suliţă cu care l-au împuns a fost în coasta dreaptă, în locul care au împuns şi pre Hristos pe cruce…”. Moartea sfântului la sfârşitul lui octombrie a fost înţeleasă de mentalul ţărănesc drept moartea naturii şi astfel anul se împarte în două părţi simetrice: anotimpul vara (cu miezul timpului la Sf. Ilie – 20 iulie) şi iarna (cu miezul timpului la Sâmpetru de iarnă – 16 noiembrie).



Patronul soroacelor

Făcând parte din anul pastoral, Sâmedru apare în mai multe mituri populare ca Sfântul Dumitru, cioban cu turma sa într-o pădure, izolat de oameni. Mai târziu intră în conştiinţa comunităţilor ca un păstor sau crescător de animale obişnuit, dar şi ca un fecior frumos ce se metamorfozează pe timpul nopţii în porc, străvechi simbol zoomorf pentru spiritul grâului (după Ion Ghinoiu).

Pe lângă faptul că „încuie vara”, Sâmedru desfrunzeşte codrul şi aduce zăpada pe pământ, dar lucrul cel mai important pentru ţăran este faptul că patronează şi garantează „soroacele pentru slujbe, încheierile şi învoielile” făcute cu jumătate de an în urmă, la Sângiorz.

Toate acestea ne conduc la înţelegerea că Sâmedru depăşeşte cadrul unei mici sărbători de toamnă, devenind un reper agrar şi pastoral al anului ţărănesc.

Sâmedru devine astfel o sărbătoare plenară a întregii comunităţi, având în prim plan, un moment definitoriu – Focul lui Sâmedru – ca un scenariu al morţii şi renaşterii naturii la cumpăna între 25 şi 26 octombrie. Caracterul funerar al focului, într-o veghe ritualică specifică, se pare că are rădăcini în timpul arhaic ca un cult al strămoşilor pentru câştigarea bunăvoinţei în asigurarea unui an viitor fertil şi bogat în recolte.

Acest cult al strămoşilor este concretizat în „pomenile de Sâmedru”, când se dădeau ofrande „de sufletul morţilor”, fiind una din „sâmbetele morţilor”.



Foc ritualic

Focul lui Sâmedru avea în trecut, când populaţia vârstnică se orienta după calendarul popular oral, o prezenţă substanţială în satele hunedorene ca ceremonial nocturn cu participarea întregii comunităţi.

Iată cum ne povestea baciu Gheorghe din Dumbrăviţa de pe Valea Mureşului „obiceiul focului lui Sâmedru”:

„Cu o ţâră mai ’nainte de Sf. Dumitru, noi ăi mici meream în pădure şi adunam vreascuri, ăle uscate şi mai grosuţe, mai puneam coceni, resturi de la cânepă şi făceam o adunătură mare şi ’naltă… Sara, de Sf. Dumitru, îi dădeam foc… venea tătă lumea, ăi bătrâni, mame şi taţi, iară noi ne bucuram şi săream peste foc”.



Ceremonii funerare

Fiind şi una din cele trei sâmbete când în ziua de Sâmedru se făceau ofrande morţilor; se făceau slujbe la biserică pentru toţi morţii, se aprindeau „lumini” la morminte şi se dădea pomană celor prezenţi la ceremonie: colaci, ţuică, fructe iar alţii mai avuţi chemau săraci în gospodăriile lor unde îi ospătau şi le dădeau, în vremurile vechi, „banul de pomană” pentru confortul mortului în viaţa de apoi.

Aceste acte rituale de purificare, fertilitate, apotropaice şi de divinaţie, anunţă deja un timp al anului nou care îngropat acum va renaşte mai bun şi cu recolte bogate pentru oameni.

Dincolo de complexitatea şi sacralitatea focului, Sărbătoarea lui Sâmedru era şi o importantă dată domestică în calendarul pastoral mai ales în mediile pastorale, unde era numită şi Ziua Soroacelor când activităţile social-economice primeau o finalizare a vechilor înţelegeri, târguri şi soroace.

În satele momârlăneşti din Cimpa, Jieţ, Lunca şi Dobreşti, ciobanii se strângeau în ziua de Sâmedru în mijlocul satului, „la boltă”, unde îşi reglau problemele economice legate de păstorit şi, ne zice baciul Gălăţean Ionică: „şedeam la o ţuică şi ne socoteam la vechile înţelegeri şi tăt ce-o fost cu şase luni în urmă… apoi făceam învoieli noi, tătă cu cinste şi răspect între tăţi, ăl ce-o avut cheag mai mult dădea beutură şi-i cânta fluiera”.



Moroi și strigoi

În satele din Ţara Haţegului, la Silvaş şi Sântămărie Orlea, proprietarii de cai, şi astăzi, îşi tund coamele cailor tretini (până la 3 ani) ca să aibă păr frumos, iar în Ţinutul Pădurenilor, la Goleş, Dăbâca şi Hăşdău, se obişnuia ca să se facă o cruce pe zidul acareturilor cu un tăciune rămas de la focurile apotropaice de Sf. Dumitru, împotriva spiritelor rele. În unele sate ale comunei Zam – Almaş Sălişte, Brăşeu şi Almăşel – şi astăzi bătrânele cred că-i primejdie să se pieptene pe păr de Sâmedru: „ăi de fac, tăt anu’ or fi bolânzi” (bolnavi – n.n.).

La sărbătoarea lui Sâmedru se credea că morţii ieşeau din pământ, din morminte şi se făceau moroi, vârcolaci şi strigoi năpăstuind pe cei vii.

În satul Ghergheş al comunei Cîrjiţi circulă o serie de legende despre aceste spirite rele prin care spiritele morţilor ies în noaptea de Sâmedru şi bântuie până la 30 noiembrie de Sfântul Andrei sau popular spus Sântandrei. Viorica Avram, o interlocutoare din acest sat, a relatat cu un talent narativ deosebit transformarea unui sătean defunct în câine, stârnind spaime prin prezenţa sa în mijlocul oamenilor vii.

La Sâmedru, energia negativă a forţelor oculte este la început, totul se desfăşoară într-un clar/obscur ajun al sărbătorii şi creşte treptat până la Sânandrei, apogeul manifestărilor acestora.

Din acest motiv şi previziunile meteorologice sunt vagi şi ambigue: iarna grea la Sâmedru este prevestită de abundenţa (sic!) nucilor şi a gutuilor, dar şi de numărul mare al hârciogilor; cum e ziua de Sâmedru aşa va fi toată iarna – de-i vreme aspră, va fi bună iarna, de va fi vreme bună, toată toamna va fi lungă şi frumoasă. Cele mai bune aspecte oraculare pornesc de la ciobani: când vor să afle dacă iarna va fi moinoasă sau geroasă îşi aştern cojocul în mijlocul oilor şi se uită să vadă ce fel de oaie se va culca pe cojoc: oaia de-i neagră, iarna-i bună, de-i albă, va fi geroasă.

__________________________________________________

Tradiţii şi credinţe de Sâmedru


Moşii de Toamnă este sărbătoarea care se ţine în cinstea morţilor (moşilor) în Ajunul lui Sâmedru. Datină deosebit de importantă în lumea satului românesc, Sărbătoarea Moşilor provine din cultul arhaic al strămoşilor totemici. Se presupune că obiceiul datează din vremea geto-dacilor, despre care se crede că practicau diferite ritualuri religioase. În cadrul acestora, în apropierea unor mari focuri, se organizau banchete la care spărgeau vase din lut. Şi despre cioburile găsite în gropile rituale, descoperite pe teritoriul României, se crede că ar fi fost ofrande aduse Moşilor de sub pământ. (Cornel Dan Niculae – Magia şi fiinţele fantastice din arhaicul românesc). În Ţinutul Almăjului, cu această ocazie, este cunoscut faptul că se face următoarea incantaţie: “Voi moşi strămoşi Să-mi fiţi toţi voioşi Să-mi daţi spor în casă Mult pe masă Cu mult ajutor În câmpul cu flori” (Emil Petrovici – Folclor din valea Almăjului). Focul lui Sâmedru Tradiţii şi credinţe de SâmedruÎn unele zone, în noaptea 25/26 octombrie, se aprinde un foc ritual numit Focul lui Sâmedru. Se pare că obiceiul este păstrat şi astăzi în judeţele Argeş, Dâmboviţa,Vâlcea, în zone montane şi submontane din Muntenia, Oltenia şi Moldova, chiar dacă nu se conştientizează semnificaţia iniţială, rituală. Înainte cu două-trei săptămâni, cete de copii, însoţiţi de câţiva feciori, aleg un loc potrivit pentru aprinderea focului, adună crenguţe de brad, iar în după amiaza de 25 octombrie, merg în pădure şi doboară un brad pe care urmează să-l ardă, apoi, feciorii merg din casă în casă strigând: "Hai la Focul lui Sâmedru!". În tradiţia românească, bradul este arborele sacru prezent în toate ritualurile de trecere. Prin tăierea lui, ritualul reprezintă un scenariu al morţii, dar şi al renaşterii, prin arderea acestuia. La Focul lui Sâmedru participă întreaga comunitate, cu toţii întreţin focul, femeile împart lumânări, colaci rituali, mere şi covrigi, iar bărbaţii, ţuică. La plecarea acasă, participanţii iau cărbuni aprinşi - simbol al fertilităţii - şi îi aruncă peste păşuni, grădini şi livezi, pentru ca recoltele noului an să fie bogate. Gestul are şi rol apotropaic. Despre tinerii care reuşesc să sară peste acest foc, se spune că se vor căsători în anul care urmează. Sâmedru - Sf. Dumitru (26 octombrie) În această zi, credincioşii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, care a trăit pe vremea împăratului roman Diocleţian. Pentru că a ajutat un creştin, a fost decapitat, ulterior fiind beatificat ca sfânt. Aşa cum Sf. Gheorghe, cel care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, stăpâneşte prima parte a anului, Sâmedrul (echivalentul Sf. Dumitru în calendarul ortodox), încuie vara, desfrunzeşte codrul, este „patronul” iernii pastorale (26 oct. – 23 apr.) În vremurile străvechi, Sâmedru a fost considerat, nu doar început de anotimp, ci şi început de an. “Argumentele care sprijină ipoteza că Sâmedru a funcţionat ca început de anotimp ţin nu numai de domeniul culturii populare, ci şi de cel economic - sfârşitul văratului şi începutul iernatului, încheierea fermentaţiei vinului, ziua soroacelor - şi biologic - începutul ciclului de reproducţie a oilor şi caprelor, desfrunzitul codrului”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti).Tradiţii şi credinţe de Sâmedru Conform calendarului celtic, popoarele din nord-vestul Europei aveau anul împărţit în iarnă şi vară, despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor). Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi cel popular românesc, J.G. Frazer afirma: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului...”. (J. G. Frazer – „Creanga de aur”, vol. V). Se pare că un calendar cu început de an la sfârşitul lunii octombrie a fost generat de aceeaşi ocupaţie străveche, creşterea animalelor: „ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei” (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti). În Panteonul românesc, Sâmedru este un zeu important, o divinitate agrară, patron al păstorilor şi cel care garantează soroacele. Acum este perioada în care se încheie socotelile pentru înţelegerile făcute în urmă cu şase luni. Conform unei vechi zicale româneşti: “la Sângeorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii” (la Sângiorz se formează turmele cu noi păstori şi câini, care, necunoscându-se, se bat între ei, iar la Sâmedru expiră vechile învoieli, motiv de adălmaş, sau ceartă, dacă acestea n-au fost respectate). Chiar şi acum, unii păstori serbează „Anul Nou Pastoral” la o lună după echinocţiul de toamnă, diferit de „Anul Nou Agrar” care începe primăvara, odată cu germinarea seminţelor: „Fiind legat de iernatul, împerecheatul şi gestatul oilor şi caprelor şi în funcţie de ritmul vieţii acestor animale, Anul Pastoral este împărţit în două anotimpuri egale: o iarnă fertilă între 26 octombrie – 23 aprilie şi o vară sterilă între 23 aprilie- 26 octombrie”. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an). Credinţe... „În noaptea de Sâmedru, este obiceiul ca ciobanul să-şi aştearnă cojocul pe jos, în mijlocul stânei. Dacă se aşează pe el o oaie albă e semn că iarna va fi geroasă şi cu zăpezi grele, din contră oaia neagră vesteşte iarnă uşoară. Tot aşa luna este un bun indiciu. Dacă este lună plină cu cer senin, iarna va fi uşoară. Luna plină cu cer înorat, anunţă o iarnă aspră cu zăpezi mari şi ger cumplit” (V.Kernbach – Universul mitic al românilor). “Ciobanii pândesc spre dimineaţă cum se scoală oile. Dacă prima sculată este albă şi dacă va pleca în jos - spre sud, iarna va fi grea. De va fi neagră şi va pleca spre nord, iarna va fi uşoară” (Pamfile Tudor – Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului). “În Bucovina usturoiul trebuie semănat până la Sâmedru, dacă-l semeni după, poţi să ai mari pagube. Dacă pui totuşi câţiva căţei în pământ, amăgeşti spiritele şi poţi să semeni şi după Sâmedru” (Niculiţa-Voronca – Datinile şi credinţele poporului român".

Maria Dan Golban

http://www.paperblog.fr/2870637/traditii-si-credinte-de-samedru/

 

[anuk]

Mosii de toamna - Pomenirea mortilor

Sambata, 6 noiembrie, Biserica Ortodoxa a randuit sa se faca pomenirea mortilor. Pomenirea din aceasta zi, este cunoscuta si sub denumirea de Mosii de toamna. Tinand seama ca nu stim unde se afla cei morti, ne rugam atat pentru cei din iad, cat si pentru cei din rai.

De ce facem pomenire mortilor?

Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo "adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Hristos ii va darui cuvantului "adormit”, intelesul care il asociaza cu invierea. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: "Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).

Potrivit Sfintei Scripturi, dupa moarte urmeaza Judecata particulara, in urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferinta, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau despartit de El). Aceste stari nu sunt definitive, ele dureaza pana la Judecata Universala, cand va avea loc invierea intregului neam omenesc si cand vor avea loc hotararile finale legate de starea de fericire sau suferinta. Noi ortodocsii ne rugam pentru cei morti, pentru ca avem credinta ca prin rugaciunile noastre, sufletul pentru care ne rugam va ajunge la Judecata universala, intr-o stare mai buna decat aceea cu care s-a despartit de trup.

In ziua de Mosi se savarseste Sfanta Liturghie

La Proscomidie, preotul scoate din prescura miridele pentru morti si le aseaza sub Sfantul Agnet, rostind numele mortilor de pe pomelnicele ce i-au fost aduse. In cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul Lui Hristos de pe Sfantul Disc.

Sambata, ziua de pomenire a mortilor

Sambata e ziua in care Mantuitorul a stat in mormant cu trupul, iar cu sufletul S-a pogorat la iad, ca sa elibereze din el pe toti dreptii adormiti. Biserica face pomenirea celor adormiti sambata si pentru ca aceasta zi premerge duminicii - ziua Invierii - numita si cea dintai zi a noii creatii sau a opta zi, ziua vesniciei.

In spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi

Simion Florea Marian mentiona in lucrarea "Trilogia vietii“, "ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi“. Cuvantul "mosi“ vine de la "stramosi“, si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul "mosi" sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: "Mosii de primavara" (de Macinici), "Mosii de vara" (sambata dinaintea Rusaliilor), "Mosii de toamna" (in prima sambata din luna noiembrie), "Mosii de iarna" (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).



http://www.crestinortodox.ro/editoriale/mosii-toamna-pomenirea-mortilor-97519.html

 

[anuk]

Calendarul tradiţional ţărănesc - 8 – 14 noiembrie



Luni, 8 noiembrie – „Aşa cade azi în Călindariu sătenilor: Zâua Sf. Mihail, care are sub mâna lui tăte vietăţile şi oamenii, atât cei vii, cât şi cei morţi”.

Marţi, 9 noiembrie – „Muierile din sate ţân făr-de lucru astă zi că-i primejdie de lupi”.

Miercuri, 10 noiembrie – „Din 10 noiembrie se ţin Filipii şapte zile: trei înainte de lăsatul de sec şi patru în post”.

Joi, 11 noiembrie – „Îi zâua păgubaşilor, dar şî a tâlharilor, iară sfântul Mina face direptate la ăi buni”.

Vineri, 12 noiembrie – „Să fii cu prevedere la fiare, lupi ăi răi, de se dau la grajdurile de vite”.

Sâmbătă, 13 noiembrie – „Nu-i bine de arat, să hodineşti vitele că-i zi de lup”.

Duminică, 14 noiembrie – „La începutul Postului Crăciunului pot începe şezătorile, unde fetele şi nevestele torc pentru pânză”.

(Din „Calendarul românilor de pretutindeni”, 1944 şi „Comoara satelor”, 1926)


Arhanghelii şi drumul sufletului.



În calendarul ortodox există o sărbătoare deosebit de importantă, notată cu roşu, cu semnificaţie mitico-religioasă complexă, intitulată Soorul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril


Hagiografia creştină îi situează ierarhic în treapta a treia, între cele trei cete: Începăturiile, Arhanghelii şi Îngerii. Arhanghelii sunt numiţi „cei mari şi vestitori de bine, adică cei ce vestesc cele mari şi prea slăvite taine” (apud „Viaeţile Sfinţilor”).

Sărbătoarea religioasă s-a suprapus unor reprezentări mitice din calendarul popular şi pe durata a trei zile (8 – 10 noiembrie) se desfăşoară un praznic extins prin ofrandele alimentare care se aduceau celor morţi, dar şi celor vii, în centrul atenţiei fiind Sf. Mihail, conducător al sufletelor oamenilor către lumea cealaltă. Obiceiurile ce caracterizează această perioadă se pot încadra în două paliere. Primul este strict delimitat în cadrul ocupaţiilor pastorale deoarece Sfinţii Mihail şi Gavril au fost adoptaţi de ciobani drept patroni şi ocrotitori ai turmelor de oi. De altfel în unele zone pastorale în 8 – 9 noiembrie se celebra „Nunta oilor”, cu mult după 14 octombrie când începea iernatul turmelor. Al doilea palier avea valenţe psihopompe reprezentate de Sf. Mihail, „înger conducător al morţilor în tărâmul celălalt”. Aceşti îngeri veghează moartea oamenilor şi le duce sufletele în Rai – cei drepţi şi în Iad – cei păcătoşi. Iată cum crede baba Iuca din Lelese, Ţinutul Pădurenilor că se întâmplă la Arhanghelu’ (cum numesc sătenii sărbătoarea): „Sf. Mihail când mere cu morţii unde vre’ la Rai ori Iad, are cheile de la uşi şi împărte sufletele după faptele bune şi hăle răle, aşe’ îi scris în carte (Biblia – n.n.)...la noi nu-i o zi a morţilor, că o ţânem de Luminaţie”.



Tradiţii încă păstrate

Tradiţiile despre „Arhangheli” aveau o circulaţie mai largă în secolul trecut în toată Transilvania. Astăzi s-au păstrat puţine reprezentări ce se află mai mult, în zonele pastorale şi în memoria persoanelor vârstnice, dar şi aici ca aduceri aminte. În anul 1905, Ovid Densuşianu consemna mai multe legende populare despre Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril precum şi o serie de practici funerare la morţi, existente pe atunci în Ţara Haţegului şi sporadic pe Valea Mureşului. Noi vom reitera câteva întâlnite şi astăzi, în satele hunedorene, este adevărat segmenţial, ca urmare a unor cercetări etnofolclorice personale. În satele din Platoul Luncanilor, Ioan Burcuşi, zis şi Povestaşu din Târsa, adevărată enciclopedie a satului, ne spune că „la noi îi sărbătoare mai mult pentru oieri, da’ Sfinţii Mihail şi Gavril au sabie şi cu ceata de îngeri păzesc sufletu’ omului să meargă unde trebe’”. O altă săteancă, baba Sofia din Alun, menţiona că „sărbătoarea-i şi pântru morţi, le punem lumini şi dădem colaci, mere şi nuci, după slujba din biserică”.



„Turta oilor”

În satele de deal ale comunei Pui, din Ţara Haţegului, la Federi, am întâlnit la o stână un obicei, întâmplat de Arhangheli numit „turta oilor”, de fapt un aluat din făină de porumb, care după ce era coaptă se arunca între berbecii amestecaţi cu oile. Dacă această turtă cădea cu faţa în sus atunci le mergea bine oilor la fătat, de cădea cu faţa în jos oile vor făta puţini miei. Baciul Petru ne spunea că „nu toţi ciobanii fac asta, doară ăi bătrâni ce ştiu mai multe”.

„La Mărtineşti, ne spune Liviu Lăzărescu, la biserica noastră cu Hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” ţâneam zâua ca a morţilor cu cinstirea cuvenită că nu era om în satul nostru să nu-şi cinstească morţii”. La Fornădie, pe Valea Mureşului, sătenii făceau ofrande alimentare, după cum ne relata mătuşa Maria: „de dimineaţă mereau la mormânturi, la prima zi, în 8, le făceau curate, puneau flori, mai mult crizanteme şi dădeau pomană la cei mici, colăcei şi mere, aprindeau lumini pântru ăi de mai trăiesc, da’ mai cu samă păntru ăi morţi făr de lumină”.

Baba Floarea din Boşorod credea despre sărbătoare „că-i bine păntru casele noastre, că Arhangheli îs un feliu de Moşi, care alungă pe Necuratu’ şi draci săi să nu facă boli şi alte necazuri”. Este de fapt o altă faţă de sărbătoare a morţilor cea a magiei terapeutice unde ofranda morţilor şi liniştea lor aducea vindecări sigure unor posibile boli la membrii familiilor din sat.



Sfântul cel mai tare

În legendele vechi din Ţara Zarandului alături de motivul vâlvei şi priculiciului, mixaje mitologice din spaţiul răului din Lumea Cealaltă, mai circulă şi acum, mai difuz, „poveşti de demult”potrivit cărora Sf. Mihail e Sfântul cel mai tare; „Dumnezeu i-a dat Soarele şi Luna să le poarte bine peste norocul oamenilor. Vara-i făcută de el cu soarele, iară ziua-i lungă, iar cu luna face noaptea mică. Vara şi iarna sunt ca sufletele călăuzite de Sf. Mihail; trimite vara pe cea lume şi sloboade iarna cu-ncetul, cu zăpadă şi ger”. Această descriere pitorească aparţine lui Achim Emilian din Almaşul Mare, unul din pasionaţii folclorişti zărăndeni. În satele de munte din Ţinutul Orăştiei am întâlnit la unele femei mai în vârstă credinţa că „de Arhangheli, ca la Moşi, îi bine să aprinzi o lumină la biserică, că ea va lumina în suflete tăt anu’, iar pe ăi de şi-or luat singuri viaţa, Domnul Dumnezău i-o ierta”, ne spunea Mihăilă Vulsan din satul Costeşti a Orăştioarei.



Munca, interzisă total

Fiind „o zi a morţilor”, Arhanghelu’ era respectată în trecut; prin interdicţia totală a muncii de orice fel în comunitate. Chiar la staulele de oi, rămase la păşunat, nu se făceau decât muncile stricte, absolut necesare, cum sunt: păşunatul şi mulsul. În gospodării femeile aduceau apă de la fântănâ cu o zi înainte şi nu măturau casele în 8 noiembrie de Arhanghel, pentru că se credea că „abaterile de la rigorile sărbătorii erau pedepsite de sfinţi cu dureri groaznice în ceasul morţii, până la iertarea sufletului”.

Din punct de vedere meteorologic previziunile despre vreme erau legate de metaforica morţii şi sufletului în care iarna este adusă din Iad de unde vine gerul (personificat ca forţă a morţii) iar vara stă în Rai câtă-i timpul păzit de Arhangheli cu sabia în mână” crede baba Lina Cătălini din satul Cânele, Buceş. Alţi bătrâni completau imaginea timpului „la Arhangheli” spunând că-i vară de-o zi şi negreşit între Arhangheli şi Crăciun vor fi între două şi patru zile senine şi călduroase numite peiorativ „vara iernii” (apud Ovid Densuşianu).

Sărbătoarea Arhanghelilor deşi a trecut prin timp, dându-ne măsura în care satele noastre o acceptau prin practică, a suferit de-a lungul vremii modificări şi adaptări fireşti dezvoltării societăţii rurale. Din conţinutul magico-religios s-a păstrat puţin, dar orice ţăran de azi ştie că Sfinţii Arhangheli ne apără sufletele şi ni le călăuzeşte spre lumină şi pace.


http://www.zhd.ro/?r=traditii&a=arhanghelii-si-drumul-sufletului-2995

 

[anuk]

Santandrei sau Noaptea lupilor.


Santandrei – este o divinitate geto-daca. Dateaza deci din perioada precrestina si este personificarea Lupului. Ziua coincide cu Anul Nou dacic.

Aceasta zi, marcheaza inceperea sarbatorilor de iarna – care se sfarsesc odata cu Boboteaza si Sf. Ion.

Este considerata noaptea necurata sau noaptea strigoilor si a moroilor… noaptea spiritelor nelinistite, care se bat la hotare, raspantii sau locuri blestemate ori bantuie pamantenii, sug sangele celor vii, fura sporul vitelor, leaga puterea barbatilor si se joaca cu lupii pana la cantatul cocosilor. In aceasta seara au loc practici si ritualuri religioase care au drept scop protejarea gospodariilor si a celor ce locuiesc in ele.

Usturoiul este planta care ar rezolva in mare masura aceste actiuni malefice. De aceea, pana la caderea serii, se ung usile, ferestrele si hornurile caselor cu usturoi, se atarna in coarnele vitelor si se face oamenilor – pe frunte - semnul crucii.

Fetele si flacaii aduc capatani de usturoi pe care il strang intr-o covata – care este pazita de o batrana, la lumina lumanarii, toata noapea – timp in care cei tineri, mananca si se veselesc. Dimineata, usturoiul se imparte tuturor si se pastreaza langa icoane, se ingroapa in marginea lanului sau se foloseste ca leac pentru boli, in descantece sau farmece.

Vremea este prielnica pentru practici oculte, observatii meteorologice sau astrologice.

Obiceiuri de Sfantul Andrei:
Turta lui Andrei – sau aflarea ursitului. Fetele nemaritate framanta de cu seara o turta cu faina curata de grau, multa sare si apa neinceputa. Turta se coace pe plita si se mananca inainte de culcare. Baiatul care – in vis – vine sa aduca apa fetei insetate, este ursitul acesteia si anul urmator ii va deveni sot.

Pe inserat se aduce in casa o ramura de pom fructifer: cires, visin, cais, zarzar, corcodus etc. Ramura se pune in apa si nu se mai schimba locul acesteia pana de Craciun. Daca in acest timp infloreste, sunt semne ca anul ce vine va fi bogat si indestulat, iar ramura inflorita se foloseste pentru a sorcovi rudele si vecinii.

Tot in aceasta seara se seamana grau – pentru a indrepta rodnicia ogoarelor. Cat de mare, de des si de verde creste graul reprezinta barometrul dupa care se masoara bunastarea din anul ce vine. Cu acest grau se colinda in seara Anului Nou, alaturi de capre, caluti, plug, vasilica...



__________________________________________________________________







Noaptea strigoilor.


În mitologia populară strigoii sunt spirite ale morţilor care, după înmormântare, din varii motive, n-au reuşit să ajungă în Lumea de Dincolo, tărâm al tuturor morţilor. Strigoii sunt şi morţii care refuză să se întoarcă în „tărâmul celălalt” sub imboldul spiritelor malefice, care din umbră le coordonează acţiunile
Prof. Marcel Lapteş – etnolog

Denumirea de strigoi, în limba română, derivă din „strigă”, de fapt o formă a latinului ”striga, ale” însemnând „pasăre nocturnă ce înspăimântă copiii”, (apud Otilia Hedeşan) dar şi „vrăjitoare” care după părerea lui Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldavie”: „adică o bătrână care prin puterea ei drăcească omoară, nu se ştie cum, pe copii nou născuţi ... superstiţia este foarte răspândită mai ales la transilvăneni”. De-a lungul timpului termenul primeşte noi conotaţii: fantomă, vampir, bufniţă sau „cap de mort” (specie de fluture), dar atestat în prezent din ce în ce mai rar, termenul care s-a impus este cel de strigoi.



Sărbătoarea Sfântului Andrei sau Anul Nou Dacic

În calendarul popular, sărbătoarea este denumită Sântandreiul, fiind una la dată fixă, în 30 noiembrie, ziua Sf. Apostol Andrei Cel Dintâi Chemat, Ocrotitorul României, dar şi Moş Andrei, Andrei de iarnă, Indrea.

Hagiografia Sf. Andrei este legată de activitatea ecleziastică în creştinarea românilor: „şi a căzut în soarta apostolului Andrei, neamuri până în partea Mării Negre, spre partea răsăritului ... până la râul cel mare, Istrul, care acum se numeşte Dunărea, întru care voia să semene sămânţa cuvântului lui Dumnezeu” („Vieţile Sfinţilor”).

Sărbătoarea pare a fi făcut parte dintr-un complex ritual de înnoire a timpului, Anul Nou Dacic, care, prin densitatea sacralităţii sale, devine „cap de iarnă”, reper de sfârşitul toamnei şi începutul iernii. Terminarea timpului autumnal este serbat la 30 noiembrie, cu unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, Ajunul Sf. Andrei. Este momentul când se dezlănţuie forţele malefice, duşmanii tradiţionali ai ţăranului, fie că sunt oameni (strigoi vii şi strigoi morţi), fie că sunt animale (lup, câini etc.) ei găsesc un impact profund în comunitatea sătească.



Sărbătoarea vinului sau Brumalia

Sărbătoarea corespunde, în linii mari cu „Dionisia”, cele Câmpeneşti, iar la traci cu „sărbătoarea vinului” (fermentarea mustului în butoaie). Unele elemente comune sunt şi în „Brumalia”, sărbătoare câmpenească romană. Comunităţile săteşti începeau sărbătoarea Sf. Andrei cu 29 noiembrie, Ajunul, momentul când se dezlănţuie forţele malefice iar „morţii necuraţi” îşi intensifică puterile acţionând pe pământ, în spaţii largi. În această noapte magică vor coborî pe pământ patronii lupilor, Sf. Andrei şi Sf. Petru, pentru a le „dezlega prada”.

În satele noastre, sărbătoarea numită „Sântandrei” nu este marcată de ritualuri ieşite din comun, de largă manifestare magico-religioasă. În afară de „stereotipia usturoiului”, prezentă în mai toate zonele etnofolclorice, nu asistăm la acţiuni impresionante. Oamenii ştiu că noaptea Sf. Andrei, aflată cu totul la discreţia spiritelor rele, este mult prea puternică pentru practicile apotrofice şi atunci se închid în case ungând intrările şi ieşirile cu usturoi şi aşteptând înfriguraţi să treacă orele fatidice; cu siguranţă că înţelegeau că în acest timp de maximă progresie a forţelor negre nu aveau nicio şansă să le învingă.

Deci era un timp de aşteptare, în care cine ieşea din casă putea fi atacat de strigoi şi vampiri, ce dădeau târcoale, atacându-i. În Ţinutul Pădurenilor aceştia luau şi înfăţişarea lupilor, care atacau animalele şi oamenii, şi „nu era bine să muţi staulul oilor că le mănâncă lupul” (apud Rusalin Işfănoni). Însă concepţia populară din zonă mai păstrează şi astăzi o înţelegere mai largă a strigoiului. Iată ce crede baba Floarea din satul Goleş: „ăştia nu-i şti, îs lângă tine la lucru, îs oameni ca noi, dară cum au pe Satana în ei ... sufletele lor pleacă noaptea, le iasă din grumaz pe gură şi mere atât la grajdul mărhelor (vitelor – n.n.) de ieu tăt laptele şi la viţăi le suge sângele”.



Noaptea strigoilor

În satele de pe Valea Mureşului credinţa că cei răi „bătuţi de Dumnezeu” se preschimbă în câini sau lupi se păstrează în memoria unor locuitori şi în timpurile noastre. Această lycomorfie, celebrată de Sf. Andrei, răspândită mult în trecut, s-a lărgit în Calendarul oral al ţăranului şi la alte sărbători în care spiritele malefice atacau oamenii şi animalele, între Crăciun şi Anul Nou, în zilele fără soare sau în nopţile cu lună plină. Mătuşa Eugenia din Almaş Sălişte, comuna Zam, ne descria ce se întâmplă în „noaptea strigoilor”: „Să zice că unii uoameni ce aveau pe Satana în ei se făceau câni şi lupi de rupeau animalele şi uamenii din sat ce-i aveu duşmani. Zâcea buna că sălăşuiau laolaltă cu alţi moroni de Sf. Andrei, aşe amestecaţi la uni strâcau grajdurile, poiatele şi coteţele, rodeau uşâle să intre-nountru, să mănânce oile şî de alte”.

Interesante sunt măsurile de apărare înpotriva strigoilor. Menţionăm că Sântandrei nu pare a avea restricţii în intrarea spiritelor rele în gospodăriile săteşti din partea unor protectori divini ai oamenilor. Astfel strigoii au „liberă trecere” din spaţiul lor ocult în noaptea haotică, dominând ordinea şi lumina.

De aceea oamenii se apără singuri, încercând să-şi protejeze spaţiul de locuit prin închiderea tuturor ieşirilor în afară. Astăzi, în Ţara Zarandului, în satul Stănija, măsurile de apărare, deşi sumare, puţin eficiente şi de scurtă durată, erau crezute de populaţie ca infailibile. Baba Floarea, descântătoare din acest sat, spunea că „Moşu’ din satu’ nost punea în noaptea de Sf. Andrei spini şi mărăcini la căşi şi grajduri, să nu intre moroii, că se zicea că vin, da’ nu pot intra că să înţapă, ş-apoi pleacă ... da’ vezi că Satana-i şmecher (sic!) intră pe fereastră ori prin pod şi face tăt rău, dacă nu ungem cu usturoi”. Tot în acest spaţiu folcloric se făcea deosebirea între „strigoii morţi” şi „strigoii vii”: „se-ntâmpla ca unii morţi „să se strice”, atuncea, să fac moroni, că la moarte nu se pune ai (usturoi) în gură şi nu se făcea slujbă ... alţi să făceau moroni de răi ce-or fost, fără credinţă în Dumnezeu. Aşa spunea o bătrână din Ocin, arătând şi măsurile de apărare a satului; „veneau bărbaţi în putere, îi dezgropau pe ăi răi şi băgau furca-n iei şi apoi puneau spini şi lemne de-i ardeau să se ducă pe pustie”.



Interdicţii de Sărbătoarea Strigoilor

Cele mai multe interdicţii ale locuitorilor erau acelea de lucru în gospodărie: „nu-i bine să lucri că Sf. Andrei va da iarna tot cu vifor iară lupii s-or înmulţi şi or strica tăte vitele; de lucră vreo muiere apă tăţi copiii s-or betegi şi doară la Ignat s-or zdrăveni; de sf. Andrei, mama ne fierbea porumb cu sare şi punea şî o ţâră de usturoi să alunge moroni”. Sf. Andrei reprezintă ultimul reper important al timpului autumnal şi „cap de iarnă” acum la sfârşit de an. Despre obiceiurile, datinile şi credinţele din „Noaptea strigoilor” putem spune că ele se configurează în sintagma „ştim că a fost odată, dar acum nu mai ţine”. Dense şi funcţionale în trecut, acum, în contemporaneitate, au rămas puţine fapte vii, însă bine fixate în mentalul indivizilor pentru că, aşa cum spunea o distinsă cercetătoare a culturii tradiţionale, Otilia Hedeşan „dacă acum (Noaptea strigoilor – n.n.) nu se face mai nimic, de crezut se crede enorm şi intens, într-un orizont de aşteptare terifiant şi tocmai de aceea, protejat de numeroase tabu-uri”.


http://www.zhd.ro/?r=traditii&a=noaptea-strigoilor-3296

 

[anuk]

Traditia de Ignat: taierea porcului.





In data de 20 decembrie se sarbatoreste ziua Sf. Ignatie Teoforul sau, mai simplu pentru romani, ignatul. Aceasta data era o semnificatie deosebita in cadrul pregatirii pentru sarbatorile de iarna: este ziua in care se taie porcul. O traditie mostenita din stramosi, una din putinele pastrate cu sfintenie mai ales in mediul rural, taierea porcului are, pe langa beneficiile culinare, si semnificatii aparte. De ce porcul, si de ce in ziua de Ignat?


Taierea porcului inainte de Craciun

Se spune ca ziua de Ignat este aceeasi cu ziua zeitatii solare celebrate in antichitate, care moare pentru a renaste peste cateva zile, drept pentru care se fac sacrificii animaliere. Este o traditie care n-a fost intalnit in Asia decat in India si in Europa doar la romani si aromani. Este considerata vechea sarbatoare a zeului hindus Shiva, zeul soarelui.

Ziua in care se taie porcul este un moment de sarbatoare in familie. Se spune ca in aceasta zi, daca cei saraci nu au un porc, trebui sa taie alt animal. Ziua incepe de dimineata, cand gospodarii vor scoate animalul de sacrificiu in curte si vor pregati locul special pe care il vor afuma dupa taiere. Cei care sacrifica si asista la taierea porcului nu trebuie sa fie persoane miloase, fiindca se spune ca porcul moare greu si carnea nu va fi buna. De asemena, batranii spun ca, in noaptea de dinainte de Ignat, animalele viseaza ca vor fi sacrificate.
In aceasta seara se ia un dovleac, i se taie coada si se pastreaza, se spune ca e bun pentru leac de bube dulci la copii.
Tot in aceasta noapte vrajitoarele umbla sa ia belsugul casei, de aceea se presara mei si sare imprejurul casei, al hambarelor si al curtii.
Se spune ca untura de la porcul negru e buna la vrajit, mai ales pentru sanatatea oilor.

Dupa ce porcul a fost parlit intreg, se va incepe transarea si impartirea organelor si a carnii. Gospodina va separa slanina, carnea, organele, picioarele si capul pentru a le prepara. Slanina se sareaza, carnea se separa in functie de preparatul culinar pentru care este destinata: sarmale, fripturi, pomana porcului. Dupa taiere se bea tuica fiarta si vin, iar mai apoi, dupa ce treaba in gospodarie este gata, se serveste pomana porcului.

In ziua de Ignat nu se lucreaza. Exista o serie de superstirii pe care cei din mediul rural le tin si astazi. Daca cineva lucreaza altceva in ziua de Ignat, va cadea bolnav si va avea convulsii, la fel ca porcul cand este taiat. In ajun se fierbe grau din care mananca toti cei din casa, iar ce ramane se da pasarilor a doua zi in zori. Dupa ce porcul este transat, se cauta sa se vada daca in inima nu are sange "inghetat" - inseamna ca proprietarul va avea noroc la bani. Untura de porc negru este folosita la vraji. De boboteaza, femeile duc o parte din untura la preot pentru sfintire, iar apoi o pastreaza pentru a unge pe cei care sufera de junghiuri si dureri de picioare. De asemenea, cei care erau banuiti ca vor ajunge strigoi erau unsi cu untura de porc negru. In ajun de Ignat, vrajitoarele umbla sa "ia belsugul "caselor, iar gospodinele imprastie mei si grau in fata casei si a acareturilor.

O alta superstitie de Ignat este crucea pe care o fac bunicii pe fruntea nepotilor cu sange de porc, pentru a fi feriti de boli. Dupa ziua de Ignat si pana la Craciun femeilor le este interzis sa toarca. In schimb, acestea trebuie sa se pregateasca cu toate cele trebuincioase pentru masa de Craciun: sarmale (care, de fapt, nu se servesc chiar in ziua in care au fost facute), carnati, toba, lebar si alte bunatati din carne de porc, dar si prajituri la care se foloseste untura de porc. Mitul conform caruia untura nu este sanatoasa ar trebui contrazis: untura este de fapt un detoxifiant pentru organism, atata timp cat este proaspata si nu prajita.

In alte tari, taierea porcului nu este o traditie si nu este tinuta la acelasi rang inalt in preparatele culinare de Craciun. In Anglia, Franta si Germania sunt onorate gasca si curcanul, in Italia orezul cu pui, in Spania un preparat asemanator cu nuga (turron). Doar in tarile scandinave, pe langa carnea de ren si de miel, este adusa la masa si costita afumata de porc. In Rusia, borsul e la mare cinste. Insa, nicaieri in emisfera nordica nu se acorda atata importanta porcului, ca aminal de sacrificiu, si pare sa nu existe traditii atata de vechi cu privire la masa de Craciun ca in Romania.

 

[anuk]

Traditii de boboteaza in alte tari.

Befana.



Potrivit tradiţiei, Befana intră în casele copiilor pe horn şi le lasă cadouri.

Copiii din Italia o aşteaptă în noaptea de 5 spre 6 ianuarie pe Befana, o babă cloanţă cu aspectul unei vrăjitoare.



Poveștile despre ea diferă, însă cea mai cunoscută este aceea că Befana era o femeie blândă care le-a oferit mâncare şi adăpost celor trei magi de la răsărit când aceştia se îndreptau spre ieslea în care s-a născut pruncul Iisus.



Befana este înfăţişată ca o vrăjitoare bătrână şi noduroasă călare pe o mătura, având un stil asemănător cu Moș Crăciun de a lăsa cadouri, intrând în casele copiilor pe horn. Ea lasă dulciuri în ciorapi copiilor cuminţi și cărbuni de zahăr celor răi. Cum însă cărbuni sunt dulci, s-ar zice că şi cei mai puţin ascultători nu sunt chiar foarte tare pedepsiţi. Cu toate acestea copiii italieni nu sunt bucuroşi când văd cărbunii.



Practic odată cu Epifania din 6 ianuarie în Peninsulă se încheie şirul sărbătorilor de iarnă. În aceste zile la mare căutare sunt târgurile organizate cu fel de fel de dulciuri, jocuri sau cadouri în diverse pieţe din centrele marilor oraşe italiene. La Roma cel mai renumit este târgul de iarnă din Piazza Navona.



În Italia sunt diferite obiceiuri de la regiune la regiune la 6 ianuarie. La Venezia este deja vestită baia de la miezul zilei pe care o fac peste 30 de tineri bărbaţi îmbrăcaţi în veşmintele unei babe cloanţe, aruncându-se de pe Podul Rialto, cu o înălţime de 7,5 metri, cel mai vechi pod de peste Marele Canal.



La Bologna, de ani de zile, în centrul oraşului se aranjează o Befana înaltă de 25 de metri, în care la 6 ianuarie localnicii trag cu săgeţi de foc pentru a fi feriţi de necazuri în noul an.

La Roma in loc de Bsfana se daruiesc maturi

Copii primesc carbune de zahar negru

Se daruiesc papausi vrajitoare cu saculet cu dulciuri



http://www.romania-actualitati.ro/rrapages/displaygallery/117#top_galerie

 

[anuk]

In această zi de sărbătoare nu lipsesc nici tradiţiile şi obiceiurile populare. Sfântul Ioan, în traditia populară, este naşul lui Iisus şi protectorul copiilor mici, pe care îi ajută să nu moară nebotezaţi.


În Bucovina, la porţile tuturor celor care poartă acest nume se pune un brad împodobit iar aceştia dau o petrecere cu lăutari.

Sfântul Ioan, protectorul copiilor

În unele zone din ţară femeile duc plocoane moaşei care le-a ajutat să aducă pe lume copii. Are loc apoi o petrecere cu mâncare şi băutură, în timpul căreia femeile rup câte o bucată din colacul mare făcut de moaşă şi încearcă, după forma bucăţii de colac, să ghicească dacă vor mai avea copii şi dacă vor naşte fete sau băieţi.

"Iordănitul" sau "Ţonţoroiul femeilor"

Se spune că această este adevarată zi a femeii, „8 Martie” fiind o invenţie a celor care locuiesc la oraş. Potrivit tradiţiei, în această zi femeile sunt mai puternice decât bărbaţii lor cărora nu le gătesc nimic şi pe care nu-i ajută în gospodărie. Ele se adună acasă la o "gazdă", fac o petrecere cu lăutari fără să-i cheme şi pe bărbaţi. Când ies pe uliţă îi prind pe barbaţii care le ies în cale şi le cer vin ca răscumpărare, altfel îi aruncă în râu sau îi „iordănesc” stropindu-i cu apă.

"Mersul cu Iordanul"

În această zi, în special în regiunile de munte, flăcăii merg cu Iordanul. Ei împrumută de la preot busuiocul şi agheasma folosite de Bobotează şi merg pe la casele oamenilor, botezându-i şi "iordănindu-i". Flăcăii iau în braţe fiecare membru al familiei şi se învârtesc. Acest obicei se numeşte "iordănire“. Unii oameni se luptă cu iordănitorii. Se crede că astfel capeţi putere, pentru că iordănitorii sunt ajutaţi de Sf. Ioan, care dă putere şi celui care se luptă cu ei. Se spune că dacă un flăcău a fost iordănitor un an, trebuie sa continue trei ani la rând.

După credinţa românilor din Bucovina, în seara Sfântului Ion se "botează“gerul, adică se înmoaie frigul şi vremea începe să se încălzească treptat.


Sunt zone unde s-a pastrat obiceiul de a merge cu “zauritul" ( un fel de colind) de Sfantul Ion, pe 7 ianuarie, la acele persoane ce poarta acest nume sfant.

In alte zone se pune un brad la poarta celui care poarta numele de Sf Ion iar acesta da o petrecere mare cu lautari. (si eu am participat ani de-a randul la asemenea petreceri la la Martanus Covasna) Aici traditia se pastreaza inca.

 

[anuk]

Dragobete, bărbat chipeş şi năvalnic
De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor.


A sosit şi 24 februarie, o zi cu o semnificaţie aparte în calendarul popular românesc. Astăzi este Dragobe­te­le, altfel spus Ziua Îndrăgostiţilor la ro­mâni. Sărbătoarea este cunoscută şi sub numele de Dragomir cel beat de dragoste sau de Cap de primăvară ori Dragomiru Florii, ultimele nume fiind cam nepotrivite anul acesta, când iarna încă îşi face de cap şi nu are nici un gând să facă loc pri­mă­verii. Se spune că, de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri şi ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască, tot în această zi, cuiburile.

Despre minunatele obiceiuri, din păcate, unele dintre ele pierdute cu trecerea anilor, ne-a vorbit conf. dr Pa­ula Popoiu, director general al Mu­ze­ului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti": "Dragobete este mai ancorat în tradiţia zeilor antici ai dragostei – bărbat chipeş şi năvalnic (uneori re­pre­zentat chiar de planta numită popu­lar ,,Năvalnic", cu multe proprietăţi terapeutice care fac aluzie la dragoste), un "zburător cu plete ne­gre" care bântuie visele celor în­dr­ă­gos­tiţi, la început de primăvară, când na­tura însăşi reînvie, ursul iese din bâr­log căutându-şi pereche, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să par­ticipe şi el la bucuria vieţii renăs­cu­te după tenebrele iernii celei sterpe. En­titate mitologică asemănătoare lui Cu­pidon, Dragobete se consideră a face parte din multitudinea de zeităţi pă­gâne care populau spaţiul balcanic şi danubiano-pontic, unde era şi protector al animalelor, dar şi al iubirii celor care se întâlnesc şi se logodesc, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.

Încă de dimineaţă, tinerii, îmbră­caţi în haine de sărbătoare, se întâlneau odinioară în centrul satului sau în faţa bisericii şi, dacă timpul era fa­vo­rabil, porneau cântând în grupuri către pădure sau prin lunci în cău­ta­rea ghioceilor şi a altor plante miracu­loase. "Fetele strângeau viore­le şi tă­mâioare, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămă­şi­ţe de zăpadă, numită zăpada zâ­ne­lor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumu­se­ţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
În această zi nu se sacrificau animale, pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor", mai spune conf. dr Paula Popoiu.

Se mai spune de asemenea că Dragobete ar fi fost fiul Babei Dochia şi este considerat uneori ca făcând parte din zeităţile dacice, locale, pa­tron al tinerilor îndrăgostiţi. "Dragobete – adaugă doamna Paula Popoiu – era şi patron al bunei dispoziţii: tinerii petreceau acum la o casă, în limitele unei morale desăvârşite, fe­te­le se înfruntau cu acuzaţii de far­me­ce făcute pe ascuns pentru atragerea iu­biţilor, dar totodată se rosteau ju­ră­mintele iubirii, Dragobete fiind de multe ori punct de plecare pentru viitoarele căsnicii. De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori le urmau logodnele adevărate) sau fetele şi băieţii făceau frăţii de sânge. Dar Dragobete era şi un fel de «naş cosmic» al păsărilor de pădure, din moment ce se credea ca acestea începeau să se împe­re­che­ze şi să-şi clădească cuibul. Se credea, de asemenea, că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an mai îm­bel­şugat. În această zi, oamenii nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin case".


Sursa

 

[nita]

De Dragobete, va urez tuturor "sa fiti iubiti!" (de cine vreti voi). Si nu uitati de cadoaie.... Azi trebuie oferite cadoaiele si nu de Valentine Day!!! Sa fim romani!

 

[bodo]

Cu mărţişorul prin istorie: de la galbenii lui Coşbuc la industria de astăzi

Autor: Dan Arsenie, Andreea Dogar

Primele podoabe de mărţişor au fost monedele de aur sau argint. După ce le purtau, fetele cumpărau cu ele caş şi vin roşu, ca să aibă tenul alb şi obrajii rumeni. Firul rămas avea menirea să împrumute naturii norocul omului.
La Târg veţi găsi cele mai frumoase mărţişoareSursa: Libertatea

“Originea mărţişorului este imposibil de stabilit”, spune şeful secţiei Studii Etnologice din cadrul Muzeului Ţăranului Român (MŢR), dr. Şerban Anghelescu.

Anul trecut, au apărut câteva ştiri conform cărora obiceiul este vechi de 8.000 de ani, informaţii bazate pe obiecte descoperite într-un sit de la Schela Cladovei, în judeţul Mehedinţi. Însă aceste date sunt false. “Între Mărţisor şi cercetările arheologice de la Schela Cladovei nu există nicio legătură”, explică Adina Boroneant, cercetător ştiinţific la Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan”.

Menţiuni despre Mărţişor anterioare secolului al XIX-lea nu au fost găsite. Asta nu înseamnă că obiceiul nu exista, ci este posibil ca oamenii să nu fie “interesaţi să menţioneze ceva ce era o banalitate”, crede Anghelescu.

Primele podoabe: monedele

Cum originea rămâne un mister, vom discuta în cele ce urmează despre mărţişoarele din secolul XIX. “Iniţial, Mărţişorul nu avea puterea concentrată în podoabă, în obiectul de artizanat, ci în firul de Mărţişor. Era de o uniformitate care astăzi ar fi săracă. Dacă s-ar renunţa acum la podoabă, ar dispărea o întreagă industrie”, explică Anghelescu. Astfel, la început era purtat doar firul de culoare albă, împletit cu cel roşu.

Potrivit unei cercetări asupra obiceiului, efectuată de poetul George Coşbuc, culorile reprezintă focul şi lumina, fiind un simbol al Soarelui. În sprijinul acestei teorii vine şi obiceiul de a agăţa de firul alb-roşu o monedă (un alt simbol al Soarelui, spune Coşbuc). Anghelescu explică simbolul: „Fetele purtau în jurul gâtului o monedă de aur sau de argint. După ce o purtau un timp, ele cumpărau cu moneda vin roşu şi caş dulce. Se credea că fetele vor rămâne frumoase tot anul: albe la faţă ca brânza şi rumene în obraji ca vinul roşu”. Firul rămas era agăţat într-un pom înflorit.

Mituri: Baba Dochia şi înnoirea vremii

Cele mai multe dintre miturile despre originea Mărţişorului au la bază antiteza iarnă/primăvară (vezi, în prezentarea de mai jos, şi mitul din Republica Moldova).

Una dintre cele mai populare legende este cea care o pune în centrul imaginii pe Baba Dochia. “Ziua Dochiei este pe 1 martie, iar după urmează zilele babei. În legendă, Dochia îşi trimite nora să culeagă iarna fragi, iar Dumnezeu o ajută şi îi dă norei jăratic care, adus acasă, se transformă în fragi. E de constatat că Mărţişorul, ca şi roşul fragilor sau jăraticului pe câmpul alb al zăpezii, aliază cele două culori”, explică Anghelescu.

Între 1 şi 9 martie, fetele (dar deseori şi bărbaţii fac asta) îşi pot alege o babă. Se spune că, aşa cum va fi vremea în ziua babei tale, aşa îţi va fi firea şi sufletul de-a lungul anului. În credinţa populară, intervalul 1-9 martie este cel de înnoire a vremii, când iarna şi primăvara se ciocnesc.

Astfel, continuând povestea Dochiei, bătrâna crede că venirea norei cu fragi înseamnă că vremea frumoasă a venit mai devreme. Aşa că decide să plece cu oile la munte. Totuşi, decide să poarte nouă cojoace. Numai că, la scurt timp după ce pleacă la drum, se pune ploaia, care îngreunează cojoacele babei. Aceasta decide să le lepede şi rămâne în ie. Alte legende arată că Dochia se dezbracă de cojoace din cauza venirii căldurii. Numai că, imediat după ce renunţă la cojoace, se lasă un ger puternic. Dochia îngheaţă, alături de oile sale. Povestea peripeţiilor Dochiei, ca şi firul alb-roşu, semnifică alternanţa.

Mărţişorul alb-negru

Au fost şi mărţişoare în care firul era alb-negru, nu alb-roşu. Aceasta combinaţie reprezintă "Funia anului", formată din fire albe şi negre, ce reprezintă cele 365 de zile ale anului. Funia anului este legătura dintre iarnă şi vară, albul şi negru reprezentând opoziţiile lumină/întuneric, cald/rece, viaţă/moarte.

Albul este simbolul purităţii, al luminii, în timp ce negrul este culoarea originilor, a fertilităţii şi a solului roditor. Albul poate fi Cerul, iar negrul - Pământul.

Câte locuri, atâtea obiceiuri

În Moldova, obiceiul este ca mărţişoarele să fie oferite de fete, iar băieţii să şi le prindă în piept. Alte obiceiuri sunt legate de locul unde este pus şnurul după purtare.

În Transilvania, firul de mărţişor se punea în jurul coarnelor vitelor din gospodărie, sau la uşa grajdului, pentru a întinde protecţia simbolică şi asupra animalelor. În restul ţării, după ce este purtat vreme de 9 zile, mărţişorul este pus într-un pom fructifer. De acolo dispare odată cu trecerea timpului (rupt de vânt), credinţa fiind însă că a fost "furat" de păsările primăverii.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/cu-...lui-cosbuc-la-industria-de-astazi-922396.html