Când şi cum se va săvârşi sfârşitul lumii
APOCALIPSA. Conform capitolelor finale ale Noului Testament, şapte îngeri, cu şapte trâmbiţe, vor pedepsi omenirea pentru păcatele ei. Iar fiara cu 10 coarne şi „şarpele cel vechi" îi vor înfrunta pe îngeri şi pe Iisus Hristos
Fiara cu 10 coarne
Ideea sfârşitului lumii se regăseşte în toate religiile. Cărţile sfinte ale budismului, creştinismului, islamismului, hinduismului, zoroastrismului anunţă înlocuirea acestei lumi cu una mai bună, după ce răul va fi distrus. La creştini, sfârşitul lumii este enunţat în Revelaţia lui Ioan (denumită şi Cartea revelaţiilor, Apocalipsa lui Ioan), ultima carte a Noului Testament. Alcătuită din două părţi, cu 22 capitole în total, Apocalipsa suscită şi azi numeroase dezbateri şi interpretări.
Printr-un sistem complex de simboluri, viziuni şi alegorii, se fac trimiteri la ¬modul în care cei păcătoşi îşi vor primi pedeapsa eternă, iar Satana va fi învins de Iisus Hristos. „Ce vezi, scrie într-o carte", este îndemnul divin pe care-l primeşte, prin revelaţie, autorul, un anume Ioan din Patmos, identificat de tradiţie cu însuşi apostolul Ioan. Utilizând numărul magic şapte - simbol al perfecţiunii la creştini - Ioan relatează semnele prevestitoare ale sfârşitului lumii, declanşate de şapte îngeri, cu şapte trâmbiţe. În „Sfânta scriptură" sunt menţionate şi nenorocirile care se vor abate asupra omenirii. Un „mare balaur roşu", cu „şapte capete, zece coarne şi şapte diademe pe capete", simbol al Răului, va fi aruncat pe pământ. După ce îl va înfrunta pe sfântul Mihail, mai scrie Apocalipsa, balaurul, „şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana" (Antihrist, în alte scrieri biblice), va oferi „scaunul lui de domnie" fiarei cu zece coarne, apărută din mare.
„Împărăţia de o mie de ani"
O altă fiară se va ivi din pământ. Iar „numărul ei de om" va fi 666. Împotriva celor care se vor închina fiarei, Dumnezeu îşi va revărsa mânia din şapte potire. „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor", călare pe un cal alb, va înfrânge fiara şi o va arunca „în iazul de foc, care arde cu pucioasă". „Şarpele cel vechi", pedepsit, va fi legat în adâncuri. Abia atunci va începe „Împărăţia de o mie de ani". Dar după un mileniu, Satan va fi dezlegat „pentru puţin timp" şi învins definitiv. Pentru morţi, scrie „Apocalipsa", va urma Judecata de Apoi. Numai cei lipsiţi de păcate vor primi viaţa veşnică. „Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut", notează Ioan. Şi încheie anunţând venirea lui Iisus: „cel care dă mărturie despre aceste lucruri zice: «Da, Eu vin curând». Amin! Vino, Doamne Iisuse! Harul Domnului IIsus Hristos să fie cu toţi sfinţii".
Mileniul sabatic
Acestea sunt profeţiile lui Ioan, redactate probabil în primul secol după Hristos. Au urmat însă întrebările. Pe cine simbolizează fiara şi cele 10 coarne? Când va fi sfârşitul lumii? Când va începe „Împărăţia de o mie de ani"?
Scrierile biblice i-au împărţit pe credincioşi în diverse tabere. În primele patru secole după Hristos, interpretând ultimele capitole din Noul Testament, teologii au răspândit doctrina milenarismului (chiliasmului, în varianta grecească). Milenariştii iau ad litteram profeţia lui Ioan, convinşi că perioada celor o mie de ani precede sfârşitul lumii şi „Judecata de Apoi". După calculele altora, mileniul a început deja. Pe această temă au scris Tertulian, Lactantius, Apollinaris din Laodicea, Melito din Sardis şi Hippolit din Roma.
În secolul al patrulea, Biserica a respins doctrina, considerată o erezie. Celor avizi de calcule şi speculaţii apocaliptice, conducerea ecleziastică le-a temperat avântul. În contrapartidă, s-a insistat pe existenţa unui „mileniu sabatic". Raiul pe pământ, aşteptat cu ardoare de credincioşi, a fost plasat cronologic după 6.000 de ani (şase zile de muncă menţionate în Geneză ori 1.000 ani fiecare!).
Numai că unii nu s-au lăsat „păcăliţi". În secolul al XII-lea, Ioachim din Fiore a revigorat milenarismul. Desigur, cu propriile argumente. Prin analogie cu „Sfânta Treime", teologul a prezis trei stadii ale istoriei: vremea legii (a Tatălui), vremea Evangheliei (a Fiului) şi vremea contemplării spirituale (a Sfântului Duh). În ultima etapă, lumea va fi guvernată de călugări, mai prezicea misticul.
Experimentul anabaptiştilor
După alte câteva secole, s-a trecut de la teorie la practică. Decât să aştepte împlinirea profeţiilor, unii au preferat să le aplice. Aşa a apărut ideea societăţii „oamenilor egali", care să dureze o mie de ani. Thomas Müntzer (1489-1525), fost discipol al lui Luther, s-a revoltat împotriva prinţilor germani. Sprijinit de ţărani, pastorul a declanşat un război în toată regula, la finalul căruia a fost prins, torturat şi decapitat. La un deceniu după moartea sa, în oraşul german Münster, ideile i-au fost preluate de anabaptişti (creştini protestanţi din secolul al XVI-lea care refuzau botezarea copiilor). Sub conducerea lui Ioan din Leyda (autoproclamat „Rege"), ei au abolit proprietatea privată şi, în aşteptarea celei de-a doua sosiri a lui Hristos pe pământ, trăiau ca la începuturile lumii. Bunurile erau proprietate comună, iar poligamia a fost legalizată. Peste o mie de credincioşi s-au botezat din nou. Experimentul a fost efemer. Catolicii au cucerit oraşul după un asediu nocturn asupra localităţii.
Antihriştii
În baza unor argumente numai de ei ştiute, destui s-au încumetat să calculeze sfârşitul lumii. Bunăoară, Cristofor Columb a socotit anul 1656; Penieres-Varin, 1666; John Napier, 1700. Şi identitatea Antihristul-ului a variat de-a lungul istoriei. În funcţie de diverse interese politice şi religioase, a fost, pe rând, Nero, papa Alexandru Borgia, împăratul Napoleon, „Fuhrer-ul" Adolf Hitler sau „ţarul roşu" Iosif Stalin. Scrierile atribuite apostolului Ioan i-au stimulat şi pe gânditorii politici. Inspiraţi de „cea de-a doua împărăţie a lui IIsus Hristos", preluând formulele mesianice ale Bibliei, Marx şi Engels au imaginat utopia societăţii fără clase. Dar oamenii au aşteptat în zadar împlinirea profeţiilor despre comunism.
Plăsmuiri despre anul 1.000
Puţini ani au fascinat de-a lungul istoriei precum anul o mie. Eseuri, dizertaţii şi tratate întregi s-au scris despre spaimele trăite de omenire în ajunul acestui an. Dacă ar fi să dăm crezare istoricilor şi teologilor care s-au referit la acest eveniment între secolele 16-19, lumea înnebunise de-a binelea, aşteptând cu înfrigurare Judecata de Apoi. Nimic mai fals, după cum s-a demonstrat în secolul XX, după o analiză critică a surselor.
Falsul istoriografic a fost fabricat în perioada Renaşterii. Trithemius (ocultist german) şi Baronius (istoric al bisericii italian) au fixat în scris mitul „spaimelor anului o mie", printr-o interpretare eronată şi tendenţioasă a cronicii lui Raoul Glaber (985-1047). Încercând să demonstreze obscurantismul Evului Mediu, autorii au preluat din însemnările lui Glaber mai ales pasajele referitoare la superstiţiile vremii.
Canibalism şi calamităţi
După câteva secole, „tratatele" lor au devenit surse pentru câţiva istorici cunoscuţi. Pe rând, William Robertson, Jules Michelet şi Henri Martin au scris despre acest moment „terifiant" din istoria omenirii.
Profeţiile cărţilor sfinte păreau să se-mplinească în preajma anului 1000. Mulţi ar fi renunţat la bunuri, proprietăţi şi familii pentru a se pocăi în ţara sfântă, unde se aşteptau să apară, pentru a doua oară, Iisus Hristos. Bogaţii renunţau la averi, ca să fie siguri că, la momentul Judecăţii de Apoi, vor fi primiţi în „împărăţia cerurilor".
Istoricul Jules Michelet expune în tratatul despre istoria Franţei (1833) fapte incredibile: „Pe drumuri, cei puternici îi înşfăcau pe cei slabi, îi sfâşiau, îi frigeau şi îi mâncau. Unii le arătau copiilor câte un ou sau un fruct şi îi atrăgeau deoparte pentru a-i devora. Acest delir, această furie a mers până acolo încât animalul era mai în siguranţă decât omul. Ca şi cum ar fi fost deja un obicei înrădăcinat să mănânci carne omenească, s-a găsit cineva care a îndrăznit s-o expună spre vânzare în piaţa din Tournus (...). Interveni şi o altă calamitate; ademeniţi de mulţimea cadavrelor fără mormânt, lupii începură să-i atace pe oameni".
În realitate, conform medievistului Dominique Barthelemy (Anul o mie şi pacea lui Dumnezeu, Polirom, 2002), nu există vreun indiciu despre asemenea fapte. O singură mărturie de epocă se referă la sfârşitul lumii. Într-o scrisoare către regele Hugo Capet, abatele Abbon de Fleury amintea despre o predică din tinereţe, ascultată la catedrala din Paris. Şi despre sosirea Antichrist-ului, chiar „la capătul a o mie de ani". „Iar puţin după aceea ar urma judecata cea de obşte", avertiza abatele.
15 zile blestemate
Printre teologii care au descris sfârşitul lumii s-a numărat şi Sfântul Ieronim (Sofronius Eusebius Hieronimus, 347-420). Citat de Beda Venerabilul în scrierile sale, acest părinte al bisericii apusene a consemnat pentru viitorime 15 semne rău prevestitoare. Iată-le, sintetizate de istoricul Lucian Boia (Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Humanitas, 1999):
„Prima zi: marea se va ridica deasupra munţilor. Ziua a doua: ea va coborî atât de jos încât abia va mai putea fi văzută. Ziua a treia: monştrii marini vor scoate răgete cumplite. Ziua a patra: apele mării vor arde. Ziua a cincea: copacii vor emana o rouă însângerată. Ziua a şasea: clădirile se vor prăbuşi. Ziua a şaptea: pietrele se vor sfărâma. Ziua a opta: cutremure de pământ universale. Ziua a noua: pământul se va nivela, munţii şi dealurile se vor transforma în pulbere. Ziua a zecea: oamenii vor ieşi din peşteri şi vor rătăci ca ieşiţi din minţi. Ziua a unsprezecea: morţii îşi vor părăsi mormintele. Ziua a doisprezecea: vor cădea stelele. Ziua a treisprezecea: toate făpturile vor muri pentru ca apoi să reînvie. Ziua a patrusprezecea: cerul şi pământul vor arde. Ziua a cincisprezecea: va fi un nou cer şi un nou pământ şi toţi vor reînvia".
Misteriosul autor al „Apocalipsei"
Prin tradiţie, apostolul Ioan (cunoscut şi ca Ioan Evanghelistul, Ioan Divinul, Ioan Revelatul sau Ioan Teologul) este considerat autorul textului „Apocalipsei". Mai sigur este că a scris una dintre Evanghelii şi trei Epistole.
Deoarece stilul şi conţinutul „Apocalipsei" diferă de scrierile autentice ioanine, mulţi cercetători contestă apostolului paternitatea capitolelor din Biblie referitoare la sfârşitul lumii. Confuzie creează şi menţiunea din „Apocalipsă" potrivit căreia ar fi fost scrisă în insula grecească Patmos, din Marea Egee. Comentatorii Bibliei consideră că acolo erau exilaţi creştinii persecutaţi sub împăratul roman Domiţian (81-96).
În Biblie, Ioan şi Iacob, fratele său, sunt numiţi „predicatorii" şi „fiii tunetului". În biserica timpurie, Ioan a devenit o figură importantă. A trăit până la o vârstă înaintată, sfârşindu-şi zilele în localitatea Efes. În arta bisericească este înfăţişat ca un vultur, simbol al înălţării la ceruri, preluat din primul capitol al Evangheliei sale.
http://www.adevarul.ro/
: asa ca nu pot decat sa zic ,"Mare ti-e gradina Doamne ! "
