• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

Ce este...?

Aurora Boreala (Polara)





Aurorele boreale sunt, probabil, unele dintre cele mai interesante spectacole ale naturii. Misterul formarii lor i-a intrigat permanent pe oamenii de stiinta si, chiar daca astazi el a fost descifrat in ceea mai mare parte a sa, nu putini sunt cei care cred ca acest fenomen reprezinta o manifestare a unor forte aflate dincolo de capacitatea de intelegere a oamenilor.


Aurora se formeaza in timpul unei eruptii solare. O data la 11 ani, activitatea solara cunoaste un maxim, produs de rotatia inegala a Soarelui. Polii sai nu se invirt cu aceeaşi viteza ca si centrul, fapt care provoaca asa-zisele umbre solare. Rupte din Soare, particulele calatoresc in jur de doua zile inainte de a ajunge in preajma Terrei, care este protejata de centurile magnetice, al caror rol este tocmai acela de a opri respectivele particule. In consecinta, acestea sunt obligate sa ocoleasca aceste centuri magnetice si sa ajunga pe Pamant prin cei doi poli magnetici (nord si sud). Cand moleculele din atmosfera ajung in contact cu o serie de gaze, produc culori diferite. Cele mai multe dintre aurore au o culoare verde, dar in componenta lor intra si rosul si movul, dar extrem de rar.


Ovalul auroral reprezinta zonele in care aurorele pot fi observate cel mai bine. In timpul eruptiilor solare puternice, aurorele sunt vizibile sub latitudinile joase (latitudini magnetice in raport cu polul magnetic), fapt care permite observarea lor din mai multe puncte de pe Glob. Cei mai familiarizati cu acest spectacol unic sunt locuitorii din asa-zisul oval auroral. Regiunile din lume in care aurorele pot fi observate cel mai bine sunt: Norvegia, Suedia, Finlanda, nordul Rusiei, Alaska si nordul Canadei.


Aparitia aurorelor poate fi prevazuta. Satelitul "Soho", de exemplu, a furnizat imagini ale eruptiilor solare, fapt care a contribuit la anticiparea perioadelor lor de formare. De asemenea, gratie datelor furnizate si de alti sateliti, astronomii sunt capabili sa prevada exact frecventa de formare a aurorelor boreale.


Tot prin intermediul sondelor spatiale, oamenii de stiinta au putut constata ca aurorele se formeaza si pe alte planete, in special pe Jupiter si Saturn, la suprafata acestora. In plus, s-a constatat ca acest fenomen nu este specific Pamantului, el fiind propriu tuturor planetelor cu magnetism si cu atmosfera.



aurora_boreala.jpg
 
Înainte de a citi un alt cuvânt, faceţi clic pe imagine şi să aruncaţi o privire aproape petelor solare la 1084:

firstlight_strip.jpg


o puteti face doar daca deschidetu link
http://www.spaceweather.com/

Aceasta este o imagine din prima optice adaptive de la lumina solară New Telescopul (NST), la Big Bear Observatorul Solar în California. "Cu o oglindă primară de 1,6 metri, NST este cel mai mare telescop solara din lume", spune Nicolas Gorceix a personalului observator. "Aceasta a corecţie în timp real pentru denaturarea atmosferice (opticii adaptive), astfel încât să putem vedea lucrurile în rezoluţie foarte mare - la fel de mici, 65 km lăţime pe soare."

"Pentru perspectiva", adaugă el, "Pământul este puţin mai mică decât petele solare în ansamblu, inclusiv umbra întunecată şi penumbra Daisy petale asemănătoare. Faţa locului, este înconjurat de soare [omniprezente domeniul granulare, care arată mişcări de fierbere a] suprafata soarelui . "

Cercetatorii cred ca studiile de înaltă rezoluţie de pete solare ii poate ajuta să înţeleagă modul în care evoluează petele solare si a anticipa atunci când acestea sunt pe cale sa erupa.
"Anul viitor, avem de gând să faceţi upgrade telescop cu o mult mai mare pentru a-sistem adaptiv optică pentru a obţine imagini, chiar mai bine", spune Gorceix. Stay tuned pentru pagina de start BBSO pentru actualizări.
 
Ce este curcubeul .


Cum apar curcubeiele ?

Curcubeul este un fenomen optic care apare când lumina Soarelui suferă fenomenele de refracţie, reflexie şi difuzie la întâlnirea cu picăturile de apă din atmosferă; are aspectul unui imens arc multicolor desfăşurat pe cer. La contactul cu un strop mărunt de apă, lumina albă este descompusă în frecvenţe individuale corespunzătoare culorilor din spectrul vizibil, prin refracţie, la fel ca la intrarea într-o prismă optică. O parte din lumina din interiorul picăturii de apă este reflectată la contactul cu marginea opusă a stropului de apă, iar o alta se descompune încă o dată la momentul ieşirii din picătura de apă, amplificând separaţia culorilor, aşa cum se vede din imaginea de mai jos. Separarea în frecvenţele individuale combinată cu existenţa unui număr mare de picături de apă expuse luminii solare creează un curcubeu de formă circulară.





În ce condiţii putem observa un curcubeu ?

Pentru a fi martorii unui asemenea fenomen optic este nevoie să fie îndeplinite două condiţii. În primul rând este nevoie ca observatorul uman să fie poziţionat între Soare şi picăturile de apă. Stropii mărunţi de apă pot proveni fie de la ploaie, fie din aburul unei cascade sau chiar de la gura unui pulverizator al unui furtun de grădină. A doua condiţie este ca unghiul pe care Soarele, stropii de apă şi ochii observatorului îl formează să fie în intervalul 40o-42o. De aceea este nevoie ca fenomenul să se producă în dimineţile sau după-amiezele însorite imediat după ploaie. Altfel, noi, oamenii de la nivelul solului, nu am avea poziţia corespunzătoare observării curcubeului. Unghiul de 42 se datorează felului în care cele două refracţii succesive se produc la contactul luminii albe cu picăturile de apă (aşa cum este arătat mai jos).
Rainbow1.png


Care este ordinea culorilor într-un curcubeu ?

Ordinea culorilor dintr-un curcubeu este de la lungimi de undă mici în arcul exterior la cele mari în arcul interior. Succesiunea culorilor de la exterior spre interior este următoarea: roşu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, indigo, violet (ROGVAIV).

Supernumerary_rainbow_03_contrast.jpg




Cine a fost prima persoană care a explicat cum apare curcubeul ?

Deşi Newton a fost preocupat şi a studiat în detaliu fenomenele optice de-a lungul vieţii sale, un călugăr german de la începutul secolului al XIV-lea a fost primul om care a descoperit cum se reflectă şi se refractă lumina la contactul cu o picătură de apă. Pentru a-şi susţine ipotezele formulate pe această temă, călugărul a umplut o sferă cu apă, a direcţionat o rază de lumină solară spre aceasta şi a observat separarea luminii albe în culorile curcubeului, precum şi reflexia luminii la contactul cu partea opusă celei prin care raza a intrat în contact cu sfera. Numele călugărului neamţ era Theodoric din Freiburg, iar anul descoperirii şi demonstraţiei sale, 1304.

Ce reprezintă un curcubeu "supranumerar" ?

Este un alt nume dat unui curcubeu dublu (vezi figura de mai jos). Curcubeul secundar are spectrul de culori inversat, este in exteriorul (deasupra) curcubeului original, iar intensitatea sa luminoasă este semnificativ redusă faţă de a primului. Un asemenea fenomen apare atunci când se produce o reflexie suplimentară a luminii în interiorul picăturilor de apă. În loc să se reflecte o singură dată în stropii de apă, lumina se reflectă de două ori, dând naştere unei imagini mai pale şi în oglindă a curcubeului primar.

curcubeu_supranumerar.jpg





Vedem cu toţii acelaşi curcubeu ?

Din moment ce curcubeul depinde de poziţia Soarelui, a picăturilor de apă şi a observatorului, toţi cei care privesc simultan un curcubeu văd de fapt versiuni uşor diferite ale acestuia.

Există curcubeu complet circular ?

Toate curcubeiele ar fi complet rotunde, numai că suprafaţa terestră este un obstacol de netrecut în calea completării cercului. Totuşi, dacă observatorul se află la foarte mare altitudine, de exemplu într-un avion, curcubeie circulare pot fi văzute atunci când unghiul format de Soare, picăturile de apă şi avion este între 40 şi 42 grade. În acest caz curcubeul este orizontal, adică paralel cu solul, neputând fi blocat de suprafaţa Pământului. Este o privelişte unică .
curcubeucircular.jpg


Vedem cu toţii acelaşi curcubeu ?

Din moment ce curcubeul depinde de poziţia Soarelui, a picăturilor de apă şi a observatorului, toţi cei care privesc simultan un curcubeu văd de fapt versiuni uşor diferite ale acestuia.





Ce cred popoarele lumii despre curcubeu.


Incaşii credeau despre curcube ca era un dar de la Zeul Soare

Arabii vedeau curcubeul ca pe o tapiţerie cerească ţesută de vântul ce bătea dinspre sud

Atât înţelepţii Norse cât şi cei din tribul Navajo spuneau ca arcul multicolor ce se forma pe cer era un pod între cer şi pământ

Potrivit unei credinţe populare poloneze îngerii lăsau aur la capetele curcubeului, dar numai un om gol pusca il putea găsi

O legendă kenyană spune că Dumnezeu a creat două curcubee, unul bărbat şi celălalt femeie, ambele trebuiind să lucreze împreună pentru a opri ploaia

Asemeni zicalei marinăreşti care spune ca atunci când cerul nopţii este rosu,vremea va fi frumoasa a doua zi, acelaşi lucru prevesteşte şi curcubeul ce apare în timpul nopţii

În Vechiul Testament, Dumnezeu îi arata lui Noe un curcubeu ca semn de îndurare pentru omenire, după Potop.

Poveste malyeziană spune că un curcubeu marchează sfârşitul unei perioade cu ploi torenţiale sau una în care s-au petrecut mari nenorociri.

Indienii Mojave din Arizona considerau curcubeul o succesiune de practici magice de care Creatorul avea nevoie pentru a face ca ploaia să se oprească. Dar pentru a pune capăt unei furtuni violente era nevoie de întreaga paletă de culori.

In mitologia africană se crede despre curcube ca este un şarpe uriaş ce iese la păscut după ploaie, şi care va devora pe nefericitul pe care îl va întâlni în cale

Indienii Shoshoni cred că bolta cerească este o cupolă de gheaţă de care curcubeul, care este un şarpe gigantic, îşi freacă spinarea, iar particulele de gheaţă ce se desprind de e cupolă în acest timp, vor reveni înapoi pe pământ, iarna sub formă de zăpadă, iar vara sub formă de ploaie.

Pentru finlandezi şi laponi curcubeul era secera sau arcul zeului Tunetului, un iscusit arcaş a cărui săgeată era fulgerul

In Asia Centrală şi de nord se spune despre curcubeu că este o cămilă care poartă pe spate trei oameni, primul bate la tobă, şi este tunetul, al doilea flutură o eşarfă, fulgerul iar cel de-al teilea trage căpăstrul făcând astfel ca apa (ploaia), să curgă din gura cămilei.

Indienii Picior Negru denumes curcubeul pălăria ploiii, undiţa bătrânului sau lasso-ul

Există un mit germanic în care curcubeul este vasul în care Divinitatea a folosit-o atunci când a colorat penajul păsărilor

Pentru groelandezi curcubeul este tivul hainei divinităţii

Pentru vechii galezii curcubeul era jilţul zeiţei Ceridwen

Peruvienii primitivi aveau atâta veneraţie pentru curcubeu încât stăteau muţi pe întreaga durată cât acesta rămânea pe cer.

tradiţie medievală germană considera că înainte cu patruzeci de ani de sfârşitul lumii nu va mai apare curcubeul de aceea oamenii se simţeau mângâiaţi ori de câte ori vedeau curcubeul pe cer.

O credinţă ebraică spune că dacă Yahwe îşi lasă de-o parte arcul şi îl agaţă de nori, acesta este semn că i-a trecut mânia.

În literatura clasică a antichităţii, curcubeul personifica pe zeiţa Iris. În Grecia Antică, unde toate fenomenele naturale erau personificate, întruchipând zei sau zeiţe, curcubeul era zeiţa Iris: nepoata lui Oceanus (oceanul), fiica lui Thaumas (Zeul minunii) şi a Oceanidei (Electra); soţia lui Zephyrus (Vîntul de apus). Caduceul pe care-l poartă indică faptul că zeiţa avea puteri tămăduitoare, schimbându-şi uneori identitatea cu cea a lui Hermes sau Mercur.

„ Era mesagera cerurilor, ce zbura cu viteza vântului de la un orizont la celălalt, şi chiar în străfundul mării. Prin curcubeul de pe cer, Iris arăta oamenilor calea pe care o străbătuse de la un capăt la altul al boltei cereşti, pentru ai ajuta, aripile şi hainele ei colorate fiind impregnate delumina soarelui.”

Numele de Iris a supravieţuit astăzi ca nume de floare, precum şi numele acelui cerc de culori din jurul punctului negru din mijlocul ochilor.

În alte epoci, acesta era pur şi simplu considerat drumul pe care îl traversa mesagerul Zeiţei Hera, soţia lui Zeus.

Accepţiunea curcubeului ca pod sau cale era larg răspândită. Pentru unii curcubeul era cel mai bun dintre poduri, construit din trei culori, pentru alţii expresia de „a construi pe curcubeu „ însemna o afacere falimentară, un efort inutil.

Indienii nord-americani credeau despre curcubeu că era Calea Sufletelor, interpretare pe care o întâlnim la multe alte popoare.

Pentru japonezi curcubeul este „podul plutitor al cerurilor”;

Miturile hawaiene şi polineziene îl descriu ca pe calea spre lumea superioară.

În Alpii Austriei, se spune că sufletele celor drepţi urcă pe curcubeu spre cer

Băştinaşii din Noua Zeelandă credeau că şefii de trib decedaţi se foloseau de curcubeu pentru a ajunge în noua lor locuinţă din ceruri.

În unele regiuni din Franţa, crcubeul se numeşte „podul Sfântului Duh”, iar în multe regiuni este numit „podul Sfântului Bernard sau a Sf. Martin, sau a Sf. Petru. Pelerini basci îl numeau „puente de Roma” (podul de la Roma). Uneori, însă, era numit Croix de St. Denis (Crucea Sf. Denise) sau a Sf. Leonard, sau a Sf. Bernard, sau a Sf. Martin). În Italia numele de arcu de Santa Marina este un nume relativ familiar.

Frecvent, curcubeul este asociat cu numele Căii Lactee. Numele Căii Lactee în arabă se traduce prin Poarta Cerului, iar în rusă curcubeu înseamnă „poarta cerului”. În alte zone curcubeu se spune Poarta Raiului; sau se crede că este o rază de lumină ce cade pe pământ atunci când Sf. Petru deschide poarta railului.

În unele zone ale Franţei curcubeul se mai numeşte la porte de St. Jacques (poarta Sf. Jacques), iar calea lactee este numită „ chemain de St. Jacques” (Calea Sf. Jacques). În Suabia şi Bavaria sfinţii coboară din cer pe pământ pe curcubeu; în timp ce în Polinezia curcubeul este chiar calea zeilor.

Unii budisti sustin ca culorile reprezinta cele sapte planete sau cele sapte regiune majore ale terrei.

În traditia islamica se spune ca curcubeu cuprinde doar patru culori – rosu, albastru, verde si galben, reprezentând cele patru elemente

Alte culturi afirma ca spectrul unui curcubeu numara sute sau chiar mii de culori.
 
Solstitiu si echinoctiu.


Solstiţiu de iarnă

Începutul iernii astronomice este marcat de un moment precis, cel al solstiţiului de iarnă. El este legat de miscarea anuală aparentă a Soarelui pe sfera cerească, ce reprezintă consecinţa mişcării reale a Pământului în jurul Soarelui. La momentul solstiţiului de iarnă, Soarele se afla în emisfera australă a sferei cereşti, la distanţa unghiulară maximă de 23 grade 27 minute sud faţă de ecuator, el efectuând mişcarea diurnă în lungul cercului paralel cu ecuatorul ceresc, numit tropicul Capricornului. Aceasta explică, pentru latitudinile medii ale Terrei, inegalitatea zilelor şi a nopţilor, precum şi succesiunea anotimpurilor. Începând de la data de 22 decembrie, durata zilelor va creste continuu, iar cea a nopţilor va scădea în mod corespunzator.

Solstiţiu de vară

La data de 21 iunie, longitudinea astronomică a Soarelui este de 90 grade , el întrând în semnul zodiacal Racul. Este momentul solstiţiului de vară, ce marchează începutul verii astronomice . Pământul execută atît o mişcare anuală de revoluţie în jurul Soarelui, cât şi o mişcare diurnă de rotaţie în jurul axei polilor tereştri. Axa polilor păstrează o poziţie fixă în spaţiu, ea fiind înclinată pe planul orbitei Pământului cu 66 grade şi 33 minute. Datorită acestui fenomen, cele 2 emisfere terestre sunt iluminate de Soare inegal în decurs de un an, fapt ce generează la latitudinile medii inegalitatea zilelor şi a nopţilor, precum şi succesiunea anotimpurilor. La momentul solstiţiului de vară, Soarele se va afla deci la 23 grade si 27 minute distanţă unghiulară nord faţă de ecuatorul ceresc, el descriind mişcarea diurnă pe un cerc paralel cu ecuatorul, numit tropicul racului. După momentul solstiţiului de vară, durata zilei va începe să scadă, iar a nopţii să crească, timp de 6 luni, pâna la 21 decembrie, momentul solstiţiului de iarnă.

Echinocţiu de primăvară

După Marţişor, Babe şi Moşi, după "zăpada mieilor", când calendaristic deja am păşit în anotimpul primăverii ne apropiem de momentul echinocţiului de primăvară , ce marchează începutul primăverii astronomice şi reprezintă intrarea Soarelui în primul semn zodiacal, semnul Berbecului, când longitudinea astronomică a acestuia revine la valoarea de zero grade. La momentul echinocţiului de primăvară Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera australă a sferei cereşti în cea boreală. Când Soarele se află în acest punct, numit punct vernal , el descrie mişcarea diurnă în lungul ecuatorului ceresc, fenomen ce determină - la data respectivă - egalitatea duratei zilelor cu cea a nopţilor, indiferent de latitudine..

Echinocţiu de toamnă
Este momentul când longitudinea astronomică a Soarelui atinge valoarea de 180 grade, el intrând în semnul zodiacal Balanţa. Punctul echinocţiului de toamnă, numit şi punct autumnal , se afla pe sfera cerească la intersecţia eclipticii (ce reprezintă proiecţia pe sfera cerească a planului orbitei Pământului) cu ecuatorul ceresc, pe care Soarele îl traversează la această data, trecând din emisfera nordică a sferei cereşti în cea sudică. Aflându-se deci la această dată în dreptul ecuatorului ceresc, Soarele va răsări şi va apune chiar în punctele cardinale est şi vest, durata zilelor fiind astfel egală, indiferent de latitudine, cu cea a nopţilor . Toamna astronomică începe în ziua de 23 septembrie. Începând de la această dată, durata zilelor va continua să scadă, iar cea a nopţilor să crească, pâna la data de 21 decembrie, când va avea loc momentul solstiţiului de iarnă.
 
A fost confirmata teoria lui Hawking: gaurile “negre” nu mai sunt “negre”!


Potrivit unui studiu realizat de un grup de cercetatori italieni, lumina poate “scapa” din “monstrii ceresti” ascunsi adeseori in mijlocul galaxiilor (inclusiv in Calea Lactee) sau raspanditi in spatiile infinite ale acestora.

Astrofizicianul britanic a propus aceasta teorie in urma cu peste 30 de ani, in 1974, suscitand de-atunci incoace polemici aprinse. Lipsea o dovada, si aceasta a fost gasita acum de un grup de cercetatori condusi de Daniele Faccio de la Departamentul de Fizica si Matematica al Università dell'Insubria din Como.

O gaura neagra se naste atunci cand o stea moare, daca in luminoasa viata a acesteia avea o masa superioara unei cantitati stabilite; atunci materia se prabuseste si se concentreaza intr-un spatiu foarte restrans, manifestand o forta de gravitatie foarte puternica, capabila sa retina orice lucru. Nimic nu poate razbate dincolo de orizontul ei, nici macar fotonii care compun lumina, si tocmai din acest motiv s-a spus ca gaura este "neagra", pentru ca telescoapele nu reusesc s-o vada. Hawking insa, calculand temperatura "monstrilor" (care spune cat de tare straluceste un corp ceresc), a constatat ca, desi aceasta este de un miliard de ori mai scazuta decat temperatura din spatiul inconjurator al gaurilor negre, ceva tot reuseste sa razbata.

Procesul a fost reconstruit in laboratorul Universitatii din Como, prin iluminarea unui bloc de sticla cu caracteristici speciale cu un laser. "Interactionand cu materialul foarte dens, fotonii luminii reproduc acelasi efect verificat in zona din jurul gaurii negre, cea botezata <orizontul evenimentelor >. Aici se intampla, si am masurat acest lucru, ca o particula, fotonul cu frecventa negativa, sa fie absorbita, iar cea care o insoteste la frecventa pozitiva sa iasa la suprafata. Ceea ce separa cele doua particule este tocmai orizontul, si acestea odata divizate nu se mai pot reconecta", a explicat Daniele Caccio. Asa se face ca, unul dintre fotoni, reusind sa "evadeze", devine detectabil.

Hawking sustine ca gaurile negre se "evaporeaza", se dizolva in timp deoarece furnizand energie fotonilor care "evadeaza" continuu, energia la un moment dat se termina, iar din "monstru" nu mai ramane nimic.
"Radiatia lui Hawking nu mai este doar un vis teoretic, ci a devenit in sfarsit ceva real", a comentat Ulf Leonhardt de la St. Andrew's University, Marea Britanie, intr-un articol aparut in "New Scientist".


Sursa: Corriere della Sera
 
Centura de asteroizi

Din reprezentările grafice ale sistemului solar, centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter pare a fi o zonă de mare densitate, asteroizii fiind situaţi unul lângă altul. Cât de apropiaţi sunt aceşti asteroizi în realitate? Reprezintă aceşti asteroizi vreun pericol pentru Pământ?


Din cele mai multe dintre reprezentările grafice ale sistemului solar, centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter pare a fi o zonă de mare densitate, asteroizii fiind unul lângă altul. Acest lucru a provocat îngrijorare pentru oamenii de ştiinţă care au pregătit primele misiuni ale unor nave spaţiale (Pioneer 10 şi 11, fără oameni la bord) ce urmau să treacă dincolo de Jupiter.


Asteroizii reprezintă corpuri cereşti de mici dimensiuni care se învârt în jurul Soarelui, dar sunt prea mici pentru a fi considerate planete; sunt constituiţi din piatră şi metal şi au diametrul cuprins între un kilometru şi câteva sute de kilometri. Majoritatea asteroizilor se găsesc în centura de asteroizi a sistemului nostru solar (vezi imaginea de mai jos).
centura-de-asteroizi.jpg

Centura de asteroizi a sistemului nostru solar



Deşi pare o zonă extrem de densă, spaţiul în care centura de asteroizi se întinde este enorm, iar numărul de asteroizi cu dimensiuni de peste 1 km în diametru este în jur de 10 mii. Prin urmare, distanţa medie dintre aceştia este de aproximativ cinci milioane de kilometri. Dacă aţi poposi pe unul dintre aceşti asteroizi, foarte probabil nu aţi putea observa un asteroid vecin. Prin urmare, centura de asteroizi este în fapt mult mai aerisită decât transpare din imagini.


Naveta Galileo şi asteroidul Gaspra
urme.jpg



La începutul anilor '90 NASA (abrevierea de la National Aeronautics and Space Administration) a vrut ca naveta spaţială Galileo ce era în preajma planetei Jupiter să se apropie de unul dintre asteroizii mai mari pentru a face fotografii. Nu a fost o sarcină uşoară, pentru că distanţa faţă de asteroidul proxim era enormă. Au fost necesare calcule numeroase pentru ca Galileo să poată ajunge în apropierea asteroidului denumit Gaspra.

Există vreun pericol totuşi la trecerea prin centura de asteroizi?

Pericolul este dat nu de asteroizii de dimensiuni mijlocii ori mari, ci de nenumăratele obiecte din centură de mărimi foarte mici. Pentru o navetă spaţială, chiar şi obiecte micrometrice pot fi periculoase. Pioneer a fost lovită de câteva ori în timpul trecerii prin zona asteroizilor, din fericire, fără urmări grave.

Pământul este ameninţat de asteroizi?

Pentru o planetă relativ mare cum este Pământul, calculând pentru perioade mari, riscul de a fi lovită de asteroizi este apreciabil. Asteroizii pot ajunge în apropierea Pământului în urma coliziunilor dintre ei. Un astfel de fenomen s-a întâmplat acum 65 de milioane de ani când un asteroid de numai 12 kilometri în diametru a lovit Pământul, omorând în jur de 90% dintre animale, printre care şi dinozaurii. Astronomii au arătat că există riscul ca Pământul să fie lovit de un asteroid cu diametrul de 1 km odată la 5000 de ani. Impactul unui asemenea asteroid ar fi devastator, din cauza energiei enorme pe care ar elibera-o în urma lovirii Pământului, de aproximativ 1 milion de ori energia bombei atomice aruncate la Hiroshima în 1945.

http://www.scientia.ro/univers/46-sistemul-solar/226-cat-de-densa-este-centura-de-asteroizi.html
 
Monstrii spatiului: gaurile negre, gaurile de vierme si quasarii .




Gaurile negre

Potrivit teoriei relativitatii generale a lui Einstein, o gaura neagra este o regiune din spatiu, unde campul gravitational este atat de puternic incat nimic nu poate scapa dupa ce a trecut de aceasta suprafata orizontul evenimentului. Nici macar lumina nu poate scapa dintr-o gaura neagra, asa incat interiorul unei gauri negre nu este vizibil. De aici ii provine si numele.

La suprafata limita, gravitatia este foarte mare, astfel incat nici o raza de lumina nu are energie suficienta pentru a patrunde afara. Viteza de scapare gravitationala este la suprafata limita, egala cu viteza luminii, asa incat raza supravetei limita este egala cu raza traiectoriei circulare, numita si raza Schwarzschild.
In unele comunitati stiintifice se crede ca se poate demonstra faptul ca o gaura neagra este un obiect bidimensional intr-un spatiu tridimensional. Ei spun ca acest lucru ar putea indica solutia pentru „paradoxul informatiei pierdute” si faptul ca traim intr-o lume holografica. Desi interiorul este invizibil, o gaura neagra isi poate arata prezenta prin interactia cu materia care orbiteaza la orizontul ei. De exemplu, o gaura neagra poate fi descoperita prin urmarirea grupurilor de stele care o orbiteaza. O a doua solutie pentru a confirma prezenta unei gauri negre, este de a observa gazul din apropierea unei stele ce este tras in ea in forma de spirala, incalzindu-se pana la temperaturi foarte mari si emitand cantitati imense de radiatie ce pot fi detectate.
Aceste observatii ne-au aratat cat de uimitor este Universul si cat de putine lucruri stim despre el. Ideea unui obiect cu o gravitatie foarte mare ce poate absorbi chiar si lumina a fost propusa in 1783 de John Michell, un astronom amator britanic. In 1795, Pierre-Simon Laplace, un fizician francez a ajuns la aceeasi concluzie. Gaurile negre, asa cum sunt intelese, sunt descrise de teoria generala a relativitatii. Aceasta teorie arata ca atunci cand un obiect cu o masa suficienta este prezent intr-un spatiu foarte mic, poate atrage materia inconjuratoare inauntru.
O gaura neagra poate ingloba extrem de multa materie, in ciuda dimensiunilor ei nu tocmai mari, deoarece ea comprima materia. Materia nu intra cu o traiectorie dreapta, ci rotindu-se in forma de spirala, apropiindu-se din ce in ce mai mult de gaura.
Exista si gauri negre supermasive, adevarati monstrii spatiali. O astfel de gaura neagra este de milioane de ori mai mare decat una obisnuita si poate captura de miliarde de ori mai multa materie decat contine Soarele nostru. Acesti „monstri” pot absorbi galaxii intregi. Din observatiile facute de astronomi s-a descoperit ca majoritatea galaxiilor de mari proportii, precum si galaxia noastra, Calea Lactee, au in centrul lor o gaura neagra supermasiva.
Stephen Hawking demonstreaza ca, odata formata o gaura neagra, ea incepe sa piarda din masa radiand energie, numita radiatie Hawking, prin urmare, ar avea o existenta finita.
Formarea unei gauri negre
Atunci cand o stea de aproximativ de 20 de ori mai mare ca Soarele isi epuizeaza „combustibilul” intra in colaps nemaiputand sa sustina toate reactiile ce au loc in interiorul ei. Ea explodeaza rezultand o supernova, insa miezul stelei ramane compact iar colapsul continua. Particulele miezului se zdrobesc una de alta din cauza propriei gravitatii pana cand tot ce ramane este o gaura neagra.
Se cunoaste faptul ca masa distorsioneaza spatiul. In locul unde se afla Pamantul, spatiul nu mai este plan ci se produce o adancitura. O gaura neagra produce o adancitura extrem de mare in spatiu, si da impresia de gaura.
In interiorul unei gauri negre, in ciuda numelui, se presupune ca este extrem de luminos deoarece lumina este si ea prinsa in gaura neagra. Materia absorbita este si ea acolo, fiind presupusa la diverse efecte fizice. In centrul unei gauri negre este unul dintre cele mai misterioase fenomene fizice: singularitatea.
Singularitatea este un punct de volum ce tinde spre zero dar care contine o masa ce tinde spre infinit. In cazul unei gauri negre, singularitatea este masa unei intregi stele de minim 20 de ori mai mare ca Soarele nostru, concentrata intr-un punct al spatiului. Aceasta singularitate are o forta gravitationala colosala, dand forta de atractie a unei gauri negre.


Gauri de vierme

Gaurile de vierme sunt constructii topologice, care „leaga” zone indepartate ale universului printr-o „scurtatura”. Sfarsitul unei gauri de vierme ii apare unui observator drept un glob care ii arata mediul care inconjoara celalalt capat. Desi un calator care se deplaseaza printr-o gaura de vierme nu poate depasi viteza luminii, totusi, relativ la punctele de plecare, respectiv de sosire, a avut loc o calatorie la viteza superioara celei a luminii. Deoarece calatorul s-a deplasat dintr-un loc in altul, fara a exista in punctele intermediare dintre ele, calatoria satisface definitia de teleportare.

Numele provine de la analogia cu un vierme care, in loc sa se deplaseze pe suprafata marului, se deplaseaza pe scurtatura, prin mar. Gaurile de vierme sunt solutii teoretice pentru ecuatii ale teoriei generale a relativitatii, care descrie spatiul si timpul. Au fost descrise pentru prima data in 1935 de catre Albert Einstein si Nathan Rosen, initial fiind numite Poduri Einstein-Rosen.
Spatiu-timpul poate fi vazut ca o suprafata cu doua dimensiuni, iar cand este pliata, poate fi creat un „pod” intre cele doua.
Gaurile de vierme nu au fost observate si deocamdata, exista doar in solutiile teoriei relativitatii generale.
O gaura de vierme leaga doua locatii distante din univers, creeaza o scurtatura prin spatiu-timp, si permite calatoria cu o viteza la fel de mare ca cea a luminii. Prin astfel de gauri de vierme – daca se va descoperi existenta lor – se poate calatori intr-un alt univers paralel. O gaura de vierme ce leaga doua universe este numita adesea gaura de vierme Schwarzschild. Existenta unor astfel de gauri ne-ar putea indeplini visul de a calatori in timp. In acest caz, este o scurtatura dintr-un punct in spatiu si timp, catre un altul. In teoria corzilor, o gaura de virme leaga doua corzi.
O scurtatura in spatiu-timp ar putea facilita in viitor calatoriile interstelare, permitand omului sa ajunga in cele mai indepartate locuri din Univers.


Quasarii

Quasarii sunt alti monstrii ai spatiului, obiecte cosmice foarte indepartate.
Quasarii au un nucleu galactic puternic activ, ce emite cantitati enorme de energie. Au fost identificati initial ca surse cvasi-punctiforme de radiatie electromagnetica – unde radio si lumina vizibila – asemanatoare prin aceasta stelelor.
Natura acestor obiecte a fost initial controversata, ramanand astfel pana in anii 1980. Astazi exista un consens stiintific in acest sens: un quasar este o regiune compacta cu raza de 10 pana la 10.000 de ori raza Schwarzschild a gaurii negre supermasive din galaxie, alimentata prin discul de crestere.
S-au descoperit peste 200.000 de quasari pana acum. Cel mai apropiat se afla la o distanta de 240 megaparseci (aproximativ 780 milioane de ani lumina), iar cel mai indepartat, numit CFHQS J2329-0301, cu un decalaj spectral de 6,3, se afla la aproximativ 13 miliarde de ani lumina. Daca se ia in considerare ca Universul s-a nascut in urma cu aproximativ 13,7 miliarde de ani, inseamna ca lumina acestui ultim quasar a fost emisa cand Universul avea mai putin de 1 miliard de ani. Acest quasar a fost descoperit de o echipa franco-canadiana, si au estimat ca masa totala a gaurii negre din centrul sau atinge aproximativ 500 de milioane de mase solare.
Cel mai luminos quasar observat, numit 3C 273 (mai sus in imagine) se afla in constelatia Virgo. Are o magnitudine absoluta de circa 12,9, insa o magnitudine relativa de -26,7. Acest lucru inseamna ca daca acest obiect celest ar fi la o distanta de aproximativ 33 de ani lumina de Pamant, ar lumina la fel de intens precum Soarele.
Energia emisa de quasari este imensa, si s-ar putea datora existentei unei gauri negre supermasive in centrul galaxiei. In jurul gaurii negre exista un disc de materie, ce cade pe gaura neagra.
Quasarii sunt cele mai luminoase obiecte descoperite in universul nostru degajand cantitati uimitoare de energie. Gaurile negre sunt alte obiecte la limita intelegerii umane si pline de mister, iar gaurile de vierme, daca existenta lor va fi confirmata, ar putea fi adevarate porti catre alte „lumi”, asa numite scurtaturi in mediul spatiu-temporal. Existenta, identificarea si in final folosirea lor ca punti de trecere spre alte dimensiuni ar fi un salt urias pentru omenire.



http://misterele-terrei.blogspot.com/2010/10/monstrii-spatiului-gaurile-negre.html
 
Leonide 2010

În fiecare noiembrie planeta noastră trece prin zona prin care a trecut și cometa 55P/Tempel-Tuttle. Aceasta a lăsat pe orbită cantități mari de praf care intră în atmosfera Pământului când acesta trece prin locul unde se află ele.

Micile particule de praf întră cu viteză mare în atmosferă (71 km/s sau 255.600 km/h) și prin frecarea cu aerul fac ca acesta să emită lumină.

Vedem astfel dâre luminoase care durează o fracțiune de secundă. Astronomii le numesc „meteori” iar publicul „stele căzătoare”


Orice roi de meteori are o anumita perioada in care este activ, si un moment de maxim, in care activitatea meteorilor este cea mai mare.

Leonidele sunt active in luna noiembrie, intre 10 şi 23 noiembrie. În acestă perioadă se pot observa pe cer, dupa ora 1, meteori ce vin din constelaţia Leo.

Aveți cele mai mari șanse de a observa stelele căzătoare Leonide în noaptea de maxim, când numărul lor este maxim.

Anul acesta (2010) maximul se va produce în ziua de 17 noiembrie, ora 23:15. Astfel, în noaptea de 17 spre 18 noiembrie putem vedea maxim 20 de leonide pe oră.

În acea noapte Luna va apune după ora 3. Faceți observații după miezul nopții până dimineața. Dacă puteți vedea observa cerul cel puțin o oră, aveți șanse să vedeți câteva leonide.

Leonidele sunt resturile cometei Temple-Tuttle, ce a trecut la periheliu în 1998. În perioada 1998-2002, Pământul a trecut, în fiecare an, printr-o regiune plină de praful lăsat de nucleul cometei. Astfel s-au produs adevărate furtuni de meteori, cu rate de 1000 de meteori pe ora.

Începând cu 2003, maximul atins de acest curent a fost de maxim 10 meteori pe oră.


Locul de unde par că vin meteorii din curentul Leonide.
În imagine se vede aspectul orizontului sud-estic la ora 1 dimineaţa, pe 17 și 18 noiembrie

leonide.jpg




Yuichi-Takasaka-C303-2711_1290098335_med.jpg



Yaron-Eini-PhotoYaronEini_52742-2_1290055565.jpg


Yaron-Eini-PhotoYaronEini_52662-2_1290055565.jpg


La inceputul lunii decembrie, Pamantul va intra un nor de resturi de la comete Phaethon cale de disparitie, declansand anualul duş Geminidelor meteoriţi. În noaptea de vârf, 14 decembrie, analistii se asteapta ca mai multe 100 de meteori pe oră, de cinci ori mai mare decât Leonidele scădere.



http://www.astro-urseanu.ro/leonide.html
 
Gaura neagra din centrul Caii Lactee.

!
 
Cum arata, de fapt, o gaura neagra?


gaura1.jpg


Este cea mai misterioasa si mai distrugatoare forta din Univers, atat de distrugatoare incat Albert Einstein, savantul care a intuit prezenta gaurilor negre in Cosmos, declara ca asa ceva, pur si simplu, nu ar trebui sa existe. Te-ai intrebat, insa, vreodata cum ar arata o astfel de gaura neagra daca te-ai indrepta exact catre ea? Raspunsul l-au dat savantii de la Institutul de Astrofizica din Paris, cei care au recreat, in premiera, cu ajutorul unui computer ultraperformant, aspectul unei gauri negre.

"Aceasta este imaginea pe care ati vedea-o daca v-ati indrepta catre o gaura neagra. Nimic din ceea ce stiati nu va mai parea la fel. O gaura neagra are o forta gravitationala atat de puternica incat pana si lumina se curbeaza in jurul ei. Fiecare stea aflata in jurul unui astfel de gauri negre va avea nu una, ci doua imagini - cate una de fiecare parte a gaurii negre. Este cat se poate de evident ca forta uriasa poate curba spatiul, asa cum reiese si din imaginile generate pe computer", declara Alain Riazuelo, unul dintre cercetatorii implicati in proiect.

gaura-1.jpg


Savantii francezi au folosit imagini reale, surprinse in spatiu cu ajutorul mai multor telescoape de mare putere, imagini pe care au suprapus aparitia unei ipotetice gauri negre. Este pentru prima data cand un astfel de fenomen este explicat si prezentat in imagini atat de clare.

Sursa: DailyMail
 
Gemenidele.

image_full-1.jpg

06 decembrie 2010: ploaia de meteoriţi Geminidelor, are vârfuri in acest an pe 13 decembrie şi 14, este curentul de meteori cele mai intense ale anului. Ea dureaza de zile, este bogat în mingi de foc, si poate fi vazut din aproape orice punct de pe Pământ.
Geminide 2010 (bijuterie monstru, 200px)



Bill Cooke :
"Geminidelor sunt preferatele mele", explică el, "pentru că ei sfida explicaţie."

Cele mai multe ploi de meteori provin din comete, care vomita meteoroizii ample pentru o noapte de "stele cazatoare". Geminidelor sunt diferite. Mamă nu este o cometă, ci un obiect ciudat stancos numit 3200 Phaethon că aruncă foarte putin praf moloz nu-aproape suficient pentru a explica Geminide.

"Dintre toate resturile fluxuri Pământul trece prin fiecare an," Geminidelor este de departe cel mai masiv ", spune Cooke. "Când am adauga cantitatea de praf în fluxul Geminidelor, acesta depaseste alte fluxuri de factori de la 5 la 500."

Acest lucru face ca Geminidelor gorila de 900 de livre de ploi de meteori. Cu toate acestea, 3200 Phaethon este mai mult de un slăbănog 98-lb.

3200 Phaethon a fost descoperit în 1983 de către satelitul NASA IRAS şi prompt clasificat ca un asteroid. Ce altceva ar putea fi? Nu avea o coadă; orbita sa intersectat centura principală de asteroizi, şi culorile sale puternic semăna cu cea a altor asteroizi. Într-adevăr, 3200 Phaethon seamănă cu centura principală de asteroizi Pallas atât de mult, ar putea fi un cip de 5 km pe care blocul 544 km.
Geminide 2010 (impact, 550px)
Un artist conceptul unui eveniment de impact asupra Pallas. De credit: BE Schmidt şi Radcliffe SC de la UCLA. [Mareste imaginea]

"Dacă 3200 Phaethon sa rupt în afară de Pallas asteroid, cum cred unii cercetători, apoi meteoroizii Geminidelor ar putea fi resturile de la despartire," speculeaza Cooke. "Dar asta nu este de acord cu alte lucruri ştim."

Cercetatorii au analizat cu atenţie la orbitele de meteoroizi Geminidelor şi a concluzionat că acestea au fost alungaţi din 3200 Phaethon Phaethon când a fost aproape de soare, nu atunci când a fost în centura de asteroizi de rupere cu Pallas. Orbita excentrica de 3200 Phaethon aduce bine în interiorul orbitei lui Mercur la fiecare 1.4 ani. Organismul stâncos primeşte astfel o explozie regulat de încălzire solară care ar putea fierbe jeturi de praf în fluxul Geminidelor.

Acest lucru ar putea fi răspunsul?


Pentru a testa ipoteza, cercetatorii au apelat la nave spaţiale NASA STEREO gemeni, care sunt concepute pentru a studia activitatea solara. Coronagraphs bord STEREO poate detecta sungrazing asteroizi şi comete, iar în iunie 2009, au fost detectate 3200 Phaethon numai 15 diametre solare de pe suprafata soarelui.

Ce sa întâmplat următorul surprins oamenii de stiinta UCLA planetare David Jewitt şi Li Jing, care a analizat datele. "3200 Phaethon neaşteptat luminat cu un factor de doi," au scris ei. "Explicaţia cea mai probabilă este că Phaethon ejectat praf, probabil ca răspuns la o pauză în jos de roci de suprafaţă (prin fractură termică şi descompunerea cracarea de minerale hidratate) în căldura intensă a Soarelui."

Jewett şi Li lui "cometa rock" ipoteza este convingătoare, dar ele arată o problema: cantitatea de praf 3200 Phaethon ejectat în timpul său pentru 2009 de soare-întâlni adăugat doar 0,01% la masa de Geminidelor fluxului de moloz nu-aproape suficient pentru a menţine stream alimentată-a lungul timpului. Poate cometa rock a fost mai activă în trecut ...?

"Noi chiar nu ştiu", spune Cooke. "Fiecare lucru pe care noi am învăţat despre Geminide pare să aprofundeze misterul."

Acest Pamant luni va trece prin fluxul de resturile Geminidelor, producătoare de cât mai multe 120 de meteori pe oră asupra site-urilor cer întunecat. Cel mai bun moment să te uiţi este, probabil, între miezul nopţii şi răsăritul soarelui locale pe Marţi paisprezece decembrie, cand Luna este scăzută şi constelaţia Gemini este ridicat deasupra capului, Geminidelor scuipa luminoase pe un cer înstelat spumant.

Bundle-te, du-te afară, şi savuraţi misterul.


http://science.nasa.gov/science-news/science-at-nasa/2010/06dec_geminids/



Traducere Google,scuze :D:
 
Gaura neagră - sens unic prin spaţiu.



Găurile negre sunt obiecte cu adevărat fascinante, atât pentru fizicieni şi astronomi, cât şi pentru public. În ciuda aparentei simplicităţi, găurile negre ascund multe mistere şi poate chiar şi cheia gravităţii cuantice, teoria la care visează mulţi fizicieni.
Gaura neagra descoperita recent de NASA ar putea juca un rol important in mai buna cunoastere a Universului&nbsp;

Dacă vrem să dăm frâu liber imaginaţiei, găurile negre ar putea reprezenta chiar porţi spre alte lumi, devenind, inversând timpul, găuri albe. Găurile negre sunt şi laboratoare ale minţii – în care se exercită cele mai avansate cunoştinţe din domeniile fizicii particulelor elementare, teoriei gravitaţiei, mecanicii cuantice, teoriei informaţiei. Am putea găsi chiar şi răspunsuri la întrebări profunde legate de natura timpului.

Vom ilustra pe scurt în acest articol câteva idei referitoare la găurile negre, fără a avea pretenţia de a face o prezentare completă.

Găurile negre – scurtă istorie

La 14 noiembrie 2010, NASA a anunţat posibila descoperire, cu ajutorul telescopului spaţial CHANDRA X-ray Observatory, a celei mai tinere găuri negre (ar putea fi însă o stea neutronică), care este situată la circa 50 milioane de ani lumină faţă de noi.

În anunţul pe care NASA l-a făcut înainte de conferinţa de presă, se vorbea despre o descoperire extraordinară (extraordinary discovery), şi, chiar dacă mai există ceva dubii asupra naturii obiectului descoperit de NASA, această observaţie este într-adevăr o descoperire interesantă.

Ce este însă o gaură neagră? Aşa cum îi spune numele, o gaură neagră este un obiect în care gravitaţia este atât de intensă încât nici chiar lumina nu poate să scape atracţiei gravitaţionale, obiectul devenind...negru.

Ideea că ar putea exista obiecte atât de masive şi dense încât viteza de fuga (viteza care trebuie imprimată unui corp astfel încât să poată scăpa din câmpul gravitaţional fără acceleraţie ulterioară) să fie mai mare decât viteza luminii nu este însă aşa de recentă. Primii care au vorbit despre o astfel de eventualitate au fost John Mitchell, în 1783, şi Pierre-Simon Laplace, în 1796. Acest tip de obiecte au fost însă ignorate de comunitatea stiinţifică, deoarece nu era clar cum şi dacă lumina ar fi putut fi afectată de forţa gravitaţională.

Teoria relativităţii generale a lui Einstein a pus însă bazele unui nou mod de a vedea spaţiul şi timpul: spaţiul şi timpul (de fapt o unică entitate: spaţiu-timp) se curbează în funcţie de materia (energia) existentă. O gaură neagră este o regiune spaţio-temporală care s-a deformat atât de mult încât nici măcar lumina nu mai poate ieşi din acea regiune.

În 1967, John A. Wheeler a folosit numele de „găuri negre” pentru aceste obiecte stranii. Nume care de atunci a devenit celebru, chiar dacă nu Wheeler este cel care l-a inventat, fiind Anne Ewing cea care l-a introdus, în 1964, într-o scrisoare către American Association for the Advancement of Science.

Orizontul evenimentelor

În cazul unei găuri negre există o graniţă clară, numită orizontul evenimentelor (event horizon), între regiunea din exterior, în care se mai poate fugi de gaura neagră şi zona din interior, în care nu mai sunt speranţe de a ieşi din gaura neagră, deoarece ar fi nevoie de o viteză mai mare decât cea a luminii.

Orizontul evenimentelor este, dacă vrem, un fel de graniţă în sens unic: obiecte din afara găurii negre pot „cădea” în gaura neagră, însă orice se petrece în gaura neagră ramâne un mister – nici un semnal nu poate ieşi din gaura neagră.

Ca o curiozitate, menţionăm că - întrucât spaţiul şi timpul se deformează în apropierea unei găuri negre -, observând (din afară) un obiect ce cade în interiorul găurii, timpul (faţă de observatorul extern) încetineşte pe măsura ce obiectul se apropie de orizontul evenimentelor pâna ce ar ajunge sa fie practic „îngheţat” când se ajunge acolo; ar părea că obiectul nu se mai mişcă, ci rămâne încremenit.

Dincolo de orizont – o călătorie fără întoarcere

Dacă un cosmonaut temerar ar traversa orizontul evenimentelor unei găuri negre (de remarcat faptul că o gaură neagră nu este neaparat un obiect extrem de dens – depinde de masa acesteia) ar putea să nici nu îşi dea seama când trece dincolo de orizont. Nu există o barieră clară sau vreun indicator „Atenţie, aţi depăsit orizontul!” Doar că odată intrat în gaura neagră nu ar mai avea scăpare, rămâne prizonier în interiorul acesteia şi, mai devreme sau mai târziu, ajunge, fără scăpare, spre singularitatea din interior, în care curbarea este, aşa cum au demonstrat Roger Penrose şi Stephen Hawking, infinită.

De remarcat că nu avem la ora actuală o teorie cuantică a gravităţii – aceasta teorie ar putea să schimbe oarecum lucrurile. Dacă temerarul nostru cosmonaut ar ştii cât de masivă este gaura neargă ar putea chiar calcula cât timp durează până să ajungă la singularitate; în cazul unei găuri negre cu masa Soarelui ar dura circa 0.000001 secunde!

Găurile negre – mult mai mult decât nişte ciudăţenii

Găurile negre, prezentate pe scurt în acest articol, ascund multe mistere care aşteaptă încă să fie rezolvate. Găurile negre s-ar putea transforma în găuri albe, generând noi Universuri? Pe de altă parte, găurile negre nu sunt, de fapt, chiar aşa negre....s-ar putea spune că sunt, oarecum, gri – datorită radiaţiei lui Hawking. Găurile negre au şi o entropie – care, ciudat, nu depinde de volum, ci de suprafaţă.

Există alte mistere legate de găurile negre: ce se întâmplă cu informaţia? Dispare? În 1997, Hawking şi Kip Thorne au pus chiar un pariu legat de pierderea informaţiei într-o gaură neagră, împotriva lui John Preskill. În 2004, Hawking a admis că a pierdut pariul (nu însă şi Thorne). Ce l-a facut pe Hawking să accepte să onoreze pariul? Pariu ciudat – cum vom vedea. Vom vorbi despre toate aceste argumente în articolele următoare.

Articol scris de Cătălina Oana Curceanu, prim cercetător în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare, Laboratori Nazionali di Frascati, Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (Roma, Italia) şi colaborator al StiintaAzi.ro. Autoarea multumeşte pentru colaborare dnei Diana Sirghi.
 
Ce este un "Hole Punch" ?

Un "Hole Punch" nor este un nume non-tehnic furnizat de un nor format dintr-o gaura de disipare aeronavă sau pistă. El este, de asemenea, numite "Punch Hole" nori. Mai degrabă decât ca o linie extinderea, Hole Punch nori apar ca un orificiu circular sau oval într-o punte sau strat subtire de nori de apa racita. Ei nu sunt mai puţin frecvente în cazul în care culoarele de zbor cu jet de intersectează straturi altocumulus. Ce este mai puţin frecvente este atunci când ele formează într-un cerc perfect, care persistă pentru o perioadă de timp pentru a fi observate pe scară largă.

mai multe explicatii gasiti aici

Iata fotografii cu "Hole Punch"



A "hole punch cloud" as seen over Moscow last week. Such clouds are rare and awe-inspiring as their cause is still somewhat mysterious.2009
MoscowHaloCloud.jpg




This hole punch cloud is a particularly vibrant example of both the foundational cloud form and the evaporation of the water droplets in the surrounding environment. Some hold punch clouds are even referred to as "crop circles in the sky."
HolePunchCloud4.jpg



Another hole punch cloud, this one photographed over Colorado in 2007. Photo source: Colorado Uerlings: http://www.neatorama.com
HoldPunchCloud2.jpg
 
Fusul orar pe glob si ora pe glob .


Fusul orar numit si timp legal, oră legală, oră oficială , timp standard sau oră locală este o zona pe glob care are aceiasi ora.

ora_pe_glob_si_fusul_orar_big.jpg


Fusul orar este calculat in functie de ora 12, ora in care razele soarelui cad perpendicular pe pamant. Deoarece amiaza se manifesta diferit in functie de meridian si orele sunt diferite pentru diversele zone de pe glob. De aici si diferentele intre ora pe glob din diversele tari si regiuni.

Punctul de referinta pentru calculul fusului orar este Greenwich Mean Time (GMT).

Va prezint mai jos lista fusurilor orare repartizate pe tari si regiuni, in Romania, Europa, Sua, china etc.

Ora in diferenta Fus orar
Afganistan +21/2
Africa Centrala -1
Africa de Sud 0
Albania -1
Algeria -1
Angola -1
Arabia Saudita +1
Argentina -5
Australia +6/+8
Austria -1
Bangladesh +4
Belgia -1
Benin -1
Bermude -6
Bolivia -6
Brazilia -4/-5
Bulgaria 0
Burundi 0
Cambodgia +4
Camerun -1
Canada -6/-10
Cehia -1
Chile -6
China +6
Cipru 0
Coasta de Filde¿ -2
Columbia -7
Congo -1
Coreea de Nord +7
Coreea de Sud +7
Croatia -1
Cuba -5
Danemarca -1
Ecuador -7
Egipt 0
Elvetia -1
Emiratele Arabe Unite +2
Etiopia +1
Filipine +6
Finlanda 0
Franta -1
Germania -1
Ghana -2
Gibraltar -1
Grecia 0
Guatemala -8
Guineea -2
Guyana Franceza -5
Haiti -7
India +31/2
Indonezia +5/+7
Iordania 0
Iran +11/2
Irlanda -2
Islanda -2
Israel 0
Italia -1
Jamaica -7
Japonia +7
Kenia +1
Kuwait +1
Liban 0
Libia -1
Liechtenstein -1
Luxemburg -1
Madagascar +1
Malayezia +51/2
Malta -1
Marea Britanie -2
Maroc -2
Mauritania -2
Mexic -8
Moldova 0
Monaco -1
Mozambic 0
Nicaragua -9
Nigeria -1
Norvegia -1
Noua Zeelanda +9/+10
Olanda -1
Pakistan +3
Papua Noua Guinee +8
Paraguay -5
Peru -7
Polonia -1
Porto Rico -6
Portugalia -2
Romania 0
Ruanda 0
Rusia +1/+2
S.U.A. -7/-12
Salvator -9
Senegal -2
Seychelles +2
Singapore +6
Siria 0
Slovacia 0
Spania -1
Sri Lanka +31/2
Sudan 0
Suedia -1
Tanzania +1
Thailanda +5
Togo -2
Tunisia -1
Turcia 0
Ucraina 0
Uganda +1
Ungaria -1
Uruguay -5
Venezuela -6
Vietnam +5
Yemen +1
Yugoslavia -1
Zair -1
Zambia 0

art zone .ro
 
daryl-pederson-chrstmsevedrvhm_1293387281.jpg


Pilonul solar este un fenomen optic ce poate fi vazut in in tarile nordice acolo unde temteratura scazuta ingheata particulele de apa.

Ei sunt înguste coloane de lumină strălucitoare, aparent direct în sus şi în jos, uneori, de la soare. Ei pot fi de 5 -10 ° înalt şi, ocazional, chiar mai mare.

Pilonii nu sunt de fapt raze verticale, ei sunt în schimb glints colectiv de milioane de cristale de gheaţă.

Pilonii ia pe culorile de soare şi nori, ei pot apărea în alb şi nuanţe alte momente de galben, rosu sau violet.

Uneori, ei apar ca mai multe patch-uri pe verticală înşirate de lumină în funcţie de locaţiile de cristale nor.



http://www.atoptics.co.uk/halo/lowpill.htm
 
Plasma este una din cele patru stări ale materiei. Esti, probabil, destul de familiar cu celelalte trei: solide, lichide şi gaze. Deşi este starea cel familiar a materiei pentru noi aici pe Pamant, plasma este de fapt cea mai comună formă de materie - de fapt, plasma reprezintă 99% din toată materia vizibilă din Univers.


01_04_01.jpg
 
Ce este o planetă?


O întrebare bună la care s-a răspuns științific doar în 2006.

Până atunci se considerau a fi planete obiectele observate încă din antichitate că „rătăcesc” printre stele. Existau șase: Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn plus Terra.

O altă planetă, denumită Uranus, a fost descoperită din întâmplare de către William Herschel (1781) iar în 1846 încă una după calcule complicate (Neptun).

În 1801 s-a descoperit o altă „planetă”. Se numește Ceres iar acum nu mai este planetă pentru că astronomii si-au dat seama că este prea mică și se află într-o zonă impreună cu mai multe obiecte. Dar pentru 50 de ani Ceres a fost a opta planetă din sistemul solar.

Cu timpul s-au descoperit sute de mii de asteroizi dar și un obiect îndepărtat (cam la 5 miliarde de km) care a primit numele de Pluto (sau Pluton). Pluto a fost considerat planetă din momentul descoperirii (1930) cu toate că s-a dovedit a fi un corp mic, de numai 2000 km în diametru.

În acel moment toate planetele erau obiecte mai mari 2000 km în diametru care se roteau în jurul Soarelui.

Și în regiunea pe unde se află Pluto s-au descoperit obiecte și știm acum că există zonă cu mii și mii de corpuri cerești compuse dintr-un melanj de gaze înghețate, apă și roci.

Dar în 2003, supriză: s-a descoperit că unul dintre corpurile aflate acolo (numit Xena, apoi 2003 UB313 și la final Eris) este mai mare decât Pluto. Nu cu mult, doar cu câteva sute de km, dar mai mare! Ce era de făcut? În mod normal Eris trebuia să fie planetă dar parcă nu poți clasifica un obiect ca planetă dacă nu știi ce e aia o planetă.

Așa că astronomii s-au tot gândit până când s-a dovedit că alte trei obiecte sunt mai mari decât Pluto. Ar fi trebuit să avem acum 13 planete în sistemul solar dar grație unei definiții a planetelor, proaspătă scoasă de la cuptor de către Uniunea Astronomică Internațională am rămas numai cu opt.

Deci ce te face o planetă?

În primul rând trebuie să te rotești în jurul Soarelui.

În al doilea rând trebuie să fii rotund și nu poți deveni rotund dacă nu ai minim 800 km în diametru. Dar stai că în sistemul solar sunt mii de obiecte mai mari de 800 km în diametru, doar nu o sa fie toate planete…

Nu, pentru că nu poți fi considerat planetă dacă ești un satelit. Am scăpat de sateliți dar ce ne facem cu asteroizii mai mari? Nici o problemă, pentru că nu te poți numi planetă dacă te afli într-o centură de asterozi.

Dar în războiul definițiilor avem și victime, în persoana lui Pluto, care se află într-o centură de asteroizi. Nu este o problemă mare pentru că lui Pluto nu îi pasă de clasificările pământenilor.

Avem în prezent doar opt planete în sistemul solar: Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun.

Pentru a-i mulțumi pe cei mai pretențioși a fost inventată o nouă categorie de planete (care de fapt nu înseamnă nimic) numită „planete pitice” în care intră toate obiectele rotunde aflate în centurile de asteroizi printre care și Pluto.





http://sonkab.wordpress.com/2011/01/12/ce-este-o-planeta/
 
Back
Top