Curiozitati despre animale
- Thread starter anuk
- Start date
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Puterile inexplicabile ale animalelor.
Animalele poseda capacitati naturale neobisnuite, pe care oamenii le-au pierdut. Dupa cinci ani de cercetari intense, marele biolog englez Rupert Sheldrake trage concluzii finale legate de puterile inexplicabile si misterioase, proprii speciei animale. Caini care anticipeaza intoarcerea stapanului, pisici care "raspund" la telefon atunci cand persoana de care sunt atasate este la celalalt capat al firului, cai care se intorc acasa pe drumuri pe care nu le cunosc, animale care presimt iminenta unui cutremur. Toate aceste comportamente sugereaza existenta unor anumite forme de perceptie, care depasesc criteriile stiintifice recunoscute in zilele noastre
Stiinta cu ochelari de cal
Distanta care il desparte pe om de lumea animalelor e tot mai mare. Stimulata de catre stiinta si tehnologie, societatea noastra a generat o conceptie mecanica despre viata, care a rezultat din teoria carteziana conform careia omul si lumea functioneaza ca o masinarie. Animalele si plantele sunt considerate a fi programate, iar exploatarea lor este considerata ca un drept ce ni se cuvine. Totusi, cand se intorc acasa, oamenii se intalnesc cu bucurie cu companionii lor cu patru picioare, desi comportamentul lor ramane pentru ei o chestiune pur subiectiva sau privata. Oricat de dragi ti-ar fi pisica sau cainele, e greu sa accepti ca au sentimente si probleme legate de psihic. In ce priveste stiinta oficiala, tot ce nu poate fi inteles e trecut la "paranormal".
Demersul experimental al lui Rupert Sheldrake
Dar Rupert Sheldrake a ales sa ignore aceste tabuuri. Pentru el, este la fel de stiintifica orice metoda de investigare non-restrictiva, care permite confirmarea ipotezelor posibile, prin intermediul unui demers experimental.
In cursul cercetarilor sale, au fost folosite trei tipuri de anchete. La inceput au fost intervievate sute de persoane, familiare cu animalele: stapani de caini, veterinari, angajati ai gradinilor zoologice, crescatori etc. Astfel au fost culese peste 2000 de marturii care acrediteaza existenta unor facultati perceptive neobisnuite la necuvantatoare. Pe de alta parte, in Anglia si in America, au fost intreprinse sondaje in cadrul unor familii posesoare de animale, pentru a masura frecventa diferitelor tipuri de perceptie ale acestora. In sfarsit, increderea acordata de catre stapani animalelor a fost si ea examinata, gratie unor procedee experimentale riguroase.
Telepatia, simtul orientarii si premonitia
Rupert Sheldrake s-a ocupat de trei tipuri de perceptie intalnite la animale: telepatia, simtul orientarii si simtul premonitoriu.
Telepatia. Unii caini, cat si alte animale de companie, sunt in masura sa "cunoasca" momentul intoarcerii stapanului lor acasa. Camere de filmat ascunse au dovedit acest lucru, orele de intoarcere acasa ale stapanului si mijloacele de transport folosite fiind diferite. Unele animale raspund, de asemeni, prin intermediul telepatiei, la chemari sau chiar la semne. Unele stiu cine telefoneaza, iar altele reactioneaza atunci cand stapanul lor se afla in pericol, chiar daca acesta este la mare departare. Se presupune ca aceste comunicari telepatice se bazeaza pe niste legaturi, care nu sunt simple metafore, ci niste conexiuni reale, ce exista intre oameni si animale. Pornind de la o dubla radacina greceasca, cuvantul telepatie semnifica literal "sentiment la distanta". In momentul in care cainii raspund in mod telepatic stapanului lor, ei fac acest lucru din cauza ca pot capta, intr-un fel sau in altul, gandurile sau sentimentele acestuia.
Simtul orientarii. Porumbeii calatori si randunelele pot regasi cu usurinta locul de unde au plecat, dupa ce au zburat peste imense teritorii necunoscute, desi simtul olfactiv nu poate fi de ajutor in acest sens. Pisicile, cainii si caii sunt, de asemeni, capabili sa regaseasca drumul spre casa din locuri necunoscute si foarte indepartate. Este ca si cum un fir invizibil i-ar lega de caminul lor. Se mai intampla si ca aceasta legatura sa vizeze un om, unele animale fiind capabile sa isi regaseasca stapanul intr-un loc ce le este necunoscut.
Simtul premonitoriu. Unele premonitii se pot explica in termeni de stimuli psihici. Asa se intampla, cu siguranta, in cazul venirii unui cutremur de pamant sau in iminenta unei crize de epilepsie a stapanului, dar mai exista si alte imprejurari, mult mai misterioase.
Toate aceste lucruri tin de perceptii extra-senzoriale, ce se stabilesc dincolo sau in afara simturilor cunoscute. Stiinta nu poate progresa decat depasind limitele curente. Rupert Sheldrake a incercat sa demonstreze, cu cartea sa "Puterile inexplicabile ale animalelor", ca este posibil sa se ancheteze in mod stiintific in acest sens. Avem multe de invatat de la companionii nostri, si la fel, si ei de la noi.
Cainii
Cand Edward se intoarce la casa lui din Wickword, setterii sai irlandezi il asteapta de fiecare data in fata usii, pentru a-l primi. Sotia sa povesteste ca ei merg la usa cu 10-20 de minute inainte de venirea lui, si cu mult timp inainte de a intra cu masina pe aleea din curte. Acest lucru o intriga cu atat mai mult cu cat sotul ei lucreaza la Londra, avand orare neregulate si nu ofera niciodata indicatii precise despre ora cand va veni. Capacitatea setterilor irlandezi de a percepe intoarcerea stapanului lor este comuna multor caini. In timpul cercetarilor din Statele Unite si din Europa, Rupert Sheldrake a adunat peste 500 de marturii in legatura cu acest subiect. Bineinteles, la inceput, acest comportament a fost pus pe seama unor automatisme rutiniere, dobandite de specie, sau pe mirosul si auzul extrem de fin al animalelor. Dar la finalul studiului, Sheldrake si-a dat seama ca aceste elemente nu erau de ajuns pentru a explica in totalitate fenomenul. Asteptarea obisnuita a cainilor putea fi mentionata atunci cand stapanii se intorceau in fiecare zi acasa, la aceeasi ora. Dar in multe cazuri, nu era asa, plecarile si venirile stapanilor fiind aleatorii.
Majoritatea cainilor poseda un simt olfactiv mai dezvoltat decat al nostru. Ei sunt, deci, in masura sa simta mirosul stapanului lor de la o distanta cu mult mai mare decat am reusi noi. Pentru a face acest lucru, cainele trebuie sa poata mirosi aerul de afara. Presupunand ca el este afara si vantul bate din directia cea buna, oare pana la ce distanta poate el sa simta mirosul omului? Estimarile celor mai multi cercetatori apreciaza o distanta mai mica de o mila (1,6 km), pentru un caine din rasa Saint Hubert, care are mirosul cel mai dezvoltat. Specialistii au constatat ca aceasta rasa, cu conditia ca vantul sa bata din fata, poate detecta o persoana ascunsa intr-un sant, la o distanta de 800 de metri. Aceasta poate explica intr-o anumita masura de ce unii caini reactioneaza cu 1-2 minute inainte ca stapanii lor sa ajunga acasa, dar nu si cu 20 de minute inainte.
Se mai stie, de asemeni, ca animalul poate sa perceapa sunete emise de la distante cu mult mai mari decat posibilitatile omenesti, cat si frecvente auditive inaudibile urechii omenesti. Studii stiintifice intreprinse in Anglia, de catre Kevin Munro, au stabilit ca diferentele de perceptie intre om si caine sunt cvasi-identice, cu exceptia perceptiei frecventelor ascutite. Sunt multi stapani care pot marturisi capacitatea cainelui lor de a anticipa intoarcerea lor acasa, in absenta oricarui zgomot. Astfel, sotul doamnei Gavitt, locuind la Morrow, in Georgia, a observat ca reactia cainelui avea loc in momentul in care sotia sa se hotara sa se intoarca acasa si se indrepta spre masina. De fapt, un anumit numar de marturii atesta aceasta "perceptie" a cainelui, indiferent de mijlocul de transport utilizat si de momentul in care persoana respectiva il foloseste.
Timp de mai bine de un an, Rupert Sheldrake a intreprins experiente ce au fost filmate, cu un caine care avea aceasta capacitate de a simti intoarcerea acasa a stapanei lui. De asemeni, totul a fost consemnat cu constiinciozitate in scris. Nici un animal nu a fost inca observat cu atata minutiozitate, dar mai multe serii de filmari au fost realizate si cu alti caini. In concluzie: este evident faptul ca acestia stiu cand stapanul lor se intoarce acasa, chiar daca aceasta are loc la ore si cu vehicule diferite.
Pisicile
La fel, foarte multe pisici par sa stie cand stapanul lor se intoarce acasa, dar intr-o proportie ceva mai mica: 359 de cazuri certificate, in comparatie cu 585 pentru caini. Se poate ca unul dintre motivele acestei diferente sa fie acela ca pisicile sunt mai independente si simt mai putin nevoia de a evolua in intimitatea stapanului lor. Avand posibilitatea de a vagabonda mai mult in exterior, ele isi adopta, in general, comportamentul dupa conditiile meteorologice. Aceste fluctuatii impiedica punerea la punct a unor experiente filmate in cazul pisicilor, dar au fost consemnate foarte multe observatii in scris. Ele au dus la concluzii asemanatoare. Spre deosebire de caini, aceste manifestari telepatice depind de intensitatea legaturii cu omul.
Reactiile cainilor si pisicilor care anticipeaza intoarcerea stapanului se bazeaza pe niste legaturi sociale puternice, tesute intre oameni si animale. Exista experiente ce demonstreaza ca mai exista si alte animale, 17 specii in total, care par capabile sa prevada, si ele, intoarcerea stapanului. Printre acestea exista multe pasari (cu precadere papagali) si, cu siguranta, cai.
Si oamenii reactioneaza la fel
Daca reactiile anticipative sunt asa de raspandite la animale, aceasta ne poate face sa ne gandim ca la fel este si in cazul oamenilor. Cei care au trait sau au calatorit in Africa cunosc bine capacitatile anumitor indigeni de a presimti intoarcerea celor apropiati, chiar daca nu au nici un mijloc de comunicare. Astfel, un biolog olandez, Lauren van der Post, a descoperit ca triburile "bushmen" din desertul Kalahari erau in masura sa "stie" cand membrii tribului lor se intorceau acasa, dupa ce vanasera o antilopa, la 80 de kilometri distanta. Ei fusesera "informati" in mod subtil, chiar de la moartea antilopei.
Vom mai cita in continuare celebrul dar al viziunii duble, specific populatiilor celtice din Scotia, care includea, intre altele, "perceptia" anticipativa a intoarcerii acasa a celor ce faceau parte din clan. In Norvegia, acest fenomen este numit "Vardoger" si inseamna "spirit care te avertizeaza". Oamenii spun ca il aud pe cel care ajunge acasa, chiar daca in realitate el nu soseste decat peste 20-30 de minute.
Memoria colectiva a universului
Exemplele adunate prin vreme de Rupert Sheldrake l-au dus, in cele din urma, la concluzia existentei unor campuri morfo-genetice, un fel de memorie colectiva a naturii, care incorporeaza experienta fiecarui individ, indiferent daca este vorba de bacterii, plante, animale, oameni sau chiar cristale. Biologul englez este convins ca toate formele aflate in natura sunt definite de campurile morfo-genetice, care alcatuiesc un fond de memorie universala, in afara de spatiu si timp. "Tot ce exista este in legatura cu aceste campuri", spune el. "Ele influenteaza dezvoltarea, forma si comportamentul fiecarui individ. Telepatia, previziunea fac parte din acest urias fond de informatie colectiva". Campurile morfice sunt alimentate cu informatii venite din forme de viata deosebite, ceea ce duce, in final, la un comportament anumit, in care experienta comuna se preia in mod automat. Sheldrake numeste acest fenomen "rezonanta morfica".
Supranumit "Galileo al mileniului trei" (in ciuda ostilitatii stiintei oficiale), Sheldrake (profesor, totusi, la Universitatea din Cambridge) i-a inspirat, in schimb, pe cercetatorii chinezi, care pun la cale un sistem de alerta impotriva cutremurelor, bazat pe reactia animalelor. Yak-ul tibetan, de exemplu, in cazul unui cutremur, se culca la pamant, cu picioarele intinse, cu mult inainte de a se dezlantui. Ursii Panda se tin de cap si tipa din toate puterile, lebedele parasesc apa si ies pe pamant, toate astea, inainte ca respectivul cataclism sa se produca.
Pot invata si cristalele?
Ipoteza lui Sheldrake da raspunsuri si la alte intrebari fundamentale, legate, de pilda, de circumstanta, "paranormala" in aparenta, a faptului ca o substanta chimica noua cristalizeaza mai greu la inceput decat in experientele ulterioare. "Cand undeva in lume se dezvolta cristale noi, fenomenul va fi mult mai greu decat in cazul tuturor celorlalte cristale care se vor naste ulterior pe pamant", spune Sheldrake. "Exista o singura explicatie: "rezonanta morfica" priveste si asa-numita materie moarta."
Supliment de ancheta:
Broasca testoasa cea isteata
Institutul lui Rupert Sheldrake a primit peste 5000 de relatari legate de telepatia animalelor. Iata unul mai iesit din comun: Sharon Russe din Snohomish (statul Washington, SUA) scrie: "Cand am observat ca broasca noastra testoasa vine la locul unde ii dau de mancare, chiar in momentul cand eu ma gandesc s-o hranesc, mi-am propus sa verific acest fapt neobisnuit. Cand se retragea in carapacea ei ca sa doarma, era suficient sa ma gandesc sa-i duc de mancare, si ea mi-o lua inainte, spre locul unde o hraneam".
Sursa articolului
Animalele poseda capacitati naturale neobisnuite, pe care oamenii le-au pierdut. Dupa cinci ani de cercetari intense, marele biolog englez Rupert Sheldrake trage concluzii finale legate de puterile inexplicabile si misterioase, proprii speciei animale. Caini care anticipeaza intoarcerea stapanului, pisici care "raspund" la telefon atunci cand persoana de care sunt atasate este la celalalt capat al firului, cai care se intorc acasa pe drumuri pe care nu le cunosc, animale care presimt iminenta unui cutremur. Toate aceste comportamente sugereaza existenta unor anumite forme de perceptie, care depasesc criteriile stiintifice recunoscute in zilele noastre
Stiinta cu ochelari de cal
Distanta care il desparte pe om de lumea animalelor e tot mai mare. Stimulata de catre stiinta si tehnologie, societatea noastra a generat o conceptie mecanica despre viata, care a rezultat din teoria carteziana conform careia omul si lumea functioneaza ca o masinarie. Animalele si plantele sunt considerate a fi programate, iar exploatarea lor este considerata ca un drept ce ni se cuvine. Totusi, cand se intorc acasa, oamenii se intalnesc cu bucurie cu companionii lor cu patru picioare, desi comportamentul lor ramane pentru ei o chestiune pur subiectiva sau privata. Oricat de dragi ti-ar fi pisica sau cainele, e greu sa accepti ca au sentimente si probleme legate de psihic. In ce priveste stiinta oficiala, tot ce nu poate fi inteles e trecut la "paranormal".
Demersul experimental al lui Rupert Sheldrake
Dar Rupert Sheldrake a ales sa ignore aceste tabuuri. Pentru el, este la fel de stiintifica orice metoda de investigare non-restrictiva, care permite confirmarea ipotezelor posibile, prin intermediul unui demers experimental.
In cursul cercetarilor sale, au fost folosite trei tipuri de anchete. La inceput au fost intervievate sute de persoane, familiare cu animalele: stapani de caini, veterinari, angajati ai gradinilor zoologice, crescatori etc. Astfel au fost culese peste 2000 de marturii care acrediteaza existenta unor facultati perceptive neobisnuite la necuvantatoare. Pe de alta parte, in Anglia si in America, au fost intreprinse sondaje in cadrul unor familii posesoare de animale, pentru a masura frecventa diferitelor tipuri de perceptie ale acestora. In sfarsit, increderea acordata de catre stapani animalelor a fost si ea examinata, gratie unor procedee experimentale riguroase.
Telepatia, simtul orientarii si premonitia
Rupert Sheldrake s-a ocupat de trei tipuri de perceptie intalnite la animale: telepatia, simtul orientarii si simtul premonitoriu.
Telepatia. Unii caini, cat si alte animale de companie, sunt in masura sa "cunoasca" momentul intoarcerii stapanului lor acasa. Camere de filmat ascunse au dovedit acest lucru, orele de intoarcere acasa ale stapanului si mijloacele de transport folosite fiind diferite. Unele animale raspund, de asemeni, prin intermediul telepatiei, la chemari sau chiar la semne. Unele stiu cine telefoneaza, iar altele reactioneaza atunci cand stapanul lor se afla in pericol, chiar daca acesta este la mare departare. Se presupune ca aceste comunicari telepatice se bazeaza pe niste legaturi, care nu sunt simple metafore, ci niste conexiuni reale, ce exista intre oameni si animale. Pornind de la o dubla radacina greceasca, cuvantul telepatie semnifica literal "sentiment la distanta". In momentul in care cainii raspund in mod telepatic stapanului lor, ei fac acest lucru din cauza ca pot capta, intr-un fel sau in altul, gandurile sau sentimentele acestuia.
Simtul orientarii. Porumbeii calatori si randunelele pot regasi cu usurinta locul de unde au plecat, dupa ce au zburat peste imense teritorii necunoscute, desi simtul olfactiv nu poate fi de ajutor in acest sens. Pisicile, cainii si caii sunt, de asemeni, capabili sa regaseasca drumul spre casa din locuri necunoscute si foarte indepartate. Este ca si cum un fir invizibil i-ar lega de caminul lor. Se mai intampla si ca aceasta legatura sa vizeze un om, unele animale fiind capabile sa isi regaseasca stapanul intr-un loc ce le este necunoscut.
Simtul premonitoriu. Unele premonitii se pot explica in termeni de stimuli psihici. Asa se intampla, cu siguranta, in cazul venirii unui cutremur de pamant sau in iminenta unei crize de epilepsie a stapanului, dar mai exista si alte imprejurari, mult mai misterioase.
Toate aceste lucruri tin de perceptii extra-senzoriale, ce se stabilesc dincolo sau in afara simturilor cunoscute. Stiinta nu poate progresa decat depasind limitele curente. Rupert Sheldrake a incercat sa demonstreze, cu cartea sa "Puterile inexplicabile ale animalelor", ca este posibil sa se ancheteze in mod stiintific in acest sens. Avem multe de invatat de la companionii nostri, si la fel, si ei de la noi.
Cainii
Cand Edward se intoarce la casa lui din Wickword, setterii sai irlandezi il asteapta de fiecare data in fata usii, pentru a-l primi. Sotia sa povesteste ca ei merg la usa cu 10-20 de minute inainte de venirea lui, si cu mult timp inainte de a intra cu masina pe aleea din curte. Acest lucru o intriga cu atat mai mult cu cat sotul ei lucreaza la Londra, avand orare neregulate si nu ofera niciodata indicatii precise despre ora cand va veni. Capacitatea setterilor irlandezi de a percepe intoarcerea stapanului lor este comuna multor caini. In timpul cercetarilor din Statele Unite si din Europa, Rupert Sheldrake a adunat peste 500 de marturii in legatura cu acest subiect. Bineinteles, la inceput, acest comportament a fost pus pe seama unor automatisme rutiniere, dobandite de specie, sau pe mirosul si auzul extrem de fin al animalelor. Dar la finalul studiului, Sheldrake si-a dat seama ca aceste elemente nu erau de ajuns pentru a explica in totalitate fenomenul. Asteptarea obisnuita a cainilor putea fi mentionata atunci cand stapanii se intorceau in fiecare zi acasa, la aceeasi ora. Dar in multe cazuri, nu era asa, plecarile si venirile stapanilor fiind aleatorii.
Majoritatea cainilor poseda un simt olfactiv mai dezvoltat decat al nostru. Ei sunt, deci, in masura sa simta mirosul stapanului lor de la o distanta cu mult mai mare decat am reusi noi. Pentru a face acest lucru, cainele trebuie sa poata mirosi aerul de afara. Presupunand ca el este afara si vantul bate din directia cea buna, oare pana la ce distanta poate el sa simta mirosul omului? Estimarile celor mai multi cercetatori apreciaza o distanta mai mica de o mila (1,6 km), pentru un caine din rasa Saint Hubert, care are mirosul cel mai dezvoltat. Specialistii au constatat ca aceasta rasa, cu conditia ca vantul sa bata din fata, poate detecta o persoana ascunsa intr-un sant, la o distanta de 800 de metri. Aceasta poate explica intr-o anumita masura de ce unii caini reactioneaza cu 1-2 minute inainte ca stapanii lor sa ajunga acasa, dar nu si cu 20 de minute inainte.
Se mai stie, de asemeni, ca animalul poate sa perceapa sunete emise de la distante cu mult mai mari decat posibilitatile omenesti, cat si frecvente auditive inaudibile urechii omenesti. Studii stiintifice intreprinse in Anglia, de catre Kevin Munro, au stabilit ca diferentele de perceptie intre om si caine sunt cvasi-identice, cu exceptia perceptiei frecventelor ascutite. Sunt multi stapani care pot marturisi capacitatea cainelui lor de a anticipa intoarcerea lor acasa, in absenta oricarui zgomot. Astfel, sotul doamnei Gavitt, locuind la Morrow, in Georgia, a observat ca reactia cainelui avea loc in momentul in care sotia sa se hotara sa se intoarca acasa si se indrepta spre masina. De fapt, un anumit numar de marturii atesta aceasta "perceptie" a cainelui, indiferent de mijlocul de transport utilizat si de momentul in care persoana respectiva il foloseste.
Timp de mai bine de un an, Rupert Sheldrake a intreprins experiente ce au fost filmate, cu un caine care avea aceasta capacitate de a simti intoarcerea acasa a stapanei lui. De asemeni, totul a fost consemnat cu constiinciozitate in scris. Nici un animal nu a fost inca observat cu atata minutiozitate, dar mai multe serii de filmari au fost realizate si cu alti caini. In concluzie: este evident faptul ca acestia stiu cand stapanul lor se intoarce acasa, chiar daca aceasta are loc la ore si cu vehicule diferite.
Pisicile
La fel, foarte multe pisici par sa stie cand stapanul lor se intoarce acasa, dar intr-o proportie ceva mai mica: 359 de cazuri certificate, in comparatie cu 585 pentru caini. Se poate ca unul dintre motivele acestei diferente sa fie acela ca pisicile sunt mai independente si simt mai putin nevoia de a evolua in intimitatea stapanului lor. Avand posibilitatea de a vagabonda mai mult in exterior, ele isi adopta, in general, comportamentul dupa conditiile meteorologice. Aceste fluctuatii impiedica punerea la punct a unor experiente filmate in cazul pisicilor, dar au fost consemnate foarte multe observatii in scris. Ele au dus la concluzii asemanatoare. Spre deosebire de caini, aceste manifestari telepatice depind de intensitatea legaturii cu omul.
Reactiile cainilor si pisicilor care anticipeaza intoarcerea stapanului se bazeaza pe niste legaturi sociale puternice, tesute intre oameni si animale. Exista experiente ce demonstreaza ca mai exista si alte animale, 17 specii in total, care par capabile sa prevada, si ele, intoarcerea stapanului. Printre acestea exista multe pasari (cu precadere papagali) si, cu siguranta, cai.
Si oamenii reactioneaza la fel
Daca reactiile anticipative sunt asa de raspandite la animale, aceasta ne poate face sa ne gandim ca la fel este si in cazul oamenilor. Cei care au trait sau au calatorit in Africa cunosc bine capacitatile anumitor indigeni de a presimti intoarcerea celor apropiati, chiar daca nu au nici un mijloc de comunicare. Astfel, un biolog olandez, Lauren van der Post, a descoperit ca triburile "bushmen" din desertul Kalahari erau in masura sa "stie" cand membrii tribului lor se intorceau acasa, dupa ce vanasera o antilopa, la 80 de kilometri distanta. Ei fusesera "informati" in mod subtil, chiar de la moartea antilopei.
Vom mai cita in continuare celebrul dar al viziunii duble, specific populatiilor celtice din Scotia, care includea, intre altele, "perceptia" anticipativa a intoarcerii acasa a celor ce faceau parte din clan. In Norvegia, acest fenomen este numit "Vardoger" si inseamna "spirit care te avertizeaza". Oamenii spun ca il aud pe cel care ajunge acasa, chiar daca in realitate el nu soseste decat peste 20-30 de minute.
Memoria colectiva a universului
Exemplele adunate prin vreme de Rupert Sheldrake l-au dus, in cele din urma, la concluzia existentei unor campuri morfo-genetice, un fel de memorie colectiva a naturii, care incorporeaza experienta fiecarui individ, indiferent daca este vorba de bacterii, plante, animale, oameni sau chiar cristale. Biologul englez este convins ca toate formele aflate in natura sunt definite de campurile morfo-genetice, care alcatuiesc un fond de memorie universala, in afara de spatiu si timp. "Tot ce exista este in legatura cu aceste campuri", spune el. "Ele influenteaza dezvoltarea, forma si comportamentul fiecarui individ. Telepatia, previziunea fac parte din acest urias fond de informatie colectiva". Campurile morfice sunt alimentate cu informatii venite din forme de viata deosebite, ceea ce duce, in final, la un comportament anumit, in care experienta comuna se preia in mod automat. Sheldrake numeste acest fenomen "rezonanta morfica".
Supranumit "Galileo al mileniului trei" (in ciuda ostilitatii stiintei oficiale), Sheldrake (profesor, totusi, la Universitatea din Cambridge) i-a inspirat, in schimb, pe cercetatorii chinezi, care pun la cale un sistem de alerta impotriva cutremurelor, bazat pe reactia animalelor. Yak-ul tibetan, de exemplu, in cazul unui cutremur, se culca la pamant, cu picioarele intinse, cu mult inainte de a se dezlantui. Ursii Panda se tin de cap si tipa din toate puterile, lebedele parasesc apa si ies pe pamant, toate astea, inainte ca respectivul cataclism sa se produca.
Pot invata si cristalele?
Ipoteza lui Sheldrake da raspunsuri si la alte intrebari fundamentale, legate, de pilda, de circumstanta, "paranormala" in aparenta, a faptului ca o substanta chimica noua cristalizeaza mai greu la inceput decat in experientele ulterioare. "Cand undeva in lume se dezvolta cristale noi, fenomenul va fi mult mai greu decat in cazul tuturor celorlalte cristale care se vor naste ulterior pe pamant", spune Sheldrake. "Exista o singura explicatie: "rezonanta morfica" priveste si asa-numita materie moarta."
Supliment de ancheta:
Broasca testoasa cea isteata
Institutul lui Rupert Sheldrake a primit peste 5000 de relatari legate de telepatia animalelor. Iata unul mai iesit din comun: Sharon Russe din Snohomish (statul Washington, SUA) scrie: "Cand am observat ca broasca noastra testoasa vine la locul unde ii dau de mancare, chiar in momentul cand eu ma gandesc s-o hranesc, mi-am propus sa verific acest fapt neobisnuit. Cand se retragea in carapacea ei ca sa doarma, era suficient sa ma gandesc sa-i duc de mancare, si ea mi-o lua inainte, spre locul unde o hraneam".
Sursa articolului
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Operaţie estetică pentru un porc?
Boris este un porc în vârstă de trei ani, din Rosewater, Australia, care, în curând, va suporta o intervenţie chirurgicală: un „lifting al sprâncenelor” – însă nu din motive estetice.
După ce, la un moment dat, ajunsese să cântărească aproape 250 de kilograme, porcul familiei Cane a început să piardă din greutate. Ca urmare a acestui fapt, pielea în exces i s-a lăsat peste ochi, împiedicându-l pe Boris să mai vadă.
"Înainte să îl ducem la operaţie a trebuit să îl lăsăm să se îngraşe un pic, pentru a putea vedea cât de cât," a spus Graeme Cane, stăpânul lui Boris.
Când soţii Cane l-au cumpărat pe Boris ca animal de companie, vânzătorul i-a asigurat că este un porc de talie mică, care nu va depăşi 60 de kilograme.
Când l-au adus acasă, Boris era un purceluş mic şi bolnăvicios care se juca cu Boof, câinele familiei.
Acum, animalul se bucură de celebritate în oraş şi, deşi uneori aduce noroi în casă, stăpânii săi spun că, în ceea ce priveşte alte deprinderi igienice, Boris "este mai curat decât câinii".
În scurt timp, Boris va fi transportat la clinica veterniară din oraş, într-o remorcă pentru cai, pentru a fi operat.
http://www.descopera.ro/dnews/8097585-operatie-estetica-pentru-un-porc
Boris este un porc în vârstă de trei ani, din Rosewater, Australia, care, în curând, va suporta o intervenţie chirurgicală: un „lifting al sprâncenelor” – însă nu din motive estetice.
După ce, la un moment dat, ajunsese să cântărească aproape 250 de kilograme, porcul familiei Cane a început să piardă din greutate. Ca urmare a acestui fapt, pielea în exces i s-a lăsat peste ochi, împiedicându-l pe Boris să mai vadă.
"Înainte să îl ducem la operaţie a trebuit să îl lăsăm să se îngraşe un pic, pentru a putea vedea cât de cât," a spus Graeme Cane, stăpânul lui Boris.
Când soţii Cane l-au cumpărat pe Boris ca animal de companie, vânzătorul i-a asigurat că este un porc de talie mică, care nu va depăşi 60 de kilograme.
Când l-au adus acasă, Boris era un purceluş mic şi bolnăvicios care se juca cu Boof, câinele familiei.
Acum, animalul se bucură de celebritate în oraş şi, deşi uneori aduce noroi în casă, stăpânii săi spun că, în ceea ce priveşte alte deprinderi igienice, Boris "este mai curat decât câinii".
În scurt timp, Boris va fi transportat la clinica veterniară din oraş, într-o remorcă pentru cai, pentru a fi operat.
http://www.descopera.ro/dnews/8097585-operatie-estetica-pentru-un-porc
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
O oaie a nascut un caine
captura foto din dailymail.co.uk
Desi pare imposibil, un fermier chinez sustine ca una dintre oile sale a dat nastere unui catelus,
Liu Naiying spune ca puiul are lana ca de miel, dar botul, nasul, ochii, labele si coada il fac sa arate ca un caine ... si chiar se joaca ca un catelus, scrie Daily Mail.
Pasteam oile cand am vazut o oaie cum isi linge puiul nou nascut. Mielul era inca ud. Cand m-am apropiat sa vad mielul, am ramas socat pentru ca arata ca o incrucisare dintre caine si oaie", a povestit Liu.
Yue Guozhang, cercetator la Xi'an City Zootehnie Technology Centre, a declarat ca oile si cainii fac parte din specii total diferite si ca nu este posibila incrucisarea lor.
"Nu este posibil ca o oaie sa ramana gerstanta cu un pui de caine. Mai mult ca probabil ca este doar un miel anormal", a declarat Yue Guozhang.
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Incredibil/209890/O-oaie-a-nascut-un-caine.html
captura foto din dailymail.co.uk
Desi pare imposibil, un fermier chinez sustine ca una dintre oile sale a dat nastere unui catelus,
Liu Naiying spune ca puiul are lana ca de miel, dar botul, nasul, ochii, labele si coada il fac sa arate ca un caine ... si chiar se joaca ca un catelus, scrie Daily Mail.
Pasteam oile cand am vazut o oaie cum isi linge puiul nou nascut. Mielul era inca ud. Cand m-am apropiat sa vad mielul, am ramas socat pentru ca arata ca o incrucisare dintre caine si oaie", a povestit Liu.
Yue Guozhang, cercetator la Xi'an City Zootehnie Technology Centre, a declarat ca oile si cainii fac parte din specii total diferite si ca nu este posibila incrucisarea lor.
"Nu este posibil ca o oaie sa ramana gerstanta cu un pui de caine. Mai mult ca probabil ca este doar un miel anormal", a declarat Yue Guozhang.
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Incredibil/209890/O-oaie-a-nascut-un-caine.html
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Catelul cu mustrari de constiinta, un nou viral pe Internet
Un nou filmulet, care prezinta mustrarile de constiinta ale unui caine, face deliciul internautilor, video-ul adunand mai mult de 100.000 de vizualizari intr-o singura saptamana.
Inregistrarea, care a devenit imediat un viral, fiind preluata si comentata pe bloguri, il infatiseaza pe Denver, catelul vinovat pentru ca a furat plicul cu mancarea pisicii.
Cand stapanul a doi caini ajunge acasa si gaseste plicul cu mancare pentru pisica gol, suspecteaza imediat faptasul.
Pe Denver, catelul cleptoman, il dau de gol ranjetul strengaresc, dar si privirea plina de vinovatie.
Cand stapanul il trimite "la colt", catelul pleaca in camera ceaalta pentru a-si ispasi pedeapsa.
Video
http://www.ziare.com/funny/animale-...tiinta-un-nou-viral-pe-internet-video-1084168
Un nou filmulet, care prezinta mustrarile de constiinta ale unui caine, face deliciul internautilor, video-ul adunand mai mult de 100.000 de vizualizari intr-o singura saptamana.
Inregistrarea, care a devenit imediat un viral, fiind preluata si comentata pe bloguri, il infatiseaza pe Denver, catelul vinovat pentru ca a furat plicul cu mancarea pisicii.
Cand stapanul a doi caini ajunge acasa si gaseste plicul cu mancare pentru pisica gol, suspecteaza imediat faptasul.
Pe Denver, catelul cleptoman, il dau de gol ranjetul strengaresc, dar si privirea plina de vinovatie.
Cand stapanul il trimite "la colt", catelul pleaca in camera ceaalta pentru a-si ispasi pedeapsa.
Video
http://www.ziare.com/funny/animale-...tiinta-un-nou-viral-pe-internet-video-1084168
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
O pisica seamana perfect cu Hitler
O pisica din Marea Britanie seamana perfect cu fostul dictator german, pe langa "mustata" specifica, are chiar si parul nazistului.
pub Vrei o pensie lipsita de griji? E timpul sa incepi sa pui bani deoparte. Acum.
Pisica a devenit celebra dupa ce poza acesteia a fost prezentata intr-o emisiune de cate comicul Jimmy Carr.
Proprietarul pisicii este stupefiat de atentia care i se acorda, pe cand vecinii acestuia sunt amuzati.
Pisica a fost pusa pe un site dedicat pisicilor care seamana cu Adolh Hitler, site intitulat pur si simplu catsthatlooklikehitler.com.
View attachment 2
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Incredibil/210138/O-pisica-seamana-perfect-cu-Hitler.html
O pisica din Marea Britanie seamana perfect cu fostul dictator german, pe langa "mustata" specifica, are chiar si parul nazistului.
pub Vrei o pensie lipsita de griji? E timpul sa incepi sa pui bani deoparte. Acum.
Pisica a devenit celebra dupa ce poza acesteia a fost prezentata intr-o emisiune de cate comicul Jimmy Carr.
Proprietarul pisicii este stupefiat de atentia care i se acorda, pe cand vecinii acestuia sunt amuzati.
Pisica a fost pusa pe un site dedicat pisicilor care seamana cu Adolh Hitler, site intitulat pur si simplu catsthatlooklikehitler.com.
View attachment 2
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Incredibil/210138/O-pisica-seamana-perfect-cu-Hitler.html
Attachments
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Cele mai mici păsărele din România
Piticul din tufişuri
În lumea satului de odinioară, ochiul boului sau pănţăruşul era una dintre păsările cele mai cunoscute, ba chiar alintate de ţăranul român. O dovadă este mulţimea numelor cu care l-a botezat românul. În monumentala sa opera "Păsarile în nomenclatura şi viaţa poporului romîn", marele - şi pe nedrept necunoscutul - naturalist (pasionat şi de etnozoologie) Mihai C. Băcescu a colectat nu mai puţin de 63 de nume populare ale pănţăruşului. În multe dintre ele transpar caracteristicile făpturii păsării: pănţăruş, sfredeluş, ţănţăruş, nuculiţă, pipăruş, şorecuş, chituluş, împărăţel şi multe altele asemenea. Diminutivele arată nu doar puţinătatea făpturii zburătoare, ci sunt şi forme de alint ale păsăricii care, prin înfăţişarea sa modestă şi talia măruntă, a ajuns la sufletul ţăranului român. Oricare dintre denumirile neaoşe româneşti se potriveşte mai bine cu talia, vioiciunea şi ţinuta păsării decât denumirea ştiinţifică aleasă de naturalistul Linne, (Troglodytes troglodytes) - adică troglodit, făptură a peşterilor, primitivă, grosolană şi butucănoasă.
Ochiul boului sau pănţăruşul - ca să cităm cele mai folosite denumiri -, aparţine unei familii impresionant de numeroase, cu peste 80 de specii, răspândite majoritar pe continentele americane. În întreaga Eurasie trăieşte o singură specie, aceeaşi cu piticul din tufişurile şi fâneţele noastre. Este o pasăre sedentară, dar cu o mare anvergură de eratism. Spus mai clar, înseamnă ca mini-eroul nostru nu-şi părăseşte arealul, dar nu este întâlnit la tot pasul. Iubeşte, în egală măsură, pădurile dese de conifere din zonele montane şi tufişurile sălbatice sau grădinile cu boschete din regiunile deluroase. Domeniul acestui mic nobil înaripat cuprinde şi zonele de verdeaţă relativ liniştite din preajma aşezărilor umane.
Penajul său este colorat în dungi cafenii-maroniu deschise, protejându-l de minune în timpul expediţiilor zilnice de căutare ale hranei. Nu depăşeşte lungimea de 11 cm de la vârful pliscului la cel al cozii. În mod obişnuit, are 9-10 cm lungime, doar cele mai "solide" exemplare atingând limita de 11 cm. Ca greutate, avem nevoie de un cântar de precizie: "voinicul" nostru trage la oca undeva între 7,5-11 grame, depinzând de anotimp şi bogăţia în hrană a teritoriului.
Că a venit vorba de hrană, trebuie menţionat neapărat faptul ca micuţul pănţăruş este unul dintre cei mai temuţi şi redutabili duşmani ai păianjenilor. Acest mic, dar brav cavaler cu pene nu se dă în lături de la consumul în ritm febril al temutelor creaturi cu 8 picioare, cât şi al micilor insecte dăunătoare. Nimic nu-i scapă!
Caută pe rând, frunză cu frunză şi crenguţă cu crenguţă. Fără grabă, metodic, cu precizie germană. Se coboară şi pe sol şi aleargă de parcă ar aluneca pe gheaţă, culegând cu spor, de pretutindeni, micile vietăţi. După păianjeni, este topit. Scormoneşte după ei peste tot. Intră după ei chiar şi în micile găuri şi crăpături din pământ, unde ştie că se ascund "trufandalele" cu 8 picioare.
Cu greu zărim cuibul acestui pitic destoinic, de cele mai multe ori din pură întamplare. Atunci, nu-l deranjaţi sau speriaţi. E mare păcat. Educaţi-vă şi copiii aşa - cel mai mare bine pe care îl poţi face unui animal din sălbăticie este să-l laşi în pace. Vom avea cu toţii doar de câştigat.
Când e vorba despre alegerea "terenului" pentru cuib, creierul infim al păsării este suficient de inteligent pentru a găsi cele mai bune şi mai ascunse locuri. Datorită dimensiunilor sale reduse, cât şi vieţii foarte ascunse pe care o duce în perioada de cuibărit, pănţăruşul poate scăpa foarte uşor chiar şi privirii experimentate a unui cercetător. Primăvara, masculul construieşte exteriorul cuibului din tulpini de graminee şi alte plante, frunze, muşchi şi alte resturi vegetale uscate. Interiorul este căptuşit de femelă cu materiale mai fine. Cuibul este construit la diverse înălţimi - de la nivelul solului, până la înălţimi ce depăşesc 3 metri. Pănţăruşul nu alege! Oriunde simte protecţie şi linişte, acolo va fi căminul viitoarei generaţii. Poate fi o simplă adâncitură în sol, scorbură, gaură între rădăcinile arborilor sau scobitură în maluri. Dacă îl construieşte la înălţime, preferă să-l aşeze între mai multe rămurele.
Masculul este un şmecher şi jumătate! Deşi atât de mic, este deseori un poligam mândru, care nu se mulţumeşte cu o singură femelă, ci ţine un întreg harem al tufişurilor! De altfel, e un tată bun: hrăneşte, fără discriminări, progenitura din toate cuiburile unde şi-a transmis materialul genetic.
Din acest motiv, la speciile cu masculi poligami femelele nu-şi depun în acelaşi moment ponta, ci eşalonat, pentru ca mini-Casanova cu pene să poată participa la îngrijirea tuturor puilor.
În a doua jumătate a lunii aprilie, femela depune 5,6,7 sau 8 ouă pe care le cloceşte între 14-17 zile, depinde de temperaturile de afară. Puii de pănţăruş sunt îngrijiţi de părinţi între 15-20 zile.
Micul pănţăruş este o specie cu mulţi duşmani naturali, datorită taliei sale care îl face foarte vulnerabil. Marele său duşman este uliul păsărar; masculii acestei specii, mai mici şi mai abili decăt femelele, sunt principalii săi vînători. Este atacat şi de hermeline, nevăstuici, dihori sau coţofene. Dar niciunul dintre aceşti prădători nu pune în pericol întreaga specie.
Spre ruşinea sa, de asta se face vinovat doar omul, de la copilul care pune capcane, până la adultul care otrăveşte câmpurile cu insecticid sau taie lacom pădurile şi tufişurile, distrugând prosteşte regatul acestui mic nobil înaripat.
Poveste din bătrâni
Într-o legendă populară românească, pănţaruşul a devenit nici mai mult nici mai puţtin decât Regele Păsărilor...
Cică, odată de mult, toate păsările s-au strâns pentru a-şi alege conducătorul. În acest scop, au propus o întrecere în care pasărea care va zbura cel mai sus va câştiga şi va deveni Stăpâna Zburătoarelor.
S-au avântat cu toate înspre tăriile albastre. Întâi a obosit neamul cel mult al păsărelelor, urmat de bufniţe şi cucuvele, apoi gâştele şi raţele cele gureşe au ostenit şi ele.
Barza cea blândă şi mândrul cocor s-au recunoscut şi ele învinse. Nici măcar temutul şoim nu a mai putut bate din aripi. Singură, ambiţioasa şi mândra acvilă izbea furios din lopeţile aripilor. Era doar ea pe albastrul cerului. Restul păsărilor o priveau, împăcate, de jos, convinse că puternica pajură le va fi regina...
Când, deodată, când pajura ostenise şi se odihnea planând, de sub aripa sa a ţâşnit un ghemotoc mărunt de pene care s-a avântat în sus. Era micul, dar isteţul pănţăruş.
Mic şi uşor, s-a aninat sub aripa acvilei, şi a stat acolo, urcat de aripile puternice ale răpitoarei. Când a simţit că marea pasăre a ajuns la capătul puterilor, şi-a luat şi el zborul şi aşa a devenit Stăpân al Păsărilor. Este, dacă vreţi, un strălucit exemplu al gândirii străvechi autentice româneşti de re-echilibrare a stihiilor, precum şi o minunată evidenţiiere a valoriilor umilinţei şi isteţimii în faţa forţei dezlănţuite şi a ferocităţii.
Cel mai mic dintre cei mici.
Şi iată că am ajuns şi la el, piticul piticilor înaripaţi, boţ de carne cu pene care încape lejer într-o coaja de nuca şi deţine recordul celei mai mici păsări de pe meleagurile noastre. Este auşelul (Regulus regulus).
Dacă vrem să aflam originea denumirii sale, trebuie să scoborâm în colb de veacuri, taman în mijlocul limbii române arhaice vorbite de strămoşii noştri înainte de invazia neologismelor din ultimii 300 de ani. Auşeul derivă din termenul de "auş", ceea ce era pe vremuri un sinonim pentru moş, moşneag, moşnegel, moşuleţ. Nu vom afla, probabil, niciodată de ce românii au ales denumirea de auşel, deoarece termenul i se potriveşte mai bine piţigoiului codat (Aegithalos caudatus), cu penajul alb pe cap, ce lasă impresia unui moşneag cărunt. Ornitologii, în schimb, au fost mai sensibili la penajul auşelului. Inspiraţi de pata galben-aurie, ca o coroniţă, de pe creştetul acestuia, l-au numit Regulus, adică crăişor, regişor, în limba latină.
Dacă pănţăruşul a vrut să se instalze în tufele joase şi în păienjenişul des al lăstărişurilor şi tufişurilor, auşeul şi-a ales drept regat coroana superioară a copacilor. Acolo, între crengi şi crenguţe, este domeniul său!
Acolo se ascunde de duşmani, ger, viscol, rafale de ploaie sau de ochiul curios şi duşmănos al omului.
Este un personaj sedentar al avifaunei noastre, nepărăsindu-ne ţara nici în iernile grele, când se retrage în zonele păduroase mai joase, el fiind, altminteri, un iubitor al pădurilor montane de conifere. Ca specie clocitoare, a fost confirmată în partea de nord a Carpaţilor Orientali, precum şi în Munţii Apuseni. Deşi este insuficient studiat, este foarte probabila prezenţa sa şi în Carpaţii Meridionali. Altitudinea maximă unde poate fi întâlnit a fost stabilită la 1770 metri, atât în Munţii Călimani, cât şi în cei ai Rodnei şi Maramureşului. Dar acestea sunt excepţii. Micuţul şi vioiul auşel iubeşte mai ales pădurile mixte şi de conifere de la altitudinea de 700-800 metri. În iernile aprige. ajunge şi în Lunca şi Delta Dunării.
Este cu adevărat o pasăre liliputană - cea mai mică zburătoare eurasiatică, din Spania până în Japonia.
Ca lungime, nu sare de 8,5-9,5 centimetri, iar cu aripile deschise de abia dacă atinge 14 cm. Despre greutate, mi-e şi mila să v-o spun.
Auşelul are, în medie, cam 4 grame amărâte. Masculii cei mai solizi se lauda cu 7 grame. Dar atât !
În contrapondere, eroul de proporţii insignifiante are un penaj care încântă privirea.
Culoarea de fond este un verzui mai intens pe spate, laturile cozii şi aripi. Guşa, pieptul şi abdomenul sunt de un cafeniu-cenuşiu plăcut. Pete negre împodobesc aripile şi coada. Capul de culoare cenuşie este împodobit cu o pata de un galben viu, încadrată de doua benzi laterale negre, contrastante .
Descoperirea sa este un eveniment care nu se uită niciodată. Apariţia fugară a unei păsărici cât o jucarie - ba nu ! mai degrabă cât un mărţişor! - este o imagine-simbol, una dintre tainele revelate ale naturii preţ de câteva secunde.
Cântecul său zglobiu este, deseori, singurul sunet care înveseleşte pădurea de brazi , mohorâtă sub asprimea iernii.
Dar întreaga spectaculozitate a auşelului se dezlănţuie odată cu venirea primăverii.
Masculul nu ştie ce să mai facă să se arate mai împodobit şi mai drăgăstos. Îşi înalţă coroana aurie, se umflă în pene cu aripile răsfirate şi îndepărtate de trup, ţopăie pe loc, joacă în toate direcţiile, se frământă în jurul "domniţei" abia mai mari decât un timbru poştal. Ea e o cochetă fără pereche. Ademeneşte şi îndeamnă ca o autentică maestră a seducţiei, chiar dacă nu are decât câteva grame. Îl cheamă, dar îl respinge, îl aţâţă, dar se fereşte, îl ispiteşte, dar, într-un final, îl răsplăteşte...
Construcţia cuibului începe, de obicei, pe la mijlocul lunii aprilie şi este, în mare parte, opera femelei, însă serios ajutată de mascul.
Adevărul este că nu sunt multe vietăţi atât de ataşate uneia altuia precum cele din perechea de auşei. Contractul lor de căsătorie este valabil şi în afara perioadei de creştere a puilor.
Iarnă, primăvără, vară, toamnă, cele două picături de viaţă sunt inseparabile. Cei doi cred cu sfinţenie în monogamie, spre deosebire de pănţăruş, libertin şi poligam într-o măsură invers proporţională cu talia sa.
Cuibul este o ţesătură minunată, incredibil de trainică şi rezistentă. Este aşezat la bifurcaţia rămurelelor, fiind foarte bine camuflat. Este împletit din fire lungi de licheni barba-bradului, muşchi, pânze de păianjen, fulgi şi fire din blana animalelor.
Mic, dar prolific, auşelul scoate, de obicei, două rânduri de pui pe an.
Fiecare pontă conţine între 7-10 ouă, pe care le cloceşte doar femela, timp de 14-17 zile, în funcţie de condiţiile meteo. Ouăle sunt, după cum vă aşteptaţi, foarte mici - 14 x10 milimetri, la o greutate de 0,8 grame. După eclozare, puii minusculi îşi deschid ochii pe la 7-8 zile, iar destoinicii părinţi îi hrănesc până la vârsta de 16-21 de zile, după care noua generaţie de auşei este independentă. O pasăre atît de mică se hrăneşte doar cu ouă, larve şi adulţi de insecte, precum şi păianjeni nu prea mari.
Marele său duşman este tot ferocele uliu păsărar, a cărui dietă se bazează, în proporţie de 98%, pe păsărele de diferite mărimi. La fel ca în cazul pănţăruşului, masculul uliului păsărar este blestemul cu aripi al auşeilor.
Alţi prădători naturali sunt şoimuleţii de iarnă (Falco columbarius), iar noaptea cade uneori victimă huhurezului mic şi ciufului de pădure. Alţi factori de limitare a populaţiilor auşeilor sunt reprezentaţti de paraziţii interni şi externi. Cu toate acestea, întregul fenomen este unul perfect natural.
Auşelul devine matur sexual la vârsta de un an, dar are o speranţă de viaţă de doar 2 ani de zile. Chiar în condiţii sigure de captivitate, cel mai vârstnic individ a trăit doar 4 ani şi 10 luni. Este mic, dar trăieşte intens.
http://www.descopera.ro
Piticul din tufişuri
În lumea satului de odinioară, ochiul boului sau pănţăruşul era una dintre păsările cele mai cunoscute, ba chiar alintate de ţăranul român. O dovadă este mulţimea numelor cu care l-a botezat românul. În monumentala sa opera "Păsarile în nomenclatura şi viaţa poporului romîn", marele - şi pe nedrept necunoscutul - naturalist (pasionat şi de etnozoologie) Mihai C. Băcescu a colectat nu mai puţin de 63 de nume populare ale pănţăruşului. În multe dintre ele transpar caracteristicile făpturii păsării: pănţăruş, sfredeluş, ţănţăruş, nuculiţă, pipăruş, şorecuş, chituluş, împărăţel şi multe altele asemenea. Diminutivele arată nu doar puţinătatea făpturii zburătoare, ci sunt şi forme de alint ale păsăricii care, prin înfăţişarea sa modestă şi talia măruntă, a ajuns la sufletul ţăranului român. Oricare dintre denumirile neaoşe româneşti se potriveşte mai bine cu talia, vioiciunea şi ţinuta păsării decât denumirea ştiinţifică aleasă de naturalistul Linne, (Troglodytes troglodytes) - adică troglodit, făptură a peşterilor, primitivă, grosolană şi butucănoasă.
Ochiul boului sau pănţăruşul - ca să cităm cele mai folosite denumiri -, aparţine unei familii impresionant de numeroase, cu peste 80 de specii, răspândite majoritar pe continentele americane. În întreaga Eurasie trăieşte o singură specie, aceeaşi cu piticul din tufişurile şi fâneţele noastre. Este o pasăre sedentară, dar cu o mare anvergură de eratism. Spus mai clar, înseamnă ca mini-eroul nostru nu-şi părăseşte arealul, dar nu este întâlnit la tot pasul. Iubeşte, în egală măsură, pădurile dese de conifere din zonele montane şi tufişurile sălbatice sau grădinile cu boschete din regiunile deluroase. Domeniul acestui mic nobil înaripat cuprinde şi zonele de verdeaţă relativ liniştite din preajma aşezărilor umane.
Penajul său este colorat în dungi cafenii-maroniu deschise, protejându-l de minune în timpul expediţiilor zilnice de căutare ale hranei. Nu depăşeşte lungimea de 11 cm de la vârful pliscului la cel al cozii. În mod obişnuit, are 9-10 cm lungime, doar cele mai "solide" exemplare atingând limita de 11 cm. Ca greutate, avem nevoie de un cântar de precizie: "voinicul" nostru trage la oca undeva între 7,5-11 grame, depinzând de anotimp şi bogăţia în hrană a teritoriului.
Că a venit vorba de hrană, trebuie menţionat neapărat faptul ca micuţul pănţăruş este unul dintre cei mai temuţi şi redutabili duşmani ai păianjenilor. Acest mic, dar brav cavaler cu pene nu se dă în lături de la consumul în ritm febril al temutelor creaturi cu 8 picioare, cât şi al micilor insecte dăunătoare. Nimic nu-i scapă!
Caută pe rând, frunză cu frunză şi crenguţă cu crenguţă. Fără grabă, metodic, cu precizie germană. Se coboară şi pe sol şi aleargă de parcă ar aluneca pe gheaţă, culegând cu spor, de pretutindeni, micile vietăţi. După păianjeni, este topit. Scormoneşte după ei peste tot. Intră după ei chiar şi în micile găuri şi crăpături din pământ, unde ştie că se ascund "trufandalele" cu 8 picioare.
Cu greu zărim cuibul acestui pitic destoinic, de cele mai multe ori din pură întamplare. Atunci, nu-l deranjaţi sau speriaţi. E mare păcat. Educaţi-vă şi copiii aşa - cel mai mare bine pe care îl poţi face unui animal din sălbăticie este să-l laşi în pace. Vom avea cu toţii doar de câştigat.
Când e vorba despre alegerea "terenului" pentru cuib, creierul infim al păsării este suficient de inteligent pentru a găsi cele mai bune şi mai ascunse locuri. Datorită dimensiunilor sale reduse, cât şi vieţii foarte ascunse pe care o duce în perioada de cuibărit, pănţăruşul poate scăpa foarte uşor chiar şi privirii experimentate a unui cercetător. Primăvara, masculul construieşte exteriorul cuibului din tulpini de graminee şi alte plante, frunze, muşchi şi alte resturi vegetale uscate. Interiorul este căptuşit de femelă cu materiale mai fine. Cuibul este construit la diverse înălţimi - de la nivelul solului, până la înălţimi ce depăşesc 3 metri. Pănţăruşul nu alege! Oriunde simte protecţie şi linişte, acolo va fi căminul viitoarei generaţii. Poate fi o simplă adâncitură în sol, scorbură, gaură între rădăcinile arborilor sau scobitură în maluri. Dacă îl construieşte la înălţime, preferă să-l aşeze între mai multe rămurele.
Masculul este un şmecher şi jumătate! Deşi atât de mic, este deseori un poligam mândru, care nu se mulţumeşte cu o singură femelă, ci ţine un întreg harem al tufişurilor! De altfel, e un tată bun: hrăneşte, fără discriminări, progenitura din toate cuiburile unde şi-a transmis materialul genetic.
Din acest motiv, la speciile cu masculi poligami femelele nu-şi depun în acelaşi moment ponta, ci eşalonat, pentru ca mini-Casanova cu pene să poată participa la îngrijirea tuturor puilor.
În a doua jumătate a lunii aprilie, femela depune 5,6,7 sau 8 ouă pe care le cloceşte între 14-17 zile, depinde de temperaturile de afară. Puii de pănţăruş sunt îngrijiţi de părinţi între 15-20 zile.
Micul pănţăruş este o specie cu mulţi duşmani naturali, datorită taliei sale care îl face foarte vulnerabil. Marele său duşman este uliul păsărar; masculii acestei specii, mai mici şi mai abili decăt femelele, sunt principalii săi vînători. Este atacat şi de hermeline, nevăstuici, dihori sau coţofene. Dar niciunul dintre aceşti prădători nu pune în pericol întreaga specie.
Spre ruşinea sa, de asta se face vinovat doar omul, de la copilul care pune capcane, până la adultul care otrăveşte câmpurile cu insecticid sau taie lacom pădurile şi tufişurile, distrugând prosteşte regatul acestui mic nobil înaripat.
Poveste din bătrâni
Într-o legendă populară românească, pănţaruşul a devenit nici mai mult nici mai puţtin decât Regele Păsărilor...
Cică, odată de mult, toate păsările s-au strâns pentru a-şi alege conducătorul. În acest scop, au propus o întrecere în care pasărea care va zbura cel mai sus va câştiga şi va deveni Stăpâna Zburătoarelor.
S-au avântat cu toate înspre tăriile albastre. Întâi a obosit neamul cel mult al păsărelelor, urmat de bufniţe şi cucuvele, apoi gâştele şi raţele cele gureşe au ostenit şi ele.
Barza cea blândă şi mândrul cocor s-au recunoscut şi ele învinse. Nici măcar temutul şoim nu a mai putut bate din aripi. Singură, ambiţioasa şi mândra acvilă izbea furios din lopeţile aripilor. Era doar ea pe albastrul cerului. Restul păsărilor o priveau, împăcate, de jos, convinse că puternica pajură le va fi regina...
Când, deodată, când pajura ostenise şi se odihnea planând, de sub aripa sa a ţâşnit un ghemotoc mărunt de pene care s-a avântat în sus. Era micul, dar isteţul pănţăruş.
Mic şi uşor, s-a aninat sub aripa acvilei, şi a stat acolo, urcat de aripile puternice ale răpitoarei. Când a simţit că marea pasăre a ajuns la capătul puterilor, şi-a luat şi el zborul şi aşa a devenit Stăpân al Păsărilor. Este, dacă vreţi, un strălucit exemplu al gândirii străvechi autentice româneşti de re-echilibrare a stihiilor, precum şi o minunată evidenţiiere a valoriilor umilinţei şi isteţimii în faţa forţei dezlănţuite şi a ferocităţii.
Cel mai mic dintre cei mici.
Şi iată că am ajuns şi la el, piticul piticilor înaripaţi, boţ de carne cu pene care încape lejer într-o coaja de nuca şi deţine recordul celei mai mici păsări de pe meleagurile noastre. Este auşelul (Regulus regulus).
Dacă vrem să aflam originea denumirii sale, trebuie să scoborâm în colb de veacuri, taman în mijlocul limbii române arhaice vorbite de strămoşii noştri înainte de invazia neologismelor din ultimii 300 de ani. Auşeul derivă din termenul de "auş", ceea ce era pe vremuri un sinonim pentru moş, moşneag, moşnegel, moşuleţ. Nu vom afla, probabil, niciodată de ce românii au ales denumirea de auşel, deoarece termenul i se potriveşte mai bine piţigoiului codat (Aegithalos caudatus), cu penajul alb pe cap, ce lasă impresia unui moşneag cărunt. Ornitologii, în schimb, au fost mai sensibili la penajul auşelului. Inspiraţi de pata galben-aurie, ca o coroniţă, de pe creştetul acestuia, l-au numit Regulus, adică crăişor, regişor, în limba latină.
Dacă pănţăruşul a vrut să se instalze în tufele joase şi în păienjenişul des al lăstărişurilor şi tufişurilor, auşeul şi-a ales drept regat coroana superioară a copacilor. Acolo, între crengi şi crenguţe, este domeniul său!
Acolo se ascunde de duşmani, ger, viscol, rafale de ploaie sau de ochiul curios şi duşmănos al omului.
Este un personaj sedentar al avifaunei noastre, nepărăsindu-ne ţara nici în iernile grele, când se retrage în zonele păduroase mai joase, el fiind, altminteri, un iubitor al pădurilor montane de conifere. Ca specie clocitoare, a fost confirmată în partea de nord a Carpaţilor Orientali, precum şi în Munţii Apuseni. Deşi este insuficient studiat, este foarte probabila prezenţa sa şi în Carpaţii Meridionali. Altitudinea maximă unde poate fi întâlnit a fost stabilită la 1770 metri, atât în Munţii Călimani, cât şi în cei ai Rodnei şi Maramureşului. Dar acestea sunt excepţii. Micuţul şi vioiul auşel iubeşte mai ales pădurile mixte şi de conifere de la altitudinea de 700-800 metri. În iernile aprige. ajunge şi în Lunca şi Delta Dunării.
Este cu adevărat o pasăre liliputană - cea mai mică zburătoare eurasiatică, din Spania până în Japonia.
Ca lungime, nu sare de 8,5-9,5 centimetri, iar cu aripile deschise de abia dacă atinge 14 cm. Despre greutate, mi-e şi mila să v-o spun.
Auşelul are, în medie, cam 4 grame amărâte. Masculii cei mai solizi se lauda cu 7 grame. Dar atât !
În contrapondere, eroul de proporţii insignifiante are un penaj care încântă privirea.
Culoarea de fond este un verzui mai intens pe spate, laturile cozii şi aripi. Guşa, pieptul şi abdomenul sunt de un cafeniu-cenuşiu plăcut. Pete negre împodobesc aripile şi coada. Capul de culoare cenuşie este împodobit cu o pata de un galben viu, încadrată de doua benzi laterale negre, contrastante .
Descoperirea sa este un eveniment care nu se uită niciodată. Apariţia fugară a unei păsărici cât o jucarie - ba nu ! mai degrabă cât un mărţişor! - este o imagine-simbol, una dintre tainele revelate ale naturii preţ de câteva secunde.
Cântecul său zglobiu este, deseori, singurul sunet care înveseleşte pădurea de brazi , mohorâtă sub asprimea iernii.
Dar întreaga spectaculozitate a auşelului se dezlănţuie odată cu venirea primăverii.
Masculul nu ştie ce să mai facă să se arate mai împodobit şi mai drăgăstos. Îşi înalţă coroana aurie, se umflă în pene cu aripile răsfirate şi îndepărtate de trup, ţopăie pe loc, joacă în toate direcţiile, se frământă în jurul "domniţei" abia mai mari decât un timbru poştal. Ea e o cochetă fără pereche. Ademeneşte şi îndeamnă ca o autentică maestră a seducţiei, chiar dacă nu are decât câteva grame. Îl cheamă, dar îl respinge, îl aţâţă, dar se fereşte, îl ispiteşte, dar, într-un final, îl răsplăteşte...
Construcţia cuibului începe, de obicei, pe la mijlocul lunii aprilie şi este, în mare parte, opera femelei, însă serios ajutată de mascul.
Adevărul este că nu sunt multe vietăţi atât de ataşate uneia altuia precum cele din perechea de auşei. Contractul lor de căsătorie este valabil şi în afara perioadei de creştere a puilor.
Iarnă, primăvără, vară, toamnă, cele două picături de viaţă sunt inseparabile. Cei doi cred cu sfinţenie în monogamie, spre deosebire de pănţăruş, libertin şi poligam într-o măsură invers proporţională cu talia sa.
Cuibul este o ţesătură minunată, incredibil de trainică şi rezistentă. Este aşezat la bifurcaţia rămurelelor, fiind foarte bine camuflat. Este împletit din fire lungi de licheni barba-bradului, muşchi, pânze de păianjen, fulgi şi fire din blana animalelor.
Mic, dar prolific, auşelul scoate, de obicei, două rânduri de pui pe an.
Fiecare pontă conţine între 7-10 ouă, pe care le cloceşte doar femela, timp de 14-17 zile, în funcţie de condiţiile meteo. Ouăle sunt, după cum vă aşteptaţi, foarte mici - 14 x10 milimetri, la o greutate de 0,8 grame. După eclozare, puii minusculi îşi deschid ochii pe la 7-8 zile, iar destoinicii părinţi îi hrănesc până la vârsta de 16-21 de zile, după care noua generaţie de auşei este independentă. O pasăre atît de mică se hrăneşte doar cu ouă, larve şi adulţi de insecte, precum şi păianjeni nu prea mari.
Marele său duşman este tot ferocele uliu păsărar, a cărui dietă se bazează, în proporţie de 98%, pe păsărele de diferite mărimi. La fel ca în cazul pănţăruşului, masculul uliului păsărar este blestemul cu aripi al auşeilor.
Alţi prădători naturali sunt şoimuleţii de iarnă (Falco columbarius), iar noaptea cade uneori victimă huhurezului mic şi ciufului de pădure. Alţi factori de limitare a populaţiilor auşeilor sunt reprezentaţti de paraziţii interni şi externi. Cu toate acestea, întregul fenomen este unul perfect natural.
Auşelul devine matur sexual la vârsta de un an, dar are o speranţă de viaţă de doar 2 ani de zile. Chiar în condiţii sigure de captivitate, cel mai vârstnic individ a trăit doar 4 ani şi 10 luni. Este mic, dar trăieşte intens.
http://www.descopera.ro
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Yu Feng, un barbat chinez din provincial Liaoning, a luat probabil cea mai inspirata decizie atunci cand a adus in casa un sarpe ranit pe care il gasise in spatele locuintei sale. Nici nu stia ca tocmai acest animal avea sa il salveze de la o moarte ingrozitoare, anunta reporterii de la Liaosheng Evening Post.
"Mi-a fost mila de bietul animal. L-am luat in casa si l-am tratat cu plante medicinale. Cam in 20 de zile si-a revenit. De doua ori am incercat apoi sa il eliberez pe muntele din apropiere dar, de fiecare data, pana in zori, ma trezeam cu el in casa. Oamenii mi-au sous ca sarpele se intoarce ca sa imi rasplateasca bunatatea, asa ca l-am pastrat", sustine Yu Feng.
Sarpele a devenit animalul de casa al familiei Feng si a primit chiar si un nume din partea acestora, Long Long. Si asta pana intr-o seara in care animalul s-a purtat cel putin bizar.
"Nu ma trezise niciodata pana atunci dar, in seara cu pricina, am simtit o vibratie puternica in pat. Era Long Long care imi apucase hainele cu dintii si care izbea patul cu coada. Nu i-am dat atentie si am incercat sa il gonesc. Apoi, sarpele s-a dus la patul mamei mele si a incercat sa o trezeasca si pe ea. Atunci cand a deschis ochii, mama a simtit miros de fum si si-a dat seama ca patura ei electrica luase foc si ca era pe punctul de a declansa un puternic incendiu", afirma acelasi Yu Feng.
Herpetologii chinezi sustin ca serpii nu poseda inteligenta necesara unui asemenea comportament si se declara neputinciosi in a explica cele intamplate. In schimb, satenii sunt convinsi ca sarpele nu a facut altceva decat sa il rasplateasca pe cel care i-a salvat candva viata.
http://www.descopera.ro
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
Ne poate vindeca rănile saliva câinilor? Este mai curată decât a oamenilor?
Având în vedere modalitatea în care se spală animalele, este puţin probabil ca în cavitatea lor bucală să nu existe nici un microb, potrivit specialiştilor de la Cornell University, Statele Unite. Aceştia avertizează că germenii care se găsesc la suprafaţa corpului acestor animale şi în cavitatea bucală sunt, cantitativ vorbind, comparabili cu cei pe care îi avem noi, oamenii. Gândiţi-va pe unde umblă boturile lor!
Specialiştii spun că cea mai mare parte dintre microbii existenţi în saliva câinilor sunt specifici speciei, deci nu ne afecteaza pe noi. Totuşi, există boli pe care le putem contracta de la animale, aşa că asiguraţi-vă că micuţul vostru companion are toate vaccinurile făcute, duceţi-l la control pentru paraziţii externi şi interni. Este singura condiţie pentru a vă asigura că nu vă îmbolnăviţi.
http://www.mediafax.ro/stiinta-sana...or-este-mai-curata-decat-a-oamenilor-8131012/
Având în vedere modalitatea în care se spală animalele, este puţin probabil ca în cavitatea lor bucală să nu existe nici un microb, potrivit specialiştilor de la Cornell University, Statele Unite. Aceştia avertizează că germenii care se găsesc la suprafaţa corpului acestor animale şi în cavitatea bucală sunt, cantitativ vorbind, comparabili cu cei pe care îi avem noi, oamenii. Gândiţi-va pe unde umblă boturile lor!
Specialiştii spun că cea mai mare parte dintre microbii existenţi în saliva câinilor sunt specifici speciei, deci nu ne afecteaza pe noi. Totuşi, există boli pe care le putem contracta de la animale, aşa că asiguraţi-vă că micuţul vostru companion are toate vaccinurile făcute, duceţi-l la control pentru paraziţii externi şi interni. Este singura condiţie pentru a vă asigura că nu vă îmbolnăviţi.
http://www.mediafax.ro/stiinta-sana...or-este-mai-curata-decat-a-oamenilor-8131012/
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Doi vulturi au ajuns vedete pe internet!
O familie de vulturi codalbi americani a devenit celebră pe internet după ce sute de mii de persoane din întreaga lume îi urmăresc graţie unei camere video instalate în cuibul lor.
Vulturii sunt adevăraţi participanţi într-un reality show, fiecare mişcare pe care o fac în cuibul situat la 25 de metri înălţime, într-un copac din statul american Iowa, fiind urmărită de zeci de mii de spectatori online, fie zi, fie noapte.
"Nu ştiu de ce este atât de popular stream-ul video", declară Bob Anderson, director la Raptor Resource Project. "Poate că lumea s-a săturat de veşti negative şi vor să vadă ceva pozitiv, ceva care să-i facă să se simtă bine pe oameni", susţine el.
În timpul zilei, chiar şi 150.000 de oameni privesc simultan la ceea ce se petrece în cuibul vulturilor. Noaptea, aproximativ 40.000 de oameni se află în orice moment conectaţi la viaţa acestor păsări. Până acum, conform organizaţiei care a instalat camera video, s-au înregistrat 11 milioane de vizualizări.
"Mereu ne-am dorit să putem oferi oamenilor o idee despre cum este viaţa în sălbăticie. Considerăm că această cameră video este un instrument educaţional minunat, pentru că le permite oamenilor să înveţe despre ceea ce se petrece în natură", a declarat Anderson.
Iată ultimele imagini in direct din cuibul vulturilor:
Cei doi vulturi au clocit în ultimele trei zile trei ouă, din care au ieşit deja doi pui. Iată imaginile surprinse de cameră
http://www.descopera.ro
O familie de vulturi codalbi americani a devenit celebră pe internet după ce sute de mii de persoane din întreaga lume îi urmăresc graţie unei camere video instalate în cuibul lor.
Vulturii sunt adevăraţi participanţi într-un reality show, fiecare mişcare pe care o fac în cuibul situat la 25 de metri înălţime, într-un copac din statul american Iowa, fiind urmărită de zeci de mii de spectatori online, fie zi, fie noapte.
"Nu ştiu de ce este atât de popular stream-ul video", declară Bob Anderson, director la Raptor Resource Project. "Poate că lumea s-a săturat de veşti negative şi vor să vadă ceva pozitiv, ceva care să-i facă să se simtă bine pe oameni", susţine el.
În timpul zilei, chiar şi 150.000 de oameni privesc simultan la ceea ce se petrece în cuibul vulturilor. Noaptea, aproximativ 40.000 de oameni se află în orice moment conectaţi la viaţa acestor păsări. Până acum, conform organizaţiei care a instalat camera video, s-au înregistrat 11 milioane de vizualizări.
"Mereu ne-am dorit să putem oferi oamenilor o idee despre cum este viaţa în sălbăticie. Considerăm că această cameră video este un instrument educaţional minunat, pentru că le permite oamenilor să înveţe despre ceea ce se petrece în natură", a declarat Anderson.
Iată ultimele imagini in direct din cuibul vulturilor:
Cei doi vulturi au clocit în ultimele trei zile trei ouă, din care au ieşit deja doi pui. Iată imaginile surprinse de cameră
http://www.descopera.ro
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
O casa de productie din Noua Zeelanda a lansat pe piata in urma cu vreo 2 ani o melodie ale carei ritmuri pot fi auzite numai de caini . A intregistrat recorduri de vanzari.
Cantecul „O noapte linistita“ („A very silent night“) a fost inregistrat la o frecventa atat de inalta, incat oamenii nu-l pot auzi. Si se pare ca patrupedele sunt extrem de fericite cand aud melodia.
Cantecul „O noapte linistita“ („A very silent night“) a fost inregistrat la o frecventa atat de inalta, incat oamenii nu-l pot auzi. Si se pare ca patrupedele sunt extrem de fericite cand aud melodia.
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
Trăim marea extincţie a speciilor
Cu siguranţă, mulţi dintre dumneavoastră s-au întrebat, citind diverse ştiri despre dispariţia unor vieţuitoare de pe Terra, dacă acest fenomen este atât de real şi de îngrijorător pe cum se pare. Ei bine, situaţia este mai rea decât se credea, conform unui raport realizat în urma participării guvernelor la întrevederile Naţiunilor Unite din Nagoya, Japonia, având ca subiect de dezbatere ameninţările asupra vieţuitoarelor sălbatice. Consiliul astfel format a analizat starea a peste 25.000 de specii aflate pe „Lista roşie” - o bază de date a animalelor aflate în primejdie, creată de respectata Uniune Internaţională de Păstrare a Naturii.
Zimbrul şi aspretele sunt în pericol
Şocantul studiu a relevat faptul că numărul de vertebrate ameninţate cu dispariţia este în continuă creştere şi vinovat se face, într-o mare măsură, omul. Practic, una din cinci specii de mamifere, păsări, peşti, amfibieni şi reptile ale lumii se află în pericol de extincţie, conform recensământului faunistic la nivel planetar. Potrivit oamenilor de ştiinţă, aceasta este „a şasea extincţie în masă”, cea mai dăunătoare de la dispariţia dinozaurilor (în urmă cu 65 de milioane de ani) şi până astăzi.
Printre cele mai afectate specii se numără: ursul polar, ursul panda, linxul iberian, diavolul tasmanian, pisica pescar şi foca caspică. Pe listă se află şi animale din România: zimbrul, pelicanul creţ, gâsca cu gât roşu si aspretele (un tip de peşte, unic în lume, câteva exemplare mai existând pe Valea Vâlsanului din Argeş).
Printre principalele motive pentru care ne luăm rămas bun de la specii unice pe Pământ se numără: agricultura intensivă, incendierile de păduri, vânătoarea excesivă şi introducerea animalelor provenite din alte părţi de lume.
Şi peştii pot să dispară
Aproximativ 20% dintre vertebratele lumii ar putea dispărea în viitorul apropiat, incluzând 25% dintre toate mamiferele, 13% dintre păsări, 22% dintre reptile şi până la 41% dintre amfibieni. Chiar şi 33% dintre peştii „cartilaginoşi” (precum rechinii şi calcanii) şi 15% dintre cei osoşi sunt în pericol. Iată câteva statistici privind numărul de exemplare rămase:
- Tigrul asiatic - sudul şi estul Asiei - 3.200 de exemplare.
- Gorila de munte - estul Africii - 700 de exemplare.
- Vulturul egiptean - sud-vestul Europei, nordul Africii, sudul Asiei - între 10.000 şi 100.000 de exemplare.
- Ţestoasa de Galapagos - Insulele Galapagos - 15.000 de exemplare.
- Diavolul tasmanian - Tasmania - 15.000 de exemplare.
- Ţiparul european - Europa - nu se ştie câte exemplare mai sunt.
- Balena albastră - arie largă de răspândire - 15.000 de exemplare.
Mey Nwoah, o nouă rasă de maimuţe
Din fericire, din când în când, mai apar şi veşti bune. Una dintre ele este că o nouă specie de maimuţe a fost descoperită recent în zona Myanmarului de un grup internaţional de primatologi. A fost botezată Rhinopithecus Strykeri, însă neoficial numele său este Mey Nwoah, adică „maimuţa cu faţa îndreptată spre cer”, aşa cum este denumită de localnici. Este foarte uşor de reperat când plouă, deoarece atunci strănută din cauza apei care-i blochează nasul îndreptat în sus - o caracteristică anatomică a acestui animal. Are părul închis la culoare, cu zone albe doar la nivelul capului, pe bărbie şi în dreptul perineului, iar coada este mai lungă decât lungimea corpului. Habitatul acestei specii, care numără circa 300 de exemplare, este limitat la Fluviul Maw, o zonă de circa 270 km pătraţi. Din această cauză, deşi abia a fost descoperită, R. Strykeri a fost introdusă pe lista speciilor în pericol de dispariţie.
De reţinut! Se estimează că pierderile faunistice ar fi fost cu 20% mai grave acum în lipsa acţiunilor derulate de ecologişti, 64 de specii înregistrând chiar ameliorări ale situaţiei lor în urma efortului depus de protejare a habitatelor lor.
http://www.taifasuri.ro/
Cu siguranţă, mulţi dintre dumneavoastră s-au întrebat, citind diverse ştiri despre dispariţia unor vieţuitoare de pe Terra, dacă acest fenomen este atât de real şi de îngrijorător pe cum se pare. Ei bine, situaţia este mai rea decât se credea, conform unui raport realizat în urma participării guvernelor la întrevederile Naţiunilor Unite din Nagoya, Japonia, având ca subiect de dezbatere ameninţările asupra vieţuitoarelor sălbatice. Consiliul astfel format a analizat starea a peste 25.000 de specii aflate pe „Lista roşie” - o bază de date a animalelor aflate în primejdie, creată de respectata Uniune Internaţională de Păstrare a Naturii.
Zimbrul şi aspretele sunt în pericol
Şocantul studiu a relevat faptul că numărul de vertebrate ameninţate cu dispariţia este în continuă creştere şi vinovat se face, într-o mare măsură, omul. Practic, una din cinci specii de mamifere, păsări, peşti, amfibieni şi reptile ale lumii se află în pericol de extincţie, conform recensământului faunistic la nivel planetar. Potrivit oamenilor de ştiinţă, aceasta este „a şasea extincţie în masă”, cea mai dăunătoare de la dispariţia dinozaurilor (în urmă cu 65 de milioane de ani) şi până astăzi.
Printre cele mai afectate specii se numără: ursul polar, ursul panda, linxul iberian, diavolul tasmanian, pisica pescar şi foca caspică. Pe listă se află şi animale din România: zimbrul, pelicanul creţ, gâsca cu gât roşu si aspretele (un tip de peşte, unic în lume, câteva exemplare mai existând pe Valea Vâlsanului din Argeş).
Printre principalele motive pentru care ne luăm rămas bun de la specii unice pe Pământ se numără: agricultura intensivă, incendierile de păduri, vânătoarea excesivă şi introducerea animalelor provenite din alte părţi de lume.
Şi peştii pot să dispară
Aproximativ 20% dintre vertebratele lumii ar putea dispărea în viitorul apropiat, incluzând 25% dintre toate mamiferele, 13% dintre păsări, 22% dintre reptile şi până la 41% dintre amfibieni. Chiar şi 33% dintre peştii „cartilaginoşi” (precum rechinii şi calcanii) şi 15% dintre cei osoşi sunt în pericol. Iată câteva statistici privind numărul de exemplare rămase:
- Tigrul asiatic - sudul şi estul Asiei - 3.200 de exemplare.
- Gorila de munte - estul Africii - 700 de exemplare.
- Vulturul egiptean - sud-vestul Europei, nordul Africii, sudul Asiei - între 10.000 şi 100.000 de exemplare.
- Ţestoasa de Galapagos - Insulele Galapagos - 15.000 de exemplare.
- Diavolul tasmanian - Tasmania - 15.000 de exemplare.
- Ţiparul european - Europa - nu se ştie câte exemplare mai sunt.
- Balena albastră - arie largă de răspândire - 15.000 de exemplare.
Mey Nwoah, o nouă rasă de maimuţe
Din fericire, din când în când, mai apar şi veşti bune. Una dintre ele este că o nouă specie de maimuţe a fost descoperită recent în zona Myanmarului de un grup internaţional de primatologi. A fost botezată Rhinopithecus Strykeri, însă neoficial numele său este Mey Nwoah, adică „maimuţa cu faţa îndreptată spre cer”, aşa cum este denumită de localnici. Este foarte uşor de reperat când plouă, deoarece atunci strănută din cauza apei care-i blochează nasul îndreptat în sus - o caracteristică anatomică a acestui animal. Are părul închis la culoare, cu zone albe doar la nivelul capului, pe bărbie şi în dreptul perineului, iar coada este mai lungă decât lungimea corpului. Habitatul acestei specii, care numără circa 300 de exemplare, este limitat la Fluviul Maw, o zonă de circa 270 km pătraţi. Din această cauză, deşi abia a fost descoperită, R. Strykeri a fost introdusă pe lista speciilor în pericol de dispariţie.
De reţinut! Se estimează că pierderile faunistice ar fi fost cu 20% mai grave acum în lipsa acţiunilor derulate de ecologişti, 64 de specii înregistrând chiar ameliorări ale situaţiei lor în urma efortului depus de protejare a habitatelor lor.
http://www.taifasuri.ro/
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Emisiunea Human Planet, realizată de BBC, prezintă procesul de supravieţuire a omului în mediile cele mai extreme. Într-un episod recent dedicat zonei arctice a Norvegiei, emisiunea a prezentat procesul de migraţiune a renilor.
Poporul Sami (cunoscut şi sub denumirea de laponi, pe care ei o consideră jignitoare) este cunoscut pentru tradiţia de a vâna reni, însă aceasta a dispărut în partea de nord a Norvegiei. Între 50-100.000 de Sami trăiesc în zona arctică şi subarctică scandinavă, dintre care 40.000 doar în Norvegia. În prezent, peste 3.000 de persoane sunt crescătoare de reni, în special pentru industria cărnii, dar şi pentru legătura strânsă care s-a realizat între păstori şi reni.
Fiecare ren are un semn distinctiv, astfel incât încă din copilărie, poporul Sami este învăţat să îşi recunoască animalele. O mare parte a anului păstorii trăiesc alături de renii lor şi îi urmează de-a lungul procesului de migrare. Turmele sunt în continuă căutare de păşuni de unde se pot hrăni pe toată unui anotimp, urmând ca la sfărşitul acestuia să îşi continue drumul spre un alt loc. Păstorii, împreună cu turmele lor, pot călători peste 400 km având mii de reni în grup.
De-a lungul procesului, păstorii poartă îmbrăcămintea tradiţională Sami, culorile vii simbolizând diferite aspecte ale lumii: roşu reprezintă soarele, albastrul reprezintă luna, galbenul şi verdele fiind culorile naturii.
Elle Helene, 20 ani, este o îngrijitoare de reni ce trăieşte pe Insula Arnoy, în extremitatea nordică a Norvegiei. Tânăra de origine Sami a fost filmată în plin proces de migraţiune asistată, ajutând 3.000 de reni să traverseze o porţiune periculoasă de 2,5 km de apă către o nouă păşune:
Poporul Sami (cunoscut şi sub denumirea de laponi, pe care ei o consideră jignitoare) este cunoscut pentru tradiţia de a vâna reni, însă aceasta a dispărut în partea de nord a Norvegiei. Între 50-100.000 de Sami trăiesc în zona arctică şi subarctică scandinavă, dintre care 40.000 doar în Norvegia. În prezent, peste 3.000 de persoane sunt crescătoare de reni, în special pentru industria cărnii, dar şi pentru legătura strânsă care s-a realizat între păstori şi reni.
Fiecare ren are un semn distinctiv, astfel incât încă din copilărie, poporul Sami este învăţat să îşi recunoască animalele. O mare parte a anului păstorii trăiesc alături de renii lor şi îi urmează de-a lungul procesului de migrare. Turmele sunt în continuă căutare de păşuni de unde se pot hrăni pe toată unui anotimp, urmând ca la sfărşitul acestuia să îşi continue drumul spre un alt loc. Păstorii, împreună cu turmele lor, pot călători peste 400 km având mii de reni în grup.
De-a lungul procesului, păstorii poartă îmbrăcămintea tradiţională Sami, culorile vii simbolizând diferite aspecte ale lumii: roşu reprezintă soarele, albastrul reprezintă luna, galbenul şi verdele fiind culorile naturii.
Elle Helene, 20 ani, este o îngrijitoare de reni ce trăieşte pe Insula Arnoy, în extremitatea nordică a Norvegiei. Tânăra de origine Sami a fost filmată în plin proces de migraţiune asistată, ajutând 3.000 de reni să traverseze o porţiune periculoasă de 2,5 km de apă către o nouă păşune:
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Aveati cumva impresia ca dorinta de a fi la moda este specifica doar oamenilor ?Iacata ca cercetatorii demonstreaza ca si balenele au preferintele lor si -s in pas cu moda.
Şi balenele au şlagăre, la fel ca oamenii!
Masculii tineri din specia balenelor cu cocoaşă au preferinţe în ceea ce priveşte muzica, la fel ca şi oamenii. Un studiu recent arată că balenele cu cocoaşă din sudul Pacificului urmează tendinţele muzicale, ce se schimbă în fiecare sezon. «Melodiile la modă» ale balenelor traversează tot oceanul, mereu de la vest la est, străbătând mii de kilometri. Autorii studiului susţin că este vorba despre cel mai complex şi rapid model de evoluţie culturală observat în comportamentul unei specii non-umane.
Rezultatele studiului vin în urma a 11 ani de cercetare a melodiilor cântate de balene, înregistrarea acestora fiind efectuată cu ajutorul unor microfoane agăţate de ambarcaţiuni. Acestea au fost colectate de către biologul marin Ellen Garland de la Universitatea din Queenland, Austria.
Echipa de cercetători a ascultat 745 de melodii provenite de la şase specii de balene din sudul Oceanului Pacific. Oamenii de ştiinţă au identificat 11 stiluri diferite în melodiile balenelor. Unele hituri noi erau alcătuite din fragmente provenite din sezoanele precedente, dar existau şi unele melodii complet revoluţionare.
În fiecare perioadă studiată exista un sigur cântec popular, însă acesta se schimba destul de des. La aproximativ două-trei luni balenele dintr-o regiune schimbau "melodia" pe care o cântau.
Pentru balenele de sex masculin, cântatul este cunoscut ca fiind un comportament de împerechere. Cercetătorii încă nu ştiu dacă balenele intenţionează să impresioneze femelele cu aceste melodii sau să intimideze alţi masculi cu care se află în competiţie.
Peter Tyack, un biolog marin de la Institutul Oceanografic Woods Hole din Massachusetts, susţine că "trebuie să studiem mai mult pentru a înţelege detaliile subtile ale modului în care masculii răspund acestor cântece şi modul în care femelele aleg un partener în timpul împerecherii".
Este extrem de greu să studiezi comportamentul balenelor cu cocoaşă, având în vedere faptul că aceste animale sunt prea mari pentru a le studia în captivitate. Momentan nu există o metodă eficientă pentru a urmări tiparele de înmulţire ale balenelor. De aceea, oamenii de ştiinţă nu înţeleg de ce o femelă alege un macul dintr-un grup mai mare în care toţi cântă acelaşi cântec. Biologul marin Ellen Garland doreşte să afle care aspecte ale unui cântec pentru masculii ce doresc să "cucerească" o femelă şi dacă nonconformiştii, ce aleg un cântec care nu este la modă, sunt mai puţin norocoşi în ceea ce priveşte procesul de împerechere.
Cercetătorii vor să înţeleagă de ce balenele cu cocoaşă seamănă cu oamenii în ceea ce priveşte plăcerea de a schimba continuu moda. "Este ceva în legătură cu aceste melodii; dacă ar fi fost simple înflorituri, atunci fiecare ar fi cântat propriul cântec. Este posibil ca balenele să aibă un sentiment de judecată estetică", afirmă Peter Tyack.
http://www.descopera.ro
Şi balenele au şlagăre, la fel ca oamenii!
Masculii tineri din specia balenelor cu cocoaşă au preferinţe în ceea ce priveşte muzica, la fel ca şi oamenii. Un studiu recent arată că balenele cu cocoaşă din sudul Pacificului urmează tendinţele muzicale, ce se schimbă în fiecare sezon. «Melodiile la modă» ale balenelor traversează tot oceanul, mereu de la vest la est, străbătând mii de kilometri. Autorii studiului susţin că este vorba despre cel mai complex şi rapid model de evoluţie culturală observat în comportamentul unei specii non-umane.
Rezultatele studiului vin în urma a 11 ani de cercetare a melodiilor cântate de balene, înregistrarea acestora fiind efectuată cu ajutorul unor microfoane agăţate de ambarcaţiuni. Acestea au fost colectate de către biologul marin Ellen Garland de la Universitatea din Queenland, Austria.
Echipa de cercetători a ascultat 745 de melodii provenite de la şase specii de balene din sudul Oceanului Pacific. Oamenii de ştiinţă au identificat 11 stiluri diferite în melodiile balenelor. Unele hituri noi erau alcătuite din fragmente provenite din sezoanele precedente, dar existau şi unele melodii complet revoluţionare.
În fiecare perioadă studiată exista un sigur cântec popular, însă acesta se schimba destul de des. La aproximativ două-trei luni balenele dintr-o regiune schimbau "melodia" pe care o cântau.
Pentru balenele de sex masculin, cântatul este cunoscut ca fiind un comportament de împerechere. Cercetătorii încă nu ştiu dacă balenele intenţionează să impresioneze femelele cu aceste melodii sau să intimideze alţi masculi cu care se află în competiţie.
Peter Tyack, un biolog marin de la Institutul Oceanografic Woods Hole din Massachusetts, susţine că "trebuie să studiem mai mult pentru a înţelege detaliile subtile ale modului în care masculii răspund acestor cântece şi modul în care femelele aleg un partener în timpul împerecherii".
Este extrem de greu să studiezi comportamentul balenelor cu cocoaşă, având în vedere faptul că aceste animale sunt prea mari pentru a le studia în captivitate. Momentan nu există o metodă eficientă pentru a urmări tiparele de înmulţire ale balenelor. De aceea, oamenii de ştiinţă nu înţeleg de ce o femelă alege un macul dintr-un grup mai mare în care toţi cântă acelaşi cântec. Biologul marin Ellen Garland doreşte să afle care aspecte ale unui cântec pentru masculii ce doresc să "cucerească" o femelă şi dacă nonconformiştii, ce aleg un cântec care nu este la modă, sunt mai puţin norocoşi în ceea ce priveşte procesul de împerechere.
Cercetătorii vor să înţeleagă de ce balenele cu cocoaşă seamănă cu oamenii în ceea ce priveşte plăcerea de a schimba continuu moda. "Este ceva în legătură cu aceste melodii; dacă ar fi fost simple înflorituri, atunci fiecare ar fi cântat propriul cântec. Este posibil ca balenele să aibă un sentiment de judecată estetică", afirmă Peter Tyack.
http://www.descopera.ro