Curiozitati despre animale
- Thread starter anuk
- Start date
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Cel mai urat peste din lume! L-au poreclit Shrek!
Pestele din imagini traieste pe coastele japoneze. Cel fotografiat are in jur de 30 de ani si mascul, asa ca a fost usor sa fie poreclit precum celebrul capcaun.
Capul neobisnuit al pestelui i-a adus "recunoasterea" internationala. Toata lumea il cunoaste acum pe cel mai ciudat peste din lume. Unii ar spune cel mai urat din neamul sau.
"Shrek", descoperit de cei care faceau scubadiving, se hraneste cu crustacee de pe fundul apei.
http://stirileprotv.ro/stiri/international/cel-mai-urat-peste-din-lume-l-au-poreclit-shrek.html
Pestele din imagini traieste pe coastele japoneze. Cel fotografiat are in jur de 30 de ani si mascul, asa ca a fost usor sa fie poreclit precum celebrul capcaun.
Capul neobisnuit al pestelui i-a adus "recunoasterea" internationala. Toata lumea il cunoaste acum pe cel mai ciudat peste din lume. Unii ar spune cel mai urat din neamul sau.
"Shrek", descoperit de cei care faceau scubadiving, se hraneste cu crustacee de pe fundul apei.
http://stirileprotv.ro/stiri/international/cel-mai-urat-peste-din-lume-l-au-poreclit-shrek.html
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Gaile au ajuns sa-si orneze cuiburile cu plastic .
Un nou semnal de alarma cu privire la nivelul poluarii planetei cu plastic a fost observat prin intermediul comportamenului gailor negre (Milvus migrans). Aceste pasari de prada au fost observate ornandu-si cuiburile cu resturi de plastic aruncate de oameni. Gaile nu par foarte deranjate de situatie, ba din contra, se pare ca un cuib impodobit cu mult plastic indica faptul ca acolo locuieste o pereche de gai care “au reusit in viata”.
Aparent, un cuib impodobit cu pungi, sacose, flacoane de sampon si alte recipiente de plastic este un simbol al succesului, deoarece, pe baza cercetarilor efectuate de ornitologi, cele mai mari colectii de plastic au fost observate in cuiburile cu cei mai multi pui, asezate in cele mai bune teritorii de vanatoare.
Ornitologii spanioli merg chiar mai departe, sugerand ca resturile plastice au rolul unui semnal vizual de alarma pentru celelalte gai, avertizandu-le pe acestea ca terenul de vanatoare a fost deja ocupat, iar perechea de gai instalata va da lupte crancene pentru apararea intregii zone in fata intrusilor din aceeasi specie.
"Fasiile si pungile de plastic albe functioneaza ca un avertisment pentru gaile care tranziteaza terenul respectiv. Este, daca vreti, cumva similar cu obiceiul oamenilor de a-si agata de poarta casei o placuta pe care scrie - Atentie ! Caine Rau!", declara dr. Fabrizio Sergio, cercetator in cadrul Parcului National Coto Donana, rezervatie aflata pe lista UNESCO a patrimoniului mondial.
Gaile negre sunt pasari rapitoare de talie medie, ce pot fi recunoscute dupa aspectul caracteristic al varfului cozii, de forma literei V. Sunt pasari migratoare care se hranesc, in principal, cu soareci, broaste, insecte si alte animale marunte.
Sursa: BBCNews
Un nou semnal de alarma cu privire la nivelul poluarii planetei cu plastic a fost observat prin intermediul comportamenului gailor negre (Milvus migrans). Aceste pasari de prada au fost observate ornandu-si cuiburile cu resturi de plastic aruncate de oameni. Gaile nu par foarte deranjate de situatie, ba din contra, se pare ca un cuib impodobit cu mult plastic indica faptul ca acolo locuieste o pereche de gai care “au reusit in viata”.
Aparent, un cuib impodobit cu pungi, sacose, flacoane de sampon si alte recipiente de plastic este un simbol al succesului, deoarece, pe baza cercetarilor efectuate de ornitologi, cele mai mari colectii de plastic au fost observate in cuiburile cu cei mai multi pui, asezate in cele mai bune teritorii de vanatoare.
Ornitologii spanioli merg chiar mai departe, sugerand ca resturile plastice au rolul unui semnal vizual de alarma pentru celelalte gai, avertizandu-le pe acestea ca terenul de vanatoare a fost deja ocupat, iar perechea de gai instalata va da lupte crancene pentru apararea intregii zone in fata intrusilor din aceeasi specie.
"Fasiile si pungile de plastic albe functioneaza ca un avertisment pentru gaile care tranziteaza terenul respectiv. Este, daca vreti, cumva similar cu obiceiul oamenilor de a-si agata de poarta casei o placuta pe care scrie - Atentie ! Caine Rau!", declara dr. Fabrizio Sergio, cercetator in cadrul Parcului National Coto Donana, rezervatie aflata pe lista UNESCO a patrimoniului mondial.
Gaile negre sunt pasari rapitoare de talie medie, ce pot fi recunoscute dupa aspectul caracteristic al varfului cozii, de forma literei V. Sunt pasari migratoare care se hranesc, in principal, cu soareci, broaste, insecte si alte animale marunte.
Sursa: BBCNews
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Delfinii, cei mai buni „mimi” din lumea necuvântătoarelor
Capacitatea delfinilor de a se imita unii pe alţii este uimitoare, consideră cercetătorii americani. Oamenii de ştiinţă din Florida (SUA) au observat că un delfin îl poate copia pe celălalt coleg de joacă şi antrenamente chiar şi atunci când nu-l vede. Abilitatea de a imita este rară la animale, spun oamenii de ştiinţă, amintind că această calitate o au câteva primate, cum este cazul cimpanzeilor, însă delfinii nu pot fi niciodată întrecuţi... poate doar de oameni.
Un studiu realizat recent şi publicat în Revista Internaţională de Psihologie Comparată prezintă cazul tânărului delfin Tanner, în vârstă de 7 ani, pe care cercetătorii l-au privat de simţul vederii pentru a demonstra că el este capabil să imite un alt delfin folosindu-se de alte simţuri ale sale. Experimentul a fost un real succes. Cu toate acestea, cercetătorii nu s-au putut încă pronunţa care a fost simţul care l-a ajutat pe Tanner să se descurce atât de bine în cadrul experimentului. Părerile sunt împărţite – unii specialişti spun că delfinii pot „ghici” comportamentul altor delfini cu ajutorul sunetelor scoase de aceştia din urmă. Alţi experţi sunt de părere că Tanner s-a folosit de ecolocaţie, ştiut fiind faptul că delfinii (ca şi liliecii) pot determina direcţia unor obiecte şi distanţa faţă de ele folosindu-se de ultrasunetele reflectate de acestea.
„Când a avut privirea blocată, Tanner a recurs la alte simţuri pentru a-şi da seama ce făcea delfinul de lângă el şi a copiat întrutotul mişcările şi comportamentul acestuia. Faptul acesta – că un animal care este atât de diferit de oameni, dar are aceleaşi abilităţi cognitive – este atât de uluitor”, spune dr Kelly Jaakkola, directorul centrului de cercetare.
Pentru a ajunge la aceste performanţe, Tanner a luat lecţii serioase în care a învăţat să execute o serie de comenzi. S-a descurcat foarte uşor, spun îngrijitorii lui, care cunoşteau pasiunea lui Tanner pentru jocuri. A învăţat, de pildă, să se scufunde şi să facă balonaşe deasupra apei, să aducă diferite obiecte dintr-o lagună situată în apropiere, să scoată diverse sunete, să-şi ridice înotătoarele. Următoarea etapă a fost să înveţe să imite alţi delfini aflaţi în acelaşi bazin cu el. Odată lecţiile însuşite, a urmat partea mai grea, la care Tanner s-a descurcat însă excepţional: a fost singurul delfin de la centrul de cercetare din Florida care s-a acomodat imediat cu sistemul creat pentru a-i ţine ochii acoperiţi. Apoi, după o simplă bătaie din palme a dresorului, lui Tanner i s-a cerut să facă exact ceea ce făcea delfinul de lângă el. Rezultatul i-a uimit pe cercetători. Tanner a executat imediat toate mişcările celuilalt delfin.
Experimentul a durat 11 săptămâni şi a avut mai multe sesiuni, la care au participat Tanner şi alţi doi masculi. În toate cazurile, Tanner a fost capabil să imite comportamentul celuilalt delfin „de mult prea multe ori ca să fie o coincidenţă”, au declarat cercetătorii. Când a trebuit să imite sunetele, a avut o acurateţe de 75%; când a imitat mişcările, acurateţea a fost de 41%; iar când i s-a cerut să mimeze comportamentul combinat al colegului de bazin, în 50% din situaţii a executat extrem de corect.
Tanner s-a născut în captivitate, dar, potrivit cercetătorilor, delfinii care trăiesc în sălbăticie cunosc „secretele” imitării – de exemplu, atunci când se află în apropierea unei femele, doi masculi execută, pe rând, o serie de mişcări de „curtare”. Întotdeauna unul dintre ei iniţiază mişcările, iar celălalt îl copiază.
Capacitatea delfinilor de a se imita unii pe alţii este uimitoare, consideră cercetătorii americani. Oamenii de ştiinţă din Florida (SUA) au observat că un delfin îl poate copia pe celălalt coleg de joacă şi antrenamente chiar şi atunci când nu-l vede. Abilitatea de a imita este rară la animale, spun oamenii de ştiinţă, amintind că această calitate o au câteva primate, cum este cazul cimpanzeilor, însă delfinii nu pot fi niciodată întrecuţi... poate doar de oameni.
Un studiu realizat recent şi publicat în Revista Internaţională de Psihologie Comparată prezintă cazul tânărului delfin Tanner, în vârstă de 7 ani, pe care cercetătorii l-au privat de simţul vederii pentru a demonstra că el este capabil să imite un alt delfin folosindu-se de alte simţuri ale sale. Experimentul a fost un real succes. Cu toate acestea, cercetătorii nu s-au putut încă pronunţa care a fost simţul care l-a ajutat pe Tanner să se descurce atât de bine în cadrul experimentului. Părerile sunt împărţite – unii specialişti spun că delfinii pot „ghici” comportamentul altor delfini cu ajutorul sunetelor scoase de aceştia din urmă. Alţi experţi sunt de părere că Tanner s-a folosit de ecolocaţie, ştiut fiind faptul că delfinii (ca şi liliecii) pot determina direcţia unor obiecte şi distanţa faţă de ele folosindu-se de ultrasunetele reflectate de acestea.
„Când a avut privirea blocată, Tanner a recurs la alte simţuri pentru a-şi da seama ce făcea delfinul de lângă el şi a copiat întrutotul mişcările şi comportamentul acestuia. Faptul acesta – că un animal care este atât de diferit de oameni, dar are aceleaşi abilităţi cognitive – este atât de uluitor”, spune dr Kelly Jaakkola, directorul centrului de cercetare.
Pentru a ajunge la aceste performanţe, Tanner a luat lecţii serioase în care a învăţat să execute o serie de comenzi. S-a descurcat foarte uşor, spun îngrijitorii lui, care cunoşteau pasiunea lui Tanner pentru jocuri. A învăţat, de pildă, să se scufunde şi să facă balonaşe deasupra apei, să aducă diferite obiecte dintr-o lagună situată în apropiere, să scoată diverse sunete, să-şi ridice înotătoarele. Următoarea etapă a fost să înveţe să imite alţi delfini aflaţi în acelaşi bazin cu el. Odată lecţiile însuşite, a urmat partea mai grea, la care Tanner s-a descurcat însă excepţional: a fost singurul delfin de la centrul de cercetare din Florida care s-a acomodat imediat cu sistemul creat pentru a-i ţine ochii acoperiţi. Apoi, după o simplă bătaie din palme a dresorului, lui Tanner i s-a cerut să facă exact ceea ce făcea delfinul de lângă el. Rezultatul i-a uimit pe cercetători. Tanner a executat imediat toate mişcările celuilalt delfin.
Experimentul a durat 11 săptămâni şi a avut mai multe sesiuni, la care au participat Tanner şi alţi doi masculi. În toate cazurile, Tanner a fost capabil să imite comportamentul celuilalt delfin „de mult prea multe ori ca să fie o coincidenţă”, au declarat cercetătorii. Când a trebuit să imite sunetele, a avut o acurateţe de 75%; când a imitat mişcările, acurateţea a fost de 41%; iar când i s-a cerut să mimeze comportamentul combinat al colegului de bazin, în 50% din situaţii a executat extrem de corect.
Tanner s-a născut în captivitate, dar, potrivit cercetătorilor, delfinii care trăiesc în sălbăticie cunosc „secretele” imitării – de exemplu, atunci când se află în apropierea unei femele, doi masculi execută, pe rând, o serie de mişcări de „curtare”. Întotdeauna unul dintre ei iniţiază mişcările, iar celălalt îl copiază.
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Cel mai bun adeziv este cel produs de paianjen .
Panza de paianjen i-a fascinat dintotdeauna pe oamenii de stiinta, mai ales pentru incredibila rezistenta a matasii din care este tesuta, obiect al numeroase studii. Eficienta acesteia ca instrument de capturare a prazii depinde insa si de o alta componenta, trecuta pana acum cu vederea: stratul foarte fin de “lipici”, care imbraca fiecare filament al tesaturii.
Analiza chimica a solutiei respective a pus in evidenta o concentratie relativ ridicata de compusi organici hidrosolubili (cu o structura asemanatoare celei a unor neurotransmitatori), de aminoacizi liberi, mici peptide, saruri si unele glicoproteine.
In prima faza s-a crezut ca puterea adeziva a panzei de paianjen s-ar datora fortelor higroscopice generate de solutie; studii ulterioare au demonstrat insa ca aceasta depindea de prezenta pe filamentele panzei a unor mici "noduli" de glicoproteine, a caror structura moleculara a continuat insa sa fie ignorata.
Acum, potrivit unui articol aparut intr-o revista a Societii Chimistilor Americani, un grup de cercetatori de la Universitatea Wyoming din Laramie a reusit sa identifice genele care codifica pentru doua astfel de glicoproteine, cele produse de paianjenii din specia Nephila clavipes. "Odata ce aceste gene au fost clonate si facute sa se supra-exprime in sisteme constituite de insecte sau culturi bacterice, ne vom putea gandi la productia la scara larga a acestor glicoproteine in vederea dezvoltarii si producerii de noi bio-adezivi", a precizat Omer Choresh, seful echipei de cercetare.
Sursa: Le Scienze
Panza de paianjen i-a fascinat dintotdeauna pe oamenii de stiinta, mai ales pentru incredibila rezistenta a matasii din care este tesuta, obiect al numeroase studii. Eficienta acesteia ca instrument de capturare a prazii depinde insa si de o alta componenta, trecuta pana acum cu vederea: stratul foarte fin de “lipici”, care imbraca fiecare filament al tesaturii.
Analiza chimica a solutiei respective a pus in evidenta o concentratie relativ ridicata de compusi organici hidrosolubili (cu o structura asemanatoare celei a unor neurotransmitatori), de aminoacizi liberi, mici peptide, saruri si unele glicoproteine.
In prima faza s-a crezut ca puterea adeziva a panzei de paianjen s-ar datora fortelor higroscopice generate de solutie; studii ulterioare au demonstrat insa ca aceasta depindea de prezenta pe filamentele panzei a unor mici "noduli" de glicoproteine, a caror structura moleculara a continuat insa sa fie ignorata.
Acum, potrivit unui articol aparut intr-o revista a Societii Chimistilor Americani, un grup de cercetatori de la Universitatea Wyoming din Laramie a reusit sa identifice genele care codifica pentru doua astfel de glicoproteine, cele produse de paianjenii din specia Nephila clavipes. "Odata ce aceste gene au fost clonate si facute sa se supra-exprime in sisteme constituite de insecte sau culturi bacterice, ne vom putea gandi la productia la scara larga a acestor glicoproteine in vederea dezvoltarii si producerii de noi bio-adezivi", a precizat Omer Choresh, seful echipei de cercetare.
Sursa: Le Scienze
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Jumatate planta, jumatate animal?
Un biolog american a descoperit ca o specie de melc acvatic poate produce clorofila si se poate hrani prin fotosinteza – intocmai ca plantele.
Animalul, un limax (melc fara cochilie), de culoare verde, care traieste in mlastini sarate de pe coasta estica a Americii de Nord, nu nunmai ca sintetizeaza clorofila - pigmentul verde specific plantelor - dar o si utilizeaza pentru a desfasura procesul de fotosinteza, prin care, in prezenta luminii, plantele isi sintetizeaza hrana necesara intretinerii functiilor vitale.
Melcul, numit Elysia chlorotica, este primul animal pluricelular la care s-a descoperit o astfel de insusire.
Se crede ca melcul a "furat" genele care coordoneaza sinteza clorofilei de la algele verzi cu care se hraneste si a incorporat aceste gene in propriul sau genom, fiind chiar capabil sa le transmita urmasilor.
Mecanismul genetic prin care a fost posibila insusirea genelor straine este inca necunoscut.
Melcii Elysia chlorotica nu numai ca detin genele necesare pentru sinteza clorofilei, ci "sterpelesc" de la alge si cloroplaste - organite celulare cu rol in fotosinteza.
Tinuti intr-un acvariu, fara hrana, furnizandu-li-se doar lumina timp de 12 ore pe zi, melcii au supravietuit luni de zile, producandu-si substantele nutritive cu ajutorul clorofilei, prin fotosinteza.
Sursa: FOXNews
Un biolog american a descoperit ca o specie de melc acvatic poate produce clorofila si se poate hrani prin fotosinteza – intocmai ca plantele.
Animalul, un limax (melc fara cochilie), de culoare verde, care traieste in mlastini sarate de pe coasta estica a Americii de Nord, nu nunmai ca sintetizeaza clorofila - pigmentul verde specific plantelor - dar o si utilizeaza pentru a desfasura procesul de fotosinteza, prin care, in prezenta luminii, plantele isi sintetizeaza hrana necesara intretinerii functiilor vitale.
Melcul, numit Elysia chlorotica, este primul animal pluricelular la care s-a descoperit o astfel de insusire.
Se crede ca melcul a "furat" genele care coordoneaza sinteza clorofilei de la algele verzi cu care se hraneste si a incorporat aceste gene in propriul sau genom, fiind chiar capabil sa le transmita urmasilor.
Mecanismul genetic prin care a fost posibila insusirea genelor straine este inca necunoscut.
Melcii Elysia chlorotica nu numai ca detin genele necesare pentru sinteza clorofilei, ci "sterpelesc" de la alge si cloroplaste - organite celulare cu rol in fotosinteza.
Tinuti intr-un acvariu, fara hrana, furnizandu-li-se doar lumina timp de 12 ore pe zi, melcii au supravietuit luni de zile, producandu-si substantele nutritive cu ajutorul clorofilei, prin fotosinteza.
Sursa: FOXNews
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Gandacul de balegar. Scarabeul sacru al egiptenilor.
Vechii locuitori din Valea Nilului erau impresionați de hărnicia şi perseverența scarabeilor. Indiferent de obstacole, această insectă mică transformă o bucată de bălegar într-o sferă perfectă. Un alt fapt interesant şi inexplicabil este direcţia de mişcare a gândacului de bălegar. Unde nu s-ar afla scarabeul, din motive necunoscute, el își învârte mingea doar de la est spre vest, repetând traseul soarelui. Astfel, în ochii anticilor egipteni, scarabeul se asemăna cu un dumnezeu, iar mingea de bălegar era asociată cu discul solar.
În mitologia Egiptului antic zeul Ra simbolizează Soarele de zi, Atum – cel de noapte, iar zeitatea cu cap de scarabeu Khepri – luminătorul de dimineaţă. Toate aceste fiinţe superioare reprezintă, de fapt, trei imagini ale aceleiași zeități veşnice – Soarele.
Pentru că soarele nostru este nemuritor, scarabeul a fost considerat simbolul vieţii veşnice, de aceea, în camerele funerare sunt găsite adesea talismane sub forma gândacului sacru. Figurinelor în formă de scarabeu, confecționate dintr-o piatră rară – heliotrop – li se atribuia o putere specială, capabilă să învie o persoană moartă la o viaţă nouă, veşnică. Ele au servit drept simboluri ale esenței nepieritoare, ale nemuririi şi învierii. Dar în viaţa pământească, imaginile scarabeului erau păzitorii caselor, simbolurile prosperităţii, talismanele succesului şi paznicii inimii omului. Pe aceste imagini desenau ieroglife, ce reprezentau numele zeilor, şi considerau că, o asemenea amuletă putea chema în ajutor forțele superioare, care îl vor ocroti întotdeauna pe proprietarul talismanului.
În afară de responsabilitatea de a mișca soarele pe cer, gândacul sacru mai are o caracteristică, de care egiptenii antici nici nu erau conştienţi. Scarabeul zboară, aproape fără a-și desface elitrele, dezminţind astfel toate legile aerodinamicii. Şi zboară gândacul de bălegar atât de virtuos, că în timpul zborului vânează muște, lucru ce nu toate păsările rapide îl pot face. Zborul muştei este atât de haotic și rapid, încât este pur şi simplu imposibilă să anticipezi în ce direcţie va zbura în momentul următor.
În ce mod gândacul calculează traiectoria mișcării victimei sale, până în prezent nu ştie nimeni. Anume de această capacitate unică s-a interesat armata SUA în anii ’50 ai secolului trecut. Ei au dorit să studieze “sistemului de ghidare“ supersensibil al gândacului de bălegar şi să îl folosească în sistemul de control al rachetelor “sol-aer” şi “aer-aer”, dar această tentativă nu a dat niciun rezultat. Aceste rachete si asa au fost create.
Gandacii de balegar s-au transformat in animale de prada, avertizeaza oamenii de stiinta. Este pentru prima oara cand o specie necrofaga de gandaci devine carnivora, informeaza Telegraph.
Un gandac adult a fost filmat in timp ce ataca si omora un miriapod ranit, decapitandu-l.
Scena a fost filmata in Peru de catre echipa lui Trond Larsen de la Universitatea Princeton, care a publicat rezultatele in revista de specialitate Biology Letters.
“Este o tranzitie remarcabila. Deltochilum valgum a abandonat complet balegarul, este primul caz in care un gandac devine vanator peste noapte”, a declarat Trond Larsen.
„Acest gandac si-a spus: nu conteaza daca este viu sau mort, il voi manca”, a adaugat Adrian Forsyth, co-autor al studiului.
Cercetatorii au pus mai mult de 1.000 de capcane pentru a prinde si studia gandacii din Peru. Potrivit acestora, tranzitia ar fi generata de competitia pentru mancare.
Descopera .ro
Vechii locuitori din Valea Nilului erau impresionați de hărnicia şi perseverența scarabeilor. Indiferent de obstacole, această insectă mică transformă o bucată de bălegar într-o sferă perfectă. Un alt fapt interesant şi inexplicabil este direcţia de mişcare a gândacului de bălegar. Unde nu s-ar afla scarabeul, din motive necunoscute, el își învârte mingea doar de la est spre vest, repetând traseul soarelui. Astfel, în ochii anticilor egipteni, scarabeul se asemăna cu un dumnezeu, iar mingea de bălegar era asociată cu discul solar.
În mitologia Egiptului antic zeul Ra simbolizează Soarele de zi, Atum – cel de noapte, iar zeitatea cu cap de scarabeu Khepri – luminătorul de dimineaţă. Toate aceste fiinţe superioare reprezintă, de fapt, trei imagini ale aceleiași zeități veşnice – Soarele.
Pentru că soarele nostru este nemuritor, scarabeul a fost considerat simbolul vieţii veşnice, de aceea, în camerele funerare sunt găsite adesea talismane sub forma gândacului sacru. Figurinelor în formă de scarabeu, confecționate dintr-o piatră rară – heliotrop – li se atribuia o putere specială, capabilă să învie o persoană moartă la o viaţă nouă, veşnică. Ele au servit drept simboluri ale esenței nepieritoare, ale nemuririi şi învierii. Dar în viaţa pământească, imaginile scarabeului erau păzitorii caselor, simbolurile prosperităţii, talismanele succesului şi paznicii inimii omului. Pe aceste imagini desenau ieroglife, ce reprezentau numele zeilor, şi considerau că, o asemenea amuletă putea chema în ajutor forțele superioare, care îl vor ocroti întotdeauna pe proprietarul talismanului.
În afară de responsabilitatea de a mișca soarele pe cer, gândacul sacru mai are o caracteristică, de care egiptenii antici nici nu erau conştienţi. Scarabeul zboară, aproape fără a-și desface elitrele, dezminţind astfel toate legile aerodinamicii. Şi zboară gândacul de bălegar atât de virtuos, că în timpul zborului vânează muște, lucru ce nu toate păsările rapide îl pot face. Zborul muştei este atât de haotic și rapid, încât este pur şi simplu imposibilă să anticipezi în ce direcţie va zbura în momentul următor.
În ce mod gândacul calculează traiectoria mișcării victimei sale, până în prezent nu ştie nimeni. Anume de această capacitate unică s-a interesat armata SUA în anii ’50 ai secolului trecut. Ei au dorit să studieze “sistemului de ghidare“ supersensibil al gândacului de bălegar şi să îl folosească în sistemul de control al rachetelor “sol-aer” şi “aer-aer”, dar această tentativă nu a dat niciun rezultat. Aceste rachete si asa au fost create.
Gandacii de balegar s-au transformat in animale de prada, avertizeaza oamenii de stiinta. Este pentru prima oara cand o specie necrofaga de gandaci devine carnivora, informeaza Telegraph.
Un gandac adult a fost filmat in timp ce ataca si omora un miriapod ranit, decapitandu-l.
Scena a fost filmata in Peru de catre echipa lui Trond Larsen de la Universitatea Princeton, care a publicat rezultatele in revista de specialitate Biology Letters.
“Este o tranzitie remarcabila. Deltochilum valgum a abandonat complet balegarul, este primul caz in care un gandac devine vanator peste noapte”, a declarat Trond Larsen.
„Acest gandac si-a spus: nu conteaza daca este viu sau mort, il voi manca”, a adaugat Adrian Forsyth, co-autor al studiului.
Cercetatorii au pus mai mult de 1.000 de capcane pentru a prinde si studia gandacii din Peru. Potrivit acestora, tranzitia ar fi generata de competitia pentru mancare.
Descopera .ro
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
Reproduceri bizare
Reproducerea sexuala necesita prezenta unui mascul care sa furnizeze spermatozoizi si a unei femele in care se dezvolta ovulul fecundat. Exista in natura exceptii frapante legate de acest subiect sau de alegerea locurilor de reproducere care-i uimesc pe oamenii de stiinta. Iata cateva dintre acestea.
„Masculi” insarcinati
Dragonul de mare e un animal atipic. In momentul in care apare perioada „idilelor”, in apele de mica adancime din largul coastelor australiene, masculii sunt cei care vor „naste”. Mai exact cei care poarta ouale lipite de fata ventrala a corpului pe care le protejeaza pana in momentul ecloziunii. In afara de acest animal marin, mai amintim acul de mare si calul de mare, care au un comportament matern similar. Acesta din urma poseda un „buzunar” ventral de incubatie, partial inchis, in care femela isi depune ouale. Cu timpul, pe masura ce sarcina inainteaza, pantecele i se rotunjeste. Cand nou-nascutii de cativa milimetri ies din marsupiu, masculul e bulversat de miscari abdominale sacadate si dureroase. O adevarata nastere paternala!
Nasteri virginale
Intr-un acvariu din Nebraska, SUA, o femela rechin a provocat stupoare in randul oamenilor de stiinta. Fara sa se incruciseze cu un mascul, a nascut! Testele ADN au confirmat absenta cromozomilor paternali la progenitura. O alta „nastere virginala” a avut loc intr-un acvariu din Virginia, femela rechin nascand in doua randuri cate un pui. Cercetatorii au descoperit in cazul fiecarei nasteri ale acesteia, ca un ovul nefecundat s-a divizat spontan, formand un embrion. Un mecanism biologic cunoscut in cazul unor insecte si reptile si, rarisim, la marile vertebrate.
Mamifer care depune oua
Cand a fost descoperit de un naturalist englez in secolul XVIII in Australia, acesta a avut impresia ca e un monstru. Un animal bizar, acoperit cu blana, dotat cu un bot urias de rata si labe palmate care-si alapta puii asemenea unui mamifer. Este vorba despre ornitorinc. Are insa o talie mica, de pana la 40 de centimetri. In pofida legilor naturii, masculii depun oua. O alta curiozitate o reprezinta faptul ca in timp ce inoata in cautarea prazilor, tin ochii si narile inchise, emitand impulsuri electrice pentru a le detecta. In 2008 a fost decriptat genomul sau descoperindu-se gene de mamifer, de reptila si de pasare.
http://www.revistamagazin.ro
Reproducerea sexuala necesita prezenta unui mascul care sa furnizeze spermatozoizi si a unei femele in care se dezvolta ovulul fecundat. Exista in natura exceptii frapante legate de acest subiect sau de alegerea locurilor de reproducere care-i uimesc pe oamenii de stiinta. Iata cateva dintre acestea.
„Masculi” insarcinati
Dragonul de mare e un animal atipic. In momentul in care apare perioada „idilelor”, in apele de mica adancime din largul coastelor australiene, masculii sunt cei care vor „naste”. Mai exact cei care poarta ouale lipite de fata ventrala a corpului pe care le protejeaza pana in momentul ecloziunii. In afara de acest animal marin, mai amintim acul de mare si calul de mare, care au un comportament matern similar. Acesta din urma poseda un „buzunar” ventral de incubatie, partial inchis, in care femela isi depune ouale. Cu timpul, pe masura ce sarcina inainteaza, pantecele i se rotunjeste. Cand nou-nascutii de cativa milimetri ies din marsupiu, masculul e bulversat de miscari abdominale sacadate si dureroase. O adevarata nastere paternala!
Nasteri virginale
Intr-un acvariu din Nebraska, SUA, o femela rechin a provocat stupoare in randul oamenilor de stiinta. Fara sa se incruciseze cu un mascul, a nascut! Testele ADN au confirmat absenta cromozomilor paternali la progenitura. O alta „nastere virginala” a avut loc intr-un acvariu din Virginia, femela rechin nascand in doua randuri cate un pui. Cercetatorii au descoperit in cazul fiecarei nasteri ale acesteia, ca un ovul nefecundat s-a divizat spontan, formand un embrion. Un mecanism biologic cunoscut in cazul unor insecte si reptile si, rarisim, la marile vertebrate.
Mamifer care depune oua
Cand a fost descoperit de un naturalist englez in secolul XVIII in Australia, acesta a avut impresia ca e un monstru. Un animal bizar, acoperit cu blana, dotat cu un bot urias de rata si labe palmate care-si alapta puii asemenea unui mamifer. Este vorba despre ornitorinc. Are insa o talie mica, de pana la 40 de centimetri. In pofida legilor naturii, masculii depun oua. O alta curiozitate o reprezinta faptul ca in timp ce inoata in cautarea prazilor, tin ochii si narile inchise, emitand impulsuri electrice pentru a le detecta. In 2008 a fost decriptat genomul sau descoperindu-se gene de mamifer, de reptila si de pasare.
http://www.revistamagazin.ro
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
Sexul este mai vechi decat credeau oamenii de stiinta
Ramasitele fosilizate a doi pesti demonstreaza ca primele contacte sexuale “adevarate” in care ovulele situate in interiorul corpurilor femelelor, sunt fertilizate de spermatozoizii masculilor, au avut loc cu peste 30 milioane de ani mai devreme decat estimau oamenii de stiinta.
Savantii din Australia si Marea Britanie care au studiat fosilele unor pesti placodermi, vechi de peste 380 milioane ani, au declarat ca nu le-a venit sa creda cand au descoperit ca ramasitele fosilizate contineau urme de embrioni. Initial, cercetatorii erau convinsi ca pestii fosili depuneau icre care apoi erau fertilizate de masculi.
“Odata ce am descoperit embrionii din interiorul trupurilor fosilizate, am stiut instantaneu ca pestii placodermi din specia Incisoscutum richei, se inmulteau prin fertilizare interna copulativa, sex clasic, cu alte cuvinte”, declara John Long conducatorul departamentului stiintific din cadrul Muzeului Victoria din Melbourne. Raspunsul dilemei vechi de sute de milioane de ani a venit in momentul in care cercetatorii au analizat pelvisul masculului de peste placoderm, pelvis inarmat cu primul “argument”istoric in favoarea fecundarii interne a femelelor.
Specimenele fosilizate de masculi din colectiile muzeelor britanice si australiene, prezentau un pelvis care avea o inotatoare specializata care lipsea in cazul femelelor. Masculii si-au transformat in timp, inotatoarea pelviana intr-o formatiune osoasa prelunga atasata de osul pelvian, formatiune care era folosita de masculi pentru a prinde femelele in momentul fertilizarii. Seria surpizelor pentru cercetatori nu se opreste aici, acestia fiind in fata unei descoperiri in premiera pentru lumea stiintei si a cunosterii evolutiei vietii pe Pamant. Fosilele vechi se peste 380 milioane ani, sunt cele mai importante descoperiri paleontologice din ultimii 30 de ani, deoarece reprezinta cea mai veche vertebrata “mama” din istoria Terrei despre care avem date certe.
http://www.descopera.ro/
Ramasitele fosilizate a doi pesti demonstreaza ca primele contacte sexuale “adevarate” in care ovulele situate in interiorul corpurilor femelelor, sunt fertilizate de spermatozoizii masculilor, au avut loc cu peste 30 milioane de ani mai devreme decat estimau oamenii de stiinta.
Savantii din Australia si Marea Britanie care au studiat fosilele unor pesti placodermi, vechi de peste 380 milioane ani, au declarat ca nu le-a venit sa creda cand au descoperit ca ramasitele fosilizate contineau urme de embrioni. Initial, cercetatorii erau convinsi ca pestii fosili depuneau icre care apoi erau fertilizate de masculi.
“Odata ce am descoperit embrionii din interiorul trupurilor fosilizate, am stiut instantaneu ca pestii placodermi din specia Incisoscutum richei, se inmulteau prin fertilizare interna copulativa, sex clasic, cu alte cuvinte”, declara John Long conducatorul departamentului stiintific din cadrul Muzeului Victoria din Melbourne. Raspunsul dilemei vechi de sute de milioane de ani a venit in momentul in care cercetatorii au analizat pelvisul masculului de peste placoderm, pelvis inarmat cu primul “argument”istoric in favoarea fecundarii interne a femelelor.
Specimenele fosilizate de masculi din colectiile muzeelor britanice si australiene, prezentau un pelvis care avea o inotatoare specializata care lipsea in cazul femelelor. Masculii si-au transformat in timp, inotatoarea pelviana intr-o formatiune osoasa prelunga atasata de osul pelvian, formatiune care era folosita de masculi pentru a prinde femelele in momentul fertilizarii. Seria surpizelor pentru cercetatori nu se opreste aici, acestia fiind in fata unei descoperiri in premiera pentru lumea stiintei si a cunosterii evolutiei vietii pe Pamant. Fosilele vechi se peste 380 milioane ani, sunt cele mai importante descoperiri paleontologice din ultimii 30 de ani, deoarece reprezinta cea mai veche vertebrata “mama” din istoria Terrei despre care avem date certe.
http://www.descopera.ro/
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Coralii balon .
In Pacific si in unele zone din Marea Rosie, corali rotunzi pot fi gasiti intr-o varietate de specii, culori si forme absolut uluitoare. Isi mentin forma ovala in orele in care straluceste soarele (poate o deghizare sub forma de oua?), si-apoi se dezumfla la intuneric, scotandu-si la iveala tentaculele cu care vaneaza plancton.
Coralii balon sunt usor de recunoscut dupa bulele mari (sau vezici) pline de apa. Iubitori de lumina, coralii se umfla in timpul zilei si se dezumfla pe timpul noptii cand scot la iveala si niste tentacule cu care isi prind hrana.
Baloanele – de culoare alba, crem, verde crud, roz – protejeaza scheletul coralului. Intre timp, tentaculele lupta pentru spatiu si vaneaza plancton; il inteapa, il captureaza si il ucid.
Unele bule sunt atat de asemanatoare amprentelor incat ai impresia ca este urma lasata de atingerea Mamei Natura – cel putin oamenilor asa le pare; doar noi suntem atat de aroganti incat sa ne regasim in tot ce vedem in jurul nostru in lume.
In mod cert unele animale marine iubesc coralii balon, cel putin la fel de mult ca si noi – in special acelea suficient de mari pentru a nu fi parte din meniu – cum ar fi crabul urangutan sau acest mic crevete.
Coralii balon adunati in acvariul meu virtual sunt cu totii Plerogyra sinuosa. Exceptie face acest remarcabil specimen de mai jos, ce nu este chiar un coral balon ci mai degraba seamana cu o ciuperca, euphyllia ancora, sau sa zicem un coral balon ancora.
Coralii balon sunt originari din vestul Pacificului si din regiunile oceanice indo-pacifice precum si din Marea Rosie. Aici au tendinta de a se dezvolta in arii protejate, zone de umbra cu curenti blanzi, de exemplu pe exteriorul sau in interiorul pesterilor, pe peretii lor.
Aceste minunate organisme marine sunt favoritele scafandrilor in zonele respective, insa acestia trebuie sa fie atenti daca se scufunda singuri, tentaculele lor fiind capabile sa intepe pielea umana.
foto : national geographic
In Pacific si in unele zone din Marea Rosie, corali rotunzi pot fi gasiti intr-o varietate de specii, culori si forme absolut uluitoare. Isi mentin forma ovala in orele in care straluceste soarele (poate o deghizare sub forma de oua?), si-apoi se dezumfla la intuneric, scotandu-si la iveala tentaculele cu care vaneaza plancton.
Coralii balon sunt usor de recunoscut dupa bulele mari (sau vezici) pline de apa. Iubitori de lumina, coralii se umfla in timpul zilei si se dezumfla pe timpul noptii cand scot la iveala si niste tentacule cu care isi prind hrana.
Baloanele – de culoare alba, crem, verde crud, roz – protejeaza scheletul coralului. Intre timp, tentaculele lupta pentru spatiu si vaneaza plancton; il inteapa, il captureaza si il ucid.
Unele bule sunt atat de asemanatoare amprentelor incat ai impresia ca este urma lasata de atingerea Mamei Natura – cel putin oamenilor asa le pare; doar noi suntem atat de aroganti incat sa ne regasim in tot ce vedem in jurul nostru in lume.
In mod cert unele animale marine iubesc coralii balon, cel putin la fel de mult ca si noi – in special acelea suficient de mari pentru a nu fi parte din meniu – cum ar fi crabul urangutan sau acest mic crevete.
Coralii balon adunati in acvariul meu virtual sunt cu totii Plerogyra sinuosa. Exceptie face acest remarcabil specimen de mai jos, ce nu este chiar un coral balon ci mai degraba seamana cu o ciuperca, euphyllia ancora, sau sa zicem un coral balon ancora.
Coralii balon sunt originari din vestul Pacificului si din regiunile oceanice indo-pacifice precum si din Marea Rosie. Aici au tendinta de a se dezvolta in arii protejate, zone de umbra cu curenti blanzi, de exemplu pe exteriorul sau in interiorul pesterilor, pe peretii lor.
Aceste minunate organisme marine sunt favoritele scafandrilor in zonele respective, insa acestia trebuie sa fie atenti daca se scufunda singuri, tentaculele lor fiind capabile sa intepe pielea umana.
foto : national geographic
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
De ce nu vorbesc cimpanzeii?
De la Darwin incoace, intre evolutionisti si creationisti s-au purtat mereu discutii aprinse, referitoare la modul cum fiinta umana a aparut pe Terra. Cu argumente imbatabile, primii sustineau ca omul a evoluat, de-a lungul a milioane de ani, pana sa ajunga la creatura inteligenta care a pus stapanire pe planeta, in vreme ce creationistii puneau o singura intrebare, menita, in opinia lor, sa spulbere „fanteziile” darwinistilor: daca am evoluat din maimute, de ce maimutele nu devin si astazi oameni?
Astazi, milioane de adepti ai creationismului pun problema intr-un registru mai modern: daca oamenii sunt inruditi genetic, dupa cum s-a demonstrat, fara putinta de tagada, cu cimpanzeii, de ce creierele noastre au abilitatea innascuta de a vorbi, in vreme ce ale maimutelor nu poseda aceasta abilitate? Dupa decenii de cercetari, savantii par sa fi gasit un raspuns, cel putin partial: „vinovata” este, in opinia lor, o gena numita FOXP2. Cand sufera o mutatie, aceasta gena poate intrerupe brusc capacitatea omului de a vorbi. Mai mult, o echipa de la prestigioasa Universitate California din Los Angeles (UCLA) a efectuat recent un studiu care releva diferente majore in functionarea genei FOXP2, la om si cimpanzeu.
Gena care ne-a facut oameni
Descoperirea, publicata in revista Nature, releva aspecte pana acum necunoscute privind evolutia creierului uman si ar putea duce la fabricarea unor medicamente pentru afectiuni umane caracterizate prin tulburari de vorbire, precum autismul sau schizofrenia. „Studii anterioare au sugerat ca nivelul de amino-acizi din gena FOXP2 umana s-a schimbat rapid, aproximativ in aceeasi perioada istorica in care limbajul a aparut, la omul modern. Suntem primii savanti care si-au propus sa examineze efectele acestor transformari”, spune dr. Daniel Geschwind, de la Scoala de Medicina David Geffen, din cadrul UCLA.
Specialistii californieni au reusit sa demonstreze ca versiunile acestei gene nu doar ca arata diferit, dar si functioneaza altfel, in sensul ca, la om, predispune la aparitia acelor „circuite” ce asigura dezvoltarea limbajului. FOXP2 actioneaza ca o „supergena”, in sensul ca blocheaza unele gene si le lasa pe altele sa se manifeste. Echipa lui Geschwind a explorat genomul pentru a determina care gene sunt vizate de FOXP2, folosind o combinatie de celule umane, tesut uman si tesut cerebral prelevat de la cimpanzei care murisera din cauze naturale.
Savantii si-au focalizat atentia pe expresia genica – procesul prin care secventa ADN a unei gene este convertita in proteine celulare. Spre surprinderea lor, ei au descoperit ca formele umane si animale ale FOXP2 produc efecte diferite asupra genelor tinta din celulele umane. „Am ajuns la concluzia ca un numar semnificativ de tinte noi se exprima diferit in creierele oamenilor si ale cimpanzeilor, ceea ce sugereaza ca FOXP2 face aceste gene sa se comporte diferit, la cele doua specii”, precizeaza geneticianul american.
Aceasta „piatra de la Rosetta” a geneticii, cum a fost denumita, pe buna dreptate, descoperirea, e de natura sa explice de ce creierul uman si-a dezvoltat capacitatea limbajului, in vreme ce creierele maimutelor antropoide, aproape la fel de inteligente ca omul, nu au respectiva capacitate. Cu alte cuvinte, a fost suficienta o singura mutatie genetica pentru ca omul sa poata vorbi iar „rudele sale sarace” – cimpanzeii si celelalte maimute mari – sa nu o poata face vreodata. Ce anume sau, daca vreti „cine anume”, a declansat o asemenea mutatie este deja alta chestiune...
http://www.revistamagazin.ro
De la Darwin incoace, intre evolutionisti si creationisti s-au purtat mereu discutii aprinse, referitoare la modul cum fiinta umana a aparut pe Terra. Cu argumente imbatabile, primii sustineau ca omul a evoluat, de-a lungul a milioane de ani, pana sa ajunga la creatura inteligenta care a pus stapanire pe planeta, in vreme ce creationistii puneau o singura intrebare, menita, in opinia lor, sa spulbere „fanteziile” darwinistilor: daca am evoluat din maimute, de ce maimutele nu devin si astazi oameni?
Astazi, milioane de adepti ai creationismului pun problema intr-un registru mai modern: daca oamenii sunt inruditi genetic, dupa cum s-a demonstrat, fara putinta de tagada, cu cimpanzeii, de ce creierele noastre au abilitatea innascuta de a vorbi, in vreme ce ale maimutelor nu poseda aceasta abilitate? Dupa decenii de cercetari, savantii par sa fi gasit un raspuns, cel putin partial: „vinovata” este, in opinia lor, o gena numita FOXP2. Cand sufera o mutatie, aceasta gena poate intrerupe brusc capacitatea omului de a vorbi. Mai mult, o echipa de la prestigioasa Universitate California din Los Angeles (UCLA) a efectuat recent un studiu care releva diferente majore in functionarea genei FOXP2, la om si cimpanzeu.
Gena care ne-a facut oameni
Descoperirea, publicata in revista Nature, releva aspecte pana acum necunoscute privind evolutia creierului uman si ar putea duce la fabricarea unor medicamente pentru afectiuni umane caracterizate prin tulburari de vorbire, precum autismul sau schizofrenia. „Studii anterioare au sugerat ca nivelul de amino-acizi din gena FOXP2 umana s-a schimbat rapid, aproximativ in aceeasi perioada istorica in care limbajul a aparut, la omul modern. Suntem primii savanti care si-au propus sa examineze efectele acestor transformari”, spune dr. Daniel Geschwind, de la Scoala de Medicina David Geffen, din cadrul UCLA.
Specialistii californieni au reusit sa demonstreze ca versiunile acestei gene nu doar ca arata diferit, dar si functioneaza altfel, in sensul ca, la om, predispune la aparitia acelor „circuite” ce asigura dezvoltarea limbajului. FOXP2 actioneaza ca o „supergena”, in sensul ca blocheaza unele gene si le lasa pe altele sa se manifeste. Echipa lui Geschwind a explorat genomul pentru a determina care gene sunt vizate de FOXP2, folosind o combinatie de celule umane, tesut uman si tesut cerebral prelevat de la cimpanzei care murisera din cauze naturale.
Savantii si-au focalizat atentia pe expresia genica – procesul prin care secventa ADN a unei gene este convertita in proteine celulare. Spre surprinderea lor, ei au descoperit ca formele umane si animale ale FOXP2 produc efecte diferite asupra genelor tinta din celulele umane. „Am ajuns la concluzia ca un numar semnificativ de tinte noi se exprima diferit in creierele oamenilor si ale cimpanzeilor, ceea ce sugereaza ca FOXP2 face aceste gene sa se comporte diferit, la cele doua specii”, precizeaza geneticianul american.
Aceasta „piatra de la Rosetta” a geneticii, cum a fost denumita, pe buna dreptate, descoperirea, e de natura sa explice de ce creierul uman si-a dezvoltat capacitatea limbajului, in vreme ce creierele maimutelor antropoide, aproape la fel de inteligente ca omul, nu au respectiva capacitate. Cu alte cuvinte, a fost suficienta o singura mutatie genetica pentru ca omul sa poata vorbi iar „rudele sale sarace” – cimpanzeii si celelalte maimute mari – sa nu o poata face vreodata. Ce anume sau, daca vreti „cine anume”, a declansat o asemenea mutatie este deja alta chestiune...
http://www.revistamagazin.ro
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
Despre pisicute
Stiati ca... memoria unei pisici poate dura chiar si pana la 16 ore, fiind superioara celei a maimutelor?
pisicile pot produce aproximativ 100 de sunete?
legatura dintre om si pisica dateaza de cel putin 3500 de ani? inca din Egiptul Antic acestea au fost folosite pentru a prinde soarecii si nici in domesticie nu si-au pierdut aceasta abilitatea.
pisicile, si nu cainii, sunt cele mai des intalnite animale de casa in America? Exista aproximativ 66 de milioane de pisici si 58 de milioane de caini, in timp ce papagalii ocupa locul al treilea, cu un numar de 14 milioane.
pisicile dorm aproximativ 65% din viata? in restul timpului ele se spala (25%), mananca (5%) sau se joaca (tot 5 %).
afirmatia “motorul asta toarce ca o pisica” este mai adevarata decat credeti? frecventa cu care o pisica “toarce” este aproximativ egala cu frecenta de functionare a unui motor Diesel: 26/secunda.
pisicile torc si atunci cand nu se simt bine (se simt amenintate, sunt ranite etc), nu doar atunci cand sunt fericite, asa cum crede majoritatea populatiei?
probabilitatea de a va infecta in urma unei muscaturi de pisica este mai mica decat in cazul unei muscaturi de om? cea mai “sigura” este muscatura de caine.
in alergare, o pisica poate depasi 50 hm/ora?
nu toate pisicile albe sunt surde? probabilitatea ca o pisica sa fie surda difera in functie de culoarea ochilor acesteia: pisicile albe cu ochi albastri sunt, de obicei, surde. de aceea este recomandabil ca, in cazul in care detineti o pisica alba cu ochi albastri, sa evitati expunerea ei la mediul exterior deoarece aceasta nu se poate proteja de pericole.
corpul pisicii contine mai multe oase decat corpul nostru? un om are 206 oase in timp ce o pisica are aproximativ 244 (opiniile specialistilor oscileaza intre 233 si 250, 244 fiind varianta cea mai intalnita).
la nastere, toate pisicile au ochi albastri? abia dupa cateva saptamani se definitiveaza culoarea ochilor (cea pe care pisicile o vor avea toata viata).
simtul vazului este de 6 ori mai dezvoltat la pisica decat la om? simturile auzului si mirosului sunt de 3 pana la 4 ori mai devzoltate la pisici decat la om.
desi foarte dezvoltat, ochiul unei pisici nu poate distinge toate culorile? in plus, pisicile vad invers culorile rosu si verde.
bataile inimii sunt de aproximativ doua ori mai mari la pisica (110-140 bpm) decat la om (65-70 bpm), in stare normala (repaus)?
exista o legaura direct proportionala intre lungimea mustatilor si latimea corpului pisicilor?
numai pisicile domestice isi tin ridicata coada atunci cand merg, in timp ce pisicile salbatice nu au acest obicei?
temperatura corporala normala a unei pisici este de 38.8 grade C? ea este cu cu aproximativ 2 grade C mai mare decat cea a omului (36.5 – 37 grade C)
distanta pe care o parcurge o pisica in timpul unui salt poate fi de pana la 5 ori mai mari decat lungimea corpului sau?
perioada de gestatie a unei pisici dureaza, in medie, 9 saptamani? numarul normal de pui pe care o pisica ii naste variaza intre 1 si 8 pisoi. avand in vedere aceste date, matematic, putem deduce ca un cuplu de pisici poate naste, impreuna cu pui lor, cu puii puilor lor etc, chiar si 400.000 de urmasi?
alaturi de girafe si camile, pisicile sunt singurele patrupede care, in mers, deplaseaza in acelasi timp labele de pe o parte a corpului? aceasta inseamna ca o pisica va misca, mai intai, ambele labe de pe partea dreapta a corpului apoi cele de pe partea stanga.
http://stiati-ca.com/
Stiati ca... memoria unei pisici poate dura chiar si pana la 16 ore, fiind superioara celei a maimutelor?
pisicile pot produce aproximativ 100 de sunete?
legatura dintre om si pisica dateaza de cel putin 3500 de ani? inca din Egiptul Antic acestea au fost folosite pentru a prinde soarecii si nici in domesticie nu si-au pierdut aceasta abilitatea.
pisicile, si nu cainii, sunt cele mai des intalnite animale de casa in America? Exista aproximativ 66 de milioane de pisici si 58 de milioane de caini, in timp ce papagalii ocupa locul al treilea, cu un numar de 14 milioane.
pisicile dorm aproximativ 65% din viata? in restul timpului ele se spala (25%), mananca (5%) sau se joaca (tot 5 %).
afirmatia “motorul asta toarce ca o pisica” este mai adevarata decat credeti? frecventa cu care o pisica “toarce” este aproximativ egala cu frecenta de functionare a unui motor Diesel: 26/secunda.
pisicile torc si atunci cand nu se simt bine (se simt amenintate, sunt ranite etc), nu doar atunci cand sunt fericite, asa cum crede majoritatea populatiei?
probabilitatea de a va infecta in urma unei muscaturi de pisica este mai mica decat in cazul unei muscaturi de om? cea mai “sigura” este muscatura de caine.
in alergare, o pisica poate depasi 50 hm/ora?
nu toate pisicile albe sunt surde? probabilitatea ca o pisica sa fie surda difera in functie de culoarea ochilor acesteia: pisicile albe cu ochi albastri sunt, de obicei, surde. de aceea este recomandabil ca, in cazul in care detineti o pisica alba cu ochi albastri, sa evitati expunerea ei la mediul exterior deoarece aceasta nu se poate proteja de pericole.
corpul pisicii contine mai multe oase decat corpul nostru? un om are 206 oase in timp ce o pisica are aproximativ 244 (opiniile specialistilor oscileaza intre 233 si 250, 244 fiind varianta cea mai intalnita).
la nastere, toate pisicile au ochi albastri? abia dupa cateva saptamani se definitiveaza culoarea ochilor (cea pe care pisicile o vor avea toata viata).
simtul vazului este de 6 ori mai dezvoltat la pisica decat la om? simturile auzului si mirosului sunt de 3 pana la 4 ori mai devzoltate la pisici decat la om.
desi foarte dezvoltat, ochiul unei pisici nu poate distinge toate culorile? in plus, pisicile vad invers culorile rosu si verde.
bataile inimii sunt de aproximativ doua ori mai mari la pisica (110-140 bpm) decat la om (65-70 bpm), in stare normala (repaus)?
exista o legaura direct proportionala intre lungimea mustatilor si latimea corpului pisicilor?
numai pisicile domestice isi tin ridicata coada atunci cand merg, in timp ce pisicile salbatice nu au acest obicei?
temperatura corporala normala a unei pisici este de 38.8 grade C? ea este cu cu aproximativ 2 grade C mai mare decat cea a omului (36.5 – 37 grade C)
distanta pe care o parcurge o pisica in timpul unui salt poate fi de pana la 5 ori mai mari decat lungimea corpului sau?
perioada de gestatie a unei pisici dureaza, in medie, 9 saptamani? numarul normal de pui pe care o pisica ii naste variaza intre 1 si 8 pisoi. avand in vedere aceste date, matematic, putem deduce ca un cuplu de pisici poate naste, impreuna cu pui lor, cu puii puilor lor etc, chiar si 400.000 de urmasi?
alaturi de girafe si camile, pisicile sunt singurele patrupede care, in mers, deplaseaza in acelasi timp labele de pe o parte a corpului? aceasta inseamna ca o pisica va misca, mai intai, ambele labe de pe partea dreapta a corpului apoi cele de pe partea stanga.
http://stiati-ca.com/
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
CAINI CARE AU FACUT ISTORIE
Au strabatut mii de kilometri pentru a ajunge acasa, au salvat vieti omenesti, au luptat in razboaie si au fost medaliati, au fost in cosmos, au facut politica alaturi de celebrii lor stapani, au oferit dragoste, prietenie si loialitate. Fara a pune conditii, fara a sta pe ganduri. Pentru ei si pentru actele lor eroice, s-au ridicat, peste tot in lume, zeci de monumente -
Din antichitate si pana in zilele noastre, cainele a fost martor la unele dintre cele mai importante evenimente din istorie. Labutele lui au lasat amprente in amintirea oamenilor, fie ca vorbim despre Egiptul sau China antica, despre Primul Razboi Mondial sau despre perioada contemporana.
Laika - martirul cosmonaut
Numele Laika (in traducere libera "Ham-ham") este unul dintre cele mai populare ale secolului XX. Catelusa a parasit Pamantul pe data de 3 noiembrie 1957, imbarcata in naveta spatiala sovietica Sputnik II, si nu s-a mai intors niciodata. Atat ea, cat si alti cativa caini maidanezi, at
ent selectionati de pe strazile Moscovei, au fost propulsati in spatiu, pentru a testa efectele mediului cosmic asupra fiintelor vii. Satelitul Sputnik II era dotat cu apa, mancare si oxigen, dar nu a fost niciodata proiectat pentru a se intoarce pe Pamant. Astfel, catelusa Laika a fost de la bun inceput sacrificata; soarta ei fiind pecetluita in capsula navei Sputnik. Pentru acest zbor, Laika s-a antrenat luni in sir. Capsula navei avea doar 80 de centimetri, astfel ca bietul patruped trebuia sa se adapteze la o asemenea "inchisoare". Laika a fost tinuta succesiv in custi a caror marime era micsorata treptat. Acest antrenament, in ritm nemilos de accelerat, i-a provocat o deteriorare a starii generale de sanatate. De asemenea, ea trebuia sa se obisnuiasca si cu salopeta de cosmonaut, care era prinsa cu bretele de peretii interiori ai capsulei.
Si a sosit si ziua lansarii. Cu ghinion pentru Laika inca de la inceput, intrucat, datorita aparitiei unor probleme tehnice, Laika a trebuit sa petreaca trei zile in capsula, inainte de lansare. Potrivit declaratiilor ulterioare ale secretarului Academiei Sovietice de Stiinte, in timpul lansarii, bataile inimii cainelui au crescut ingrijorator de mult. Abia la trei ore dupa ridicarea de la sol starea catelusei a revenit la normal. La scurt timp, autoritatile sovietice au anuntat public: "E vie! Victorie!". O saptamana mai tarziu, Uniunea Sovietica a declarat ca Laika va fi eutanasiata, pentru ca animalul sa nu sufere. Multe tari din lume au numit-o atunci "martirul stiintei". Doar 40 de ani mai tarziu, dupa prabusirea Uniunii Sovietice, am aflat adevarul. Laika murise doar la cateva ore dupa lansare, din cauza socului si a caldurii insuportabile din interiorul capsulei. Oricine isi poate inchipui ca experienta pe care a trait-o in cosmos nu a fost cea mai fericita. Echipata intr-un costum greoi, legata de perete, hranita printr-un tub, catelusa Laika a murit cel mai probabil in suferinta. Totul pentru om. Si pentru stiinta. In cinstea ei, la Moscova s-a ridicat o statuie.
Malcik - paznicul de la metrou
Cand iesi din statia de metrou Mendeleev, din Moscova, vei intalni o statuie neobisnuita: un caine maidanez sculptat in bronz. Monumentul, intitulat "Compasiune", simbolizeaza respectul si mila pentru orice fiinta vie. Cainele imortalizat in bronz a fost victima cruzimii umane.
S-a intamplat in ajunul sarbatorilor de iarna, in 2001. O poveste aparent banala: un caine maidanez a fost ucis de o tanara. Pe strazile Moscovei, ca si pe cele ale oraselor din Romania, patruleaza sute de caini fara stapan. Multi dintre ei, dupa perioade lungi de infometare, se transforma in adevarate animale salbatice. Ataca in grupuri organizate, terorizand la propriu oamenii. Problema este delicata si controversata. Dar eroul povestii ce urmeaza a fost cu totul nevinovat.
Malcik era un caine bland, ce se pripasise langa statia de metrou din capitala rusa. Era foarte jovial, cu un farmec aparte si foarte devotat. A fost rapid "adoptat" de gardienii de la metrou si "inrolat" in randurile lor. De multe ori, facea servicii de paza si pentru doamnele din cartier, insotindu-le politicos, dupa caderea serii, catre casa. Nu era deloc agresiv, isi cunostea locul si isi indeplinea constiincios atributiile de serviciu: alunga de langa statie betivii, cersetorii si toti cainii maidanezi. Nu sarea niciodata la "cainii insotiti de stapan", doar scotea un latrat demn, semnalandu-si prezenta.
Timp de cinci ani, Malcik a trait la metrou o viata linistita si placuta. Pana intr-o seara de iarna, cand Iulia Romanov, o tanara de 22 de ani, impreuna cu cainele ei, un Bull Terrier fioros, se indrepta catre casa, prin fata statiei Mendeleev. Malcik dormea, lafaindu-se la locul lui, la cativa metri de paznicii metroului. Trecand pe langa el, tanara si-a asmutit, fara nici un motiv, cainele impotriva linistitului Malcik. Apoi a scos din poseta un cutit de bucatarie si l-a injunghiat. Fara mila. De sase ori. Malcik a murit cateva minute mai tarziu, in bratele unuia dintre paznici. La interogatoriul ce a urmat, Iulia Romanov a declarat cu un aer triumfator: "Mi-am aparat copilul (Bull Terrierul) de fiara aceea. Pentru el, fac moarte de om, ce conteaza o javra!". Ulterior, s-a descoperit ca tanara avea o lunga istorie de violente impotriva animalelor si fusese sub tratament psihiatric.
In 2007, Malcik s-a intors la locul lui, la metrou. Statuia sa in marime naturala strajuieste intrarea statiei Mendeleev, asa cum a facut Malcik, timp de cinci ani.
Sergentul american Stubby
Stubby a fost cel mai decorat caine al Primului Razboi Mondial si singurul din istorie care a fost avansat la gradul de sergent. In anul 1917, John Conroy, soldat in armata americana, a gasit intamplator, in campusul Universitatii Yale, un caine ce parea a fi din rasa Pit Bull. L-a luat din mila si l-a invatat sa marsaluiasca alaturi de ceilalti soldati si chiar sa salute in pozitie regulamentara de drepti. Cand unitatea lui Conroy a fost trimisa sa lupte in Franta, Stubby a fost strecurat clandestin de catre soldatii americani la bordul navei "SS Minnesota". Astfel, a ajuns sa serveasca infanteriei 102, Divizia de Yankei. A luptat in transeele din Franta, timp de 18 luni, si a participat la 4 ofensive militare si 17 batalii. In aprilie 1918, in timpul atacului de cucerire al unui oras din regiunea Lorraine, Stubby a fost ranit de o grenada aruncata de trupele germane in retragere. Dupa ce si-a revenit din convalescenta, curajosul caine s-a intors la lupta.
Stubby invatase sa detecteze gazele otravitoare si isi avertiza la timp unitatea de astfel de atacuri. Localiza cu usurinta orice soldat ranit si il tara pana la un adapost. Datorita auzului sau deosebit, detecta primul atacurile de artilerie cu obuze si-si alarma imediat "fratii de arme". El singur a reusit chiar sa prinda un spion german. Intr-o zi, statea de paza, ca de obicei, cand a auzit un zgomot suspect din spatele unor tufisuri. S-a dus vigilent sa investigheze zona si, intr-adevar, a gasit acolo un soldat ce nu parea sa fie de-al lui. Neamtul a luat-o la fuga si Stubby a inteles imediat cu cine are de-a face, l-a fugarit, l-a prins de pantaloni si l-a doborat. A inceput sa latre insistent catre camarazii sai, care au aparut in scurt timp. Cand au vazut neamtul capturat de Stubby, toti au inceput sa aplaude si sa-l aclame pe bravul caine. Asa a ajuns Stubby sergent in armata americana si a fost decorat cu peste 10 medalii. Singurul caine sergent din istorie. In memoria lui, s-a ridicat o statuie, iar pe placa sa funerara sta scris: "Cainele-erou al Primului Razboi Mondial, Sergentul Stubby".
Impreuna si dupa moarte
La jumatatea secolului al XIX-lea, John Gray, un gradinar, impreuna cu familia lui, a sosit in actuala capitala a Scotiei, in cautare de lucru. Vremea era cumplit de rece, pamantul inghetat, astfel ca slujbele legate de gradinarit nu prea erau disponibile. Totusi, la putin timp, el a reusit sa se angajeze in cadrul politiei orasului, ca jandarm de strada. Conditia principala era sa fie insotit de un caine, astfel ca John a cumparat un terrier si l-a numit Bobby. La vremea accea, Bobby era porecla pentru orice jandarm de strada. Timp de doi ani, cei doi au fost nedespartiti, patruland strazile si asigurand linistea orasului Edinburgh. Din nefericire, John Gray s-a imbolnavit de tuberculoza galopanta si in cateva luni a murit. El a fost inmormantat in cimitirul din curtea Bisericii Greyfriars.
In urmatorii 14 ani, Bobby a pazit cu sfintenie mormantul stapanului sau, fara sa se indeparteze decat pentru a manca. Asta se intampla o singura data pe zi, cand orologiul din turla bisericii batea ora 13. Atunci Bobby se ridica de pe mormant, isi scutura blana plouata, ninsa ori plina de praf si se indrepta in graba catre restaurantul din apropiere. Acolo obisnuise pe vremuri sa ia masa cu stapanul sau. Desi de-a lungul timpului restaurantul isi tot schimbase proprietarii, Bobby era servit in fiecare zi cu un castron de mancare. Ultimul proprietar care-l hranise pe caine facuse chiar un fel special de mancare, doar pentru Bobby. Castronul pe care sta inscriptionat "Cina lui Bobby" poate fi vazut, in zilele noastre, la Muzeul din Edinburgh.
Ingrijitorii cimitirului Greyfriars incercasera de mai multe ori sa-l goneasca pe bietul caine, dar, in final, s-au dat batuti in fata caracterului hotarat al lui Bobby. In 1867, la noua ani de la moartea lui John Gray, s-a dat o lege conform careia orice caine trebuia sa fie inregistrat de un stapan, altfel era omorat. Bobby se gasea intr-o situatie aparent fara iesire. Dar Sir William Chambers, primarul din Edinburgh, l-a salvat, platindu-i autorizatia de caine cu stapan si inregistrandu-l sub numele de "Greyfriars Bobby".
Locuitorii orasului l-au ingrijit pe credinciosul Bobby timp de 14 ani, cat a vegheat mormantul stapanului sau. Acolo a si murit, in 1872, si tot acolo a fost ingropat, iar peste cativa ani, la intrarea in cimitir, i s-a ridicat o statuie. Pe piatra funerara a cainelui sta scris: "Greyfriars Bobby - mort la 14 Ianuarie 1872, la varsta de 16 ani. Fie ca loialitatea si devotamentul lui sa fie o lectie pentru noi toti!".
Franklin Roosevelt si Fala
Fala este numele celui mai vestit caine de la Casa Alba. Terrierul scotian i-a stat alaturi presedintelui Franklin Roosevelt intre 1940 si 1945, cei doi fiind nedespartiti. Practic, Fala devenise parte din imaginea publica a Presedintelui. A fost martor, in 1941, la semnarea Cartei atlantice, dintre Roosevelt si Churchill, a fost in vizita la Presedintele Mexicului si a participat la Acordul secret de la Quebec, organizat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Fala primea cate un os in fiecare dimineata, adus pe tavita de argint cu care se servea micul dejun presedintilor. Primea si o cina consistenta, in fiecare seara. Dar, ca orice catel, in timpul zilei, cat stapanul era ocupat cu treburile politice, Fala cersea la intrarea in bucatarie. Era atat de simpatic catelusul negru terrier, incat toti angajatii il hraneau. Astfel ca in scurt timp sarmanul Fala s-a imbolnavit si a ajuns la spital. Descoperind ca toata lumea la Casa Alba ii oferea cu generozitate gustari, presedintele a emis un ordin intern sever: "Fala nu va primi nici macar o firimitura de la nimeni, decat de la Presedinte".
Terrierul Fala a ramas in istoria Americii prin discursul Presedintelui Roosevelt din campania electorala din 1944, numit si "Discursul Fala". In acelasi an, Fala si Roosevelt fusesera impreuna intr-o vacanta in insulele Aleutine, din preajma statului Alaska. Oponentii sai politici, republicanii, raspandisera zvonul ca Fala fusese uitat pe insula si ca presedintele cheltuise cateva milioane de dolari din banii contribuabililor pentru recuperarea pretiosului caine. Presedintele a raspuns printr-un discurs tinut in fata sindicalistilor republicani, aparandu-si terrierul: "Acesti lideri republicani nu s-au multumit cu atacurile asupra familiei mele, a mea, a sotiei si a baietilor. Nu, ei acum il vorbesc de rau si pe micutul meu caine, Fala. Eu si familia mea nu le-am luat-o in nume de rau, dar Fala, da. Fala este un caine scotish-terrier si sufletul lui de scotian nu a indurat o asemenea insulta. De cand a auzit acuzele, parca nu mai e acelasi. Am inghitit fel de fel de jigniri, insa acum nu mai pot indura. Am dreptul sa ma ridic si sa resping asemenea acuzatii calomnioase, in apararea dragului meu prieten!". Aceste cateva fraze au constituit momentul de varf al discursului, cotat a fi unul de succes, si care se pare ca l-a ajutat pe Roosevelt sa castige alegerile prezidentiale.
In 1945, presedintele Roosevelt a murit si Fala a asistat la ceremoniile de inmormantare, alaturi de intreaga familie. A trait apoi in compania doamnei Roosevelt, insa nu s-a readaptat niciodata la traiul monoton al vaduvei presedintelui. Isi astepta zilnic stapanul, la usa cabinetului in care acesta obisnuise sa-si petreaca dupa-amiezile, iar cand auzea sirenele politiei sarea, crezand ca s-a intors. Fala a murit sapte ani mai tarziu si a fost inmormantat alaturi de stapanul sau, in gradina de trandafiri de la Springwood, din New York. In Washington s-a ridicat o statuie care il infatiseaza pe Roosevelt alaturi de Fala, cel mai iubit animal de companie de la Casa Alba.
http://www.formula-as.ro/2011/953/enigme-16/caini-care-au-facut-istorie-13324
Au strabatut mii de kilometri pentru a ajunge acasa, au salvat vieti omenesti, au luptat in razboaie si au fost medaliati, au fost in cosmos, au facut politica alaturi de celebrii lor stapani, au oferit dragoste, prietenie si loialitate. Fara a pune conditii, fara a sta pe ganduri. Pentru ei si pentru actele lor eroice, s-au ridicat, peste tot in lume, zeci de monumente -
Din antichitate si pana in zilele noastre, cainele a fost martor la unele dintre cele mai importante evenimente din istorie. Labutele lui au lasat amprente in amintirea oamenilor, fie ca vorbim despre Egiptul sau China antica, despre Primul Razboi Mondial sau despre perioada contemporana.
Laika - martirul cosmonaut
Numele Laika (in traducere libera "Ham-ham") este unul dintre cele mai populare ale secolului XX. Catelusa a parasit Pamantul pe data de 3 noiembrie 1957, imbarcata in naveta spatiala sovietica Sputnik II, si nu s-a mai intors niciodata. Atat ea, cat si alti cativa caini maidanezi, at
ent selectionati de pe strazile Moscovei, au fost propulsati in spatiu, pentru a testa efectele mediului cosmic asupra fiintelor vii. Satelitul Sputnik II era dotat cu apa, mancare si oxigen, dar nu a fost niciodata proiectat pentru a se intoarce pe Pamant. Astfel, catelusa Laika a fost de la bun inceput sacrificata; soarta ei fiind pecetluita in capsula navei Sputnik. Pentru acest zbor, Laika s-a antrenat luni in sir. Capsula navei avea doar 80 de centimetri, astfel ca bietul patruped trebuia sa se adapteze la o asemenea "inchisoare". Laika a fost tinuta succesiv in custi a caror marime era micsorata treptat. Acest antrenament, in ritm nemilos de accelerat, i-a provocat o deteriorare a starii generale de sanatate. De asemenea, ea trebuia sa se obisnuiasca si cu salopeta de cosmonaut, care era prinsa cu bretele de peretii interiori ai capsulei.
Si a sosit si ziua lansarii. Cu ghinion pentru Laika inca de la inceput, intrucat, datorita aparitiei unor probleme tehnice, Laika a trebuit sa petreaca trei zile in capsula, inainte de lansare. Potrivit declaratiilor ulterioare ale secretarului Academiei Sovietice de Stiinte, in timpul lansarii, bataile inimii cainelui au crescut ingrijorator de mult. Abia la trei ore dupa ridicarea de la sol starea catelusei a revenit la normal. La scurt timp, autoritatile sovietice au anuntat public: "E vie! Victorie!". O saptamana mai tarziu, Uniunea Sovietica a declarat ca Laika va fi eutanasiata, pentru ca animalul sa nu sufere. Multe tari din lume au numit-o atunci "martirul stiintei". Doar 40 de ani mai tarziu, dupa prabusirea Uniunii Sovietice, am aflat adevarul. Laika murise doar la cateva ore dupa lansare, din cauza socului si a caldurii insuportabile din interiorul capsulei. Oricine isi poate inchipui ca experienta pe care a trait-o in cosmos nu a fost cea mai fericita. Echipata intr-un costum greoi, legata de perete, hranita printr-un tub, catelusa Laika a murit cel mai probabil in suferinta. Totul pentru om. Si pentru stiinta. In cinstea ei, la Moscova s-a ridicat o statuie.
Malcik - paznicul de la metrou
Cand iesi din statia de metrou Mendeleev, din Moscova, vei intalni o statuie neobisnuita: un caine maidanez sculptat in bronz. Monumentul, intitulat "Compasiune", simbolizeaza respectul si mila pentru orice fiinta vie. Cainele imortalizat in bronz a fost victima cruzimii umane.
S-a intamplat in ajunul sarbatorilor de iarna, in 2001. O poveste aparent banala: un caine maidanez a fost ucis de o tanara. Pe strazile Moscovei, ca si pe cele ale oraselor din Romania, patruleaza sute de caini fara stapan. Multi dintre ei, dupa perioade lungi de infometare, se transforma in adevarate animale salbatice. Ataca in grupuri organizate, terorizand la propriu oamenii. Problema este delicata si controversata. Dar eroul povestii ce urmeaza a fost cu totul nevinovat.
Malcik era un caine bland, ce se pripasise langa statia de metrou din capitala rusa. Era foarte jovial, cu un farmec aparte si foarte devotat. A fost rapid "adoptat" de gardienii de la metrou si "inrolat" in randurile lor. De multe ori, facea servicii de paza si pentru doamnele din cartier, insotindu-le politicos, dupa caderea serii, catre casa. Nu era deloc agresiv, isi cunostea locul si isi indeplinea constiincios atributiile de serviciu: alunga de langa statie betivii, cersetorii si toti cainii maidanezi. Nu sarea niciodata la "cainii insotiti de stapan", doar scotea un latrat demn, semnalandu-si prezenta.
Timp de cinci ani, Malcik a trait la metrou o viata linistita si placuta. Pana intr-o seara de iarna, cand Iulia Romanov, o tanara de 22 de ani, impreuna cu cainele ei, un Bull Terrier fioros, se indrepta catre casa, prin fata statiei Mendeleev. Malcik dormea, lafaindu-se la locul lui, la cativa metri de paznicii metroului. Trecand pe langa el, tanara si-a asmutit, fara nici un motiv, cainele impotriva linistitului Malcik. Apoi a scos din poseta un cutit de bucatarie si l-a injunghiat. Fara mila. De sase ori. Malcik a murit cateva minute mai tarziu, in bratele unuia dintre paznici. La interogatoriul ce a urmat, Iulia Romanov a declarat cu un aer triumfator: "Mi-am aparat copilul (Bull Terrierul) de fiara aceea. Pentru el, fac moarte de om, ce conteaza o javra!". Ulterior, s-a descoperit ca tanara avea o lunga istorie de violente impotriva animalelor si fusese sub tratament psihiatric.
In 2007, Malcik s-a intors la locul lui, la metrou. Statuia sa in marime naturala strajuieste intrarea statiei Mendeleev, asa cum a facut Malcik, timp de cinci ani.
Sergentul american Stubby
Stubby a fost cel mai decorat caine al Primului Razboi Mondial si singurul din istorie care a fost avansat la gradul de sergent. In anul 1917, John Conroy, soldat in armata americana, a gasit intamplator, in campusul Universitatii Yale, un caine ce parea a fi din rasa Pit Bull. L-a luat din mila si l-a invatat sa marsaluiasca alaturi de ceilalti soldati si chiar sa salute in pozitie regulamentara de drepti. Cand unitatea lui Conroy a fost trimisa sa lupte in Franta, Stubby a fost strecurat clandestin de catre soldatii americani la bordul navei "SS Minnesota". Astfel, a ajuns sa serveasca infanteriei 102, Divizia de Yankei. A luptat in transeele din Franta, timp de 18 luni, si a participat la 4 ofensive militare si 17 batalii. In aprilie 1918, in timpul atacului de cucerire al unui oras din regiunea Lorraine, Stubby a fost ranit de o grenada aruncata de trupele germane in retragere. Dupa ce si-a revenit din convalescenta, curajosul caine s-a intors la lupta.
Stubby invatase sa detecteze gazele otravitoare si isi avertiza la timp unitatea de astfel de atacuri. Localiza cu usurinta orice soldat ranit si il tara pana la un adapost. Datorita auzului sau deosebit, detecta primul atacurile de artilerie cu obuze si-si alarma imediat "fratii de arme". El singur a reusit chiar sa prinda un spion german. Intr-o zi, statea de paza, ca de obicei, cand a auzit un zgomot suspect din spatele unor tufisuri. S-a dus vigilent sa investigheze zona si, intr-adevar, a gasit acolo un soldat ce nu parea sa fie de-al lui. Neamtul a luat-o la fuga si Stubby a inteles imediat cu cine are de-a face, l-a fugarit, l-a prins de pantaloni si l-a doborat. A inceput sa latre insistent catre camarazii sai, care au aparut in scurt timp. Cand au vazut neamtul capturat de Stubby, toti au inceput sa aplaude si sa-l aclame pe bravul caine. Asa a ajuns Stubby sergent in armata americana si a fost decorat cu peste 10 medalii. Singurul caine sergent din istorie. In memoria lui, s-a ridicat o statuie, iar pe placa sa funerara sta scris: "Cainele-erou al Primului Razboi Mondial, Sergentul Stubby".
Impreuna si dupa moarte
La jumatatea secolului al XIX-lea, John Gray, un gradinar, impreuna cu familia lui, a sosit in actuala capitala a Scotiei, in cautare de lucru. Vremea era cumplit de rece, pamantul inghetat, astfel ca slujbele legate de gradinarit nu prea erau disponibile. Totusi, la putin timp, el a reusit sa se angajeze in cadrul politiei orasului, ca jandarm de strada. Conditia principala era sa fie insotit de un caine, astfel ca John a cumparat un terrier si l-a numit Bobby. La vremea accea, Bobby era porecla pentru orice jandarm de strada. Timp de doi ani, cei doi au fost nedespartiti, patruland strazile si asigurand linistea orasului Edinburgh. Din nefericire, John Gray s-a imbolnavit de tuberculoza galopanta si in cateva luni a murit. El a fost inmormantat in cimitirul din curtea Bisericii Greyfriars.
In urmatorii 14 ani, Bobby a pazit cu sfintenie mormantul stapanului sau, fara sa se indeparteze decat pentru a manca. Asta se intampla o singura data pe zi, cand orologiul din turla bisericii batea ora 13. Atunci Bobby se ridica de pe mormant, isi scutura blana plouata, ninsa ori plina de praf si se indrepta in graba catre restaurantul din apropiere. Acolo obisnuise pe vremuri sa ia masa cu stapanul sau. Desi de-a lungul timpului restaurantul isi tot schimbase proprietarii, Bobby era servit in fiecare zi cu un castron de mancare. Ultimul proprietar care-l hranise pe caine facuse chiar un fel special de mancare, doar pentru Bobby. Castronul pe care sta inscriptionat "Cina lui Bobby" poate fi vazut, in zilele noastre, la Muzeul din Edinburgh.
Ingrijitorii cimitirului Greyfriars incercasera de mai multe ori sa-l goneasca pe bietul caine, dar, in final, s-au dat batuti in fata caracterului hotarat al lui Bobby. In 1867, la noua ani de la moartea lui John Gray, s-a dat o lege conform careia orice caine trebuia sa fie inregistrat de un stapan, altfel era omorat. Bobby se gasea intr-o situatie aparent fara iesire. Dar Sir William Chambers, primarul din Edinburgh, l-a salvat, platindu-i autorizatia de caine cu stapan si inregistrandu-l sub numele de "Greyfriars Bobby".
Locuitorii orasului l-au ingrijit pe credinciosul Bobby timp de 14 ani, cat a vegheat mormantul stapanului sau. Acolo a si murit, in 1872, si tot acolo a fost ingropat, iar peste cativa ani, la intrarea in cimitir, i s-a ridicat o statuie. Pe piatra funerara a cainelui sta scris: "Greyfriars Bobby - mort la 14 Ianuarie 1872, la varsta de 16 ani. Fie ca loialitatea si devotamentul lui sa fie o lectie pentru noi toti!".
Franklin Roosevelt si Fala
Fala este numele celui mai vestit caine de la Casa Alba. Terrierul scotian i-a stat alaturi presedintelui Franklin Roosevelt intre 1940 si 1945, cei doi fiind nedespartiti. Practic, Fala devenise parte din imaginea publica a Presedintelui. A fost martor, in 1941, la semnarea Cartei atlantice, dintre Roosevelt si Churchill, a fost in vizita la Presedintele Mexicului si a participat la Acordul secret de la Quebec, organizat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Fala primea cate un os in fiecare dimineata, adus pe tavita de argint cu care se servea micul dejun presedintilor. Primea si o cina consistenta, in fiecare seara. Dar, ca orice catel, in timpul zilei, cat stapanul era ocupat cu treburile politice, Fala cersea la intrarea in bucatarie. Era atat de simpatic catelusul negru terrier, incat toti angajatii il hraneau. Astfel ca in scurt timp sarmanul Fala s-a imbolnavit si a ajuns la spital. Descoperind ca toata lumea la Casa Alba ii oferea cu generozitate gustari, presedintele a emis un ordin intern sever: "Fala nu va primi nici macar o firimitura de la nimeni, decat de la Presedinte".
Terrierul Fala a ramas in istoria Americii prin discursul Presedintelui Roosevelt din campania electorala din 1944, numit si "Discursul Fala". In acelasi an, Fala si Roosevelt fusesera impreuna intr-o vacanta in insulele Aleutine, din preajma statului Alaska. Oponentii sai politici, republicanii, raspandisera zvonul ca Fala fusese uitat pe insula si ca presedintele cheltuise cateva milioane de dolari din banii contribuabililor pentru recuperarea pretiosului caine. Presedintele a raspuns printr-un discurs tinut in fata sindicalistilor republicani, aparandu-si terrierul: "Acesti lideri republicani nu s-au multumit cu atacurile asupra familiei mele, a mea, a sotiei si a baietilor. Nu, ei acum il vorbesc de rau si pe micutul meu caine, Fala. Eu si familia mea nu le-am luat-o in nume de rau, dar Fala, da. Fala este un caine scotish-terrier si sufletul lui de scotian nu a indurat o asemenea insulta. De cand a auzit acuzele, parca nu mai e acelasi. Am inghitit fel de fel de jigniri, insa acum nu mai pot indura. Am dreptul sa ma ridic si sa resping asemenea acuzatii calomnioase, in apararea dragului meu prieten!". Aceste cateva fraze au constituit momentul de varf al discursului, cotat a fi unul de succes, si care se pare ca l-a ajutat pe Roosevelt sa castige alegerile prezidentiale.
In 1945, presedintele Roosevelt a murit si Fala a asistat la ceremoniile de inmormantare, alaturi de intreaga familie. A trait apoi in compania doamnei Roosevelt, insa nu s-a readaptat niciodata la traiul monoton al vaduvei presedintelui. Isi astepta zilnic stapanul, la usa cabinetului in care acesta obisnuise sa-si petreaca dupa-amiezile, iar cand auzea sirenele politiei sarea, crezand ca s-a intors. Fala a murit sapte ani mai tarziu si a fost inmormantat alaturi de stapanul sau, in gradina de trandafiri de la Springwood, din New York. In Washington s-a ridicat o statuie care il infatiseaza pe Roosevelt alaturi de Fala, cel mai iubit animal de companie de la Casa Alba.
http://www.formula-as.ro/2011/953/enigme-16/caini-care-au-facut-istorie-13324
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Instinct primar - ritualuri spectaculoase de împerechere în lumea animalelor .
De sute de milioane de ani, de când animalele au devenit îndeajuns de complexe pentru a depăşi faza înmulţirii vegetative, reproducerea sexuată şi-a intrat în drepturi.
De ce a fost nevoie de ea, în evoluţie? Existenţa a două sexe separate permite o foarte oportună recombinare genetică, propice diversificării, motiv pentru care înmulţirea sexuată a fost şi a rămas unul dintre motoarele evoluţiei.
Dar nimic nu s-a putea face dacă nu ar exista acel "ceva", o impuls enigmatic, o atracţie tainică, o pornire irepresibilă care împinge sexele - opuse, dar complementare - unul spre celălalt.
Pentru unii e, pur şi simplu, o forţă misterioasă, inerentă vieţii; pentru alţii, e o complexă combinaţie de semnale chimice, vizuale, auditive, având încă multe necunoscute, dar perfect explicabilă în termenii selecţiei naturale.
Oricum ar fi, atracţia există - e pretutindeni.
Analizată în detaliu, din ce în ce mai profund şi împodobită cu sentimente, chemarea cu pricina a fost înălţată la rangul de dragoste - ceva despre care ne place să credem că ne aparţine doar nouă, oamenilor, nu şi animalelor de pe celelalte trepte ale scării filogenetice. Poate păcătuim prin antropocentrism. Alteori, cădem în extrema cealaltă, atribuind unor animale sentimente umane - o viziune antropomorfizantă. Iar aceste confuzii nu fac decât să demonstreze ceea ce ştim de mult: că, de fapt, ştim încă prea puţin.
Un singur lucru e sigur: că atunci când ne îndrăgostim - indiferent câte floricele psihologice am ataşa noi fenomenului - de fapt, în adâncul fiinţei noastre biologice, suntem mânaţi de aceeaşi lege străveche a atracţiei dintre sexe, cea care ne-a clădit lumea în care trăim în prezent.
Lege pe care o urmează, fiecare în felul ei, fiece specie de nevertebrat şi vertebrat cu reproducere sexuată. Iar complexitatea fenomenului se reflectă în fantastica diversitate a ritualurilor de împerechere, care, la multe specii, par privitorului uman adevărate spectacole.
Alese dintre nenumăratele variante ale "spectacolului" împerecherii în lumea animală, iată aici o selecţie de momente speciale, prilej de descoperiri, surprize şi, poate, chiar emoţii.
Melcii tereştri, atît cei cu cochilie, cît şi rudele lor "nudiste", limacii (sau limacşii, cum li se spune în limbajul familiar) sunt hermafrodiţi: fiecare individ are atât organe genitale masculine, cât şi feminine. Dar asta nu înseamnă că se lipsesc de împerechere, recurgând la autofecundare. Pentru sănătatea genetică a speciei, e mult mai bine în doi decât de unul singur, aşa că şi melcii cu cochilie, şi limacşii se împerechează, făcând schimb de spermatozoizi; după împerechere, fiecare individ "devine mamă" şi depune ouă.
Văzute de aproape, aceste împerecheri sunt nişte mini-spectacole uimitoare: chiar fără muzica răscolitoare care însoţeşte momentul erotic al celor doi melci în splendidul film Microcosmos (1996), acuplarea acestor nevertebrate aminteşte de un dans acrobatic, seducător şi hipnotizant - ca în fascinanta "interpretare" a celor doi limacşi.
Şi încă un număr de contorsionism, de astă dată în lumea insectelor: această poziţie bizară de împerechere a libelulelor se datorează particularităţilor anatomice - modului în care sunt dispuse organele de acuplare ale insectelor cu pricina.
Şi mai interesant e felul în care masculii încearcă să scape de rivali, chiar şi în cazul în care aceştia deja s-au împerecheat cu o anume femelă: fiecare mascul duce o adevărată bătălie pentru a-şi asigura paternitatea, pentru a lăsa urmaşi, pentru a-şi perpetua propriile gene, în detrimentul altor masculi. Aşa că, înainte de a se împerechea, fiecare mascul mai are o treabă de făcut: trebuie să îndepărteze sperma depusă anterior de un alt mascul, ajuns mai repede la ţintă. (Puteţi vedea cum se întâmplă în videoclipul de mai jos - Atenţie! Imagini explicite!
) video
Din categoria "love hurts": călugăriţele (insectele cu acest nume) sunt renumite pentru obiceiurile lor legate de împerechere, deşi epitete precum ciudat, crud, sadic sau mai ştiu eu cum descriu viziunea umană asupra problemei: pentru femela de călugăriţă, faptul că îşi mănîncă partenerul imediat după împerechere (înhăţându-l cu viteza fulgerătoare cu care înhaţă orice pradă), ba uneori încep să-l mestece chiar în timp ce..., nu înseamnă decît o adaptare evolutivă. Masculul e o sursă de hrană, bogată în proteine, aflată chiar la îndemînă şi, după, cum se ştie, o femelă care aşteaptă urmaşi trebuie să se mănânce bine. Deci, mănâncă.
Trecem la vertebrate.
Caii-de-mare sunt, oricât de curios ar părea, peşti. În afară de înfăţişarea lor cu totul ne-peştească, au şi o caracteristică neobişnuită a reproducerii: femela depune ovulele (icrele) într-o pungă de pe abdomenul masculului; acesta le fertilizează (cum, cu ce? cu spermatozoizi, fireşte!) şi incubează ouăle astfel rezultate până cînd vine sorocul eclozării (ieşirii din ou) a puilor. Aceştia - căluţi-de-mare miniaturali - ies "la lumină" din punga abdominală: totul arată ca o naştere.
Faptul că, la caii-de-mare, masculii sunt cei care "aduc pe lume" puii reprezintă un fenomen încă prea puţin înţeles de oamenii de ştiinţă; e un comportament întâlnit şi la alte specii din familia Syngnathidae, de pildă, acul-de-mare (care trăieşte şi la noi, în Marea Neagră).
Dar, până să ajungă la împerechere, cuplul de cai-de-mare desfăşoară un ritual de curtare care, la unele specii, se poate întinde pe mai multe zile. Iată o versiune foarte prescurtată, filmată şi montată astfel încât arată foarte romantic - viziunea antropomorfizantă de care vorbeam! -, prezentată vizitatorilor la acvariul din Monterey Bay, California:
video
Păsările sunt renumite pentru elaboratele lor ritualuri de curtare în care, la aproape toate speciile, masculul e cel care se trudeşte să placă - femela doar zice da sau ba (vine şi rîndul ei să se trudească, apoi, cu creşterea puilor, dacă a apucat să zică "da".) Până să convingă o femelă, un mascul are de lucru, nu glumă: trebuie să cânte, să danseze, să facă tot felul de acrobaţii, să clădească un cuib ori altă construcţie măreaţă, să ofere daruri... de la o specie la alta, obiceiurile sunt diferite, dar ideea de strădanie a masculului rămâne. Dacă aţi văzut vreun păun plimbându-se ţanţoş prin preajma femelei, înfăţişându-şi magnificul evantai al cozii şi aţi crezut că asta înseamnă efort de convingere, înseamnă că nu ştiţi ce-i ăla efort şi, ca să aflaţi, trebuie să vă uitaţi la ce fac alte păsări - e de-a dreptul incredibil.
Păsările-grădinar, de exemplu (un grup care cuprinde vreo 15 specii răspândite în Australia şi Papua Noua Guinee) construiesc nişte structuri extrarodinar de elaborate, uimitoare mai cu seamă prin decorul lor. Sub o boltă din beţigaşe, masculii îşi adună şi îşi expun comorile - sute de obiecte adunate şi aşezate cu migală de burlacul aflat în căutare de parteneră. Fiecare specie are preferinţele ei, în ceea ce priveşte materialul şi culorile decorului; în ansamblu, însă, varietatea şi bogăţia colecţiilor sunt uluitoare. Flori multicolore, pietricele, cochilii, fructe; mai nou - sub influenţa civilizaţiei - şi cioburi de stică, monede ori bucăţele de plastic colorat împodobesc edificiul ridicat de mascul spre a atrage şi convinge femelele să-i devină partenere întru perpetuarea speciei.
Aceste construcţii realizate de masculi nu sunt cuiburi - adevăratele cuiburi, în care sunt depuse ouăle şi sunt crescuţi puii - sunt clădite în copaci, de către femele. Construcţiile masculilor sunt, dacă vreţi, nişte "cuibuşoare de nebunii"; aici are loc împerecherea, dar numai după ce femelele le-au inspectat atent şi au judecat fără cruţare calităţile de arhitect şi designer ale pretendentului.
Păsările paradisului, în schimb, sunt renumite pentru ritualurile lor complexe ce implică nişte mişcări şi nişte "coafuri" schimbătoare de toată splendoarea: priviţi aici (în următoarele două materiale video) ce e în stare să facă un mascul pentru un "da". La una dintre specii, chestia aia cu "el ar sta şi în cap pentru ea" nici nu mai e la figurat - e pe bune.
Ei, dacă v-au plăcut aşa de mult ritualurile de împerechere ale păsărilor, iată încă unul, care are ceva aparte: viteza. Mişcările au loc cu o asemenea repeziciune, încît a fost nevoie de filmarea ritualului cu ajutorul unei camere de luat vederi speciale, urmată de o redare cu încetinitorul, pentru a-i putea observa toate elementele spectaculoase (şi chiar haioase, dacă judecăm cu măsura omenească; pentru păsări nu e nici haios, nici spectaculos, ci doar necesar perpetuării speciei). O să vă placă: specia surprinsă în imagini trăieşte în America de Sud; se numeşte manakin şi este singura la care a fost observat un mers înapoi asemănător celebrului moonwalk al lui Michael Jackson!
F interesante materiale video,merita sa deschideti link-ul.
http://www.descopera.ro/natura/7977...ctaculoase-de-imperechere-in-lumea-animalelor
De sute de milioane de ani, de când animalele au devenit îndeajuns de complexe pentru a depăşi faza înmulţirii vegetative, reproducerea sexuată şi-a intrat în drepturi.
De ce a fost nevoie de ea, în evoluţie? Existenţa a două sexe separate permite o foarte oportună recombinare genetică, propice diversificării, motiv pentru care înmulţirea sexuată a fost şi a rămas unul dintre motoarele evoluţiei.
Dar nimic nu s-a putea face dacă nu ar exista acel "ceva", o impuls enigmatic, o atracţie tainică, o pornire irepresibilă care împinge sexele - opuse, dar complementare - unul spre celălalt.
Pentru unii e, pur şi simplu, o forţă misterioasă, inerentă vieţii; pentru alţii, e o complexă combinaţie de semnale chimice, vizuale, auditive, având încă multe necunoscute, dar perfect explicabilă în termenii selecţiei naturale.
Oricum ar fi, atracţia există - e pretutindeni.
Analizată în detaliu, din ce în ce mai profund şi împodobită cu sentimente, chemarea cu pricina a fost înălţată la rangul de dragoste - ceva despre care ne place să credem că ne aparţine doar nouă, oamenilor, nu şi animalelor de pe celelalte trepte ale scării filogenetice. Poate păcătuim prin antropocentrism. Alteori, cădem în extrema cealaltă, atribuind unor animale sentimente umane - o viziune antropomorfizantă. Iar aceste confuzii nu fac decât să demonstreze ceea ce ştim de mult: că, de fapt, ştim încă prea puţin.
Un singur lucru e sigur: că atunci când ne îndrăgostim - indiferent câte floricele psihologice am ataşa noi fenomenului - de fapt, în adâncul fiinţei noastre biologice, suntem mânaţi de aceeaşi lege străveche a atracţiei dintre sexe, cea care ne-a clădit lumea în care trăim în prezent.
Lege pe care o urmează, fiecare în felul ei, fiece specie de nevertebrat şi vertebrat cu reproducere sexuată. Iar complexitatea fenomenului se reflectă în fantastica diversitate a ritualurilor de împerechere, care, la multe specii, par privitorului uman adevărate spectacole.
Alese dintre nenumăratele variante ale "spectacolului" împerecherii în lumea animală, iată aici o selecţie de momente speciale, prilej de descoperiri, surprize şi, poate, chiar emoţii.
Melcii tereştri, atît cei cu cochilie, cît şi rudele lor "nudiste", limacii (sau limacşii, cum li se spune în limbajul familiar) sunt hermafrodiţi: fiecare individ are atât organe genitale masculine, cât şi feminine. Dar asta nu înseamnă că se lipsesc de împerechere, recurgând la autofecundare. Pentru sănătatea genetică a speciei, e mult mai bine în doi decât de unul singur, aşa că şi melcii cu cochilie, şi limacşii se împerechează, făcând schimb de spermatozoizi; după împerechere, fiecare individ "devine mamă" şi depune ouă.
Văzute de aproape, aceste împerecheri sunt nişte mini-spectacole uimitoare: chiar fără muzica răscolitoare care însoţeşte momentul erotic al celor doi melci în splendidul film Microcosmos (1996), acuplarea acestor nevertebrate aminteşte de un dans acrobatic, seducător şi hipnotizant - ca în fascinanta "interpretare" a celor doi limacşi.
Şi încă un număr de contorsionism, de astă dată în lumea insectelor: această poziţie bizară de împerechere a libelulelor se datorează particularităţilor anatomice - modului în care sunt dispuse organele de acuplare ale insectelor cu pricina.
Şi mai interesant e felul în care masculii încearcă să scape de rivali, chiar şi în cazul în care aceştia deja s-au împerecheat cu o anume femelă: fiecare mascul duce o adevărată bătălie pentru a-şi asigura paternitatea, pentru a lăsa urmaşi, pentru a-şi perpetua propriile gene, în detrimentul altor masculi. Aşa că, înainte de a se împerechea, fiecare mascul mai are o treabă de făcut: trebuie să îndepărteze sperma depusă anterior de un alt mascul, ajuns mai repede la ţintă. (Puteţi vedea cum se întâmplă în videoclipul de mai jos - Atenţie! Imagini explicite!
) videoDin categoria "love hurts": călugăriţele (insectele cu acest nume) sunt renumite pentru obiceiurile lor legate de împerechere, deşi epitete precum ciudat, crud, sadic sau mai ştiu eu cum descriu viziunea umană asupra problemei: pentru femela de călugăriţă, faptul că îşi mănîncă partenerul imediat după împerechere (înhăţându-l cu viteza fulgerătoare cu care înhaţă orice pradă), ba uneori încep să-l mestece chiar în timp ce..., nu înseamnă decît o adaptare evolutivă. Masculul e o sursă de hrană, bogată în proteine, aflată chiar la îndemînă şi, după, cum se ştie, o femelă care aşteaptă urmaşi trebuie să se mănânce bine. Deci, mănâncă.
Trecem la vertebrate.
Caii-de-mare sunt, oricât de curios ar părea, peşti. În afară de înfăţişarea lor cu totul ne-peştească, au şi o caracteristică neobişnuită a reproducerii: femela depune ovulele (icrele) într-o pungă de pe abdomenul masculului; acesta le fertilizează (cum, cu ce? cu spermatozoizi, fireşte!) şi incubează ouăle astfel rezultate până cînd vine sorocul eclozării (ieşirii din ou) a puilor. Aceştia - căluţi-de-mare miniaturali - ies "la lumină" din punga abdominală: totul arată ca o naştere.
Faptul că, la caii-de-mare, masculii sunt cei care "aduc pe lume" puii reprezintă un fenomen încă prea puţin înţeles de oamenii de ştiinţă; e un comportament întâlnit şi la alte specii din familia Syngnathidae, de pildă, acul-de-mare (care trăieşte şi la noi, în Marea Neagră).
Dar, până să ajungă la împerechere, cuplul de cai-de-mare desfăşoară un ritual de curtare care, la unele specii, se poate întinde pe mai multe zile. Iată o versiune foarte prescurtată, filmată şi montată astfel încât arată foarte romantic - viziunea antropomorfizantă de care vorbeam! -, prezentată vizitatorilor la acvariul din Monterey Bay, California:
video
Păsările sunt renumite pentru elaboratele lor ritualuri de curtare în care, la aproape toate speciile, masculul e cel care se trudeşte să placă - femela doar zice da sau ba (vine şi rîndul ei să se trudească, apoi, cu creşterea puilor, dacă a apucat să zică "da".) Până să convingă o femelă, un mascul are de lucru, nu glumă: trebuie să cânte, să danseze, să facă tot felul de acrobaţii, să clădească un cuib ori altă construcţie măreaţă, să ofere daruri... de la o specie la alta, obiceiurile sunt diferite, dar ideea de strădanie a masculului rămâne. Dacă aţi văzut vreun păun plimbându-se ţanţoş prin preajma femelei, înfăţişându-şi magnificul evantai al cozii şi aţi crezut că asta înseamnă efort de convingere, înseamnă că nu ştiţi ce-i ăla efort şi, ca să aflaţi, trebuie să vă uitaţi la ce fac alte păsări - e de-a dreptul incredibil.
Păsările-grădinar, de exemplu (un grup care cuprinde vreo 15 specii răspândite în Australia şi Papua Noua Guinee) construiesc nişte structuri extrarodinar de elaborate, uimitoare mai cu seamă prin decorul lor. Sub o boltă din beţigaşe, masculii îşi adună şi îşi expun comorile - sute de obiecte adunate şi aşezate cu migală de burlacul aflat în căutare de parteneră. Fiecare specie are preferinţele ei, în ceea ce priveşte materialul şi culorile decorului; în ansamblu, însă, varietatea şi bogăţia colecţiilor sunt uluitoare. Flori multicolore, pietricele, cochilii, fructe; mai nou - sub influenţa civilizaţiei - şi cioburi de stică, monede ori bucăţele de plastic colorat împodobesc edificiul ridicat de mascul spre a atrage şi convinge femelele să-i devină partenere întru perpetuarea speciei.
Aceste construcţii realizate de masculi nu sunt cuiburi - adevăratele cuiburi, în care sunt depuse ouăle şi sunt crescuţi puii - sunt clădite în copaci, de către femele. Construcţiile masculilor sunt, dacă vreţi, nişte "cuibuşoare de nebunii"; aici are loc împerecherea, dar numai după ce femelele le-au inspectat atent şi au judecat fără cruţare calităţile de arhitect şi designer ale pretendentului.
Păsările paradisului, în schimb, sunt renumite pentru ritualurile lor complexe ce implică nişte mişcări şi nişte "coafuri" schimbătoare de toată splendoarea: priviţi aici (în următoarele două materiale video) ce e în stare să facă un mascul pentru un "da". La una dintre specii, chestia aia cu "el ar sta şi în cap pentru ea" nici nu mai e la figurat - e pe bune.
Ei, dacă v-au plăcut aşa de mult ritualurile de împerechere ale păsărilor, iată încă unul, care are ceva aparte: viteza. Mişcările au loc cu o asemenea repeziciune, încît a fost nevoie de filmarea ritualului cu ajutorul unei camere de luat vederi speciale, urmată de o redare cu încetinitorul, pentru a-i putea observa toate elementele spectaculoase (şi chiar haioase, dacă judecăm cu măsura omenească; pentru păsări nu e nici haios, nici spectaculos, ci doar necesar perpetuării speciei). O să vă placă: specia surprinsă în imagini trăieşte în America de Sud; se numeşte manakin şi este singura la care a fost observat un mers înapoi asemănător celebrului moonwalk al lui Michael Jackson!
F interesante materiale video,merita sa deschideti link-ul.
http://www.descopera.ro/natura/7977...ctaculoase-de-imperechere-in-lumea-animalelor