Curiozitati despre animale

[magda]

Stiati ca :

Aardvark - Cu toate ca aardvark-ul, "porcul de pamant", originar din
Africa, are unele similaritati cu tapirul Sud American, cei doi nu sunt
inruditi. Auzul si simtul mirosului sunt ascutite la cel dintai, dar vederea
e saraca. Limba este subtire si poate ajunge la 45 cm (18 inch) de la
gura. Mananca in principal termite si furnici.

Pisica de aur Africana - este o pisica de marime medie care poate
creste pana la 90 cm (35 inch) lungime si pana la 18 kg (40lb) greutate.
In afara deduika si alte antilope mici se crede ca partea principala din
dieta unei pisici de aur o constitue rozatoarele, hidrele de copaci si
pasarile.

Pisica din muntii Andeni - Pisica de munte poate fi gasita in regiunile
inalte ale Boliviei, Perului si in Chile. Pisica de munte este cu putin mai mare decat o pisica domestica mare, crescand pana la 60 cm (24 inch) in lungime, are o coada cu lungimea de aproximativ 70% din lungimea propriului corp
.
Furnica - poate cara o povara de 10 ori mai grea decat greutatea
propriului corp. Furnicile muncitoare traiesc de la un an la cinci ani;
unele regine traiesc mai mult dee 20 de ani. Cea mai mare colonie de
furnici a fost gasita pe coasta Ishikari din Hokkaido: 306 milioane de
furnici, cu 1 080000 de regine in 45 000 de musuroaie legate intre
elepe o arie de 2,7 kilometri patrati (o mila patrata).

Albina - este o insecta remarcabila - nu au urechi, dar au un simt al
mirosului excelent cu chimioreceptori in antene. Albinele vad culorile diferit fata de noi. Ele sunt insensibile la rosu dar detecteaza lumina ultravioleta care este invizibila pentru noi.

Bettong - Animal din Tasmania, bettong-ul cantareste pana la 2 kg
(4.4lb) si are o durata de viata de 3-5 ani. Regimul lor alimentar include
seminte, radacini, bulbi si insecte. Bettong-ul naste tot anul iar puii
petrec primele 3 luni in marsupiul mamei.

Iepurele australian(bilby) - Odata foarte raspandit in Australia, bilby
este acum clasificat ca fiind in pericol. Singura specie asemanatoare a
disparut. Masculii sunt de doua ori mai mari decat femelele, crescand
pana la 55 cm (21 inch) si cantarind pana la 2.5 kg (5.5lb). Urechile lor
mari ii ajuta sa se racoreasca.

Rasul - desi nu poarta numele familiei sale, rasul este o specie distincta
in genul Lynx. Rasii adulti cantaresc aproape 12 kg. Puii au un castig in greutate zilnic de 25 g si sunt gata de atac la 12 saptamani, devenind independenti de parinti la varsta de 10-12 luni.

Bivolul - Bivolul african sau incoronat este un membru al celor "Cinci
Mari", impreuna cu elefantul, rinocerul, leul si leopardul. Cantarind 700
kg (1,500 lb), bivolii sunt imprevizibili si periculosi daca au si coarne.
Sunt recunoscuti ca atacatori ai omului si sunt des acuzati de salbaticii
deliberate, dar sunt linistiti daca sunt lasati in pace.

Karakula - Intalnit deseori in Africa de Sud, karakula este des numit
linxul africansau lynxul desertului, desi nu este inrudit cu lynxul. Creste
pana la 1m (3ft) in lungime iar masculul cantareste pana la 18 kg. Poate
supravietui perioade lungi fara apa, obtinandu-si necesarul din lichidele
metabolice ale prazii sale: mici cerbi, sobolani de nisip, hidre de stanca.

Caribu - Mare, salbatic, animal din familia elanului, cantarind pana la
300 kg (660 lb), poate fi gasit peste linia arborilor in America de Nord si Groenlanda. Caribu, inrudit cu renul, are o blana unica ce opreste aerul oferindu-le o acoperire excelenta. Aceasta blana il mentine de asemenea la suprafata, plutitor, in apa.

http://www.scribd.com/doc/3064173/Stiati-ca

 

[anuk]

Cand spunem pasari exotice gandul ne duce spre tinuturile tropicale dar.....


Scandinavia este locul de origine al pasarilor exotice.


Paleontologii danezi au descoperit fosilele, vechi de 55 de milioane de ani, ale unui papagal preistoric. Aceasta este o noua dovada a faptului ca Scandinavia a avut o clima asemanatoare celei de la tropice in urma cu zeci de milioane de ani, anunta David Waterhouse, coordonatorul echipei de cercetatori.
Papagalii traiesc astazi exclusiv in regiunile tropicale si in cele din emisfera sudica, dar descoperirea recenta a oamenilor de stiinta demonstreaza ca acestea a evoluat in nordul Pamantului, mult mai devreme decat se credea initial.

“Fosila a fost scoasa la lumina in nord-vestul Danemarcei, ultimul loc din lume in care ti-ai putea imagina ca vei gasi un papagal salbatic, cu atat mai mult, o specie noua de papagal. Aceasta a fost denumita “Myopsitta tanta”, desi colegii cercetatori i-au gasit deja o porecla inspirata dintr-un serial TV din anii ’70, “Papagalul danez albastru”, declara Waterhouse.

Descoperirea danezilor este cu atat mai importanta cu cat Myopsitta tanta reprezinta cea mai veche specie de papagal descoperita vreodata.

“Este incredibil faptul ca, data fiind fragilitatea oaselor de pasari, a mai ramas o urma a acestui papagal preistoric. Chiar daca singura bucata de os descoperita de paleontologi este o parte a humerusului, aceasta contine suficiente informatii pentru a ne da seama ca este vorba de un papagal”, subliniaza David Waterhouse.

Chiar daca pare incredibila, descoperirea unei pasari exotice in nordul inghetat este cat se poate de normala, afirma oamenii de stiinta. Atunci cand Myopsitta tanta era in viata, nordul Europei trecea printr-o perioada extrem de calda, lagune tropicale acoperind o mare parte din teritoriul de azi al Germaniei, Danemarcei si Angliei. Fiordurile din prezent s-au format in urma cu mai putin de un milion de ani, argumenteaza aceiasi cercetatori.

„Nicio alta fosila de papagal, descoperita in emisfera sudica a planetei, nu depasea varsta de 15 milioane de ani. Descoperirea unui papagal in varsta de 55 de milioane de ani in Danemarca demonstreaza, fara doar si poate, ca astfel de pasari exotice au evoluat in emisfera nordica inainte de a migra catre zonele din sud”, concluzioneaza Waterhouse.


http://www.descopera.ro

 

[anuk]

Pace si veselie pana si intre animale din specii diferite

 

[bodo]

 

[magda]

ce haios ! bun un asa iepuras la casa omului !

 

[anuk]

He,he.Iti dai seama ce roade asta daca e liber prin casa?

 

[magda]

ei,pai nu ! ii dai numai tu,ca in clip !

 

[anuk]

Stiu ce spun, am avut un iepure caruia ii placea lenjeria de pat proaspat pusa :

---

 

[bodo]

Un catel nebunel

 

[magda]

da nici cu gaina nu mi-e rusine ! =))

 

[bodo]

Ii place si ei... Sunt tare haiosi .

 

[anuk]

Evoluţia în acţiune: de ce seamănă cucul cu o pasăre de pradă?


Asemănarea dintre cuc şi uliu păsărar constituie un subiect controversat încă din cele mai vechi timpuri. Cele două specii de păsări se aseamănă din punct de vedere al dimensiunilor, formei, penajului, inclusiv al modelului striat de pe piept - un desen ce se întâlneşte la multe specii de ulii, dar nu şi la rudele cucului.

Până în prezent, însă, nimeni nu s-a gândit să analizeze mai departe această observaţie, şi să testeze dacă într-adevăr una din păsări o imită pe cealaltă.

Cucul ar avea un motiv bun să facă acest lucru, deoarece păsările cântătoare şi celelate păsări mici în ale căror cuiburi îşi depune el ouăle sunt speriate şi intimidate de ulii şi fug la apropierea acestora. Astfel, femela cuc îşi poate depune cu uşurinţă ouăle acolo unde doreşte.

Ornitologii Nick Davies şi Justin Welbergen, de la Universitatea Cambridge, au testat teoria conform căreia cucul imită, prin aspect, uliul păsărar sau că măcar păsările cântătoare nu pot face diferenţa între aceste două specii.

În ultimul număr al publicaţiei Behavioral Ecology, cei doi confirmă, în bună masură, acestă ipoteză.

Pentru a putea observa reacţiile păsărilor-gazde, cercetătorii au pus în apropierea cuiburilor lor păsări împăiate, din 3 specii diferite. Ei au folosit ulii (care reprezintă un real pericol pentru păsările mici), cuci (care nu rănesc păsările mature, dar le împiedică să se reproducă cu succes) şi porumbei (care nu prezintă nici un pericol pentru alte păsări).

Piepturile păsărilor împăiate au fost acoperite cu bucăţi de mătase albă. Pe unele pânze au fost desenate dungi negre, iar restul au fost lăsate albe.

După ce au amplasat păsările împăiate, cei doi cercetători au urmărit reacţiile păsărilor-gazde în funcţie de cât de dispuse au fost acestea să se apropie de inamici şi de cât de zgomotoase au fost în încercarea de a-i alunga.

În urma acestui studiu a reieşit că, deşi păsările cântătoare pot face diferenţa între specii (au ripostat mai zgomotos la prezenţa cucilor, dar s-au ferit de ulii), dungile joacă totuşi un rol important: în toate cazurile, păsările pe al căror piepturi au fost imprimate dungi au fost abordate mai prudent decât cele fără dungi.

În consecinţă, modelul striat de pe piepturile cucilor îi ajută pe aceştia să îşi poată depune ouăle în cuiburile altor păsări, creând oarecare confuzie prin asemănarea cu ulii. Deşi această imitaţie nu este perfectă, ea dă totuşi roade.




http://www.descopera.ro

 

[bodo]

Boala pierderii penelor la pinguini, un mister inca neelucidat de cercetatori



Pinguini golasi, cu portiuni neacoperite de pene au fost descoperiti tot mai des in Atlanticul de Sud in ultimii ani. Cum aparitia acestui fenomen, ce indica prezenta bolii pierderii penelor, reprezenta un mister total pentru cercetatori, un nou studiu si-a propus sa faca lumina si sa determine cauzele careu au determinat instalarea acestei boli.

Studiul a analizat exemplare de pinguini africani (Spheniscus demersus) si pinguini magellan (Spheniscus magellanicus), atat in libertate, cat si in captivitate, indicand cauze posibile ale bolii care poate duce la o reducerea ritmului de dezvoltare a pinguinilor, cat si la moartea acestora.

„Boala pierderii penelor este rar intalnita la cele mai multe specii de pasari si trebuie sa realizam investigatii suplimentare pentru a determina cauza bolii si daca aceasta se raspandeste si la alte specii de pinguini”, a adeclarat P. Dee Boersma de la Wildlife Conservation Society (WCS).

Oamenii de stiinta au descoperit primele exemplare de pinguini africani afectati de boala pierderii penelor intr-un centru de reabilitare din Cape Town, Africa. De-a lungul anului 2006, circa 7% dintre cele 854 de exemplare de pinguini africani din acest centru si-au pierdut penele, numarul acestora crescand la 18% dintre cele 538 de exemplare aduse in 2007. In 2008, acesta a scazut la 11%. Tot in acest an, boala pierderii penelor a fost descoperita si la exemplare de pinguini africani aflati in libertate.

Intre timp, in 2007, de celalalta parte a Atlanticului de Sud, cercetori de la WCS si de la Universitatea din Washington au descoperit boala si la pinguinii magellan, inruditi cu pinguinii africani. Acestia au identificat boala la 13 pinguini din patru colonii de-a lungul coastei argentiniene.

Atat in Africa de Sud, cat si in Argentina, puii de pinguin afectati de boala pierderii penelor s-au dezvoltat mai incet si erau mai mici decat cei cu pene. Greutatea si dimensiunile reduse se pot datora energiei suplimentare consumate pentru mentinerea unei temperaturi sanatoase a corpului, in absenta stratului izolator de pene.

Pierderea penelor, desi este un fenomen rar intalnit, poate fi determinata de agenti patogeni, de tulburari ale tiroidei, de dezechilibre ale nutrientilor, de poluare sau de factori genetici, au afirmat cercetatorii. Deocamdata nu se stie daca boala este infectioasa si daca se trasmite si la pinguinii sanatosi.

Cu toate acestea, specialistii au remarcat ca boala este mai frecventa in centrele de reabilitare, fapt care sugereaza ca pierderea penelor apare mai des in spatii inchise.

„Trebuie sa descoperim cum sa oprim raspandirea bolii pierderii penelor, intrucat pinguinii se confrunta deja cu probleme provocate de poluarea cu petrol si de variatiile climatice”, a afirmat Boersma.

Studiul a fost publicat in revista „Waterbirds”.

http://www.studentie.ro

 

[anuk]

Cel mai scump câine din lume – 1,1 milioane de euro life



Un pui de mastiff roşu tibetan a devenit cel mai scump câine din lume după ce a fost vândut cu aproape 1,1 milioane de euro.

Mastiffii tibetani sunt câini de pază mari şi fioroşi care au supravegheat taberele nomazilor şi mănăstirile din Tibet vreme de secole.

Se crede că sunt una dintre cele mai vechi rase, iar legenda spune că atât Genghis Han cât şi Buddha au avut câte un exemplar.

Se crede că mastifful tibetan este o rasă pur chinezească şi este foarte greu de găsit în afara acestei zone. Tocmai raritatea sa face ca şi preţurile să fie pe măsură, notează Daily Mail.

Şi continuă să înregistreze creşteri ameţitoare.

Un astfel de mastiff roşu tibetan a fost vândut recent cu 10 milioane de yuani, ceea ce înseamnă 1,1 milioane de euro.

“Picătură mare” sau Hong Dong în chineză a fost cumpărat de un baron al cărbunelui din nordul Chinei.

Miliardarul va mai trebui să scoată bani grei din buzunar pentru hrana acestui uriaş de 80 de kilograme, ca să se facă mare. Multă carne de vită şi de pui, plus delicatese ca scoici abalone sau castraveţi de mare, pentru ca puiul de 11 luni să ajungă la greutatea standard a rasei, de 130 de kilograme. Cam cât un rugbist bine făcut, scrie Daily Mail.

Lu Liang, crescătorul lui “Picătură Mare” spune despre câine că este un “specimen perfect” şi că preţul uriaş este justificat.

“Am cheltuit o grămadă de bani pentru a creşte câinele şi avem salarii de plătit la foarte mulţi oameni”. În plus, proprietarul îşi va mai putea scoate din bani, încasând 11.500 de euro pentru fiecare vizită a lui “Picătură” la fete.

Preţul uriaş arată că mastifful tibetan roşu a devenit un simbol al statului lor înalt pentru noua clasă de îmbogăţiţi din China, adăugându-se bijuteriilor şi limuzinelor de lux.

Nu numai că se crede că roşul e o culoare norocoasă, dar mastiffii tibetani sunt consideraţi animale sfinte, binecuvântându-şi stăpânii cu sănătate şi apărare.

Tibetanii cred că aceşti câini au suflete de călugări care nu au fost suficient de buni pentru a se reîncarna ca oameni sau a merge în Şambala, raiul budiştilor.

Printre cei care au deţinut asemenea exemplare se numără Regina Victoria, Regele George IV sau Genghis Han, despre care se spune că îşi dotase armata cu 30.000 de mastiffi tibetani pentru a cuceri Vestul Europei.

“Sunt foarte deştepţi, judecă singuri o situaţie şi au un simţ extrem de dezvoltat care le permite să depisteze pericolele”, spune James Pally, un crescător de mastiffi tibetani din Ţara Galilor.

“Erau folosiţi iniţial la paza turmelor şi cirezilor, sunt foarte buni şi blânzi cu alte animale şi adoră copiii. Am şase exemplare şi, dacă nu le dai suficientă atenţie, se aşază între tine şi televizor”, zice Pally.

Înaintea lui “Picătură Mare”, cel mai scump câine din lume a fost tot un mastiff roşu tibetan, numit “Leul Roşu”, care fusese vândut cu 1,055 milioane de euro.




http://www.ziuaveche.ro

 

[anuk]

Lumina vie: fiinţe bioluminiscente .

Faptul că făpturile vii produc lumină a fost privit dintotdeauna cu uimire - de către om, desigur, numai el are această capacitate de a se minuna. Lumina era o însuşire a Soarelui, unul dintre marile şi tulburătoarele mistere ale firii: făcea plantele să crească, iar de pe urma plantelor, direct sau indirect, trăia cam tot ce era viu pe Pământ.

Faptul că şi formele de viaţă, ele însele, pot "da" lumină, e o însuşire adânc tulburătoare a vieţii de pe Pământ: chiar şi azi, când se cunoaşte, în mare, mecanismul biochimic al fenomenului bioluminiscenţei, ea tot tulburătoare rămâne, iar enigmele ei biochimice sunt departe de a fi lămurite.

De licurici a auzit toată lumea, dar bioluminiscenţa nu e limitată la ei. Multe forme de viaţă sunt în stare de această performanţă adaptativă: microorganisme precum v bacteriile şi dinoflagelatele; peşti, insecte, moluşte, meduze, dar şi ciuperci - în toate aceste grupuri se găsesc specii care au ales să se descurce în faţa provocărilor evoluţiei, dezvoltându-şi acest uimitor mecanism. Câteodată, o vietate mai mare "pune la treabă" altele mai mici, pentru a-şi face rost de lumină: astfel, unii peşti produc chiar ei lumina vie, însă alţii au fotofori (organe luminoase) care adăpostesc bacterii specializate, iar acestea sunt cele care produc bioluminiscenţa de care se foloseşte peştele-gazdă.

Din ceea ce ştim până acum, substratul biochimic al bioluminiscenţei este, în linii mari, acelaşi la toate aceste forme de viaţă: o substanţă numită luciferină este oxidată (se combină cu oxigenul) reacţia fiind catalizată de o enzimă denumită luciferază, iar prin acestă întâlnire chimica se formează oxiluciferina, reacţia fiind însoţită de degajarea de energie sub formă de lumină. Reacţia e probabil mediată de anumite substanţe, numite co-factori, iar aici e posibil să existe diferenţe de la o specie la alta, diferenţe încă insuficient cunoscute. Fiecare specie are tipurile ei particulare de luciferină şi luciferază (motIv pentru care e mai corect să spunem luciferine şi luciferaze, deoarece ele sunt clase de substanţe înrudite, dar cu caracteristici uşor diferite de la o specie la alta).

Scopurile în care speciile de vieţuitoare bioluminiscente îşi folosesc lumina vie sunt diverse: unele - pentru apărare; altele pentru comunicare, pentru atragerea partenerilor de împerechere sau pentru a-şi găsi hrana.

La cele mai multe dintre speciile bioluminiscente, lumina produsă e albăstrie sau verzuie, dar există şi "excentrici" care emit o radiaţie roşie sau infraroşie - precum unele specii de peşti - sau lumină galbenă, ca viermele marin Tomopteris.

În lumea de "deasupra" - mediul terestru - există puţine specii bioluminiscente: insecte (cum sunt binecunoscuţii licurici de la noi - Lampyris noctiluca - şi alte câteva specii de gândaci înzestraţi cu organe luminoase) şi câteva specii de ciuperci, a căror lucire vagă, fantomatică, întrerupe întunericul adânc al pădurii.

Mediul marin, în schimb, e plin de făpturi bioluminiscente: se estimează că 90% dintre formele de viaţă care trăiesc în zonele abisale ale oceanului emit o formă sau alta de radiaţie luminoasă, care le ajută să se orienteze şi să comunice în bezna desăvîrşită care domneşte la marile adâncimi. Calmarii bioluminiscenţi îşi ameţesc prădătorii expulzând secreţii luminoase care produc surpriză şi confuzie. Unele specii de peşti-undiţari, care trăiesc la mari adâncimi, poartă organe luminoase care le servesc drept momeală pentru a atrage prada. Alţi peşti emit lumină pentru a-şi putea vedea prăzile - o adaptare care merge uneori foarte departe, ca în cazul în care peştele emite o lumină roşie (caz rar în lumea animalelor bioluminiscente) pentru a vedea alţi peşti, al căror corp reflectă această lumină roşie, fenomen care îi face vizibili pentru bine-adaptatul lor urmăritor; altminteri, aceste prăzi nu sunt deloc uşor de văzut, deoarece, la asemenea adîncimi, radiaţia roşie a spectrului luminos nu mai ajunge.
Video

Nu toate organismele bioluminiscente sunt însă abisale; şi spre suprafaţă, marea cuprinde multe asemenea vieţuitoare, de la cele microscopice, unicelulare, ca Noctiluca scintillans, - care, adunându-se în concentraţii enorme în anumite zone, dă naştere fenomenului "mării de lapte", cum au numit-o vechii navigatori, impresionaţi de strălucirea alb-albăstuie, lăptoasă, a apei pline de vietăţi luminoase -, până la meduze măricele, care îşi desfăşoară umbrelele străvezii, detaşându-se pe fondul întunecat al apei graţie strălucirii lor feerice.

Una dintre cele mai interesante proprietăţi ale luminii vii este faptul că ea e o lumină "rece", generând o cantitate foarte mică de energie termică. Sistemul luciferină-luciferază este, astfel, unul foarte eficient, cu randament ridicat.

Fascinaţia faţă de bioluminiscenţă s-a extins din lumea naturaliştilor în cea a biochimiştilor, a geneticienilor, a microbiologilor şi a inginerilor, care imaginează tot felul de utilizări îndrăzneţe, mai mult ori mai puţin practice, ale fenomenului - de la noi metode de detectare a contaminării alimentelor cu bacterii, până la animale de companie bioluminiscente.

Cert este că oamenii de ştiinţă au reuşit deja să obţină, prin inginerie genetică, plante transgenice care produc lumină cu ajutorul sistemului luciferină-luciferază. În plantele de tutun au fost transferate gene (extrase de la o specie de licurici - Photinus pyralis) care codifică sinteza luciferazei. Udând plantele cu o soluţie ce conţine luciferină, are loc întâlnirea celor două substanţe în celulele plantei, care, astfel, produc lumină.

Cercetători mai imaginativi se gândesc chiar ce util ar fi să avem brazi de Crăciun transgenici, care ar putea lumina singuri, fără a mai fi nevoie de beculeţe, îndepărtând, astfel, pericolul incendiilor. Alţii, mai practici, s-au gândit deja la plante bioluminiscente care ar putea lumina străzile oraşelor, în viitor, fără consum de energie electrică. Şi le-au şi obţinut. Deşi , pentru moment, lumina vie dată de plantele astfel manipulate genetic e prea slabă pentru a putea fi utilizată cu succes pentru iluminatul stradal, reuşita arata că bioluminiscenţa poate fi, pentru om, mult mai mult decât un izvor de fascinaţie ştiinţifică şi încântare poetică: poate deveni o preţioasă sursă de inspiraţie pentru creaţia tehnologică, pentru ingineria viitorului.


http://www.descopera.ro

 

[anuk]

Ariciul-de-mare violet îşi foloseşte întregul corp ca pe un „ochi”



Ariciul de mare violet nu pare să aibă ochi şi cu toate acestea el răspunde la stimuli luminoşi. În momentul în care razele de lumină sunt îndreptate spre el, ariciul se va retrage într-o zonă mai întunecată. Aprofundând cercetările, oamenii de ştiinţă au susţinut în ultimii ani, că întregul corp al acestui animal este, de fapt, un organ vizual.

După decenii de cercetare, misterul a fost desluşit în anul 2006, când a fost descifrat şi publicat genomul complet al ariciului de mare. Spre surprinderea tuturor, din cele 23.000 de gene ale acestui animal, o mare parte sunt asociate cu văzul.

Ariciul are propria versiune a genei Pax6, care reglementează dezvoltarea ochilor într-un mare număr de specii ale regnului animal - de la om la muşte - şi încă şase gene care coordonează sinteza proteinelor sensibile la lumină, numite opsine.

În timp ce aceste gene sunt, de obicei, activate pe parcursul dezvoltării ochilor, cercetătoarea Maria Arnone a constatat că la arici iul de mare studiat, fenomenul este asociat cu organele locomotoare.

Esther Ullrich-Luter, unul din colegii lui Arnone, a observat că fiecare organ locomotor (numit picior ambulacrar) al ariciului de mare are două grupuri de celule sensibile la lumina: unul la vârful şi un altul la baza piciorului.
Fiecare picior are până la 140 de astfel de celule, însumând un total de 200.000 la nivelul întregului corp. (Pentru comparaţie, oamenii au o mie de ori mai multe.)

Celulele sensibile la lumina se conectează la un singur nerv, care funcţionează pe întreaga lungime a piciorului. Nervii de la nivelul picioarelor se grupează în cinci fascicule, care se unesc în dreptul unui inel central format din fibre nervoase. Acesta este sistemul nervos al aricilor de mare: o reţea rară de nervi, fără nici un creier central. Prin această reţea, aricii de mare pot detecta şi reacţiona la lumina, chiar de la sute de metri.

Aceste descoperiri au demonstrat că aricii de mare pot vedea, dar pe de altă parte au dat naştere unei noi întrebari: cum pot aceste animale să identifice direcţia din care vine sursa de lumină?

Sonke Johnsen sugerează că responsabili cu acest lucru sunt spinii aricilor de mare, lucru care, deşi pare plauzibil, nu a fost demostrat încă. În schimb, Ullrich-Luter a constatat că o altă parte a corpului asigura această funcţie, şi anume exoscheletul.

Arici de mare au o carapace dură. Nervii de la nivelul picioarelor ambulacrare trec prin porii acestei carapace, iar alături de aceştia se află grupuri de denticuli (structuri dinţate).

Unele dintre celulele sensibile la lumină se află printre aceşti denticuli. Aceste grupuri de celule sunt ecranate din toate părţile, astfel încât doar câteva celule sunt afectate de lumină. Folosindu-se de umbra produsă de structura propriului schelet, ariciul de mare poate identifica direcţia de unde vine lumina.

Această teorie a putut fi confirmată cu ajutorul puilor de arci de mare violet, care, neavând un schelet dezvoltat, nu se feresc de lumină.

Dacă ideea sutelor de picioare cu rol de ochi, care văd cu ajutorul unor umbre produse de propriul schelet, nu pare îndeajuns de ciudată, atunci trebuie să mai ştiţi că ariciul de mare, deşi este un nevertebrat, mai are o trăsătură neobişnuită: posedă un tip de fotoreceptori caracteristici, mai degrabă, vertebratelor.



http://www.descopera.ro

 

[bodo]

Sa ai o pisica de-asta ....tre' sa stai bine cu nervii

Pisica cu cel mai zgomotos tors din lume - Video

Smokey, o pisica in varsta de 12 ani din Northampton (sudul Angliei), a fost recunoscuta oficial drept cea mai zgomotoasa din lume, torsul ei ajungand la 67,7 decibeli, motiv pentru care a intrat in Cartea Recordurilor.

Smokey a intrat in Guinness si pentru ca torsul ei atinge uneori 90 de decibeli, zgomotul la care te astepti de la o masina de tuns iarba sau un uscator de par.

Cand te gandesti, noteaza ANSA, ca exista persoane care se plang de mierle, care la Londra canta in plina noapte, ca in melodia formatiei Beatles. Pisica Smokey le intrece.

http://www.ziare.com/magazin/cartea...-cel-mai-zgomotos-tors-din-lume-video-1093195

 

[anuk]

Fosila unei furnici uriaşe a fost descoperită în SUA .



Descoperirea unei noi fosile atestă că acum aproape 50 de milioane de ani furnici mari cât păsările colibri hoinăreau pe teritoriul cunoscut azi sub numele de Wyoming (stat din vestul SUA).

Este posibil ca aceste insecte uriaşe să fi traversat un pod arctica format între Europa şi America de Nord, într-o perioadă deosebit de caldă din istoria Pământului.

Fosila furnicii uriaşe, de aproape 5 cm, a fost descoperită de Bruce Archibald, un paleo-entomologist de la Universitatea Simon Fraser din Columbia Britanică.

Provenind de la un sit din Wyoming, numit Green River Formation, fosila a fost ţinută mult timp într-un sertar din Muzeul de Natură şi Ştiinţă din Denver, până când ea a fost observată de Archibald, care şi-a dat imediat seama că acest specimen seamănă foarte bine cu unele exemplare descoperite în Germania.

Cercetătorul a numit noua furnică: Titanomyrma lubei ( "titan" pentru mărime, "merimex" care înseamnă "furnică" în greceşte şi "lubei" de la numele colectorului de fosile Luis Lube).

Odată cu descoperirea acestei fosile, se ridică un mare semn de întrebare: Cum anume au ajuns aceste furnici gigant, pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic?

Furnicile sunt insecte rezistente, care pentru a supravieţui pot chiar să îşi transforme corpul într-un fel de plută. Cu toate acestea, furnicile uriaşe din zilele nostre au nevoie de un climat cald pentru a supravieţui.

Vechile furnici gigant au fost găsite în Europa, în zonele tropicale şi au trăit în prima parte a Eocenului, o epocă geologică cuprinsă în prima parte a perioadei paleogene un moment în care continentele au fost mai apropiate şi nivelul mării mai scăzut.

Dar pentru a merge de pe un continent pe altul, tot ar fi fost nevoie să traverseze Oceanul Arctic. Pe atunci, regiunea arctică era mult mai caldă decât este astazi, fiind mai degrabă o zonă temperată decât un paradis al iernii.

Cu toate acestea, clima temperată ar fi fost prea răcoroasă pentru furnicile gigant. Cel mai probabil, aceste migraţii s-au produs pe parcursul unor perioade în care temperaturile au crescut destul de mult (o medie anuală de 8 grade Celsius), astfel încât Arcticul să poată fi traversat. Aceste perioade, ce au durat câteva sute de mii de ani, ar fi fost determinate de eliberarea dioxidului de carbon din sedimente.

Deşi cercetătorii nu sunt siguri dacă populaţiile de furnici gigant au luat naştere în Europa sau în America, noile descoperiri îi vor ajuta să compare cele două specii pentru a afla mai mult amănunte legate de evoluţia lor.


http://www.descopera.ro

 

[anuk]

Furnicile amazoane, care se reproduc fara masculi.


O specie de furnici amazoniene a evoluat intr-o directie neasteptata, insectele din aceasta specie fiind toate femelele si reproducandu-se prin clonare.

Cea care are, insa, privilegiul de a asigura perpetuarea speciei este regina. Aceasta aduce pe lume doar fiice identice din punct de vedere genetic, relateaza BBC.

Aceasta specie, prima despre care se stie ca se reproduce in absenta sexului, se numeste Mycocepurus smithii, potrivit Annei Himler, biolog la Universitatea din Arizona. Aceasta a monitorizat mai multi indivizi din aceasta specie, si, dupa ce a luat amprenta ADN a fiecaruia, a observat ca toti erau clone ale reginei coloniei.

Dupa ce a disecat mai multe fiice ale reginei, biologul a observat ca toate erau incapabile, din punct de vedere fizic, sa se imperecheze, deoarece anumite componente ale aparatului reproducator degenerasera.

Nu se stie care a fost momentul in care specia a apucat-o pe aceasta cale, devenind asexuala, fenomen foarte rar printre furnici.



http://www.ziare.com

 

[bodo]

Cimpanzeii au o anumită conştiinţă de sine, la fel ca oamenii, iar aceasta este asociată cu facultatea lor fundamentală de a anticipa efectele generate de propriile acţiuni asupra mediului în care trăiesc, se afirmă într-un studiu publicat, marţi 04.05.2011, în Proceedings of the Royal Society preluat de Mediafax.

O dovadă a acestei teorii o constituie următorul experiment: trei femele cimpanzeu plasate de cercetătorii japonezi în faţa a două cursoare identice, au fost capabile să identifice pe ecranul unui computer acel cursor – din cele două – pe care ele îl controlau cu ajutorul mouse-ului.

Numeroşi oameni de ştiinţă au evidenţiat deja în trecut capacitatea anumitor animale, în special a primatelor, de a se recunoaşte în faţa oglinzilor. Testul cel mai des utilizat constă în pictarea unui semn pe corpul lor, pe care nu ar fi putut să îl vadă fără a recurge la o oglindă, şi de a vedea dacă animalul testat va şterge sau nu acel semn.

Deşi acest test al onglizilor dovedea capacităţile cognitive ale primatelor, mecanismele care le permit acestora să se identifice au rămas foarte controversate, fără a putea fi comparate cu cele asociate oamenilor.

La oameni, capacitatea de se recunoaşte în calitate de agent independent care are un anumit efect asupra mediului exterior provine în special din facultatea de a stabili o relaţie între rezultatul aşteptat al unei acţiuni şi rezultatul efectiv observat.

De exemplu, într-un joc video la care participă mai mulţi jucători, această facultate permite cu rapiditate unui jucător să identifice personajul pe care îl controlează dintre toate celelalte personaje prezente pe ecran.

Acest lucru presupune capacitatea de a prezice efectele propriilor acţiuni, o comparaţie a acestor predicţii cu rezultatul observat şi existenţa deducţiei “eu sunt acela care controlează acest lucru”, au explicat autorii acestui studiu.

Cimpanzeii supuşi testului oglinzii puteau să se recunoască şi să şteargă semnul de vopsea, chiar dacă imaginea lor era deformată de oglinzi concave sau convexe, sugerând astfel deja faptul că această conştiinţă de sine ţine mai mult de analiza propriilor acţiuni decât de analiza propriei imagini reflectată în oglindă.

Anumiţi cercetători consideră însă că acel test nu dovedeşte neapărat că acei cimpanzei aveau o “conştiinţă de sine”, deoarece este posibil ca maimuţele să înveţe pur şi simplu să asocieze o acţiune specifică cu un rezultat specific.

Pentru a elimina dubiile, doi cercetători niponi specialişti în primate, Takaaki Kaneko şi Masaki Tomonaga, de la Universitatea din Tokyo, au dorit să afle dacă cimpanzeii reuşesc să facă diferenţa între acţiunile la originea cărora se află şi evenimentele asemănătoare, dar care nu sunt controlate de ei.

Trei femele au fost mai întâi antrenate să deplaseze un cursor pe un ecran cu ajutorul unui mouse cu bilă,pentru a atinge diverse ţinte. Odată familiarizate cu manevrarea acestui dispozitiv, celor trei maimuţe le-au fost prezentate pe ecran două cursoare, de mărime, formă şi culoare identice: unul controlat de către mouse, celălalt fiind o simplă înregistrare video a mişcării cursorului, deplasat de aceleaşi femele de cimpanzeu în zilele precedente.

Altfel spus, singurul mijloc prin care acestea puteau să identifice cursorul pe care îl controlau era de a confrunta acţiunea iniţiată cu rezultatul afişat pe ecran.

Potrivit cercetătorilor niponi, testele au fost concludente şi au evidenţiat faptul că cimpanzeii analizează într-adevăr efectele acţiunilor lor asupra mediului exterior. Teste suplimentare au indicat faptul că ei sunt chiar capabili să integreze o dimensiune atât spaţială, cât şi temporală în această analiză.

http://www.2012en.ro