PAZNICUL VISELOR
assets/Steliana Cristina Voicu
Lucrare distinsă cu mențiune la Concursul național de proză scurtă Helion 2013
Coboram pe uliţa prăfuită, uitându-mă şi analizând porţile şi ceea ce se putea vedea dincolo de ele prin gardurile felurite. O vulpe stranie s-a strecurat printre tufe, croindu-şi drum pe lângă un gard. Stranie pentru că imaginea imprimată pe retină în acea fracţiune de secundă a fost cea a unui animal cu o coadă stufoasă, cu blana în două culori: argintiu şi roşu.
O fată se apropie de mine şi-mi făcu semn să apuc de obiectul greu şi ruginit, asemănător unei roabe, dar de dimensiuni mai mari, care-i obosea încheieturile. Am apucat, i-am răsucit capătul rotunjit în jurul taliei astfel încât să-l împing mai uşor. Căci nu era o roabă obişnuită şi nu o puteai trage după tine, ci o împingeam pe laterală, pe roţile ei caraghioase ca de cărucior de copil.
Pe drumul de ţară ambiguu ca un vis se auzea doar scârţâitul acelei maşinării mari şi paşii noştri sculând praful. Nici o adiere de vânt. Şi mi-era atât de cald cu jerseul pe mine… Am vrut să-l dau jos, dar fata de lângă mine s-a smucit, aşa că am renunţat. Era oarecum ciudată cu statura ei înaltă şi părul negru tuns băieţeşte. Am privit din nou în dreapta mea, spre curtea cu gard din lemn şi porţi înalte. Am privit şi m-am oprit, căci vulpea se metamorfozase într-o femeie cam la 40 de ani. Eram uluită. Fata pe care o însoţeam a dat să fugă. I-am spus să aştepte puţin. Femeia aceea s-a oprit la poarta aceea înaltă şi a apucat-o cu toată puterea. Se străduia să scoată poarta din ţâţâni, efort însoţit de un gemut ascuţit, ca de animal. Am vrut să ţip la ea, s-o opresc, dar din gura mea n-a ieşit nici un sunet. Fata de lângă mine tremura toată. În curte era o femeie corpolentă cu păr blond care mi-a văzut pesemne expresia din privire. Mi-a făcut un semn cu mâna ca şi când mâna ei ar fi spus “linişteşte-te!”, apoi a privit-o în ochi pe intrusă, care s-a oprit gemând, luându-şi mâinile de pe poartă de parcă ceva ar fi curentat-o. Şi a fugit, lătrând ca o vulpe… Fata de lângă mine dispăruse şi ea cu tot cu roaba ei ciudată şi ruginită.
M-am grăbit să ies de pe uliţa asta stranie. Drumul cobora şi cotea uşor la dreapta. Pe partea stângă a drumului se vedea o râpă. M-am oprit, mi-am dat jos rucsacul şi mi-am scos aparatul foto. Am încercat să iau câteva cadre. Al naibii aparat, parcă era posedat! Totul ieşea înceţoşat sau mişcat. Şi ce imagine! Dincolo de prăpastia aceea lucea un deal în lumina amurgului. Pe deal erau inscripţionate trei cifre: 312… cifre din verdeaţă ca la cramele de vinuri. Mai încolo, era un pod galben pe care m-am chinuit în zadar să-l capturez în poză. Totuşi pe acolo nu trecea nici un râu. Poate trecuse în vremuri de demult şi s-a oprit aşa cum se opreşte uneori vântul, doar ca să te înfioare apoi mai tare… Locul era plin de vegetaţie de tot felul. Cum aparatul foto se dovedise inutil, am închis peisajul în suflet şi mi-am văzut de drum. Unde mergeam, oricum? Şi ce căutam prin locurile astea stranii? Am mai coborât puţin, gândindu-mă la locul acela. Mi-am scos telefonul să mă uit la ceas. Tocmai bine că telefonul se închisese. Am rămas şi fără baterie… Am ridicat privirea, curioasă de sunetele din depărtare. Câteva fete de liceu îşi făceau poze şi chicoteau. Hmm, parcă mă apropiam de un loc normal. Fetele s-au îndepărtat când m-au văzut că mă apropii. Mi-am dat seama că zidul din spatele lor era un zid despărţitor: la stânga lui era râpa aceea, iar în dreapta un drum. Drumul meu. Zidul acesta pe care creştea iederă parcă separa două lumi. Recunosc că inima îmi bătea cu putere. Nimic nu părea azi la locul lui.
M-am grăbit, continuându-mi drumul prin pădure. Într-un final, am ajuns la o casă. M-am întâlnit cu Anca. Am admirat amândouă casa. Nu avea gard, însă grădina era destul de curată şi îngrijită. Câteva flori ici, colo. Ne-am uitat curioase la florile acelea minunate. Nu mai văzusem niciodată astfel de plante cu flori roşii ca nişte trompete. Un bărbat cam la 35 de ani a ieşit în prag. Doctorul satului. Părea destul de amabil. Ne-a întrebat dacă vrem nişte apă şi ne-a poftit în casă. Aerul era destul de ciudat, cerul era galben ca atunci când e pâclă. A început să plouă, dar stropii nu ne atingeau şi nu făceau nici un zgomot. Parcă din cer cădea praf, nu ploaie. Bărbatul ne-a atenţionat să intrăm repede în casă, adaugând:
– Aşa e pe Marte! Sunt ploi acide!
– Cum adică? am şoptit eu înspre Anca. Ea mi-a răspuns cu o privire mirată şi un pic speriată.
Am intrat. Mi-am dat jos jerseul şi l-am pus pe o masă de lângă uşa de la intrare. Mi-am dat seama că-mi uitasem broşa acasă. Pe masă era o şi o cămaşă albă, din al cărei buzunar ieşise pe jumătate ceva asemănător unei medalii. Am privit-o cu atenţie. Îmi stârnise curiozitatea. Bărbatul acela povestea ceva din bucătărie, dar nu l-am auzit. Anca îmi făcea semne să stau cuminte. Nu m-am putut abţine, am luat medalia din buzunar şi-am rămas stupefiată. Era medalia mea de la Sihlea, îi recunoscusem funda albastră de care era atârnată… Dar ce căuta aici?
Se vedea dintr-un colţ o încăpere ce părea a fi o baie. Am întrebat din politeţe unde e. Când am intrat, am constatat surprinsă că încăperea era mult mai mare decât părea. O femeie dormea pe un scăunel. Era blondă şi purta o pălărie mare, care-i acoperea ochii. Mi-a amintit de femeia care şi-a apărat curtea şi a alungat vulpea magică. Dar nu-i puteam vedea bine chipul din cauza pălăriei. Femeia sforăia de zor. Toate obiectele din baie erau vechi. Lângă wc-ul turcesc era o chiuvetă veche, crăpată. Mare mi-a fost mirarea când am văzut săpunul lichid într-o baie atât de veche. Obiecte vechi şi obiecte noi… Pe peretele cu uşa era o altă chivetă. Femeia trase un sforăit care probabil a speriat-o şi pe ea, căci s-a trezit. M-a măsurat, apoi mi-a spus cu un aer plictisit:
– Vezi că animalele alea mici din pădure te-au urmărit până aici!
N-am spus nimic. A continuat zicând că e paznic şi că sub chiuveta falsă se află o intrare către un tunel, care duce spre pădure. N-am luat-o în seamă, credeam că aiurează. I-am aruncat o privire sfidătoare. Am dat să ies din baie, dar m-a strigat:
– Stella!
De unde ştia cum mă cheamă? Avea acum o privire ciudată de vrăjitoare. Începuse să-mi fie frică. Parcă aş fi fost într-un vis din care nu reuşeam să mă trezesc. Iar visul nu era al meu, ci al altcuiva, care m-a atras în sătucul ăsta.
– Să faci bine să-ţi schimbi forma când pleci de-aici! a adăugat femeia, apoi a închis ochii.
– Cum adică?
– Forma umană, adică! a răspuns ea în silă, ţinând ochii închişi. Oamenii nu au nici o putere! Trebuie să te schimbi într-un animal pe care să-l chemi în gândul tău!
– Pff… am râs eu, dar nu cu râsul meu. Mi-era frică, dar n-am vrut să-i arăt asta. Te las pe dumneata să mă pefaci într-o licornă, dacă vrei! Sau mai bine un pegas, că are şi aripi… corn nu-mi trebuie, am râs eu. Cred că am jignit-o, că a deschis ochii înfuriată şi mi-a aruncat o uitătură de parcă ar fi avut puterea să mă transforme pe loc într-o broască. Aşa că am şters-o repede…
În sufragerie i-am găsit pe toţi la masă, dormind. Erau şi ai mei… când or fi ajuns aici? M-am dus din nou în baie s-o întreb pe femeie ce se întâmplă, dar în baie, nimeni… Când m-am întors în sufragerie, bărbatul acela îi hipnotiza pe cei de la masă…
– Hei! am strigat eu.
– S-a întors spre mine cu o faţă transfigurată, era tare urât. A zis că el e vraci şi a început să bolborosească ceva în altă limbă, ca un fel de blestem, dar n-a apucat să încheie fraza, căci un vultur a intrat pe geam, atacându-l.
– Fugi! a strigat vulturul cu vocea femeii din baie, cu vocea paznicului din baie…
– Nu cumva… începui eu, dar n-am apucat, căci vulturul mi-a aruncat un lănţişor cu un mic medalion în vârf. L-am prins şi am vrut să mi-l pun la gât, dar n-a intrat pe cap, rămânând înţepenit pe frunte. Am simţit o durere ascuţită în spinare şi ceva crescând din piele. Am urlat şi-am căzut în genunchi. Din spatele meu crescuseră aripi mici, albe.
– Foloseşte cheia ca să aduci lucrurile la forma iniţială! a spus vulturul. S-o înfingi în stâncă, iar lucrurile vor redeveni ce au fost. Ţine minte: oamenii nu au nici o putere!
A urmat un schimb de replici în altă limbă. Vraciul a lovit vulturul, izbindu-l de perete şi s-a uitat spre mine spunând ceva. A întins mâna, probabil aruncând o vrajă, dar eu am fost mai iute şi m-am ascuns sub masă. Atunci mi-am adus aminte de ceea ce spusesem în glumă în baie. Te las pe dumneata să mă pefaci într-o licornă, dacă vrei! Sau mai bine un pegas, că are şi aripi… corn nu-mi trebuie… N-a reuşit să mă prefacă în pegas… oare el a vrut să mă transforme şi nu i-a ieşit vraja sau femeia m-a sfătuit să-mi aleg eu? Cum era? Gândindu-mă la pegas, am simţit o durere în tot corpul şi aripile continuând să-mi crească. O lumină albă scălda încăperea şi porumbei zburau de colo colo. Mirosea a flori de iasomie. Vraciul agoniza lângă un perete, iar vulturul… Chiar aşa, unde e vulturul?
– Urmează-mă! îmi spuse o vulpe mică, argintie.
– Am mers în baie, unde vulpea mi-a spus să împing cu corpul meu chiuveta. Grea încercare. Am descoperit gura unui tunel. Mi-a făcut semn să intru. Mi-am dat drumul, n-am căzut prea adânc. Tunelul era luminat cu torţe din loc în loc. Am mers ceva timp. La un moment dat s-a întrezărit şi ieşirea. Mă cam speriau sunetele care veneau dintr-acolo.
Am ieşit lângă un pod. Mi-am dat seama că mă adusese în valea aceea stranie. Pe pod se dădea o luptă. Se auzeau urlete şi gemete de animale. Vulpi argintii şi vulpi de foc se luptau între ele.
La un moment dat, o vulpe roşie ne-a izbit pe amândouă.
– Nu ţi-a dat nici o amuletă femeia? îmi strigă vulpea argintie, un pic ameţită. Era rănită.
– Mi-a zis să folosesc nu ştiu ce cheie, dar a uitat să-mi spună şi de unde s-o iau, am răspuns eu, ferindu-mi capul.
– E pe fruntea ta! Înfinge-o în stânca aceea!
– N-am încredere în tine! i-am strigat eu şi am fugit încotro am văzut cu ochii. Proastă decizie, pentru că îndată m-am pomenit cu o ceată de vulpi roşcate în urma mea. Doamne, ce să fac? am gândit atunci.
Am auzit ţipătul unei păsări. Era Vulturul, roind deasupră-mi. Vulpile s-au oprit şi s-au risipit. Cum o fi făcut asta?
– De ce nu m-ai ascultat? mă certă Vulturul.
– Păi… n-am găsit cheia, mă justificai eu.
– Cheia e de fapt medalionul de la lănţişorul ce-ţi atârnă pe frunte! Trebuia doar să atingi cu fruntea piatra de lângă cireş şi vraja s-ar fi destrămat…
Spunându-mi acestea, ne-am pomenit iar cu vulpile pe urmele noastre. Una dintre ele era jumătate roşie, jumătate albă. Am început să alerg. Vulturul a întors capul spre ele, încercând să le alunge cu un descânt, dar în clipa aceea, vulpea în două culori, care părea a fi liderul, aruncă nişte flăcări pe gură, năpârlindu-i Vulturului o aripă. Acesta a căzut, urlând. Eu l-am aruncat în spinarea mea şi am fugit şi am tot fugit.
– E o corcitură! îngăimă el după un timp.
– Ce spui? am tresărit eu, trăgând cu coada ochiului spre Vultur. Eu alergam. Vulpile, în urma noastră.
– Vulpea în două culori… e o corcitură. E mai puternică decât celelalte vulpi pe care le conduce, dar e mai slabă decât tine, Stella, dacă ştii cum să-i ţii piept!
– Trebuie să căutăm o piatră şi să terminăm cu toate astea!
– Păi şi unde te duci, de ce o iei pe aici?
– Ca să găsim o piatră!
– Nuu, strigă Vulturul! Nu e bine! Trebuie să te întorci la piatra de lângă cireş!
– Dă-o-ncolo! Îţi găsesc eu altă piatră!
– Nuu!
M-am oprit în nişte tufe şi am lăsat Vulturul să alunece de pe spinarea mea. Am observat ca în locul aripii atinsă de foc, era mâna femeii din baie. Îi recunoscusem brăţara mare, care zornăia. Şi oricum bănuiam că e ea, după voce. Îmi spuse că cireşul e înflorit şi numai acum puteam înfinge amuleta în piatră, căci aşa suna descântecul: o fată cu aripi, de va atinge piatra pe care plânge un cireş, va rupe blestemul înfăptuit de vraci asupra corciturilor… Înţelegi? Fata cu aripi eşti tu, cireşul plânge numai primăvara, când îşi pierde florile, iar vulpile…
Ceva ne-a lovit, nu am văzut ce, probabil ne-au găsit. Corcitura mă muşcă de copită. M-am smucit şi am împins-o cât colo. Mi-am simţit trupul străbătut de un curent, ca şi când aveam puteri magice. Vulpea în două culori schelălăia. Părea şocată de puterea mea.
– Du-te, Stella! O opresc eu! îmi spuse Vulturul. Dar în clipa aceea am simţit o durere în piciorul de care mă muşcase, aceeaşi durere pe care am simţit-o când m-am transformat în pegas. Mi-am văzut picioarele de fată şi mi-am dat seama că îmi revin. Încet-încet, am redevenit om. Cu excepţia unui mic detaliu. Aripile…
– Grăbeşte-te! Află ultimul cireş înflorit, caută o piatră şi pune-o sub florile lui. Când florile mici vor atinge piatra, tu pune amuleta pe piatră! Dacă vezi că începe să fie absorbită, înseamnă că s-a terminat! Fără corcitura aceea, vulpile vor redeveni nişte simple animale. Corcitura e liderul…
– Am înţeles!
– Încă ceva!
M-am uitat înapoi. Vulturul stărui… Mi-am dat seama că urmează şi o veste proastă…
– Acum şi tu eşti tot o corcitură! Blestemul pe care l-a aruncat vraciul se referea la toate corciturile! Asta înseamnă că şi tu… şi eu…
– Aşteaptă! spuse o fată, privindu-l fix pe Vultur. De unde a apărut? Şi ce frumoasă era acea fată cu părul lung şi blond. Parcă era desprinsă dintr-un vis.
– Sânziana! o strigă Vulturul.
– Vă cunoaşteţi? întrebai eu, surprinsă.
– Fata e paznicul viselor! Nu e o corcitură! Ea e cea care ne va salva, spuse Sânziana, arătând spre mine. Pe vremuri, Vraciul a chemat animalele la el şi le-a propus să-l slujească, dăruindu-le în schimb puteri magice. Doar vulpile au acceptat. Dar vulpile sunt viclene şi au fost dăţi când l-au trădat. Aşa că şi-a ales o corcitură care să îl slujească şi pe care să o folosească pentru a domina pe celelalte animale. E vorba de vulpea în două culori. Dintre copaci, plopii s-au împotrivit, aşa că le-a luat florile. Cireşii au fost nesiguri, aşa că Vraciul i-a blestemat să aibă flori doar o săptămână pe an, iar florile lor să se nehotărâte să se clatine când le soseşte vremea: să cadă sau să nu cadă?... Ceilalţi pomi din pădure l-au slujit pe Vraci, dându-le rodul lor.
– Stella, ai încredere în visele pe care le porţi în inima ta, iar ele te vor îndruma! Acum, pleacă!
Am fugit cât m-au ţinut puterile. Eram desculţă, aşa că simţeam toate ierburile uscate, toate pietricelele. În plus, aripile îmi îngreunau fuga. Am auzit în urma mea sunete ce păreau a fi scena unei lupte. M-am oprit o clipă şi-am privit înapoi. Vulturul şi Sânziana se luptau cu vulpile. Am văzut Vulturul secerat dintr-o aruncare. Nu mai mişca… Am plâns.
A apărut şi Vraciul. Atunci, Sânziana a scos un sceptru pentru a lupta. Am fugit. Alergam şi plângeam. În jur, toţi pomii din pădure erau uscaţi. Am observat că în urma mea, pe marginea drumului crescuseră flori mici şi aurii. Erau flori de sânziană. Mi-a dat speranţă şi pentru o clipă n-am mai simţit toate pietrele ce-mi răneau tălpile. Am zărit apoi în depărtare un cireş înflorit. Mi-am înteţit fuga şi, când am ajuns, am luat prima piatră pe care am găsit-o la îndemână, am aşezat-o sub cireşul ce se scutura şi am pus amuleta pe piatră. M-am rugat ca binele să învingă şi Vulturul să se facă bine. Lumini s-au desfăcut din piatra aceea ca dintr-o apă. Piatra absorbise amuleta. Valea se colorase în lumini de ametist. Lacul arăta ca o nestemată, pe suprafaţa lui puteam vedea sfere mici, galbene plutind ca visele.
Lupta se încheiase.
– Poţi să-ţi păstrezi aripile, dacă vrei! spuse… Vulturul, doar că acum Vulturul redevenise femeia din baie, femeia care şi-a apărat curtea de vulpe... femeia care şi-a protejat visele…
– Ăă… nu, mulţumesc! Poate data viitoare! i-am răspuns eu şi am zâmbit.
Mă aşteaptă luminile la orizont, mi-am spus eu în gând… să mă întorc acasă… să-mi apăr visele… Cum? Da, visele… Se pare că Vulturul îmi predase ştafeta.
P.S. În caz că vă întrebaţi… nu, nu am păstrat aripile. Le scot doar în caz de urgenţă. În rest… arăt ca un om obişnuit. Oricum, de unde ştii cum arată un Paznic al Viselor?
http://helionsf.eu/paznicul-viselor/
