• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

Zamolxianismul- Religia Strabunilor Nostri

Old DG

New member
Joined
Jan 2, 2010
Messages
5,244
Reaction score
0
Un articol interesant:
http://www.docstoc.com/docs/21799493/RENASTEREA-ZAMOLXIANISMULUI-RELIGIA-STRABUNILOR-ROMANILOR

Invataturile de baza ale zalmoxianismului
-Dumnezeu Zalmoxis,este in acelasi timp zeu,rege si profet.
-traiesc dupa legile date de Hestia lui Zalmoxis cand acesta a trait pe pamant.
-credinta in reincarnare
-initierea in misterele vietii de apoi facuta in timpul ospatului din camera interioara a templului
-zeita Bendis,zeita principala
-pestera lui Zalmoxis si raul sargetia sunt considerate locuri sacre
 
Old DG said:
-pestera lui Zalmoxis si raul sargetia sunt considerate locuri sacre
Cine stie unde sunt locurile astea?
 
Nu ma pot sa ma abtin. De unde vin aceste date? Pentru ca oficial, de la daci nu avem decat o singura inscriptie, aia cu "Decebalus per Scorillo".
 
mod1 said:
Cine stie unde sunt locurile astea?
Daca as fi stiut, va spuneam!

Gogu said:
Nu ma pot sa ma abtin. De unde vin aceste date? Pentru ca oficial, de la daci nu avem decat o singura inscriptie, aia cu "Decebalus per Scorillo".
Poate ne completeaza altcineva, cu cunostinte mai multe!
Eu doar am facut o semnalare!

Am cerut ajutor extern de la bunul meu prieten, Danko, va posta aici si puteti sa-l intrebati orice despre subiectul acesta, este in tema!
 
Si raspunsul documentat al lui Danko din Arad!

Zamolxis, un mit, o legendă.
(Extras din : Ioan Marius Grec, Zamolxis. Realitate şi mit în religia geto-dacilor, Editura Institutul European, Iaşi, 2009, p. 95-96)

„Se spune că un get cu numele Zamolxix a fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la aceste cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi desprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo. Întorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor – întrucât, întemeiat pe semne cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la domnie spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor. Mai întâi (Zamolxix) s-ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la el. În cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împărtăşească domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească zeilor. La început el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu al de-al lor, iar după un timp, a fost socotit zeu el însuşi, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi viaţa într-o peşteră pe care a ocupat-o el, şi un de ceilalţi nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei de afară, cu execpţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegeree cu el fiindcă vedea că oamenii ajunseră mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui credeau că regele dă poruncile sfătuit de zeu. Obiceiul acesta a continuat până în zilelel noastre pentru că mereu se găsea cineva care să-l sfătuiască pe rege şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele(unde se afla peştera) a fost socotit sfânt şi s-a numit Coganoion şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el. Pe când domnea asupra geţilor Burebista, împotriva căruia s-a pregătit să pornească divinul Cezar, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos. A dăinuit la geţi obiceiul pitagoresc, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor.” (Strabon, Geografia, VII,3,5)



Bibliografie :
Ioan Marius Grec, Zamolxis. Realitate şi mit în religia geto-dacilor, Editura Institutul European, Iaşi, 2009.
Ioan Marius Grec, Zalmoxis sau Religia geto.dacilor între mit şi realitate, EdituraGutenberg, Arad, 2002.
 
Deci, trebuie sa credem un danai (care erau recunoscuti in antichitate pentru chiroanele taiate) care nici el nu are informatii directe, ci asterne pe foaie o legenda, la randul lui. Nu?
 
Cam asa ceva, dar nu este obligatoriu sa aderi!
Eu spun ca trebuia sa ne pastram din religia nostra originara, nu sa importam crestinismul prin Sf.Andrei!
 
Gogu said:
Nu ma pot sa ma abtin. De unde vin aceste date? Pentru ca oficial, de la daci nu avem decat o singura inscriptie, aia cu "Decebalus per Scorillo".



Inscriptia "Decelalvs Perscorilo" nu inseamana "Decebal, fiul lui Scorilo"

Materialul lingvistic cu certitudine trac este încă relativ sărac. Dar chiar şi cercetarea acestui material — prin metoda comparativă — poate duce la rezultate uneori surprinzătoare privind limba geto-dacă şi mai alesii moştenirea românească. Până astăzi singura inscripţie sigur dacă (în afara unor cuvinte singulare) descoperită pe teritoriul României pare a fi doar DECEBALVS PERSCORILO.

Cea mai răspândită traducere a inscripţiei, acceptată de mulţi lingvişti şi istorici, este „Decebal, fiul lui Scorilo”. Dar oare chiar înseamnă asta? Să prezentăm în continuare opinia prof. Adrian Bucurescu.

Este clar că DECEBAL e numele regelui dac. Dar VS? Prof. Bucurescu consideră că VS nu este un sufix latin (în pofida caracterelor literelor) ci este un cuvânt aparte însemnând „casă, palat, curte”. La această traducere el a fost condus de următoarele observaţii:

1) HUS în suedeză, HOUSE în engleză, HAUS în germană înseamnă „casă”. Din studiile noastre de până acum, rezultă unele asemănări ale limbii dace cu cele germanice, asemănări provenite probabil din fondul comun indo-european. Apoi e posibil ca daca să nu fi avut H iniţial. În cuvintele pe care româna le-a moştenit din latină H iniţial a dispărut. (aici, iarbă, om etc…)

2) Nici cuvântul latin CASA nu e prea departe de forma din dacă.

Mai rămân două cuvinte scrise împreună: PERSCORILO.

Ce înseamnă SCORILO? Este oare numele regelui care apare la Iordanes sub această formă? Ţinem să subliniem că numai la istoricul got apare astfel şi că alţi cronicarii antici ii numesc Coryllus sau Curyllus. Dar Iordanes nu transcrie întotdeauna corect numele trace. În „De origine actibusque Getarum” Deceneos apare la el Dicineus, regele trac Seuthes apare ca Zeuta, iar geţii ca goţi.

Prof. Bucurescu afirmă că SCORILO este un cuvânt dac, un participiu cu sensul de „creat, împodobit, desenat, scris”. Nu trebuie să ne mire multitudinea de sensuri ale cuvântului, deoarece se presupune că vocabularul limbilor vechi era în general sărac şi se preta la polisemantism. Pentru rădăcina SCORI- şi sensul cuvântului se aduc ca argumente forma şi sensul a două cuvinte indo-europene: latinul SCRIBO „a scrie” şi vechiul skandinav SKORA „crestătură pe răboj”. Din SCORIS, avem verbele româneşti A SCORMONI şi A SCURMA.

Trecând la -LO, prof. Bucurescu afirmă că această terminaţie era marca unor participii de genul neutru. Iată că este posibil ca daca să fi avut neutru şi ca româna să-l fi moştenit din substrat şi nu din latină. L-am găsit deci pe -LO în slava veche şi nu e mirare, întrucât spre nord-est dacii se învecinau cu slavii şi se poate ca – pe plan indo-european – să fi avut unele înrudiri de limbă. Într-adevăr slava avea un participium praeteriti activi ale cărui terminaţii după genuri erau: Λb pentru masculin, -Λb pentru feminin şi -Λo pentru neutru. Mai formau derivate cu ajutorul sufixului -LO latina (nume de agent: bibulus, cred-ulus, trem-ulus) şi armeana (participiu: qerea-l-em).

Următorul cuvânt este PER. Dacă PER este considerat drept postpoziţie, atunci el poate fi tradus ca “pentru”. Şi latina folosea acest procedeu (cf. vobiscum „cu voi”). Sensul şi forma lui PER a fost comparat cu latinul per „prin, datorită, pe”, cu albanezul per „pentru, peste”, cu skandinavul for „pentru”. E posibil să fi rămas în limba română veche sub forma „pre”.

Prin urmare inscripţia s-ar putea traduce aşa: “CREAT PENTRU CASA LUI DECEBAL.”

Alte argumente găsite de prof. Bucurescu: grecii, latinii şi tracii nu despărţeau lexemele ci le scriau continuu. Inscripţia noastră însă este despărţită între DECEBBALVS şi PERSCORILO. De ce? Pentru că ştampila PERSCORILO „creaţi pentru” rămânea valabilă pentru toate vasele comandate, pe când numele destinatarului se schimba: *ROLIS PERSCORILO, *ZOLTES PERSCORILO etc… Pe de altă parte din vasul cu o inscripţie în greceşte descoperita la Buridava, unde este încrustat numele basileului dac Thiamarkos, s-a mai descoperit un fragment de text care în limba elenă înseamnă „a făcut” (deci „a creat”). Textul întreg sau intenţia lui va fi fost: (A) FĂCUT PENTRU REGELE THIAMARKOS (eventual PENTRU CASA REGELUI THIAMARKOS). Deci cele două inscripţii ar putea coincide ca sens deşi diferă prin limbă.

http://www.lovendal.net/wp52/inscriptia-decebalvs-perscorilo-nu-inseamna-decebal-fiul-lui-scorilo/
 
Eu de fel nu prea sunt adeptul religiilor. Dar prefer ceva autohton in ciuda colectiei de mituri iudaice.
Totusi imi puneam intrebari privind datele reale ale religiei dace.

Anuk, habar nu aveam de asta. Multam.
 
Pitagora ,fiul unui zeu si stapanul lui Zamolxe?

Despre Pitagora (marele matematician şi filozof grec) circula legenda, probabil lansată de el însuşi, cum că ar fi fost fiul lui Hermes (la greci zeul comerţului şi al drumurilor, dar şi al tâlharilor). Acesta i-ar fi dat conştiinţa stării sale iniţiale dinainte de naştere, încât ştia cine erau persoanele ale căror corpuri sufletul lui le-ar fi însufleţit pe rând, ajungând deja la a cincea reîncarnare.

Herodot, în ale sale „Istorii”, ne dă informaţia ce pentru noi românii prezintă un interes deosebit, că Pitagora a avut un sclav, Zamolxe, care, după ce a fost eliberat de stăpânul său, a devenit marele preot al geto-dacilor, insuflându-le acestora credinţa în nemurirea sufletului, ceea ce îi făcea să nu se teamă de moarte.

http://www.lovendal.net/wp52/pitagora-fiul-unui-zeu-si-stapanul-lui-zamolxe/
 
Stramosii nostri geto-dacii au fost "crestini" inaintea aparitiei crestinismului ?


Afirmaţia prin care se susţine că populaţia Daciei era creştină încă dinaintea creştinismului nu trebuie luată doar ca simplă aserţiune, ci ca o recunoaştere de facto că pricipalele percepte religioase, precum şi modul de viaţă al geto-dacilor, iar apoi al populaţiilor străromâne, se încadrau perfect în doctrina creştină, încât aşa-numita creştinare a locuitorilor de la noi s-a făcut fără nicio asperitate. Iar ca un fapt caracteristic faţă de creştinismul nostru arhaic, nativ, va trebui să accentuăm creştinarea cu mult mai târzie a tuturor vecinilor noştri, „botezaţi” doar prin acte de guvernământ cu mult după noi. Iar asta, deoarece românii nu s-au „convertit” la creştinism la un anume moment – neputându-se pune astfel problema -, ci, convertirea lor s-a făcut cu totul pe nesimţite şi în timp, tocmai fiindcă ei erau „aproape creştini chiar înainte de creştinism.”

Să redăm câteva aspecte în sprijinul acestor afirmaţii de continuitate şi sincretism a religiilor. Cultul monoteist al lui Zamolxe, implicând şi credinţa în nemurire, a făcut marele pas către o „creştinare” aproape totală a geto-dacilor, accentuată apoi prin activităţi ale unor secte de factură eseniană -, ce au fost dovedite arheologic. În acest sens, o sumă de trăsături de apropiere, topite prin sincretism, ca şi prin complementarism, ne apar ca fiind lesne vizibile:

* Zamolxe şi Hristos au fost – ambii – divinităţi ale Luminii;

* Întoarcerea după trei ani a lui Zamolxe printre ai săi a fost destul de uşor înlocuită cu învierea după trei zile a lui Iisus Hristos printre creştini;

* Iniţierile pe care le practica Zamolxe au fost cu uşurinţă preluate de tainele practicate de creştini (în primul rând botezul şi euharistia);

* Bravura legendară a geto-dacilor pe câmpurile de luptă – mergând până la sacrificiul suprem – a fost înlocuită prin curajul nebunesc al primilor martiri creştini;

* Dreptatea absolută a zeului-rege a fost înlocuită prin morala creştină răscumpărătoare întru Hristos;

* Înţelepciunea bătrânilor obştii, înlocuită prin dragostea faţă de cei apropiaţi;

* Pătrunderea în cunoaşterea firii, prin meditaţii isihaste;

* Banchetele funerare, atunci când nu s-au menţinut, au fost înlocuite prin comuniunea euharistică şi prin agape;

* Scara ierarhică a marilor preoţi a fost înlocuită prin episcop, mitropolit şi patriarh.

Tot aşa de sigur poate fi faptul că ceea ce a topit vechea credinţă a daco-geţilor într-un creştinism timpuriu a fost ideea purităţii jertfei oferită lui Zamolxe ca Lumină, printr-o aceeaşi jertfă oferită lui Hristos ca Soare al Dreptăţii. Deşi mereu pusă în discuţie, religia geto-dacilor rămâne, totuşi, o problemă nerezolvată.


http://www.lovendal.net/wp52/stramo...t-crestini-inaintea-aparitiei-crestinismului/
 
Religia dacilor
Zalmoxis / Zamolxis

Religia geto-dacilor a fost henoteistă, in jurul zeului suprem Zalmoxis, potrivit istoricului Vasile Pârvan.[1] Potrivit altor cercetători si istorici (Jean Coman, R.Pettazzon, E.Rohde, S. Paliga) religia a fost monoteistă. Mai mult, din cele 160 de nume sacre ale tracilor atestate de greci si latini, numai unul este specific tracilor nordici [2]

Alţii o consideră politeistă fiindcă izvoarele se referă la mai multe divinităţi (v. mai jos). Zalmoxis (Zalmoxe, Zamolxis, Zamolxe; numit de către unii dintre ei si Gebeleizis) era zeul suprem. El a fost numit de-a lungul timpului: reformator mitic, profet, mare pontif, rege, medic, zeu Grecii l-au numit chiar şi „şarlatan”, sclav al lui Pitagora. Însă întâlnirea lui Zalmoxis cu Pitagora nu pare a fi fost posibilă, întrucât Zalmoxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora, potrivit lui Herodotus

Potrivit surselor din antichitate şi Zalmoxis şi Deceneu au călătorit in Egypt de unde au primit invăţături, de unde a primit de altfel şi Pitagora. Similaritatea doctrinelor i-a făcut pe Grecii antici să susţină o apropiere Zalmoxis-Pitagora

Religia geto-dacilor se caracterizează prin urmatoarele [3]:

1. credinţa in Zalmoxis
2. aniconism (include si interdicţia scrisului religios)
3. rolul important al muzicii
4. resurectia ciclica a zeului suprem
5. ritualuri privind "imortalizarea"
6. initierea (vezi si Eliade, Istoria Religiilor)


Chiar şi ritualul de a trimite „mesageri” la Zalmoxis confirmă credinţa in viaţa de dincolo, mesagerii urmând a-l intâlni pe Zalmoxis. Ritualul se presupune că se desfăşura în incinta sacra circulară din Sarmizegetusa, la fiecare patru ani. Sacrificaţii erau aruncati în trei suliţe îndreptate cu vârful în sus, iar mesajele destinate lui Zalmoxis erau incredinţate cât timp mesagerul mai era in viaţă (Istoria de Herodot)


Zalmoxis i-a instruit pe geto-daci in medicină. Discipolii săi sunt menţionţi de Platon care relatează concepţia zalmoxiana "nu poţi să vindeci trupul fără a ţine seama de suflet[4] Invăţăturile cuprindeau şi cunoştiinţe profunde şi complexe de psihologie, (astronomie, matematică şi medicină).

Iamblichus a spus ca Zalmoxis a lăsat invăţături discipolilor, in formă scrisă. [5] Jordanes in Getica afirmă şi el existenţa legilor şi a invăţăturilor scrise la geto-daci, atribuindu-le lui Deceneu [6]

Despre Zalmoxis legenda spune că s-a retras intr-o peşteră (sub ceasul solar din ceramică de la Sarmizegetusa se presupune că ar fi existat o grotă, apoi, în Peştera Pahomie, numită şi Peştera lui Zamolxis sau Peştera Polovragi) unde ar fi stat timp de patru ani ca sihastru.

Legendele din Valea Olteţului susţin că Peştera Polovragi, aflată in inima muntelui şi a cărei lungime depăşeşte zece kilometri, ar fi făcut legatură cu Transilvania, în apropierea sanctuarului de la Sarmizegetusa. În acele timpuri din antichitate existau oameni care îşi trăiau viaţa izolaţi de ceilalţi, în condiţii aspre, într-o stare de meditaţie şi curăţenie morală. De altfel şi dacii se rugau în liniştea şi întelepciunea munţilor suri, trecerea lor lăsând dovezi vizibile şi în zilele noastre (Ceahlău, Grădiştea Muncelui, Munţii Apuseni). Retragerea în sânul naturii poate fi interpretată ca perioadă de refacere psihică şi fizică a lui Zamolxe, după ce şi-a dus misiunea la sfârşit, şi nu metodă de a se face divinizat.

Sarmizegetusa

Sarmizegetusa, capitala statului geto-dacilor, a fost totodată sanctuar, centru spiritual, necropolă şi altar al zeului suprem.


Simbolul lupului

Lupul, simbol al inteligenţei, dreptăţii şi nesupunerii, apare foarte des în viaţa dacilor. Ei foloseau capetele de lupi şi şerpi pentru steagurile de luptă, sunetul produs în timpul alergării amplificând rezonanţa sonoră. (Un tip de stindard similar era răspândit la sarmaţi, de la care l-au preluat diverse unităţi militare romane, de cavalerie, începând din secolul II d.Hr. sub denumirea „draco” (dragon, balaur); purtătorul de stindard tip draco se chema „draconarius”.)
[modifică] Bibliografie

* Dumitru Berciu, De la Burebista la Decebal, Editura politică, Bucureşti, 1980
* Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982
* Liviu Pandele, Transilvania - Terra Dacica, Editura Romprint
* R. Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei RSR, 1987
* Hadrian Daicoviciu, Dacii ,Editura pentru Literatură, 1968



http://ro.wikipedia.org/wiki/Religia_dacilor
 
Statuia Lui Decebal

Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras-Diurpaneus, Decebal (87-106) ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret: "Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz оn lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o оnfrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor". Aici a inceput constructia оn 1998 a efigiei regelui dac Decebal sub auspiciile Fundatiei Europene Iosif Constantin Dragan. Efigia se dovedeste a fi o copie fidela a chipului regelui dac Decebal si este intitulata DECEBALUS REX. Figura lui Decebal sculptata оn stanca, este asezata la varsarea raului Mraconia in Dunare si se poate vedea de pe DN 57, care leaga Eselnita de Dubova si de asemenea, poate fi vazuta de pe Dunare. Este amplasata aici ca o replica a monumentului Tabula Traiana ce se afla la cateva sute de metri in aval, pe tarmul sarbesc al Dunarii.
Sculptura este inalta de 55 m si lata de 25 m.

Construcţia statuii

Ideea construirii acestei statui i-a aparţinut omului de afaceri român Iosif Constantin Drăgan, un controversat istoric amator, şi a durat 10 ani (1994-2004) pentru ca cei 12 sculptori-alpinişti să o termine, realizarea ei costându-l pe Drăgan, în final, peste un milion de dolari.

În comparaţie cu sculpturile realizate pe Muntele Rushmore, a căror realizare a durat timp de 14 ani (1927-1941), la acel proiect lucrând peste 300 de sculptori-alpinişti, statuia regelui Decebal s-a desfăşurat pe parcursul a zece ani, la realizarea ei lucrând 12 oameni.

Executarea acestei lucrări s-a desfăşurat sub conducerea sculptorului român Florin Cotarcea, ea realizându-se în ciuda pericolului reprezentat de înălţimi, căldură şi vipere. Pe pontonul din golful Mraconia unde se află cea mai mare sculptură în piatră din Europa se poate ajunge doar cu barca. Pentru modelarea stâncii s-a folosit peste o tonă de dinamită.

Executarea lucrării a început în vara anului 1994, cu defrişarea pomilor care împădureau stânca. Apoi s-a trecut la curăţarea rocilor, a stâncilor masive care puneau în pericol viaţa oamenilor. Nu s-au putut folosi nici un fel de utilaje, toate instrumentele de lucru fiind transportate cu barca şi cu saci de 40-50 de kilograme în spinare.


Statuia lui Decebal

Statuia regelui dac Decebal este o statuie înaltă de 40 m care este cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa. Se află pe malul stâncos al Dunării, în apropiere de oraşul Orşova, România. Acolo este sculptat într-o stâncă uriaşă capul lui Decebal, ultimul rege al Daciei.
Dimensiuni

Statuia lui Decebal este înaltă de 55 m şi lată de 25 m. Ea a fost sculptată după modelul celei din stânca Muntelui Rushmore şi este cea mai mare statuie din Europa: are cu doar şase metri mai puţin decât Statuia Libertăţii, cu opt mai mult decât monumentul lui Christos din Rio de Janeiro, dar cu aproximativ 10 metri mai mult decât înălţimea legendarului Colos din Rhodos.

Locul realizării sculpturii este în apropiere de oraşul Orşova, în zona cataractelor de la Cazanele Mici (golful Mraconia), pe malul stâng al Dunării, unde adâncimea fluviului este cea mai mare: 120 de metri.

Câteva dimensiuni ale statuii sunt:

* lungime ochi: 4,3 metri
* lungime nas: 7 metri
* lăţime nas: 4 metri.

Construcţia statuii

Ideea construirii acestei statui i-a aparţinut omului de afaceri român Iosif Constantin Drăgan, un controversat istoric amator, şi a durat 10 ani (1994-2004) pentru ca cei 12 sculptori-alpinişti să o termine, realizarea ei costându-l pe Drăgan, în final, peste un milion de dolari.

În comparaţie cu sculpturile realizate pe Muntele Rushmore, a căror realizare a durat timp de 14 ani (1927-1941), la acel proiect lucrând peste 300 de sculptori-alpinişti, statuia regelui Decebal s-a desfăşurat pe parcursul a zece ani, la realizarea ei lucrând 12 oameni.

Executarea acestei lucrări s-a desfăşurat sub conducerea sculptorului român Florin Cotarcea, ea realizându-se în ciuda pericolului reprezentat de înălţimi, căldură şi vipere. Pe pontonul din golful Mraconia unde se află cea mai mare sculptură în piatră din Europa se poate ajunge doar cu barca. Pentru modelarea stâncii s-a folosit peste o tonă de dinamită.

Executarea lucrării a început în vara anului 1994, cu defrişarea pomilor care împădureau stânca. Apoi s-a trecut la curăţarea rocilor, a stâncilor masive care puneau în pericol viaţa oamenilor. Nu s-au putut folosi nici un fel de utilaje, toate instrumentele de lucru fiind transportate cu barca şi cu saci de 40-50 de kilograme în spinare.

Statuia lui Decebal privită de pe DunăreStatuia lui Decebal privită de pe Dunăre

Legătura cu pontonul a fost asigurată prin două staţii de emisie-recepţie. De la baza stâncii până la schelă, alpiniştii-sculptori au trebuit să se caţere timp de o jumătate de oră. S-a lucrat în două ture de câte 6 ore: de la 7,30 la 13,30 şi de la 13,30 până la 19,30. Lucrările s-au desfăşurat în perioada martie-octombrie a fiecărui an. O operaţiune la fel de grea şi riscantă este cea de manevrare a schelelor.

Uneltele de lucru folosite de către sculptori-alpinişti au fost cele clasice: ciocanul pneumatic, şpiţul şi barosul. În perioada de vară, stânca se încingea de la soare, făcând condiţiile de lucru aproape insuportabile.

Datorită condiţiilor dificile de lucru, au avut loc şi câteva accidente. O echipă de cinci persoane care lucrau pe schelă au căzut în gol câţiva metri, ca urmare a smulgerii a două pitoane de susţinere de pe cablul de susţinere montat de jur-împrejurul stâncii. Din fericire, alpiniştii nu au suferit răni grave. De asemenea, unul dintre alpinişti a fost muşcat de o viperă ascunsă într-un punct de susţinere, dar i s-a injectat imediat serul antiviperin.

Ca urmare a trepidaţiilor, dar şi a stâncii care începea să se macine, nasul lui Decebal (care avea o înălţime de şapte metri) s-a fisurat şi era în pericol să se desprindă şi să cadă. S-a renunţat la acel bloc imens de piatră, o parte mare din nasul lui Decebal fiind dinamitat, pentru mai multă siguranţă. Nasul regelui a fost remodelat şi întărit cu armătură de fier şi ciment.

Construcţia statuii lui Decebal a fost finalizată în anul 2004.
Semnificaţia statuii

Chiar în faţa statuii, dar pe malul sârbesc, se găseşte de aproape 2000 ani o placă memorială antică ("Tabula Traiana"), monument ridicat de adversarul regelui Decebal, împăratul roman Traian, pentru a marca marşul trupelor imperiale romane spre Dacia şi a comemora victoriile Imperiului Roman asupra regatului dac în anul 105.

Sub faţa lui Decebal se găseşte o inscripţie în latină: "DECEBAL REX - DRAGAN FECIT" ("Regele Decebal - făcută de Drăgan").

Iosif Constantin Drăgan a scris numeroase volume despre istoria dacilor şi a tracilor ("Noi, tracii"; "Imperiul Romano-Trac", "Mileniul imperial al Daciei"), intenţionând să construiască în oraşul Cluj şi o copie în mărime naturală a Columnei lui Traian, proiect oprit deocamdată. Tezele sale sunt deseori asociate protocronismului şi extrem de controversate în rândul istoricilor.

Prin construcţia acestei statui modelată în munte, Iosif Constantin Drăgan a dorit să demonstreze întâietatea românilor în formarea culturii europene, pornind de la premisa că identitatea culturală a românilor poate fi definită în primul rând prin componenta ei daco-tracă.





http://www.drobetaturnuseverin.net/statuia-lui-decebal-pe-dunăre-la-cazane
 

Attachments

  • mraconia.jpg
    mraconia.jpg
    58.5 KB · Views: 1
  • mraconia1.jpg
    mraconia1.jpg
    61.3 KB · Views: 0
  • Decebalus_Rex.JPG
    Decebalus_Rex.JPG
    35 KB · Views: 2
  • StatuialuiDecebal.jpg
    StatuialuiDecebal.jpg
    24.2 KB · Views: 1
  • Decebal-Clisura Dunarii..JPG
    Decebal-Clisura Dunarii..JPG
    69.7 KB · Views: 1
SIMBOLISTICA LA PELASGI

Daca dupa N. Densusianu pelasgii au construit cel mai mare si mai puternic imperiu in Europa preistorica, intinzandu-se din pustiurile Saharei pana in muntii Norvegiei, din pacate nu au lasat nimic scris care sa le dovedeasca trecutul maret in afara de pietre si ruine cu "zmangalituri" ciudate, despre care nimeni nu s-a gandit ca ar putea reprezenta ceva.
Alergand pe ininsurile Europei, raspindindu-si cultura si limba, arienii, pelasgii, tracii au generat "cultura latina". Inotdeauna in spatete unei culturi mari se gaseste o alta, neobservata, uitata, neglijata, ignorata... Si care a fost cultura, civilizatia in spatele celei grecesti, latine?
Departe in lume, foarte departe, pe intinsurile Asiei, tocmai in India, o civilizatie Ariana i-a "invadat", in urma cu 4-5000 de ani, provocind o adevarata "explozie", nu numai culturala, dar si sociala. Indienii isi amintesc si azi de acei arieni, popultie alba, care s-a suprapus populatiei locale negroide si, din dorinta "rasista" de a nu se amesteca fizic cu populatia locala au creat "castele", ei reprezentand-o pe cea a "ramanilor" (brahmanilor).
Cultura Vedica, considerata pana azi cea mai veche din lume, din care isi trag originea cele caldeiana, egipteana, iudaica si crestina, care sta la baza intregii civilizatii a lumii, este considerata ca pornind din spatiul Carpato-Dunarean... (si nu de catre romani, ci de cei de la Cambridge-Anglia, precum si de catre americani si asta nu de 5 sau 10 ani, ci de mai mult de o suta de ani!). Cand ni s-a spus noua in istoria "noastra" de posibilitatea originii Culturii Vedice de la noi... cati dintre romani au auzit despre ea?!
De multe ori trebuie sa ne uitam la istorie "privind ca in oglinda retrovizoare a automobilului" (privind in ea in spate te ajuta de fapt sa mergi inainte!), observand efectele unei civilizatii asupra altora si descompunand-o cu privirea. Este foarte greu de imaginat cautarea urmelor acelei imense civilizatii pelasgice in... centrul Asiei, dintr-o perioada preistorica fara literatura scrisa (cel putin negasita inca), fara anale si cronici, ci numai cu ce a ramas in "literatura vorbita" ...vedica.
Cand, nu de mult, vorbeam cu un prieten, R. Cristian, despre relatia dintre traci si sanscriti, el mi-a replicat imediat: "...cu ani in urma ma aflam in Tibet, intr-unul din templele hinduse, acomodandu-ma religiei locale, am fost surprins de asemanarea cuvintelor acestora cu cele romanesti... nimeni in lume, nici un popor nu are cuvantul OM ".
Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891) in DOCTRINA SECRETA - o sinteza a stiintei, religiei si filozofiei, aminteste despre acei "pur arieni", ale caror urme se gasesc peste tot in Europa, urme pe care Dr. Schliemann le scoate la iveala din ruinele Troiei, semne si simboluri gravate pe pietre, vase si obiecte, de neinteles si ignorate ca atare ori considerate simple ornamente, dar carora ancestorii nostri le dadeau intelesuri mistice (legate de acel Arhitect al Universului) pe care le mai gasim inca in culturi izolate, uitate in lume.
Cand in vara anului 1995 calatoream in Orient, m-am oprit si in insula Bali din Arhipeleagul Indoneziei, a carei populatie hindusa traia intr-o epoca uitata de sute de ani, inchinandu-se la zei si zeite luate dintr-o lume de povesti, construind "in disperare" temple ciudat ornamentate si colorate, cu zvastici desenate pe pietre de hotare si care, cu superstitii necunoscute noua, traieste intr-o lume spirituala amintindu-mi de cea a noastra, tracica, unde un simplu cerc desenat sau sapat in lemn avea o anumita insemnatate, iar daca-i adaugau un punct, o linie ori o cruce in mijloc isi schimba cu totul intelesul.
In acest univers difuz de religii uitate, pierdute sau actuale, in care lumea preistorica ne invadeaza prezentul prin simboluri ciudate, in care-i descoperim pe strabunii nostri pelasgii arieni raspandindu-se spre vestul Europei dand nastere la italieni, spanioli, portughezi si francezi - ori raspandindu-se in Asia imprastiind cultura vedica ce renaste acolo departe ori cutreierand drumurile Asiei Mici, trecand peste Egipt pana in Caldeea, creand sacrul si ocultul in Babilon... uneori ai impresia unui chibrit aprins intr-o magazie de praf de pusca, veche si uitata, dar care inca poate exploda.
Cine au fost acesti arieni, pelasgi, traci... in ce colturi uitate ale lumii ori... ale tarii noastre vor descoperi arheologii intr-o zi trecutul lor simbolistic-spiritual pe care azi il vedem doar ca reflexii ale unor imagini din oglinzile istorice ale altor popoare, cu care au venit in contact!

SIMBOLISTICA LA PELASGII-ARIENI

Cercul simplu - pe care-l gasim si azi sculptat pe poarta de la intrarea ograzii taranului roman ori pe sub cornisele caselor, desenat si multiplicat... Ce o fi insemnand? V-ati gandit ca acum 5-6 milenii avea o insemnatate?
Cercul este o unitate divina, de unde totul porneste si se... reintoarce. Este universul fara limite, este energia emanata de zeul suprem, Gebeleizis; circumferinta lui este uneori interpretata ca linistea mentala a fiintei umane. Cand fata discului este alba, fundul negru ar reprezenta marea respiratie, miscarea continua a universului in sens nelimitat.
Cercul cu un punct in mijloc - in credinta arienilor din Rig-Veda reprezinta prima diferentiere a manifestarilor periodice si eterne in natura, asexuale si... infinite.
Asa il considerau stramosii nostri acum mai bine de cinci milenii.
Ce usor le-a fost "filozofilor" greci ai antichitatii sa-i "transfere" aceasta cultura si s-o traduca in... greceste! Cercul cu punctul in mijloc mai reprezinta in cultura Arienilor si spatiul potential in contact cu spatiul abstract. Tot el inseamna si redesteptarea naturii, trezirea universului, fiind un semn Universal pe care-l gasim si in KABALA. Cand acesta a cazut in mainile crestinilor nestiutori ai simbolismului universal, acestia l-au confundat cu "MUNDANE CROSS" (CRUCEA LUMII). Ce spuneti stimati cititori, sa ne continuam calatoria in lumea simbolistica generata de ai nostri stramosi? Cercul in care punctul central se transforma extinzandu-se intr-un diametru simbolizeaza, se pare, DIVINA IMACULATA, MAMA NATURA. Este considerat uneori ca o umbra, o aluzie la procreatie.
Cand linia este verticala, cercul simbolizeaza separarea sexelor (sa fi cunoscut acest simbol si sculptorul Brancusi?... cine stie?). Este un semn mai mult feminin, omul isi cunoaste mai bine mama decat tatal (natura si pana la o anunmita limita, chiar unele Spirite, sunt considerate de sex feminin.)
Lucrurile incep sa se complice cand punctul central se extinde in patru puncte cardinale dand nastere la asa numita si controversata CRUCE A LUMII - MUNDANE CROSS.
La acest moment se considera ca lumea a atins nivelul celei de-a treia rase si este "semnalul inceperii vietii oamenilor" (sa fie si un simbol Lemurian?); simbolizeaza purul PANTEISM, doctrina care considera Zeul Suprem nimic altceva decat fortele si legile Universului, fiind mai mult o "credinta" ateista din acest punct de vedere. Sa fie aceasta oare o simbolistica veche de milenii? Nici nu ne vine a crede! Si azi bunicile noastre la tara il deseneaza pe colaci si cozonaci, avand insa un inteles schimbat; la crestinii mistici este simbolul "unirii dintre spini si cruce", coroana din spini de trandafiri uscati pusa pe capul Domnului Isus Cristos: "The Union of the Rose and Cross" ori "Rosi Cruciati" ("Rose Cross").
Cand cercul dispare simbolul isi schimba si el sensul: lumea se schimba - unii, tilutenii, il considera simbol al aparitiei celei de-a patra rase... Dar crucea, necircumscrisa, devine uneori simbol "phallic". Tarziu in istorie cand va apare crestinismul, ea va deveni un simbol reprezentativ acestuia.
Dar, surpriza, punctul central uneori se raspandeste numai in trei puncte cardinale, insemnand "TAU". Cand Biblia ne povesteste de Noe si de Potop nu credem ca se va descoperi aceeasi istorie la Caldeeni, de aceasta data cu cateva sute de ani inaintea crestinismului, avandu-l ca erou pe XISUTHRUS... Dar iata ca si ei, caldeenii, au luat aceasta poveste de la arieni; in alegoria lui VAIVA SWATA MANU se vorbeste despre Potop si aventurile eroului principal. Cum sa nu-i credem acum pe Fenicieni, care-i acuzau pe Caldeeni, pe Egipteni si pe Israeliti, ca-si construiau cultura pe cea a misteriosilor pelasgi?
Cand TAU coboara ajungand tangent la polul sudic al cercului regasim Emblema Vietii, cum de altfel o vom gasi mai tarziu la vechii egipteni.
Crucea Lumii, Mundane Cross, coborand partial in afara cercului o va simboliza pe Venus (Isis) la vechii greci.
Ciocanul lui Thor (Thor's hammer) sau Crucea Jaina sau simplu Zvastica intr-un cerc... Crucea Hermetica. Cand este separata de cerc are si un inteles "phallic": reprezinta cea mai filozofica stiinta a simbolurilor, fiind cea mai complexa forma a muncii de creatie si evolutie, a renasterii, fiind ascunsa in religiile oricarei vechi civilizatii.
La Caldeeni (civilizatie nascuta intre cele doua fluvii Tigru si Eufrat - in zona Irakului de azi, cu orasul Babilon dominand lumea antica) in "Cartea Numerelor" cat si in "Cartea Misterelor Ascunse" se vorbeste despre ciocanul lui Thor ca despre o arma magica folosita de pitici in lupta impotriva gigantilor ori impotriva fortelor Titanice pre-Cosmice ale Naturii. Ciocan al Creatiei, cu cele patru brate indoite in unghiuri drepte, sugerand miscarea continua, revolutia Cosmosului invizibil si el fortelor lui; cele doua linii din mijloc reprezinta spiritul si materia in timp ce bratele indoite (unul in sus -reprezentand Cosmosul, iar altul in jos - Pamantul) si sunt legate intre ele prin Spirit si Materie.
Semnul zvasticii, nascut in conceptia mistica a Arienilor timpurii (pelasgilor), dupa Blavatsky (vol. 2, pag. 99) si de ei plasat ca semn al Eternitatii il gasim pe capul lui Ananta, este Alpha si Omega al fortelor creative ale Universului, de la forta pura Spirituala la cea Materiala, este cheia ciclului Stiintific, Divin si Uman. Ea va fi preluata si de Marii Maestri ai lojilor Masonice. Cand Schliemann, sapand in ruinele vechii Troia, a scos la lumina obiecte cu ornamente ciudate si "fara sens", el de fapt scotea la lumina, reanviind traditia pelasgica a celor mai vechi Arieni, simboluri vechi de peste 50 de secole, despre care si N. Densuseanu aminteste in 1884 in a sa "Dacia Preistorica", mentionand Pasarea Phoenix care venea din nordul Egiptului sa moara in Muntii Cernei, pentru a renaste din propria-i cenusa. Ea purta in cioc acest semn al vietii vesnice si al eternitatii.
Este un semn sacru care in preistorie simboliza pe al 7-lea Constructor al "Universului de mai jos",al "Universului fizic".
El ii reprezinta pe cei sapte constructori ai lumii avindu-l in centru pe conducatorul lor, pe DAKSHA, reprezentind si cele 7 perioade ale creatiei. Si nu ne mira cind autorul lui Qabbalah remarca ca cu sute de ani inaintea Crestinismului, lumea era dominata de religia NOASTRA, RELIGIA INTELEPCIUNII, religie pe care ei Vedicii,Carpato-Dunarenii,au purtat-o prin Asia Centeala,Persia,India si Mesopotamia,de la Ur si Haran pina in Palestina.. Fii ALESI AI MARELUI ZEU DAKSHA, dacii,carpato- dunareni si-au revarsat cultura nu numai asupra Egiptului, dar si a Chinei si in special a Indiei.
Cind cu multe mii de ani mai tirziu se nastea crestinismul, el Isus Cristos in cei 17 ani ai disparitiei lui, nu a facut altceva decit sa calatoreasca pe urmele noastre a vedicilor. Si ca un bun elev sa se indoctrineze cu aceasta religie a intelepciunii si ca un adevarat vedic, nascut de doua ori, sa se intoarca si sa o propavaduiasca (dupa cum Elizabeth Clare Prophey in cartea "The Lost Years Of Jesus" incearca sa ne convinga, prezentindu-ne evidente documentare despre aceasta calatorie.)
Unul dintre cele mai vechi simboluri este cel ce era tatuat pe capul marelui zeu al creatiei, al Genezei lumii, a celui ce si-a asezat pe primii 10.000 de fii- "pe poporul ales"- pe cele mai frumoase plaiuri ale lumii. Acest semn se gaseste pe capul zeului "DACIA" (DAKSHA)-fiind si un simbol al apei, al potopului si al materiei. Il gasim si astazi peste tot cuprinsul vechii Dacii-tara pe care EL marele zeu al genezei lumii a iubit-o asa de mult" Tara Zeilor". Dar nu numai la noi ci si peste tot in lume, il vom gasi mai tirziu,ca in vechiul alfabet heroglific egiptean avind inteles de apa. El apare persistent pe portalurile caselor taranilor daci, ori pe covoare,ori pe fote si tesaturi, aratind ca respectivii sint alesii fii ai lui DAKSHA a lui Dacia-pe care chiar daca aparent ei l-au uitat, EL inca continua sa-i protejeze pe ei,pe noi, fii lui iubiti, primii fii ai genezei lumii.
SPIRALA DACICA este poate cel mai caracteristic, dar si cel mai ermetic simbol al poporului nostru: -simpla, dubla si in special tripla ,ea probabil reprezinta viata vesnica ce ne-a harazit-o EL, DAKSHA zeul suprem si zamisluitor-creator al poporului DAC.
Este semnul nemuririi natiei noastre, al raspindirii noastre in spirala, spre infinit, fara a ne uita niciodata,originea Daca, este semn al poporului ales de el DAKSHA zeu al genezei care sa-l reprezinte aici pe pamint,este semnul nemuririi fiilor lui; este si cu sens de blestem, pentru cei ce-si uita limba, neamul.
PENTAGRAMA MAGICA Dacica dupa Prof. Dumitru Balasa face parte din tezaurul de cultura dacica fiind identificata in Pestera de la Chindia, din jud. Mehedinti, de Vasile Boroneant fiind prezentata si in revista "Arhitectura", de Silvia Paun, ca un insemn dacic vechi cu mii de ani inainte de Pitagora; acesta o va studia mai tirziu impreuna cu alti ucenici greci in universitatea Zalmoxiana, ducind acest semn pina in Atena si facindu-l cunoscut sub numele de "Diagrama lui Pitagora". Despre aceasta pentagrama magica gasita si pe o caramida la biserica fostei minastiri Stanesti de linga Dragasani, arhitectul Andrei Panoiu vorbeste in "Arhitectura ... Gorjului", Bucuresti, 1982, P.118: "semn de mare mester". Acest semn, amulet, dupa credinta daco-getilor era asezat in fata templului Zalmoxian pentru a impiedica intrarea strigoiului sau a oricarui duh malefic. El se va transforma in decursul timpului intr-un simbol esoteric, cel a lui Kali Yugo, steaua in cinci puncte inversata; este un semn magic de folosire a puterii primita de la un spirit rau in bine. Cind cele doua picioare de sus sunt indreptate spre rai - este si un semn ocult folosit de multe ori in ceremonii magice.
Majoritatea simbolurilor pe care vi le-am descris le intalnim si astazi peste tot in Romania, sculptate pe portile caselor, asezate cuminti si tacute sub cornisele caselor, pe vase si pe covoare, intelesul lor fiindu-ne de cele mai multe ori necunoscut. Vor ramane ele in continuare niste taine?... Sau NOI le vom cauta si interpreta acum?!
Ele nu mai sunt "floricele ornamentale", ele sunt simboluri ale culturii noastre spirituale de peste 50 de secole. Sa le cautam... Sa le intelegem... Sa le respectam...


DIURAPNEUS, supranumit si ...Decebal


DIURAPNEUS ,,Cel Orfan", un tarabostes din Sud-Vestul Daciei, care a fost apoi divinizat, ca un semizeu, de populatia dacica, supranumindu-l DE-CEBALUS, ,,Neam de Cal" ori ,,Pe Cal", ,,Cavaler", ori ,,I NOROGUL" (Ducipalul)si caruia, regele dac de atunci, DURAS, printr-un gest nobil si inteligent, ii va ceda tronul. Pe vasul funerar descoperit la Gradistea de Munte - Sarmi-seget-usa (eu ma grabesc sa curg - sanscrita) - apar doua stampile cu inscriptia: DE CE BALUS PERS CORILO, ce se poate traduce ,,Decebalus a platit inaltarea la cer"... iar daca il citim in oglinda ,,Oliroc Srep Sula Beced: Viteazul Cal s-a sinucis". Dar inscriptia se mai poate citi si: ,,DE CEBALUS PERSCO RILO": ,,De neamul calului va pieri dusmanul" (Adrian Bucurescu, Dacia Secreta, Ed. Arhetip, Bucuresti, 1998, p. 183). Se pare ca acest blestem a circulat printre daci pana la disparitia imperiului Roman.
Gotii care se credeau urmasii Getilor au avut un rege cu nume predestinat, ALARIC, Inorogul, nascut in... Dacia, care purta in sufletul lui acest blestem, astfel ca la inceputul secolului V d.H., vizigotii, condusi de Inorog, au parasit Hemus - Peninsula Balcanica si au patruns in Italia. Alaric cucereste Roma la 24 August 410 d.H., distrugand-o pana in temelii, trecand-o prin foc si sabie... Sa se fi indeplinit astfel blestemul lui De-Cebalus ?
 
Enigmaticii agatarsi ,stramosii dacilor




Agatârşii, poporul care se tatuau pe tot corpul

Herodot este acela care ne aduce primele ştiri despre agatârşi (agathyrsi) şi el afirmă că sunt oameni foarte luxoşi şi poartă podoabe de aur. Ei îşi tatuau şi îşi pictau faţa şi tot corpul, iar părul şi-l vopseau în albastru după cum ne relatează Pliniu cel Bătrân. Se tatuau desigur după obiceiul tracilor cu un ac şi cu o culoare albastră ce nu se ştergea, iar în afară de bijuteriile lor de aur spălat din nisipul râurilor mai purtau şi diamante.

Agatârşii, mari viteji

Cea mai mare parte a datinilor şi obiceiurilor agatârşilor erau la fel cu cele ale tracilor, scrie Herodot despre ei, şi aceasta înseamnă că, deşi au putut exista infiltrări sporadice ale sciţilor în ţinuturile locuite de agatârşi, la data când scrie Herodot – prima jumătate a sec. V î.Hr. – sciţii erau complet asimilaţi în masa tracă. Acestea sunt dealtfel şi concluziile unui valoros studiu apărut în 1980 şi făcut de Valentin Vasiliev (“Sciţi agatîrşi pe teritoriul României“), care scrie: „După mijlocul sec. al V-lea î.Hr. grupul scitic este asimilat şi dispare ca etnitate etno-culturală din provincia intracarpatică a României”. Astfel, agatârşii trebuie consideraţi ca traci, iar sciţii în număr foarte redus au putut locui doar o vreme printre ei. Agatârşii erau traci şi prin vitejia lor care i-a făcut să nu se supună perşilor lui Darius I, cum făcuseră toate popoarele vecine şi atunci când ostile persane s-au apropiat de hotarele lor ele au fost vestite prin crainici că agatârşii se vor lupta împotriva lor. Iar perşii intimidaţi şi nedorind să lupte în munţi s-au retras. Luptându-se de asemenea cu sciţii, agatârşii îi biruiesc şi reuşesc chiar să ucidă pe regele lor, Spargapithes.

Agatârşii aveau un stat din Transilvania până în Moldova

Agatârşii îşi creaseră un stat în Transilvania pe văile Mureşului şi în părţile de apus ale Moldovei care se pare că a dăinuit până către sfârşitul sec. III î.Hr. Căci Aristotel care scria către sfârşitul sec. IV î.Hr., îi menţionează pe agatârşi. Pomponius Mela din sec. I î.Hr.,Vergiliu, dar şi Pliniu cel Bătrân (sec. I d.Hr.) îi menţionează pe agatârşi, ce nu erau prea demult dispăruţi, astfel că trebuie să admitem că ei au existat, aşa cum ne arată şi alte surse istorice, până în sec. III î.Hr.

Agatârşii vroiau un stat unde să nu existe ură, ci doar iubire

Dar statul tracilor agatârşi are o serie de caractere cu totul unice în Antichitate. Trebuie să folosim termenul de „stat” când vorbim de societatea tracilor agatârşi, fiindcă ea era guvernată de legi scrise într-un codex pe care tinerii îl învăţau pe dinafară şi mai ales îl învăţau să-l cânte. Informaţia acesta ne este adusă de Aristotel, care precum se ştie a adunat constituţiile tuturor popoarelor cunoscut, deşi nu a ajuns până la noi decât „Constituţia atenienilor”.

Se pare că, după spusele lui Herodot, tracii agatârşi au urmărit ca în poporul lor să nu fie nici ură, nici pizmă, adică au vrut să constituie o societate în care oamenii să se îndrăgească între ei, şi să nu existe ostilitate şi luptă pentru ca fericirea să domnească, toţi fiind fraţi şi astfel foarte strins uniţi între ei.

La agatârşi nu exista familie, ci o comunitate a femeilor

În acest scop în statul lor se instituie comunitatea femeilor, desigur pornind de la premiza că femeile pot aduce dezbinare şi ură între bărbaţi. Nu ştim care era modalitatea prin care se făceau aceste uniri între bărbaţi şi femei, dar faptul că bărbaţii erau foarte luxoşi, că se tatuau, că se vopseau, adică faptul că acordau atâta însemnătate aspectului lor exterior, apoi faptul că purtau podoabe de aur, dovedeşte că voiau prin frumuseţea şi eleganţa lor să câştige inimile aleselor lor şi că alegerea se făcea atât de bărbaţi cât şi de femei. De asemenea dacă femeile erau în comun, cum afirmă Herodot, şi bunurile şi averea trebuie să fi fost tot în comun, pentru că neexistând o familie nu avea cine să aibă grijă de bunurile personale, de vite de pildă, de casă, de gospodărie. Iar aşa precum vom arăta în continuare, comunitatea femeilor în istorie a fost asociată totdeauna cu comunitatea bunurilor.

Comunitatea femeilor, caz singur în lume, doar la agatârşi

În lumea antică existenţa comunităţii femeilor nu se constată decât la agatârşi. Nicio cetate grecească nu a instaurat asemenea legi, deşi a existat poliandrie ca la Sparta de pildă, unde mai mulţi bărbaţi aveau o singură femeie, fiind de obicei fraţi intre ei. Herodot relatează că un popor din Africa, nasamonii „au fiecare de obicei mai multe femei, dar le folosesc pe toate în comun. Când un nasamon se căsătoreşte obiceiul cere ca în prima noapte soţia să treacă de la un oaspete la altul.” Tot aşa masageţii nu aveau femeile în comun, dar se puteau uni cu orice femeie ar fi vrut. Însă promiscuitatea propriu-zisă n-a existat la niciun popor niciodată, şi nici comunitatea femeilor n-a existat la vreun popor vreodată.

Aşadar, comunitatea femeilor care exista la agatârşi nu era un fenomen social originar, ci fusese introdusă pe cale de legiferare, iar legiferarea nu apare decât la popoare aflate în stadii înaintate de dezvoltare. Căci în statul agatârşilor ştim că existau legi care se învăţau pe dinafară şi se cântau, după cum ne asigură Aristotel.

Bărbaţii se împodobeau mai frumos decât femeile

Precum am arătat, comunitatea femeilor la agatârşi presupune că fiecare bărbat putea să-şi aleagă iubita sa, cu condiţia ca aceasta să-l accepte. Şi de aceea bărbaţii se împodobeau cât mai frumos, se tatuau şi îşi pictau corpurile, purtând podoabe şi giuvaeruri de aur. Textul lui Herodot indică faptul că doar bărbaţii se purtau atât de luxos, desigur spre a cuceri pe aleasa inimii lor. Astfel bărbaţii erau mult mai frumos îmbrăcaţi şi împodobiţi decât femeile, şi această deosebire se regăseşte întocmai la unii locuitori din Pacific unde bărbaţii se decorează (prin tatuaje, zugrăveli) şi se împodobesc cu coliere, brăţări etc. mai mult decât femeile. Dar şi actualmente în portul popular din Maramureş şi din nordul Transilvaniei se poate constata că bărbaţii sunt foarte frumos împodobiţi, în contrast cu ce se observă în Oltenia, în Muntenia sau în Moldova de sud unde femeile au costume mult mai frumoase şi sunt mai fastuos împodobite decât bărbaţii.

Agatârşii şi geţii erau comunişti

Desigur comunitatea femeilor implica şi o comunitate a bunurilor precum am arătat, şi dealtfel ştim din textele lui Horaţiu că la geţi, deci şi la agatârşi „ogoarele sunt neîmpărţite şi produc roade comune”. Dar comunitatea femeilor la agatârşi suprima desigur sălbaticul obicei al sinuciderii văduvei rămase după moartea soţului ei, aşa cum era datina la unii geţi. Este posibil ca această comunitate a femeilor să fi fost instituită spre a se suprima datina jertfirii văduvei rămase după moartea soţului său, datină care se ştie că a persistat până în sec. al XIX în India sub numele de sati.

Pe de altă parte faptul că alegerea depindea de femei, pentru că doar astfel putem interpreta eleganţa şi luxul agatârşilor, le dădea acestora un rol mult mai mare în societate şi o autoritate considerabilă. Dacă avem în vedere că în societatea agatârşilor era o continuare a riturilor din Misterele lui Dionysos, ai cărui adoratori erau aceştia, atunci femeile erau întrutotul egale cu bărbaţii şi la fel ca în Misterele lui Dionysos nu erau cu nimic mai prejos decât bărbaţii, ba mai mult, aveau poate un rol mai mare fiindcă în ceremoniile Misterelor lui Dionysos, femeile numite bachante sau menade sau thyade, femeile adoratoare a lui Dionysos, erau cele care organizau desfăşurarea însăşi a acestor ceremonii.

Agatârşii nu credeau în Zamolxis, căci purtau podoabe de aur

În ceea ce priveşte credinţele religioase ale agatârşilor, putem afirma cu destulă certitudine că ei nu aderau la cultul lui Zalmoxis şi la Misterele sale, adică la riturile prin care se conferea nemurire geto-dacilor. Aceasta întrucât tracii agatârşi duceau o viaţă foarte puţin ascetică, aveau relaţii cu multe femei şi purtau podoabe de aur, fiind şi tatuaţi şi vopsiţi spre a place femeilor. Or, pare destul de sigur că în cultul lui Zalmoxis exista o interdicţie de ordin religios – în acord cu ascetismul şi cu simplitatea vieţii adoratorilor lui Zalmoxis de a nu purta obiecte şi bijuterii de aur, fiindcă se constată o absenţă totală, până şi în mormintele ce par a fi ale nobililor, a obiectelor şi podoabelor de aur.

I.H.Crişan scrie cu privire la această problemă: „Rămâne în continuare deschisă problema ciudată a dispariţiei obiectelor de aur în secolele ce au precedat cucerirea romană, atâta vreme cât izvoarele literare ne atestă clar existenţa lor”. Iar Vasile Pârvan scrie: „Ceea ce trebuie să mire mai mult decât lipsa chihlimbarului, e lipsa aurului de la Ten-ul getic”. Ar fi fost cu totul paradoxal ca oamenii ce aderau la credinţe ce impuneau înfrânarea şi simplitatea vieţii să poarte podoabe de aur. O interdicţia similară pare să fi existat şi în Egiptul antic, şi se ştiu relaţiile care au fost atestate de antici între Egiptul antic şi Zalmoxis, poate şi prin intermediul lui Pitagora.

dionysosAgatârşii, adoratori ai lui Dionysos, zeul viţei de vie şi a orgiilor prelungite

Agatârşii par a fi fost adoratori ai lui Dionysos, zeul viţei de vie, dar şi ai orgiilor prelungite. Se ştie că Dionysos, zeu al cărui nume îl aflăm şi în scrierea creto-miceniană a alfabetului linear B, în tăbliţe de la Pylos în aşa-zisul palat al lui Nestor din sec. al XIII î.Hr., era aşadar un zeu care fusese adoptat de acheeni micenieni înainte de războiul troian. El se află menţionat şi în Iliada, împreună cu adoratoarele sale, numite de Homer „doici”, dar care sunt denumite
menade sau thyade în Misterele sale, precum şi în riturile şi ceremoniile legate de acestea.

Adoratorii lui Dionysos în conflict cu adoratorii lui Zamolxis

Fiind Dionysos divinitatea protectoare a viţei de vie şi a vinului este evident că măsura stârpirii viţei de vie în Dacia pe vremea lui Burebista şi a marelui preot Deceneu era în ultima instanţă un act de ostilitate vădită împotriva lui Dionysos şi a riturilor sale orgiastice. Lucrul nu trebuie să mire întrucât chiar în Iliada se arată cum un rege trac Lycurg urmăreşte cu ţeapă sa, vrând să le ucidă pe adoratoarele lui Dionysos, curmând o scenă ce pare a fi o parte din Misterele ce se desfăşurau în cinstea lui Dionysos.

Este de înţeles că împotriva orgiilor din riturile lui Dionysos trebuie să existe o mare ostilitate a asceţilor ca posteau necurmat şi se înfrânau de la orice plăceri trupeşti, care formau grupul adoratorilor lui Zalmoxis. Într-adevăr cultul lui Dionysos avea un caracter orgiastic, comportând ceremonii care se desfăşurau la anumite intervale, în care se bea mult vin, se cânta, se jucau hore noaptea la lumina făcliilor, se striga şi se alerga peste dealuri şi munţi în chiote, rituri la care luau parte despuiate sau îmbrăcate în costumaţii stranii femei amestecate cu bărbaţi. Şi de fapt aceste Mistere ale lui Dionysos au fost interzise în anul 186 î.Hr. la Roma de către senatul Republicii ca punând în primejdie siguranţa statului şi moralitatea publică. Căci, după adversarii acestor Mistere ale lui Dionysos, în cursul lor „nu se considera nimic interzis de morală”.

Agatârşii, geţii cu tyrs

Un autor latin Valerius Flaccus îi numeşte pe agatârşi, Tyrsagetae „geţi cu thirs”, apelaţie care nu trebuie confundată cu Thyragetae, „geţii de la fluviul Thyros (Nistru)”. Această apelaţie a lui Valerius Flaccus ne dezvăluie sensul real al acestui nume de „agathyrsi” şi ne arată originea acestei denumiri, care aşa cum crede şi I.H.Crişan reprezintă o poreclă dată tracilor din Carpaţi care n-a fost evidenţiată până acuma. Dar această denumire thyrsagetae, „geţii cu thyrs” înseamnă că agatârşii erau adoratori ai lui Dionysos, pentru că în multe din reprezentările grafice ale acestui zeu, el poartă thyrsul şi de fapt thyrsul era emblema zeului Dionysos şi era constituit dintr-un toiag de lemn sau de trestie care la cap era încununat cu frunze de viţă de vie sau de iederă. Mai toţi adoratorii lui Dionysos purtau emblema acestui zeu, thyrsul, şi în literatura greacă el apare către anul 430 î.Hr.

În marele Dictionnaire des antiquite’s grecques et romaines (Paris, 1898) întocmit de Daremberg şi E. Saglio, în articolul consacrat thyrsului, marele elenist A.J. Reinach arată că pentru autorii antici, agatârşii erau geţii cu thyrs, adică adoratori ai lui Dionysos, şi se interpreta numele de „agthyrsos” prin „acela care agită thyrsul”. Căci prima parte a acestei denumiri “aga” este verbul grec bine cunoscut “ago” = „a duce, a conduce”, iar “thyrsos” este numele thyrsului însuşi. Deci “agathyrsul” este acela care umblă mereu cu thyrsul în mână, semnalându-şi astfel calitatea de adorator al lui Dionysos. Grecii care îi vedeau mereu pe geţii adoratori ai lui Dionysos cu thyrsul în mână i-au poreclit agathyrsi (agatârşi).

Această etimologie a numelui agatârşilor – singura deocamdată pe care o cunoaştem – exclude bineînţeles orice posibilitate ca agatârşii să fi fost sciţi, pentru că viţa de vie nu creştea în ţinuturile locuite de ei – iar Dionysos nu era un zeu adorat de sciţi. Ba mai mult, un rege scit care a fost iniţiat în cultul lui Dionysos a fost izgonit de pe tron din acest motiv şi apoi ucis, tocmai fiindcă şi sciţii erau ostili ca şi romanii sau ca unii dintre greci cultului orgiastic al lui Dionysos.

Agatârşii sunt dacii de mai târziu

S-a scris de către W. Tomaschek, dar şi de către H. Stein că agatârşii sunt dacii de mai târziu, şi afirmaţia acesta este făcută şi de I.H.Crişan care scrie că „agathyrsii pe limba lor se vor fi chemat întotdeauna daci”. Este foarte probabil că agatârşii este o poreclă dată de grecii din cetăţile portuare ale Pontului Euxin traco-geţilor din Transilvania pentru că umblau mereu cu thyrsul în mâini, dar trebuie arătat că aceştia nu erau închinători ai lui Zalmoxis, ci erau adoratori ai lui Dionysis, ale cărui Mistere le celebrau în orgii rituale, iar reformele lui Burebista şi Deceneu au avut ca scop extirparea acestui cult. De fapt este logic să admitem că la agatârşi comunitatea femeilor era o prelungire şi o continuare a orgiilor în care, pe lângă excese bachice propriu-zise, exista şi o orgie sexuală.




http://www.lovendal.net/wp52/enigmaticii-agatarsi-stramosii-dacilor/
 
Zeii la geto-daci


Zeii

Din lipsa izvoarelor, s-au emis mai multe teorii cu privire la caracterul religiei geto-dacilor. Astfel, din faptul ca Herodot vorbeste pe larg numai despre Zalmoxis, spunand ca unii geti "ii mai spun si Gebeleizis" si ca getii "cred ca nu exista alt zeu afara de al lor" (IV, 94), precum si din faptul ca numele Gebeleizis nu mai apare nicaieri la scriitorii antici, s-a tras concluzia ca religia geto-dacilor a fost monoteista, teorie respinsa insa de cvasitotalitatea cercetatorilor romani si straini.



S-a facut greseala sa se afirme ca si marele invatat roman Vasile Parvan (1882-1927) ar fi fost adeptul acestei teorii; ceea ce este inexact. Parvan nu vorbea despre monoteismul geto-dacilor, ci despre henoteismul acestora. In henoteism, divinitatea principala este adorata ca si cand ar fi singura, dar fara sa fie singura divinitate. Henoteismul reprezinta numai o ierarhizare a divinitatilor, nu un monoteism.



Teoria care s-a impus in istoriografia romaneasca actuala este aceea a politeismului geto-dacic, desi acordul intre cercetatori cu privire la numarul, numele, caracterul, atributele divinitatilor geto-dacice este departe de a se fi stabilit, din cauza lipsei izvoarelor. Totusi ne putem ingadui unele afirmatii.



Astfel, zeul principal al geto-dacilor, Zalmoxis, chiar daca a avut, intr-o perioada foarte indepartata, caracter demonic, htonian, in perioada de inflorire a civilizatiei dacice el avea cu siguranta caracter uranian, era zeu al cerului, cum a sustinut Parvan, nu al lumii subterane si al vegetatiei, cum sustine, de pilda, prof. I. Russu. "Oricare ar fi fost preistoria sa, Zalmoxis, asa cum era venerat de geto-daci, nu era un zeu al pamantului, nici al fertilitatii agrare, nici un zeu al mortilor", spune Mircea Eliade.



O a doua divinitate importanta a geto-dacilor va fi fost Gebeleizis, chiar daca numele acestui zeu apare in literatura antica numai la Herodot. Gebeleizis va fi fost un zeu al cerului si in special al furtunii si al fulgerului. Sanctuarele dacice descoperite la Gradistea Muncelului, Costesti si in alte parti, par sa fi fost inchinate uneia sau mai multor divinitati de acest gen, urano-solare.



Cercetatorii inclina sa vada zeitati dacice in unele dintre numirile de zeitati romane sau tracice descoperite in inscriptiile dacice din perioada romana a Daciei. Vasile Parvan, de exemplu, era de parere ca Diana ar fi o divinitate getica al carei nume a fost schimbat. C. Daicoviciu considera ca Bendis, divinitate tracica, ar putea fi Hestia si ca alti zei geto-daci ar corespunde numirilor greco-romane Liber, Libera, Hercule, Terra Daciae, Genius Daciae, Terra Mater etc.
 
Date istorice



Catre sfarsitul neoliticului si inceputul epocii bronzului (c. 2500-2000 i. Hr.) s-a produs marea migratie a triburilor indo-europene, care s-au raspandit apoi in toata Europa. In Europa de sud-est, din amestecul acestora cu populatiile neolitice, s-au nascut grecii, ilirii, tracii si ramura cea mai nordica a acestora din urma, geto-dacii.



Primele stiri scrise despre geto-daci, "cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci", se gasesc in izvoarele grecesti, unde ii intalnim sub numele de geti. Numele de daci este prezent mai tarziu si este folosit de romani. Faptul ca erau numiti geti sau daci nu are nici o importanta, deoarece inca din antichitate s-a stiut ca getii si dacii erau de acelasi neam tracic si vorbeau aceeasi limba.



Ocupatiile lor de capetenie erau agricultura si pastoritul, dar se indeletniceau si cu viticultura, albinaritul, extragerea si prelucrarea metalelor etc. Pe langa metalurgia fierului, ei s-au remarcat si in mestesugul lucrarii aurului si argintului, in ceramica lucrata la roata si in arta constructiilor. Cunosteau scrisul sub forma alfabetului grec si latin si sint indicii ca nu era folosit numai de capeteniile lor si de preoti ci si de mestesugari.



In ceea ce priveste relatiile geto-dacilor cu alte popoare si influentele reciproce care au avut loc, trebuie mentionati in primul rand grecii, care, prin coloniile lor de la Marea Neagra -Histria, Tomis, Callatis - au grabit dezvoltarea societatii geto-dacice. Pe la mijlocul secolului al IV-lea i. Hr. au patruns in Transilvania celtii, care au convietuit cu geto-dacii timp de aproximativ trei secole, sfarsind prin a fi asimilati de geto-daci.



Sub raport social, geto-dacii erau impartiti in doua mari categorii: tarabostes sau pileati ("cei care poarta pileum", caciula), clasa suprapusa, si capillati sau comati ("pletosii", "cei cu par lung", care umblau descoperiti), oamenii de rand.



Sub raport politic, dintre faptele importante din istoria geto-dacilor, amintim in primul rand rezistenta opusa regelui Darius, in expeditia sa impotriva scitilor din regiunea Marii Negre (514 i. Hr.), apoi a lui Alexandru cel Mare, cand acesta a intreprins o incursiune la nordul Dunarii (335 i. Hr.).



In secolul I i. Hr., Burebista (c. 82-44 i. Hr.), a reusit sa uneasca toate triburile geto-dacilor, intemeind astfel primul stat geto-dac centralizat si independent.



In anul 106 Dacia devine provincie romana. Acum incepe perioada romana, in care are loc procesul de romanizare a Daciei si de formare a poporului roman si a limbii romane.
 
Simbolismul lupului şi al şarpelui.
Dragonul dacic



Stindardul naţional al dacilor era format dintr-un dragon ridicat în vârful unei suliţe. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii înşişi i-a dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup şi trupul de şarpe, ambele având o simbolistică foarte bogată şi plină de surprize.

Stindardul dac este în sine un simbol iniţiatic ascunzând în sine atât imaginea Principiului cât şi imaginea Centrului Spiritual al lumii.



Dragonul cu cap de lup şi corp de şarpe sintetizează în sine însuşi întregul simbolism zamolxian întrucât atât lupul cât şi şarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestându-se în cadru ciclului se „descompune” în energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic ce tind să se reunească în vârful său în ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice.

Din legendele antichităţii aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetică deloc întâmplătoare Lykos devine Lyke ceea ce în greacă înseamnă lumină. Nu întâmplător insula sfântă a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă) echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu insula fericiţilor din mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după cum Principiul cuprinde în sine toate formale manifestării! În plan spiritual el este „lumina” iniţierii dobândită prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale!

Pe de altă parte, numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali!

Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo.





Peste tot pe întinsul lumii unde s-au aşezat pelasgii (dacii preistorici) aceştia au păstrat amintirea lupului. În Asia Mică, bunăoară, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacică, aflăm toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycia. Într-o altă parte a lumii, în nordul îndepărtat de această dată, Odin , zeul spiritualităţii germanice, era mereu însoţit de doi lupi. Întemeierea Romei se află şi ea sub semnul lupului ceea ce ne arată că, începuturile sale, cel puţin epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpaţi!

Dacă avem în vedere consideraţiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, ţara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia străveche care prin aceasta se legitimează drept „ţara Lupului”! Aceasta cu atât mai mult cu cât Ovidius, poetul roman exilat la Tomis, ne spune că a fost silit să trăiască sub „axa lui Lykaon”. Această axă a lui Lykaon nu este alta decât Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul căreia Zamolxe/ Apollo (Lykos) trimitea Lumina Cunoaşterii(Lyke) pe pământ! Această Columnă a Cerului, Pomul Vieţii pe care urcă Şarpele (Iniţiatorul) devine astfel Coloana Luminoasă peste care coboară literalmente lumina din cer şi, în acelaşi timp, Coloana Marelui Lup Luminos (Alb) – Zamolxe/Apollo!



Şarpele este azi un animal foarte blamat, imagine arhetipală a răului, identificat în Biblie cu Satan. Ca fapt divers este de observat că toate simbolurile pelasgo-dacilor, şi mai ales cele care-l reprezentau pe Zamolxe, au fost „satanizate”! Să fie oare doar o coincidenţă? Sau cineva se „chinuie”, cu tot dinadinsul, să oculteze tradiţia primordială pelago-hiperboreeană? Nu răspundem acum la această întrebare deşi atât Biblia cât şi alte texte sacre vorbesc despre un război în cer. Nu este nici locul, nici momentul să detailăm aici acest subiect.



Şarpele, reprezenta pentru pelasgo-daci Principul Creator, pe Zamolxe ca zeu creator al omului şi al lumii, care divizându-se în forţele ce-l compun da naştere Dublului Zamolxe, reprezentat hermetic prin cei doi şerpi întrepătrunşi ai Caduceului lui Hermes. Ca Principiu Unic, dar cu acelaşi sens ca al Caduceului, Zamolxe este reprezentat prin toiagul lui Aesculap, patronul greco-roman al medicinii şi vindecării.



Iată deci cum toiagul lui Aesculap devine el însuşi o emblemă a Axului Lumii pe care şarpele urcă. Numai că urcarea presupune şi coborârea ceea ce confirmă legătura Cer – Pământ, Principiu – Om, manifestarea Divinităţii Unice în Creaţia multiplă de-a lungul Axei Lumii, a Stâlpului Cerului, a axei lui Lykos de care aminteşte Ovidiu. Iată cum Zamolxe/ Apollo identificat cu Marele Lup Alb (Luminos) devine şarpele iniţiator. Aceasta cu atât mai mult cu cât insula sfântă a lui Apollo, Leuke (Albă, Strălucitoare), plasată în Marea Neagră de către toţi autorii antici care o menţionează, se mai numeşte şi Insula Şerpilor!

Şarpele dacilor, lăsând la o parte capul de lup, are o caracteristică ciudată: zboară purtat în vârful unei suliţe. Aceasta ne demonstrează că este vorba de un personaj celest şi îl identifică cu Şarpele cu pene (Quetzalcoatl) al aztecilor, cu rol de iniţiator şi creator, venit (culmea!) dinspre răsărit! Iar în Răsăritul Americii este Europa iar în Europa era Dacia! Mai mult imaginea s-a umanizată era cea a unui om din rasa albă!

Şarpele a fost identificat şi cu lebăda, care în zbor seamănă uimitor de bine cu un şarpe. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Ori lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de doua turnuri şi reprezentând astfel Întreitul Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion.

Întrucât epitetul Lykos ce-l desemnează pe Apollo/Zamolxe ca Marele Lup Alb îl leagă nemijlocit de lumina spirituală prin transformarea lui Lykos în Lyke (lumină). Prin urmare şi în consecinţă Şarpele este Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe. Şi cam peste tot pe unde apare şarpele el are rol de iniţiator. De fapt e frontispiciul templului apolinic din Delfi scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” un îndemn tipic iniţierii. Pe de altă parte, grecii denaturând adevăratul sens al tradiţiei moştenite de la pelasgi şi hiperboreeni au spus că Apollo a omorât cu săgeţile sale pe şarpele Python. Numai că cea mai cea mai mare profetesă apolinică a antichităţii se numea chiar Pythia (a se observa asemănarea fonetică dintre Python şi Pythia). Prin urmare greci au răsturnat valorile: Apollo/Zamolxe nu a omorât Şarpele ci s-a identificat cu el. Aceasta pentru că Iniţiatorul suprem, deţinător al înţelepciunii transcedentale, pe care o conţine în sine este în toate tradiţiile izvorâte din spiritualitatea primordială hiperboreeană reprezentat sub formă de şarpe.

Că tot veni vorba de răsturnări ale valorilor. În creştinismul actual şarpele îl desemnează pe Satan, principiul primordial al răului. Să fie oare acesta sensul său adevărat? Nu credem. Povestea păcatului primordial este una simbolică şi mai ales răstălmăcită. Povestea ne spune că după ce Dumnezeu (Yahwe) l-a creat pe om la pus în grădina Edenului ca s-o lucreze dându-i poruncă să nu mănânce din „pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Apare Şarpele şi o „ispiteşte” pe Eva să muşte din „fructul oprit” şi aceasta muşcând îl ademeneşte şi pe Adam. „Si li s-au deschis ochii şi au văzut că erau goi”. Dumnezeu se manie pentru neascultarea celor doi şi-i alungă din Eden. Acum ă întreb eu pe dumneavoastră ce fel de tată este acela care nu le asigură fiilor săi un minim de cunoştinţe ca de exemplu să discernă între bine şi rău? Ochii închişi ai lui Adam şi ai Evei reprezintă tocmai ignoranţa. Şarpele apare aici ca un Înitiator ca un personaj luminos contrastând cu obscuritatea lui Yahwe. Yahwe spune : dacă o să mâncaţi o să muriţi! Şarpele apare ca Marele Iniţiator Celest în acestă poveste deoarece oferă prin muşcarea din „fructul oprit” nu moartea oferită de Yahwe ci a doua naştere, regenerarea spirituală care e tot una cu iniţierea. Mai mult, iconografia „Căderii omului în păcat” ne demonstrează că respectivul Şarpe era unul celest deoarece el coboară din frunzişul arborelui.



Pomul este Axa Lumii, Şarpele are un caracter luminos, el este Zamolxe/Apollo, Iniţiatorul Suprem, fructul oprit, mărul din grădina Hesperidelor este iniţierea, prin care se dobândeşte nemurirea, în care credeau din cele mai vechi tmpuri dacii iar Yahwe… este un mic zeu egoist şi mânios. Cu atât mai mult cu cât Iisus, marele iniţiat din Dacia şi Fiu al lui Zamolxe (v. mai multe în articolul intitulat Iisus, Marele iniţiat din Dacia) este reprezentat în heraldica hermetismului medieval ca un şarpe cu cap de leu încoronat (deci tot un dragon), imagine cunoscută sub numele de Regele Lumii.



Pe de altă parte, Iisus însuşi îndeamnă : „Fiţi înţelepţi ca şerpii”! Ca şi Satan? Mă îndoiesc! Mai degrabă ca şi Zamolxe Şarpele Zburător, Principiul Iniţiator din care vin toate lucrurile şi în care se resorb toate.

Zamolxe în ipostaza sa de Şarpe iniţiator a fost reprezentat de daci prin Şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, al cărui corp încolăcit desemnează semnul matematic şi metafizic al infinitului, un opt răsturnat!

constanta-glikon

Concluzii



Conform tradiţiei, păstrate până la noi, Polul Pământesc este o reflectare a Polului Celest fiind unul şi acelaşi cu Centrul Lumii pentru că Centrul Lumii este locul unde se manifestă direct activitatea Principiului, acţiune care se exercită de-a lungul Axei Lumii, a Columnei Cerului. Dragonul dacic îngemănând lupul şi şarpele aflat în vârful unei suliţe care reprezintă chiar Axa Lumii este chiar imaginea acestui adevăr. În plan terestru acest adevăr se manifestă prin dragonul desenat de lanţul muntos carato-balcanic expresie a unităţii primordiale înseşi acesta fiind spaţiul în care a emers cultura şi civilizaţia pelago-hiperboreeană.

Pe de altă parte, dar cu acelaşi sens, dragonul cu cap de lup nu este doar Şarpele Zburător, emblemă a Principiului Creator Zamolxe ci şi capul înţelepciunii divine în ordinea lucrurilor vizibile. Prin urmare, stindardul dacic îngemănează două aspecte ale lui Zamolxe Apollo: unul vizibil lupul şi altul iniţiatic, invizibil Şarpele. Şi în acest ultim sens al simbolismului degajat de dragonul dacic gura de lup devine o „gură de rai” iar prin revelarea Adevărului de dincolo de aparenţe obţinut prin iniţiere el este echivalent cu o „gura de aur”





Zamolxe



Bibliografie orientativă:



1. Biblia

2. Cristina Pănculescu, Kogaion –muntele sacru al dacilor, Ed Ştefan, Buc, 2008

3. Al. Doboş, Dacia – Izvorul neamurilor, Ed Obiectiv, Craiova, 2008

4. Al. Doboş, Dacia contra Anticrist, Ed Obiectiv, Craiova, 2007

5. Dan Oltean, Religia dacilor, Ed Saeculum I.O, Buc,2002
http://quadratus.wordpress.com/2008/11/14/simbolismul-lupului-si-al-sarpelui-dragonul-dacic/
 

Attachments

  • steagcolor2.jpg
    steagcolor2.jpg
    21.4 KB · Views: 0
  • marele_lup_alb_marelelupalb_-_aparatorul_dacilor__romanilor__liberi1.jpg
    marele_lup_alb_marelelupalb_-_aparatorul_dacilor__romanilor__liberi1.jpg
    30.2 KB · Views: 0
  • simboluri_1_caduceu.jpg
    simboluri_1_caduceu.jpg
    13.6 KB · Views: 0
  • adam_and_eve.jpg
    adam_and_eve.jpg
    36 KB · Views: 0
  • constanta-glikon.jpg
    constanta-glikon.jpg
    12.9 KB · Views: 1
Viata de apoi la geto-daci


Viata de dincolo

"Credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zalmoxis", spunea Herodot. Aceasta afirmatie, ca si aceea cu trimiterea solului la Zalmoxis, a acreditat parerea, unanima, ca viata geto-dacilor era stapanita de credinta in existenta unei alte vieti dupa moarte. Curajul si usurinta cu care acestia se sinucideau cand erau infranti in razboaie arata ca intr-adevar ei se credeau "nemuritori".



Este greu de spus daca nemurirea geto-dacica a fost ceva cu totul spiritual, cum afirma Vasile Parvan, sau numai o continuare a vietii de aici in conditii mai bune. Pentru intrebarea daca "raiul" dacic era "in cer", cum sustinea Parvan, sau "undeva in adancurile pamantului", este greu de raspuns. cum a afirmat prof. I. Russu, este greu de rezolvat, din cauza aceleiasi saracii a izvoarelor.



Unii cercetatori, au crezut ca pot descoperi la geto-daci si credinta in trecerea sufletelor dintr-un trup in altul dupa moarte. Nu sunt insa temeiuri sigure pentru o astfel de afirmatie.



In privinta riturilor de inmormantare ale geto-dacilor, potrivit cercetarilor arheologice s-a putut constata ca, in perioada veche a fierului, a predominat inhumarea cadavrelor, iar in perioada noua a fierului a predominat incinerarea. In rare cazuri s-a folosit inhumarea, pentru copii si pentru persoane de mare importanta. Mormintele descoperite sunt unele plane, altele sub forma de movile de pamant, unele continand urna, altele fara urna. In unele cazuri, incinerarea s-a facut chiar pe locul mormantului, alteori pe alt loc.



Obiceiul general indo-european ca femeile sa se sacrifice de bunavoie sau sa fie omorate pe mormantul sotilor lor se pare ca a existat si la geto-daci.


http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/geto-dacii/viata-apoi-geto-daci-71847.html
 
Back
Top