adrian_nicolae
Prieten
- Joined
- Nov 7, 2009
- Messages
- 5,234
- Reaction score
- 0
De ce moare CFR-ul. Singurul prost cu bilet în trenul blatiştilor
"Sărăcuţul, şi-a luat bilet!", avea să mă compătimească o femeie pentru că mi-am luat bilet Bucureşti-Olteniţa cu 10,6 lei, în loc să dau 2 lei la controlor - "naş", în terminologia navetiştilor.
La scurt timp după urcarea în tren, am înţeles de ce, dis-de-dimineaţă, casieriţa din gara Bucureşti Obor s-a uitat mirată la mine atunci când am cerut bilet spre Olteniţa. Pe lângă regretabila apariţie la casierie, doar un inadaptat cere astfel un bilet la un personal: "Un bilet la trenul de 7.13". Şi asta pentru că trenul pleacă atunci când vrea el, nu când e scris pe bilet. Au fost zile în care a plecat la 07.30 sau la 8.00. Întârzierea asta e şi prilej de glume între călători. Nu neapărat bune, dar uneori râzi şi la o glumă proastă. Oricum, râsul te încălzeşte.
Apocalipsa de zi cu zi
Într-o dimineaţă, un călător supărat că locomotiva stă în triaj cu farurile aprinse, dar nu mişcă vagoanele spre peron, a dat o glumă care, prin viu grai, s-a transformat într-un laitmotiv al cursei Bucureşti-Olteniţa: "Bă, vaca aia se uită cu ochii beliţi la noi, dar nu vrea a dracu’ să se mişte. Ia hai să-i aruncăm un braţ de fân, să vezi cum vine!". Şi omul a jumulit un mănunchi de iarbă, crescută în terenul fertil din crăpăturile din peron, şi l-a aruncat între şine. "Vaca" s-a urnit în cele din urmă din loc şi a venit spre locul unde iarba o aştepta.
În trenul acesta, în dimineaţa zilei de 11.11.2011, m-am urcat cu bilet. Până la Olteniţa aveam de mers 76 de kilometri. O oră, cel mult, mi-am zis. Pe bilet scria însă altceva: trenul pleacă la 7.13 şi ajunge la 10.19. În medie, personalul acesta merge cu 25 de kilometri pe oră.
Când urc, trenul e bocnă. Fuioare de aburi ies din gurile călătorilor, care au câte o înjurătură pentru fiecare minut de întârziere. Banchetele maro din compartimente, din vinilin, primesc frigul în ele şi parcă îl sporesc.
Unii îşi caută căldura într-o sticlă mică, pe care o scot din buzunarul şubelor umede. Beau cu ochii la bulele care se formează, apoi, când sticla nu mai e la gură, strâng tare din pleoape şi riduri lungi şi adânci răsar la colţurile ochilor. Tema zilei: apocalipsa. Prea mulţi de "1" în data aceasta.
Rău cu frig, dar mai rău fără frig
E un frig pe care îl urăsc, însă, culmea, aveam să-l regret. Pe măsură ce se încălzeşte, mirosurile ţâşnesc de prin toate colţurile. După provenienţă, sunt două categorii. Unele sunt perene, mirosuri care au intrat în banchetele şi în podelele acestor trenuri. Miroase a dezinfectant ieftin, care se bate asiduu pentru supremaţie cu izul de urină ce înaintează viteaz dinspre băi. Banchetele trimit spre nas un miros identic cu cel de haină îmbâcsită cu fum de ţigară.
Apoi, e plaja nesfârşită de mirosuri aduse de om. Luate separat, sunt mirosuri plăcute şi neplăcute. Împreună, însă, e ca la aritmetică: când înmulţeşti un număr negativ cu unul pozitiv, rezultatul e mereu negativ.
SOSEŞTE ÎN STAŢIE LA LINIA 3
"Trenul cu cei mai mulţi fini", într-o Românie cu reguli inverse
Trenul s-a urnit între timp, iar, prin compartimente, oamenii îşi pregătesc culcuşul. Banchetele vechi se curbează sub greutatea corpurilor tolănite.
Compartimentul fără fir
Când cineva se mişcă, se zguduie şi bancheta din compartimentul vecin. Unul mai slab de înger ar crede că nu e glumă cu apocalipsa aia. Un angajat CFR, suit în tren la adăpostul gratuităţii oferite de legitimaţie, explică de ce trenul face 76 de kilometri în trei ore: "Oamenii nu-şi cumpără bilete, pe ei (n.r. cei de la căile ferate) îi doare-n cur".
Un paznic care lucrează la un depozit de pateuri abandonează o coadă de coasă pe coridor şi dă să intre în compartiment. Totuşi, acceptă bucuros să-şi descrie oraşul. Explicaţia lui justifică oarecum de ce lumea nu-şi ia bilet, alegând să accepte calea celor trei ore: "Acolo, nu mai e nimic. Fabrica de zahăr s-a dus, şantierul naval la fel, conservele nu mai sunt. Acum, asta e România: paznici şi croitorese".
Trenul trece pe lângă Dragonul Roşu. Omuleţi cu cărucioare gonesc în toate direcţiile în căutarea celor mai ieftine mărfuri. În "Dragon" se învârt bani grei, însă în jur e o sărăcie apăsătoare: case din resturi de BCA-uri, acoperite cu table ruginite, aşezate alandala. Haine rupte, în horă, la uscat pe o sârmă.
Fumatul, interzis numai pentru cei cu bilet
Alte haine, murdare, zac aruncate la marginea căii ferate. Trenul pare doar o continuare a acestui peisaj. Pe coridor, un nene la vreo 50 de ani, care a aburit geamul din faţa sa tuşind măgăreşte, îşi pregăteşte banii de naş. "Ăsta-i trenul cu cei mai mulţi fini", spune el, după care urmează o lungă pauză în care îşi savurează zgomotos gluma. Se îneacă, dar continuă să vorbească: "Îi dau 3 galbeni. 15.000. Păi mâine nu mai am bani de ţigări". Asta îi aminteşte să mai ardă o ţigară. Pe biletul meu, scrie mare: "Fumatul interzis". Însă el nu are de unde să ştie, pe monedele sale nu scrie asta. În răcoarea din tren, vezi fumul gros cum se îndreaptă, alene, spre o uşă care nu vrea să se închidă.
Femeile şi copiii au loc pe hol
Deodată, uşa se deschide larg, însă trenul nu a oprit încă în gara Titan. Oamenii năvălesc în tren şi unul ocupă câte 3-4 locuri în compartiment. Cei care aşteaptă trenul la peron fie nu găsesc locuri, fie se aleg cu cele mai proaste. Bătrânii şi femeile stau pe coridor, într-un tren care circulă parcă printr-o Românie cu reguli inverse.
NUME DE COD: MELCUL. Trenul face 76 de kilometri în 3 ore şi 6 minute
TOATĂ LUMEA ÎN VAGOANE!
După ce urcă toată lumea, suntem fix 215 călători. Cei mai mulţi sunt navetişti care au ieşit de la turele de noapte. Trenul îi va adormi rapid
Unii încearcă să alunge tentaţia somnului cu un pic de conversaţie, dar ochii clipesc şi, până la urmă, sforăitul ocupă locul cuvintelor. O doamnă, sosită de curând dintr-o vizită în Canada, unde s-au stabilit cei trei copii ai săi, e scandalizată de tot ce vede. E în tren deoarece nu ştie să conducă BMW-ul din garaj, cu cutie de viteze automată. "Și câtă civilizaţie, câtă disciplină e acolo! România e ultima ladă de gunoi a Europei", grăieşte ea. În schimb, într-un buzunar poartă două bancnote de 1 leu. Disciplina place, dă bine când o invoci, dar haosul e un mediu greu de părăsit.
Pur românesc: rest la şpagă
E greu de înţeles de ce o altă doamnă, care se recomandă "Păun", s-a urcat în tren fără bilet. "Io-s pensionară. Aş plăti biletul la jumătate. Până la Vasilaţi, întreg e 3,7 lei", stabileşte ea coordonatele legalităţii. Legal, ar plăti 1,9 lei pe bilet, dar preferă să dea 2 lei la naş. Dânsa e şi cea care mă compătimeşte pentru bucata de hârtie care mă face călător legal.
După câteva minute de conversaţie, aflu că şi-ar permite cu siguranţă un bilet întreg, ba chiar l-ar putea mitui pe mecanic să o lase să stea în locomotivă. Pe lângă pensie, primeşte vreo 500 de euro din chirii, pentru două apartamente din Bucureşti, unde şi locuieşte. Merge pe la fratele său, care suferă de una dintre bolile satului românesc: beţia.
Controlorul se iveşte în cele din urmă, cu un zâmbet larg pe chip, deschizând câte o conversaţie în fiecare compartiment. Oamenii îi aruncă câte un leu sau doi. Cel cu monedele îi dă cei trei galbeni. Până să vină, doamna îmi spusese că i s-a întâmplat să nu aibă mărunt, dar controlorul i-a dat rest. Are doi lei în portofel, dar scoate o hârtie de 5, numai că să îmi arate că nu a minţit. Îi întinde, Naşul îi ia şi, într-adevăr, îi dă rest 3 lei. Rest la şpagă.
Când îmi vede biletul, controlorul ridică ochii miraţi să îmi vadă chipul. Regăsesc ceva din privirea casieriţei din gară. Apoi spune: "Ia, uite! Cineva cu bilet. Un bilet la două vagoane!". De fapt, un bilet în tot trenul, că garnitura are doar două vagoane. Îmi dă "autograf" pe bilet şi intră în alt compartiment, unde colectează vreo 7 hârtii de un leu.
"Bă, te aruncăm din tren!"
Femeia cu copiii în Canada coboară la Gălbinaşi. Doamna Păun mai are o staţie. Aşa că mai povesteşte ceva: "Într-o seară, era un vagon plin cu ţigani. Şi vine naşul şi aştepta să îşi ia banii. Ei nu dădeau, naşul insista. Şi i-au zis: «Bă, pleacă dracu’ de-aici, că te aruncăm din tren!». Şi a plecat, că îl omorau ăia".
"Du-te, mamă, în compartiment, că e mai cald. Ai mai plătit şi bilet!", îmi mai spune ea înainte să coboare. Amabilă, îmi face cu mâna de pe scară, îndemnându-mă încă o dată să intru în compartiment. Intru şi, după ceva vreme, urcă doi elevi. Unul de-a unşpea îl ceartă pe altul de-a noua pentru că a dat 100 de lei pe un telefon. "Păi îţi luai super telefon la banii ăştia, prostule!", spune el, privind spre un Nokia jerpelit. În mijlocul certei, în compartiment intră şi doi tineri romi, la vreo 25 de ani fiecare. Câteva minute nimeni nu spune nimic. Simt că mă ia un pic somnul, soarele bate blând în geam şi razele mă mângâie pe obraz. Când înfig mai puternic fundul în banchetă şi îmi proptesc capul de placajul călduţ de lângă geam, izbucneşte o manea. Celui de-a unşpea i-a sunat telefonul. După ce închide, unul dintre tinerii romi, cu şuviţe oxigenate şi perciuni lungi şi ascuţiţi, îi cere telefonul. Se cunosc, se pare, de la discotecă.
Rihanna de la Vasilaţi
"Ai şi tu de-astea noi? Ăia cu ram-pam-pam-pam o ai?", îl interoghează el, în timp ce caută melodii în telefon. Dă pe o manea care începe fix aşa: "Să moară familia mea dacă nu spun adevărul!". Textul, ca să îi spunem aşa, este despre un bărbat, interpretul, care are o "nevastă curvă", dar o iubeşte şi nu poate renunţa la ea. Lasă melodia până la capăt, apoi ascultă alte manele, dar pe fragmente. Îmi rămâne în minte un singur refren, pentru recordul de absurditate atins de versuri: "Iar am greşit, dar am greşit cu voia mea / Te fac să plângi, doar ca să îţi şterg lacrima". "Caută de la număru’ 92 încolo!", îl sfătuieşte elevul şi eu îmi dau seama că nu se vor plictisi prea curând de ascultat muzică. Aşa a şi fost, până la Olteniţa asta au făcut.
Controlorul a mai venit o dată, a luat câte un leu de la elevi, în timp ce băieţii de pe bancheta vecină au spus simplu, rânjind: "S-a văzut". Naşul nu a protestat, ba chiar a schiţat un zâmbet şi a plecat. Încă o zi în care nu a ieşit deloc rău.
Scumpii ani de liceu, fără ore de română
Am aflat şi de ce mergeau cei patru la Olteniţa. Oxigenatul şi prietenul său, un tip cu cercel în forma siglei de la Nike, mergeau să-şi ia smartphone la abonament, în timp ce băieţii mergeau la şcoală. Orele lor începuseră de dimineaţă. "Mai prindem şi noi o oră, acolo, să nu zică că n-am fost", explică ei.
Oxigenatul e un pic gânditor, deoarece i-a spus lui cineva că ăia de la Vodafone s-au prins şi nu mai dau abonamente în comuna Gălbinaşi, deoarece oamenii iau telefoanele ieftine, vorbesc şi nu mai plătesc nimic. Apoi îl decodează şi gata, e telefonul lor, contractul pe doi ani nu e decât o hârtie. "Cică e rău-platnici în Gălbinaşi", explică, după 10 ani şi ceva de şcoală, elevul cu telefonul cu manele.
"Ia, uite! Am şi eu pe cineva cu bilet. Un bilet la două vagoane" CONTROLORUL de pe trenul Bucureşti-Olteniţa
"Asta-i trenul cu cei mai mulţi fini. Îi dau la naş 3 galbeni. 15.000. Îi ajunge. Păi mâine nu mai am bani de ţigări!“
CĂLĂTOR până la Budeşti, la 50 km de Bucureşti
"Într-o seară, era un vagon plin cu ţigani. Şi vine naşul şi aştepta să îşi ia banii. Ei nu dădeau, naşul insista. Şi i-au zis: «Bă, pleacă dracu’ de-aici, că te aruncăm din tren!»".
DOAMNA PĂUN, călătoare cu "naşul", deşi cu bilet ar ieşi mai ieftin
SURSA RĂULUI
Oraşul natal al lui Iliescu, lipsit de viaţă
Olteniţa e ca un mort în ziua înmormântării. Oraşul e îmbrăcat în haine bune. Dischisit, chiar bine întreţinut. Însă, îi lipseşte viaţa. Locurile de muncă. Gara te aşteaptă cu flori proaspăt sădite, centrul e o mică grădină botanică. Însă, vezi şi un şantier naval în care nu mai mişcă nimic.
"Am lucrat 30 şi ceva de ani în şantier", spune Gelu Eder, care vede acum cum toate de acolo "se fură cu firma de pază". În faţa noastră, peste linia ferată, sunt ruinele fabricii de zahăr. Un munte de fier şi ziduri crăpate, îmbrăcat în geamuri care, la răstimpuri, cad cu zgomot.
Olteniţa te aşteaptă cu flori. În faţa gării
Centrul oraşului, o lungă alee pietonală, este foarte bine întreţinut
Viaţa în Olteniţa. Cu 19.000 de euro te muţi în două camere. Şi îţi iei şi-un porc ....
evz.ro
"Sărăcuţul, şi-a luat bilet!", avea să mă compătimească o femeie pentru că mi-am luat bilet Bucureşti-Olteniţa cu 10,6 lei, în loc să dau 2 lei la controlor - "naş", în terminologia navetiştilor.
La scurt timp după urcarea în tren, am înţeles de ce, dis-de-dimineaţă, casieriţa din gara Bucureşti Obor s-a uitat mirată la mine atunci când am cerut bilet spre Olteniţa. Pe lângă regretabila apariţie la casierie, doar un inadaptat cere astfel un bilet la un personal: "Un bilet la trenul de 7.13". Şi asta pentru că trenul pleacă atunci când vrea el, nu când e scris pe bilet. Au fost zile în care a plecat la 07.30 sau la 8.00. Întârzierea asta e şi prilej de glume între călători. Nu neapărat bune, dar uneori râzi şi la o glumă proastă. Oricum, râsul te încălzeşte.
Apocalipsa de zi cu zi
Într-o dimineaţă, un călător supărat că locomotiva stă în triaj cu farurile aprinse, dar nu mişcă vagoanele spre peron, a dat o glumă care, prin viu grai, s-a transformat într-un laitmotiv al cursei Bucureşti-Olteniţa: "Bă, vaca aia se uită cu ochii beliţi la noi, dar nu vrea a dracu’ să se mişte. Ia hai să-i aruncăm un braţ de fân, să vezi cum vine!". Şi omul a jumulit un mănunchi de iarbă, crescută în terenul fertil din crăpăturile din peron, şi l-a aruncat între şine. "Vaca" s-a urnit în cele din urmă din loc şi a venit spre locul unde iarba o aştepta.
În trenul acesta, în dimineaţa zilei de 11.11.2011, m-am urcat cu bilet. Până la Olteniţa aveam de mers 76 de kilometri. O oră, cel mult, mi-am zis. Pe bilet scria însă altceva: trenul pleacă la 7.13 şi ajunge la 10.19. În medie, personalul acesta merge cu 25 de kilometri pe oră.
Când urc, trenul e bocnă. Fuioare de aburi ies din gurile călătorilor, care au câte o înjurătură pentru fiecare minut de întârziere. Banchetele maro din compartimente, din vinilin, primesc frigul în ele şi parcă îl sporesc.
Unii îşi caută căldura într-o sticlă mică, pe care o scot din buzunarul şubelor umede. Beau cu ochii la bulele care se formează, apoi, când sticla nu mai e la gură, strâng tare din pleoape şi riduri lungi şi adânci răsar la colţurile ochilor. Tema zilei: apocalipsa. Prea mulţi de "1" în data aceasta.
Rău cu frig, dar mai rău fără frig
E un frig pe care îl urăsc, însă, culmea, aveam să-l regret. Pe măsură ce se încălzeşte, mirosurile ţâşnesc de prin toate colţurile. După provenienţă, sunt două categorii. Unele sunt perene, mirosuri care au intrat în banchetele şi în podelele acestor trenuri. Miroase a dezinfectant ieftin, care se bate asiduu pentru supremaţie cu izul de urină ce înaintează viteaz dinspre băi. Banchetele trimit spre nas un miros identic cu cel de haină îmbâcsită cu fum de ţigară.
Apoi, e plaja nesfârşită de mirosuri aduse de om. Luate separat, sunt mirosuri plăcute şi neplăcute. Împreună, însă, e ca la aritmetică: când înmulţeşti un număr negativ cu unul pozitiv, rezultatul e mereu negativ.
SOSEŞTE ÎN STAŢIE LA LINIA 3
"Trenul cu cei mai mulţi fini", într-o Românie cu reguli inverse
Trenul s-a urnit între timp, iar, prin compartimente, oamenii îşi pregătesc culcuşul. Banchetele vechi se curbează sub greutatea corpurilor tolănite.
Compartimentul fără fir
Când cineva se mişcă, se zguduie şi bancheta din compartimentul vecin. Unul mai slab de înger ar crede că nu e glumă cu apocalipsa aia. Un angajat CFR, suit în tren la adăpostul gratuităţii oferite de legitimaţie, explică de ce trenul face 76 de kilometri în trei ore: "Oamenii nu-şi cumpără bilete, pe ei (n.r. cei de la căile ferate) îi doare-n cur".
Un paznic care lucrează la un depozit de pateuri abandonează o coadă de coasă pe coridor şi dă să intre în compartiment. Totuşi, acceptă bucuros să-şi descrie oraşul. Explicaţia lui justifică oarecum de ce lumea nu-şi ia bilet, alegând să accepte calea celor trei ore: "Acolo, nu mai e nimic. Fabrica de zahăr s-a dus, şantierul naval la fel, conservele nu mai sunt. Acum, asta e România: paznici şi croitorese".
Trenul trece pe lângă Dragonul Roşu. Omuleţi cu cărucioare gonesc în toate direcţiile în căutarea celor mai ieftine mărfuri. În "Dragon" se învârt bani grei, însă în jur e o sărăcie apăsătoare: case din resturi de BCA-uri, acoperite cu table ruginite, aşezate alandala. Haine rupte, în horă, la uscat pe o sârmă.
Fumatul, interzis numai pentru cei cu bilet
Alte haine, murdare, zac aruncate la marginea căii ferate. Trenul pare doar o continuare a acestui peisaj. Pe coridor, un nene la vreo 50 de ani, care a aburit geamul din faţa sa tuşind măgăreşte, îşi pregăteşte banii de naş. "Ăsta-i trenul cu cei mai mulţi fini", spune el, după care urmează o lungă pauză în care îşi savurează zgomotos gluma. Se îneacă, dar continuă să vorbească: "Îi dau 3 galbeni. 15.000. Păi mâine nu mai am bani de ţigări". Asta îi aminteşte să mai ardă o ţigară. Pe biletul meu, scrie mare: "Fumatul interzis". Însă el nu are de unde să ştie, pe monedele sale nu scrie asta. În răcoarea din tren, vezi fumul gros cum se îndreaptă, alene, spre o uşă care nu vrea să se închidă.
Femeile şi copiii au loc pe hol
Deodată, uşa se deschide larg, însă trenul nu a oprit încă în gara Titan. Oamenii năvălesc în tren şi unul ocupă câte 3-4 locuri în compartiment. Cei care aşteaptă trenul la peron fie nu găsesc locuri, fie se aleg cu cele mai proaste. Bătrânii şi femeile stau pe coridor, într-un tren care circulă parcă printr-o Românie cu reguli inverse.
NUME DE COD: MELCUL. Trenul face 76 de kilometri în 3 ore şi 6 minute
TOATĂ LUMEA ÎN VAGOANE!
După ce urcă toată lumea, suntem fix 215 călători. Cei mai mulţi sunt navetişti care au ieşit de la turele de noapte. Trenul îi va adormi rapid
Unii încearcă să alunge tentaţia somnului cu un pic de conversaţie, dar ochii clipesc şi, până la urmă, sforăitul ocupă locul cuvintelor. O doamnă, sosită de curând dintr-o vizită în Canada, unde s-au stabilit cei trei copii ai săi, e scandalizată de tot ce vede. E în tren deoarece nu ştie să conducă BMW-ul din garaj, cu cutie de viteze automată. "Și câtă civilizaţie, câtă disciplină e acolo! România e ultima ladă de gunoi a Europei", grăieşte ea. În schimb, într-un buzunar poartă două bancnote de 1 leu. Disciplina place, dă bine când o invoci, dar haosul e un mediu greu de părăsit.
Pur românesc: rest la şpagă
E greu de înţeles de ce o altă doamnă, care se recomandă "Păun", s-a urcat în tren fără bilet. "Io-s pensionară. Aş plăti biletul la jumătate. Până la Vasilaţi, întreg e 3,7 lei", stabileşte ea coordonatele legalităţii. Legal, ar plăti 1,9 lei pe bilet, dar preferă să dea 2 lei la naş. Dânsa e şi cea care mă compătimeşte pentru bucata de hârtie care mă face călător legal.
După câteva minute de conversaţie, aflu că şi-ar permite cu siguranţă un bilet întreg, ba chiar l-ar putea mitui pe mecanic să o lase să stea în locomotivă. Pe lângă pensie, primeşte vreo 500 de euro din chirii, pentru două apartamente din Bucureşti, unde şi locuieşte. Merge pe la fratele său, care suferă de una dintre bolile satului românesc: beţia.
Controlorul se iveşte în cele din urmă, cu un zâmbet larg pe chip, deschizând câte o conversaţie în fiecare compartiment. Oamenii îi aruncă câte un leu sau doi. Cel cu monedele îi dă cei trei galbeni. Până să vină, doamna îmi spusese că i s-a întâmplat să nu aibă mărunt, dar controlorul i-a dat rest. Are doi lei în portofel, dar scoate o hârtie de 5, numai că să îmi arate că nu a minţit. Îi întinde, Naşul îi ia şi, într-adevăr, îi dă rest 3 lei. Rest la şpagă.
Când îmi vede biletul, controlorul ridică ochii miraţi să îmi vadă chipul. Regăsesc ceva din privirea casieriţei din gară. Apoi spune: "Ia, uite! Cineva cu bilet. Un bilet la două vagoane!". De fapt, un bilet în tot trenul, că garnitura are doar două vagoane. Îmi dă "autograf" pe bilet şi intră în alt compartiment, unde colectează vreo 7 hârtii de un leu.
"Bă, te aruncăm din tren!"
Femeia cu copiii în Canada coboară la Gălbinaşi. Doamna Păun mai are o staţie. Aşa că mai povesteşte ceva: "Într-o seară, era un vagon plin cu ţigani. Şi vine naşul şi aştepta să îşi ia banii. Ei nu dădeau, naşul insista. Şi i-au zis: «Bă, pleacă dracu’ de-aici, că te aruncăm din tren!». Şi a plecat, că îl omorau ăia".
"Du-te, mamă, în compartiment, că e mai cald. Ai mai plătit şi bilet!", îmi mai spune ea înainte să coboare. Amabilă, îmi face cu mâna de pe scară, îndemnându-mă încă o dată să intru în compartiment. Intru şi, după ceva vreme, urcă doi elevi. Unul de-a unşpea îl ceartă pe altul de-a noua pentru că a dat 100 de lei pe un telefon. "Păi îţi luai super telefon la banii ăştia, prostule!", spune el, privind spre un Nokia jerpelit. În mijlocul certei, în compartiment intră şi doi tineri romi, la vreo 25 de ani fiecare. Câteva minute nimeni nu spune nimic. Simt că mă ia un pic somnul, soarele bate blând în geam şi razele mă mângâie pe obraz. Când înfig mai puternic fundul în banchetă şi îmi proptesc capul de placajul călduţ de lângă geam, izbucneşte o manea. Celui de-a unşpea i-a sunat telefonul. După ce închide, unul dintre tinerii romi, cu şuviţe oxigenate şi perciuni lungi şi ascuţiţi, îi cere telefonul. Se cunosc, se pare, de la discotecă.
Rihanna de la Vasilaţi
"Ai şi tu de-astea noi? Ăia cu ram-pam-pam-pam o ai?", îl interoghează el, în timp ce caută melodii în telefon. Dă pe o manea care începe fix aşa: "Să moară familia mea dacă nu spun adevărul!". Textul, ca să îi spunem aşa, este despre un bărbat, interpretul, care are o "nevastă curvă", dar o iubeşte şi nu poate renunţa la ea. Lasă melodia până la capăt, apoi ascultă alte manele, dar pe fragmente. Îmi rămâne în minte un singur refren, pentru recordul de absurditate atins de versuri: "Iar am greşit, dar am greşit cu voia mea / Te fac să plângi, doar ca să îţi şterg lacrima". "Caută de la număru’ 92 încolo!", îl sfătuieşte elevul şi eu îmi dau seama că nu se vor plictisi prea curând de ascultat muzică. Aşa a şi fost, până la Olteniţa asta au făcut.
Controlorul a mai venit o dată, a luat câte un leu de la elevi, în timp ce băieţii de pe bancheta vecină au spus simplu, rânjind: "S-a văzut". Naşul nu a protestat, ba chiar a schiţat un zâmbet şi a plecat. Încă o zi în care nu a ieşit deloc rău.
Scumpii ani de liceu, fără ore de română
Am aflat şi de ce mergeau cei patru la Olteniţa. Oxigenatul şi prietenul său, un tip cu cercel în forma siglei de la Nike, mergeau să-şi ia smartphone la abonament, în timp ce băieţii mergeau la şcoală. Orele lor începuseră de dimineaţă. "Mai prindem şi noi o oră, acolo, să nu zică că n-am fost", explică ei.
Oxigenatul e un pic gânditor, deoarece i-a spus lui cineva că ăia de la Vodafone s-au prins şi nu mai dau abonamente în comuna Gălbinaşi, deoarece oamenii iau telefoanele ieftine, vorbesc şi nu mai plătesc nimic. Apoi îl decodează şi gata, e telefonul lor, contractul pe doi ani nu e decât o hârtie. "Cică e rău-platnici în Gălbinaşi", explică, după 10 ani şi ceva de şcoală, elevul cu telefonul cu manele.
"Ia, uite! Am şi eu pe cineva cu bilet. Un bilet la două vagoane" CONTROLORUL de pe trenul Bucureşti-Olteniţa
"Asta-i trenul cu cei mai mulţi fini. Îi dau la naş 3 galbeni. 15.000. Îi ajunge. Păi mâine nu mai am bani de ţigări!“
CĂLĂTOR până la Budeşti, la 50 km de Bucureşti
"Într-o seară, era un vagon plin cu ţigani. Şi vine naşul şi aştepta să îşi ia banii. Ei nu dădeau, naşul insista. Şi i-au zis: «Bă, pleacă dracu’ de-aici, că te aruncăm din tren!»".
DOAMNA PĂUN, călătoare cu "naşul", deşi cu bilet ar ieşi mai ieftin
SURSA RĂULUI
Oraşul natal al lui Iliescu, lipsit de viaţă
Olteniţa e ca un mort în ziua înmormântării. Oraşul e îmbrăcat în haine bune. Dischisit, chiar bine întreţinut. Însă, îi lipseşte viaţa. Locurile de muncă. Gara te aşteaptă cu flori proaspăt sădite, centrul e o mică grădină botanică. Însă, vezi şi un şantier naval în care nu mai mişcă nimic.
"Am lucrat 30 şi ceva de ani în şantier", spune Gelu Eder, care vede acum cum toate de acolo "se fură cu firma de pază". În faţa noastră, peste linia ferată, sunt ruinele fabricii de zahăr. Un munte de fier şi ziduri crăpate, îmbrăcat în geamuri care, la răstimpuri, cad cu zgomot.
Olteniţa te aşteaptă cu flori. În faţa gării
Centrul oraşului, o lungă alee pietonală, este foarte bine întreţinut
Viaţa în Olteniţa. Cu 19.000 de euro te muţi în două camere. Şi îţi iei şi-un porc ....
evz.ro
.
