Curiozitati despre animale

[anuk]

Cand animalele pleaca la razboi


In majoritatea lucrarilor de specialitate despre adaptarea omului la mediul inconjurator, la evolutia si la progresul sau, enumerarea deprinderilor definitorii umane vizeaza negresit si “imblanzirea animalelor”. Oamenii si animalele convietuiesc, probabil, de zeci de mii de ani intr-o relatie (aproximativ) armonioasa, bazata pe exploatarea celor din urma de catre cei dintai. Prin urmare, nu ar trebui sa ne surprinda ca, de-a lungul timpului, animalele au fost "recrutate" de chiar fortele armate ale diverselor state si folosite strategic in razboaiele purtate impotriva inamicilor. De multe ori intr-un mod absolut surprinzator.

10. Pisicile-bombe

Cele mai vechi exemple referitoare la folosirea pisicilor in conflicte militare dateaza din perioada Egiptului Antic, in timpului unui razboi impotriva Persiei. Persanii, constienti de sacralitatea pe care felinele o aveau in ochii egiptenilor, au adunat cat de multe pisici au putut si le-au eliberat pe campul de lupta. Atunci cand egiptenii au fost nevoiti sa aleaga intre ranirea pisicilor si optiunea de a se preda, au preferat varianta din urma .

In perioada Primului Razboi Mondial, pisicile erau folosite in transee pentru a mentine in limite scazute populatia de sobolani, dar uneori si pe post de “detectoare” de gaze otravitoare. Insa, cel mai creativ mod de a folosi o pisica pe post de arma a avut loc in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Oficiul de Servicii Strategice (OSS) al SUA, precursorul CIA, avea nevoie de o metoda de ghidare a bombelor pentru scufundarea eficienta a vaselor germane. Cineva s-a gandit ca, de vreme ce pisicile au o repulsie atat de mare fata de apa si aterizeaza intotdeauna in picioare, daca ar atasa o pisica unei bombe si ar lansa-o in vecinatatea unei nave inamice, instinctul pisicii de a evita apa ar forta-o sa ghideze bomba catre vaporul ostil. Nu este foarte limpede cum se prespunea ca pisica ar fi putut dirija bomba de care era legata in timp ce aceasta se prabusea din cer, dar planul nu a trecut niciodata de stadiul de testare, intrucat s-a constatat ca pisicile au raul obicei de a-si pierde cunostinta in timpul caderii de la inaltimi considerabile..
Pentru a nu fi cumva umbrita de predecesorul sau, CIA a avut de asemenea o tentativa de a folosi pisici, dar de aceasta data pe post de dispozitive de spionaj, in timpul Razboiului Rece. CIA a considerat ca o pisica ar putea fi deghizarea perfecta pentru un dispozitiv de ascultare, in cadrul unui proiect cunoscut sub denumirea de “Operation Acoustic Kitty” (Operatiunea Pisica Acustica). Veterinarii agentiei au inserat chirurgical unei pisici un microfon a carui antena se afla in coada animalului. 5 milioane de dolari au fost cheltuite inainte ca primul test din teren sa aiba un final tragic: pisica “preparata” a fost eliberata in apropierea unui obiectiv din Washington si a fost imediat lovita de o masina, in timp ce traversa strada. Proiectul a fost incheiat la scurt timp dupa aceea.



9. Porcii de razboi

Esti angajat intr-o batalie impotriva unui inamic ce foloseste elefanti de razboi, tancurile vremurilor antice. Acestia cantaresc cateva tone, poarta armuri grele si sunt extrem de greu de ucis. Cum ii opresti? Daca esti armata romana, s-ar putea sa folosesti porci incendiari cunoscuti si ca Porci de Razboi. Plinius cel Batran a scris despre o metoda de acoperire a porcilor cu rasina, catran sau alte substante inflamabile pentru a le da drumul apoi, incandescenti, catre inamici. Guitaturile si miscarea turbata a porcilor aprinsi in flacari ce se indreptau spre armata ostila le provocau cailor si elefantilor o panica suficienta incat sa nu mai asculte nicio comanda. In afara scrierilor lui Pliniu, nu mai exista mentiuni ale folosirii porcilor in batalii.

8. Sobolanii detectori de mine

Cele mai vechi exemple de folosire a animalelor pe post de arme vizeaza de obicei incendierea lor si pozitionarea catre satele sau bazele inamice. Greseala evidenta a acestei metode este aceea ca sunt sanse foarte mari ca animalul arzand sa se intoarca si sa cauzeze distrugeri propriului stabiliment. Sobolanii au fost folositi mai ales ca torte ambulante... pana cand au inceput sa fie intrebuintati intr-unul dintre cele mai vechi exemple de razboi biologic. In 1346, in timpul asediului orasului aflat sub patronaj genovez Kaffa de catre fortele tataresti conduse de Jani Beg, ciuma s-a raspandit printre tatari in afara orasului, limitandu-le posibilitatea mentinerii asediului. Intr-o ultima incercare ofensiva, armata care ataca a inceput sa catapulteze sobolani morti si cadavre ale victimelor ciumei in oras, in speranta ca vor raspandi boala. Cateva vase genoveze au incercat sa scape de ciuma si s-au intors in Italia, de unde Moartea Neagra s-a raspandit prin toata Europa.

Cea mai recenta utilizare a sobolanilor in armata se face in detectarea minelor de sol. O companie belgiana a antrenat sobolani africani, denumiti sobolani uriasi de Gambia, sa localizeze bombele si minele ingropate in pamant. Sobolanii sunt instruiti sa adulmece materialul exploziv asociind indeplinirea acestei sarcini cu o recompensa culinara. Sobolanii prezina cateva avantaje fata de caini in detectarea minelor, deoarece antrenarea si intretinerea lor sunt mai ieftine, iar dimensiunile reduse scad sansele declansarii accidentale a unei mine. In prezent, sunt folositi in Mozambic, pentru a indeparta minele plantate in timpul razboiului civil de aici.



7. Delfinii ucigasi

Folosirea deflinilor in operatiuni militare a inceput in anii ’60 ai sec. XX, atunci cand Fortele Navale SUA au pus bazele Programului “Mamifere Marine”, folosit initial pentru proiectarea unor torpile mai eficiente. Impresionati de inteligenta delfinilor, americanii au inceput sa extinda programul si sa antreneze mamiferele intr-o varietate de scopuri: de la a-i ghida spre casa pe scafandrii pierduti pana la a-i ucide pe scafandrii inamici.

In cadrul unui program denumit “Eliminarea Inotatorului” s-au folosit ace hipodermice continand CO2 comprimat, care erau atasate de boturile delfinilor antrenati sa injecteze substanta in scafandrii care se aflau in zone restrictionate. Odata injectat, dioxidul de carbon comprimat se dilata in interioriul scanfandrului, ucigandu-l pe loc si facand cadavrul sa pluteasca la suprafata apei. 40 de scafandri de asalt din Viet Cong si (din gresela) doi americani au fost ucisi in timpul razboiului din Vietnam de catre delfini, in aceasta maniera. In prezent, delfinii sunt folositi in Iraq si in zona Golfului pentru a detecta minele si a le marca astfel incat navele sa le poata evita pana ce o echipa de pirotehnisti le dezamorseaza.



6. Porumbeii-ghizi de rachete

Porumbeii au fost folositi pentru corespondenta pe calea aerului inca din Evul Mediu. Pe perioada asedierii Parisului, in timpul razboiului franco-prusac, au ramas singura linie de comunicatii disponibila parizienilor care incercau sa trimita mesaje in afara orasului. Porumbeii mesageri au fost folositi intens in perioada primului Razboi Mondial pentru a transporta ordinele de la baze catre liniile de atac. Un porumbel, botezat Cher Ami, a primit chiar onoruri militare pentru ca a salvat vietile a 194 soldati americani care au ramas blocati in spatele liniilor inamice. Cher Ami a fost capabil sa transmita mesaje de la trupele incercuite, chiar si dupa ce a fost impuscat in piept.

n perioada celui de-al doilea Razboi Mondial, psihologul B.F. Skinner a incercat sa foloseasca porumbeii ca pe un sistem de ghidare a rachetelor. Programul a fost denumit “Proiectul Porumbel” si functiona prin plasarea de trei porumbei pe varful unei bombe prevazuta cu o lentila speciala care afisa imaginea tintei pe un ecran. Porumbeii au fost antrenati astfel incat sa recunoasta tinta si sa loveasca cu ciocurile spre ea daca se deplasa din centrul lentilei. Skinner a folosit trei porumbei intrucat astfel s-ar fi sporit sansele de reusita a redirectionarii rachetei. Dupa o serie de teste, US Army a anulat proiectul deoarece ideea a fost considerata lipsita de etica.



5. Insectele militare

Romanii au descoperit in albine o arma militara extrem de utila. Colectau stupii acestor insecte si ii catapultau in orasele pe care incercau sa le asedieze sau spre armatele atacatoare. Aparatorii castelelor au preluat aceasta ideea in perioada Evului Mediu.

In perioada primului Razboi Mondial, lumina palida a licuricilor era folosita de soldati pentru a citi hartile campurilor de lupta, in transee, pe timp de noapte. Germanii au folosit gandacul de Colorado pentru a distruge culturile de cartofi din Franta, in perioada primului Razboi Mondial, si au aruncat cutii pline cu aceleasi insecte deasupra Marii Britanii, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, pentru a infometa Anglia.

In 1963, au fost facute experimente pentru antrenarea “gandacilor de paza”. Speranta militarilor care s-au gandit la aceasta optiune era aceea ca tantarii, mustele si alte insecte s-ar putea comporta intr-un anume fel atunci cand ar depista prezenta umana si ar putea fi folosite ca niste alarme silentioase care sa avertizeze apropierea inamicului.

In prezent, albinele sunt folosite pentru detectarea minelor de pamant. Cercetatorii au avut succes in a plasa cantitati infime de substante chimice folosite in explozibili in rezerva de mancare a albinelor. Albinele sunt apoi eliberate si cauta instinctiv de mancare acolo unde sunt ingropate minele, de vreme ce simturile lor pot dectecta aceleasi chimicale pe care ele sunt invatate sa le gaseasca acolo unde este localizata si mancarea. Observand zonele in care cele mai multe albine cauta de mancare, cercetatorii pot stabili probabilitate localizarii minelor. Albinele au o acuratete de aproximativ 97% in depistarea minelor de pamant, in conditii astfel controlate.



4. Liliecii-bombardiere

Dupa atacul-surpriza de la Pearl Harbor, aversiunea americanilor de rand fata de japonezi a crescut considerabil. In 1942, Lyle Adams, un chirurg stomatolog din Pennsylvania, a facut un tur al pesterilor din New Mexico, ocazie cu care a observat numerosi lilieci in zbor. Astfel i-a venit ideea echiparii acestor inaripate cu bombe incendiare si lansarea lor, dintr-un avion, asupra unui obiectiv. A scris o propunere despre ideea sa cu lilieci-bombardiere si a trimis-o la Casa Alba, care - surprinzator - a luat-o in consideratie si a alocat-o Fortelor Aeriene ale Armatei pentru cercetare si dezvoltare.

Dupa ce militarii au experimentat cu numeroase specii, liliacul fara coada a fost "marele castigator" deoarece reprezentantii acestei specii existau in numar foarte mare si puteau zbura fara probleme cu o incarcatura incendiara grea de o uncie (28 grame), care le era atasata de piept cu ajutorul unei ate si al unui ac. Speranta americanilor era aceea ca liliecii vor cauta un hambar sau o cladire unde sa doarma, moment in care torta pe care o purtau (prevazuta cu o temporizare de declansare) ar fi declansat un incendiu. Testarile nu au mers insa la fel de bine precum planurile, intrucat unii lilieci au scapat cu bombele incendiare si au dat foc unui hangar american si vehiculului unui general. Dupa cateva luni de testare, proiectul a fost abandonat.



3. Elefantii de razboi

Elefantii au fost antrenati si ghidati de oameni in scopuri razboinice in numeroase batalii din Antichitate. Principalul lor scop era acela de a ataca in forta armata inamica, a o izbi si a-i rupe randurile. In acest scop, au fost folositi pentru prima oara in India, practica raspandindu-se apoi in sud-estul Asiei si spre vest, pana in bazinul Mediteranei. Gratie marimii lor impunatoare, elefantii erau o cavalerie de greutate foarte pretuita. Cele mai faimoase intrebuintari ale elefantilor in vest au avut loc sub comanda generalului grec Pirus din Epir si, intr-un numar foarte mare, de catre armatele cartagineze, in special sub comanda lui Hannibal. In Mediterana, imbunatatirea tacticilor de lupta a redus valoarea elefantilor in batalii. In est, unde rezervele de animale erau mai mari si terenul propice unor astfel de confruntari, aparitia tunului a pus capat folosirii de elefanti de lupta tocmai la finele secolului XIX.

Lansarea in atac a unor elefanti putea ajunge la 30 km/h si, spre deosebire de o cavalerie formata din cai, elefantii nu se opreau in fata unei linii de infanterie cu sulitele indreptate in fata. Asemenea atacuri erau bazate pe forta bruta. Mai mult, elefantii puteau inspira teroare inamicilor neobisnuiti sa lupte impotriva lor, cauzand panica si dezertarea soldatilor inamici. De asemenea, caii neobisnuiti cu mirosul elefantilor se speriau cu usurinta, chiar inainte de a-i vedea. Pielea groasa le dadeau o protectie considerabila, in timp ce statura si masa lor ofereau o aparare consistenta “calaretilor” care-i manau. Multi generali preferau sa stea pe elefanti pentru a avea o mai buna vedere de ansamblu a campului de lupta.



2. Caii de razboi

Cea mai veche dovada a folosirii acestor animale in razboaie dateaza din Eurasia, intre 4.000 si 3.000 i.Hr. Pana in 1.600 i.Hr., harnasamentele imbunatatite si carele au facut prezenta cailor in batalii un obicei comun in Orientul Apropiat. Caii folositi in lupte au fost de multe tipuri si dimensiuni, in functie de forma de razboi purtat. Tipul de cal obisnuia sa varieze in functie de menirea lui, daca era calarit sau manat si daca era folosit pentru misiuni de recunoastere, pentru atacuri, sprinturi, comunicatii sau transport de provizii

De-a lungul istoriei, catarii si magarii, la fel ca si caii, au jucat un rol curcial in oferirea de suport armatelor pe campul de lupta. Caii au fost dintotdeauna potriviti diferitelor tactici de lupta ale culturilor nomade din stepele Asisi Centrale. Cateva culturi est-asiatice au folosit in mod abundent cavaleriile si carele trase de cai. Razboinicii musulmani s-au axat pe o cavalerie usoara in campaniile lor din Nordul Africii, din Asia si din Europa, incepand cu secolele VII-VIII d.Hr. Europenii au folosit, de asemenea, numeroase rase de cai in Evul Mediu, iar cel mai cunoscut razboinic al perioadei era cavalerul imbracat in armura. Odata cu disparitia cavalerilor si cu aparitia prafului de pusca in razboaie, cavaleria usoara s-a ridicat din nou, fiind folosita atat in razboaiele europene, cat si in cucerirea Americilor, unde mai tarziu a avut un rol critic in timpul Razboiului Civil.

Cavaleria de cai a inceput sa fie trecuta pe linia moarta abia dupa primul Razboi Mondial, in favoarea razboiului purtat cu tancuri, desi cateva cavalerii de cai au fost in continuare folosite in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Pana la sfarsitul acestuia, caii au fost vazuti tot mai rar in batalii, dar au fost in continuare utilizati pentru transportarea trupelor si a proviziilor. Astazi, cavaleriile formale din cai aproape au disparut, desi caii sunt inca folositi de catre luptatorii inarmati din tarile Lumii a Treia. De asemenea, multe natiuni pastreaza inca mici unitati de calareti pentru patrule si recunoasteri, iar unitatile militare de cai mai sunt folosite in scopuri ceremoniale si educationale.



1. Cainii de razboi

Implicarea cainilor in razboaie are o istorie ce dateaza din cele mai vechi timpuri. De la “cainii de razboi” antrenati in lupta pana la folosirea lor ca iscoade, santinele si urmaritori, utilizarea caninelor a avut o mare varietate, iar unele dintre aceste scopuri se mai aplica inca in practicile militare moderne.

Cainii de razboi au fost folositi de catre egipteni, greci, persi, bretoni si romani. Cainele molos (utilitar) “Canis Molossus” din Epir era cel mai puternic canid cunoscut de romani si era special antrenat pentru batalii. Totusi, atunci cand acesti caini se luptau impotriva puternicului mastif din Bretonia, erau depasiti. Ca atare, romanii au preluat si aceasta rasa, au diseminat-o intai prin toata Roma si apoi prin toata lumea. Adesea, cainii de razboi erau trimisi in batalii purtand mari platose metalice cu tepi si armuri din zale. Romanii aveau formatiuni de lupta organizate in intregime din caini. Si nativii americani foloseau caini, desi nu la aceeasi scara.

In perioada Evului Mediu, Atila Hunul a folosit caini molosi uriasi in campaniile sale militare. Daruri constand in caini de razboi circulau printre regalitatile europene in aceea perioada. Conquistadorii spanioli foloseau cainii cu armuri antrenati sa ucida si sa eviscereze pantecele, atunci cand au invadat teritoriile controlate de nativii sud-americani. Britanicii au utilizat caini atunci cand i-au atact pe irlandezi, care in schimb au folosit ciobanescul irlandez pentru a-i ataca pe cavalerii normanzi invadatori aflati pe cai. Adesea un singur caine se dovedea capabili sa arunce de pe cal un barbat in armura.

Mai tarziu, Frederick cel Mare a folosit cainii ca mesageri in perioada Razboiului de Sapte Ani din Rusia. Napoleon a folosit si el caini in campaniile sale militare. Pana in 1770 cainii au fosit folositi pentru a pazi instalatiile navale din Franta. In Statele Unite, prima intrebuintare oficiala a cainilor in scopuri militare s-a intamplat in perioada Razboaielor Seminole. Cainii erau folositi in Razboiul Civil American pentru a apara, a trimite mesaje si ca mascote.

Contemporan, rolurile militare ale cainilor se rezuma la misiuni politienesti sau utilitare. Utilizarea lor in aceste structuri este aproape la fel de variata ca a rudelor lor antice, desi tind sa fie folositi mai rar in formatiuni de prima linie. Cainii sunt in primul rand eficienti la dectectarea de diferite substante, precum drogurile, explozibilii sau pot lua urma raufacatorilor.

 

[anuk]

Seamana a frunze, a flori, a crengi, a pietre, a tufe de alge sau a nisip – dar sunt animale. Reperarea lor e un dificil joc de-a “gaseste animalul ascuns”, insa ,in multe cazuri camuflajul e atat de bun, incat toate sansele sunt de partea celui ce se ascunde, nu de cea a celui care-l cauta.

Unele animale, lipsite de arme de atac, n-au alta aparare decat camuflajul. Altele, pradatoare, izbutesc sa devina invizibile pentru victimele lor, care trec, increzatoare, prin apropiere. In toate cazurile, camuflajul e un rezultat al adaptarii, rodul unei evolutii de milioane de ani.

Insecte si paianjeni, caracatite si sepii, pesti si broaste, chiar si pasari sau mamifere, se ascund chiar sub ochii nostri, contopindu-se cu peisajul, prefacandu-se intr-un fragment din privelistea inconjuratoare.

Ceea ce pare a fi o ramurica uscata, cafenie, e, in realitate, o insecta care o imita perfect, avand pana si nodurile asezate la distantele potrivite. Ceva ce ochilor nostri li se infatiseaza ca o frunza vesteda s-ar putea dovedi a fi un fluture sau o broasca.

Si exemplele ar putea continua, insa, in domeniul camuflajului animal, o imagine face mai mult decat… oricat de multe cuvinte: convingeti-va urmarind filmul.

http://www.descopera.ro/video-doc/7127537-camuflajul-in-lumea-animalelor

 

[magda]

Cele mai periculoase zece animale

Animalele reprezinta pentru multe persoane un sector fascinant al vietii, cu multe aspecte uimitoare si interesante. Ele pot fi insa si un dusman nedeclarat al oamenilor, unul foarte periculos, chiar letal.

Un top intocmit de livescience.com ne dezvaluie care sunt ocupantele primelor zece locuri in privinta amenintarii pe care o reprezinta pentru fiintele umane.

1. Viespea de mare
Este o meduza de marimea un bol pentru salata care poate avea pana la 60 de tentacule, de aproximativ 4 metri lungime. Fiecare are in jur de 5.000 de celule otravitoare care contin suficiente toxine cat sa ucida 60 de oameni.

2. Tantarul
Cei mai multi tantari nu provoaca decat mici inflamatii si mancarimi, insa acestia pot fi si purtatori si transmitatori ai unor paraziti care determina instalarea malariei sau chiar ai unor virusi, cum ar fi deja cunoscutul West Nile. Din aceasta cauza, tantarii sunt responsabili cu moartea a peste doua milioane de oameni anual.

3. Cobra asiatica
Desi nu este cel mai veninos sarpe, aceasta provoaca cel mai mare numar de decese din cele aproximativ 50.000 care se survin anual din cauza muscaturilor de serpi.

4. Marele rechin alb

Daca simt urme de sange in apa, rechinii din aceasta specie intra intr-o frenezie legata de mancare, muscand tot ce misca in jur, cu cei peste 3.000 de dinti.

5. Leul african
Aceasta felina este vanatorul aproape perfect, cu gheare ascutite, colti uriasi si o rapiditate fulgeratoare.

6. Crocodilul australian de apa sarata
Acesta sta ascuns, camuflat la nivelul apei, si, cand simte prada aproape, o inhata intr-o fractiune de secunda, tragand-o sub apa cu o putere greu de imaginat, pentru a o devora.

7. Elefantul
Aceste mamifere cantaresc peste sase tone in medie si ucid anual mai mult de 500 de persoane in intreaga lume.

8. Ursul polar
Este cel mai mare animal de prada de pe uscat si concureaza cu ursul brun pentru titlul de cel mai mare carnivor terestru.

9. Bivolul african
Cu o greutate de aproximativ 700 de kilograme acesta ataca zeci de oameni anual, pericolul fiind si mai mare daca este vorba de o turma care se indreapta catre directia ta.

10. Broasca sageata otravitoare
Aceasta secreta o neurotoxina pe spate, menita sa tina pradatorii departe. Substanta poate ucide insa 10 oameni.

ziare.com

 

[bodo]

http://www.efilmulete.ro/animale/maimute/

 

[anuk]

.
Apele Antarcticii misuna de vietati uimitoare

Fotografiile realizate in apele reci ale Marii Bellingshausen, din vestul Antarcticii, in cadrul programului British Antarctic Survey (BAS), dezvaluie o lume submarina de o diversitate neasteptata.

Specialistii care lucreaza la Statiunea de Cercetari Rothera, din Peninsula Antarctica, au fost surprinsi sa constate ca aceste ape reci au o biodiversitate extraordinara, comparabila cu cea a recifelor de corali.

Mii de specii de animale - stele de mare, meduze, scoici, crustacee, caracatite, pesti - populeaza apele oceanului din jurul continentului sudic.

Multe dintre animalele descoperite sunt buni indicatori biologici - specii adaptate la conditii foarte stricte de viata si care reactioneaza prompt la modificari ale mediului lor de trai.

Astfel, unele specii sunt foarte sensibile la schimbari de temperatura, ceea ce le face vulnerabile la modificarile care au avut loc in ultimii ani, datorita incalzirii globale a climei.

Topirea calotei de gheata antarctice afecteaza ecosistemele marine, iar cercetarile asupra biodiversitatii din apele acestui continent ii ajuta pe specialisti sa identifice schimbarile survenite si sa evalueze impactul lor.

Sursa: British Antarctic Survey

 

[anuk]

Animalele zombi ale planetei.

Foarte multe animale sunt mai bine adaptate condiţiilor ostile vieţii decât oamenii şi multe specii dau dovadă de o rezistenţă uimitoare, mai ales atunci când viaţa lor depinde de aceasta.

Nu vă lăsaţi păcăliţi de ochii blânzi, în imagine sunt de fapt “zombi” îngheţaţi, cunoscuţi şi sub numele de broaşte de lemn.

Acestea sunt adaptate foarte bine habitatelor din Nordul Americii şi sunt printre puţinele animale din lume care se pot întoarce din morţi.

Teste din laborator au arătat că broaştele de lemn pot supravieţui după ce au fost îngheţate bocnă, cu aproape 70% din apa internă transformată în gheaţă, timp de aproape patru săptămâni. Rezistenţa extraordinară a acestui animal se datorează posibilităţii acestuia de a redirecţiona apa din corp în zonele în care poate produce cele mai mici daune, după îngheţare, precum şi din cauza unui “antigel” natural din sânge.
În timpul dezgheţării, inima broaştelor încep să bată din nou, iar mobilitatea completă revine în aproximativ o zi, au mai spus cercetătorii.

Cu puţin timp înainte ca larva muştei phorid din America de Sud să fi ieşit din craniul golit recent şi decapitat al unei furnici de foc, larva a transformat furnica într-un zombi. Acestea chiar forţează furnica să meargă zeci de metri, cât mai departe de colonie, pentru a evita atacuri ale altor furnici.

Totul începe de la musca adultă. Aceasta zboară deasupra furnicilor şi cu prima ocazie injectează ouălele cu ajutorul unei apendice sub forma de ac.
Oul se transformă în larvă şi migrează către capul furnicii, unde va trăi pentru câteva săptămâni şi va mânca încet creierul.

Oameniii de ştiinţă de la Massachusetts General Hospital au făcut un mic experiment pe şoareci în care au restricţionat consumul de oxigen şi au administra mici cantităţi de hidrogen sulfurat, un gaz toxic care miroase ca ouălele stricate şi care a fost indetificat în procesele de extincţie în masă.
Deşi fucţiile metabolice ale soriceilor au încetat aproape în totalitate, organele interne nu au suferit din cauza lipsei de oxigen, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple după administrarea de hidrogen sulfurat. Tehnica folosită de şoareci, care ar putea să funcţioneze şi la oameni, îi ajută să păstreze organele intacte chiar dacă nu primesc suficient oxigen, au declarat cercetătorii.

Compania Truefresh a lansat ideea de a vinde homari zombi. După ce homarii au fost supuşi unei metode speciale de îngheţare, prin scufundare în apă din ocean aproape de temperatura de îngheţ şi apoi într-o soluţie de saramură chimică foarte rece, 12 din 200 de homari s-au întors la viaţă după o dezgheţare care a durat câteva ore.
“Sunt sceptic când vine vorba de homari readuşi la viaţă”, a declarat Robert Bayer de la Universitatea din Maine, Lobster Institute. “Sunt dispus însă să observ o demostraţie”, a mai spus acesta.

Când sunt în pericol, de exemplu în timpul unei secete, broaştele săpătoare se ascund în subteran. Acolo îşi încetinesc metabolismul atât de mult încât pot supravieţui chiar şi câţiva ani fără apă sau mâncare.
Potrivit unui studiu realizat în 2009 de cercetătorii din Queensland, Australia, broaştele sunt campioanele hibernării între vertebrate, acestea având cel mai eficient mecanism de folosire a rezervelor de energie.

 

[anuk]

Misterele pestelui cu dinti de om.



A fost capturat de catre un pescar rus, in apropierea orasului Cheliabinsk, pescar care a fost atat de ingrozit la vederea monstrului cu dinti umani incat l-a abandonat, initial, pe plaja. Recuperat a doua zi, pestele a fost congelat si prezentat comunitatii stiintifice din Rusia, dar specialistii au ridicat neputinciosi din umeri. Nimeni nu stie carei specii ii apartine misteriosul animal.

Ihtiologii locali au presupus initial ca este vorba de un reprezentat al grupului Ictiobus, pesti care au facut subiectul cercetarilor de specialitate in anii ‘80, in Uniunea Sovietica. O analiza mai atenta a aratat insa ca exemplarul din imagine apartine unui alt grup. Un peste asemanator, cu o greutate de 6,5 kilograme, a fost capturat de curand si in Texas, acolo unde oamenii de stiinta au presupus ca este vorba de un pacu, o specie de piranha originara din America Latina. Chiar si asa, pestele era mult prea mare pentru a fi incadrat in acest grup.

O mutatie genetica este si ea exclusa, atata vreme cat, pentru a capata o astfel de infatisare, este nevoie de sute de ani. Pana la elucidarea misterului, specialistii nu pot face altceva decat sa ridice din umeri.

 

[anuk]

Aruncati o privire la aceasta creatura! – seamana cu un monstru creat intr-un studio de efecte speciale pentru filme de groaza. Aceste creaturi insa chiar exista pe Pamant si detin niste abilitati si recorduri fantastice, fiind capabile sa supravietuiasca fara nicio problema in conditii extreme care ar ucide cu siguranta orice om, dar si majoritatea animalelor. Se numesc tardigrade si pot trai in vidul spatiului cosmic, suporta fara probleme temperaturi intre – 273 de grade Celsius si + 151 de grade Celsius, supravietuind chiar si unei fierbieri indelungate a apei. Tardigradele suporta, de asemenea, radiatiile cu un procent cu peste 1.000 de ori mai mare decat cel care ar ucide un om si traiesc pana la un deceniu fara apa si mancare. Microscopicele creaturi nevertebrate – cel mai mare exemplar observat vreodata avea o lungime de 1,5 mm – au fost descoperite in 1773 de catre naturalistul german Johann August Ephraim Goeze, care le-a poreclit « ursi de apa », datorita modului in care merg tardigradele, asemanator celui al unui urs.

---

 

[anuk]

Fotografii uluitoare - creaturile adancurilor.


De la aparitia vietii si pana in prezent, micutele organisme microscopice cunoscute sub numele de plancton au fost cele care au sustinut, milioane de ani, viata marina si, prin extensie, viata in general. Majoritatea biologilor sustin faptul ca, in lipsa acestora, continuitatea si evolutia lumii vii nu ar fi avut loc niciodata. Sa le cunoastem mai bine.

In urma cu un an, va anuntam faptul ca biologul englez Richard Kirby, din cadrul Universitatii Plymouth dezvaluia bogatia si spectaculozitatea adancurilor oceanelor, prin intermediul unor fotografii de senzatie cu populatia de zooplancton. Incepand cu 16 februarie 2010, pana la sfarsitul anului, aceste fotografii de exceptie vor fi expuse in cadrul unei expozitii tinuta de London Zoo, cu ocazia aniversarii a 350 de ani de existenta a prestigioasei Royal Society, organizatie care a sponsorizat expeditia profesorului Kirby. Iata o parte a celor mai frumoase fotografii ale expozitiei:

---

 

[anuk]

Despre delfini.


Cunoscuţi din cele mai vechi vremuri, delfinii au fost socotiţi mult timp peşti. Prin observaţiile şi studiile făcute s-a ajuns însă la concluzia că, deşi seamănă cu peştii în ceea ce priveşte forma corpului, sunt mai înrudiţi cu mamiferele terestre prin multe caractere. În primul rând delfinii, ca şi toate celelalte mamifere, nasc pui pe care îi hrănesc cu lapte, tot aşa cum fac şi pisicile, câinii, oile, dintre animalele domesticite de om, sau leii, iepurii, maimuţele şi altele dintre cele săl batice. De asemenea, la fel ca toate mamiferele terestre, delfinii respiră prin plămâni şi nicidecum prin branhii cum fac peştii. Aşa se explică faptul că delfinii trebuie să iasă, din când în când, la suprafaţa apei pentru a respira aerul atmosferic, în timp ce peştii îşi iau oxigenul necesar respiraţiei direct din apă.
Un alt caracter foarte important, ce de monstrează înrudirea strânsă a delfinilor cu mamiferele, este acela că au o temperatură a corpului proprie şi constantă, în jurul a 36°C, spre deosebire de alte vertebrate ca peşti, broaşte, şopârle şi altele a căror temperatură se modifică odată cu cea a locului în care se găsesc. În afară de aceste caractere tipice, delfinii mai au şi alte puncte de înrudire cu mamiferele.

Delfinii vorbesc?

În lungile şi numeroasele lor călătorii pe mări şi oceane, marinarii, ca şi pescarii ce se aventurează în larg pentru un timp mai lung au avut prilejul, în repetate rânduri, să audă un fel de fluierături, scârţâituri, sau un fel de lătrături, ce s-au dovedit a fi sunete produse de delfini. Cunoscând acestea, delfinologii au urmărit şi acest aspect, constatând că delfinii sunt destul de «vorbăreţi», aceste sunete făcând parte din categoria semnalelor de comunicare dintre ei. Pentru a înţelege mai bine rostul şi semnificaţia «vorbirii» delfinilor, s-a recurs la înregistrarea diverselor sunete, pentru a se afla, în primul rând, de câte feluri sunt ele, ca apoi să se poată verifica dacă există vreo legătură între un anumit fel de sunet, emis de un delfin, şi o anumită reacţie a celorlalţi. Constatările au fost surprinzătoare, ajungându-se la concluzia că, într-adevăr, delfinii în situaţii diferite emit sunete diferite. Astfel s-a observat că de câte ori în bazinele delfinariilor apar obiecte sau animale noi, delfinii produc un anumit fel de fluierături, însoţite de o oarecare agitaţie, după care se grupează în cârd, înotând împreună.

Delfinii emit şi sunete ce nu pot fi auzite de om.
Aparate speciale au dovedit că afară de sunetele obişnuite delfinii mai produc o altă categorie de unde sonore, cu frecvenţe de peste 20 000 hertzi, adică ultrasunete.
Asemenea sunete produc şi alte mamifere, cum sunt liliecii, dar spre deosebire de aceştia, la delfini ele au căpătat o semnificaţie mai largă, îndeplinind roluri mult mai complexe.
Dacă urechea delfinilor este capabilă să audă sunetele cu frecvenţe de peste 20 000 Hz, înseamnă că ei sunt capabili să le şi emită, deoarece în altă situaţie recepţionarea lor n-ar mai avea sens.

Ca şi prima categorie de sunete, ultrasunetele sunt folosite de delfini pentru a comunica între ei şi, dar si pentru a se orienta în timpul migraţiilor sau al scufundărilor, pentru a depista hrana şi duşmanii, pentru a recunoaşte unele obiecte sau animale, ca şi mărimea acestora.

Numeroase şi complicate experienţe, făcute în delfinarii, au demonstrat că delfinii nu emit astfel de sunete dacă nu au nevoie sau dacă nu simt în preajma lor un alt delfin cu care să comunice. Tot prin fluierături, dar de alt fel, delfinii-mamă îşi cheamă puii ce se îndepărtează, iar aceştia se întorc imediat, orientîndu-se după semnalele auzite. Alte semnale transmise de delfini indică prezenţa hranei din abundenţă, ceea ce face ca în scurt timp de la emiterea lor să înceapă a sosi şi alţii la ospăţ. De asemenea s-au înregistrat sunete specifice produse de delfini atunci când se încerca prinderea unui exemplar dintr-un cârd. În clipa pericolului delfinul urmărit scotea un fel de fluierat, la auzul căruia toţi ceilalţi se împrăştiau care încotro.
Toate aceste sunete, asemănătoare fluierăturilor, sunt auzite, în general, de om şi,aşa cum s-a constatat, ele au frecvenţe cuprinse cam între 4 000—18 000 Hz, putând fi produse după voinţă în diferite tonalităţi, de diferite tipuri, fiecare tip de tonalitate constituind pentru delfini un anumit semnal. De asemenea s-a constatat că semnalele transmise de o anumită specie sunt înţelese de delfinii aceleiaşi specii, chiar dacă aceştia trăiesc în zone geografice mai îndepărtate.

Dacă doi delfini se află în bazine diferite, dar atât de apropiate ca să se poată auzi, ei comunică necontenit, dacă între ei s-ar interpune un zid izolator fonic, care să oprească trecerea undelor emise de unul din delfini, celălalt nu va mai răspunde, şi-n consecinţă nici primul nu va mai emite sunete. Dacă în «discuţia» delfinilor intervin cercetătorii, cu ajutorul aparatelor de emis ultrasunete, aceştia manifestă supărare, afişată printr-o stare de agitaţie, însoţită de producerea de fluierături, măcăituri etc.

Ultrasunetele dau delfinilor posibilitatea să se ajute între ei atunci când este cazul. De exemplu, delfinii bolnavi emit sunete care înseamnă cerere de ajutor. Imediat cei din jur sosesc şi le dau îngrijirile necesare, care constau, de obicei, în ridicarea delfinului bolnav la suprafaţa apei, pentru a-i înlesni respiraţia. Dacă un pui de delfin a scăpat de sub supraveghere şi un rechin neobservat ajunge prin apropiere, prima reacţie a puiului când îl vede este de a cere ajutor, cerere care se face tot prin semnale ultrasonore.
Interesant este faptul că undele ultrasonore se pot produce simultan şi independent de cele sonore, aceasta îngreunînd mult înţelegerea deplină a modului cum se produc ele.

Delfinul se orienteaza cu ajutorul sonarului, radarul cu ultrasunete, asemenea liliacului. Emite continuu semnale sonore scurte (ultrasunete), care se reflecta pe obiectele aflate în preajma.

Au delfinii coarde vocale?
O problemă foarte greu de rezolvat a fost cea referitoare la organul cu care sunt produse aceste sunele, adică problema «coardelor vocale» ale delfinilor.
Delfinii nu au coarde vocale, dar în ţesuturile moi ale capului sunt prezenţi nişte saci aerieni.

Alternînd sunetele cu pauze, mai lungi sau mai scurte, şi contractînd, mai mult sau mai puţin sacii aerieni, ca şi deschiderea eventului, delfinii reuşesc să producă mai multe feluri de sunete, fiecare având, în «limbajul» lor, o anume semnificaţie. În acest fel ei pot emite un număr de mai multe semnale, din care, aşa cum susţin specialiştii, 32 deja se cunosc, ele fiind şi înregistrate.
În ceea ce priveşte producerea simultană a mai multor categorii de sunete, două sau chiar trei, se pare că acestea s-ar datora faptului că fiecare sac aerian poate acţiona şi independent, fără participarea celor alăturaţi. Există, însă, şi posibilitatea ca unele sunete să poată fi produse şi de cutele mucoasei laringelui. Altesemnale sonore sunt produse de orificiul nazal si sunt reflectate de suprafata concava a craniului, dupa care sunt focalizate de lentila acustica, formata dintr-un tesut adipos, aflat deasupra botului si fetei.

Delfinii trăiesc în cârduri mai mari sau mai mici, numărul femelelor fiind mai mare decât al masculilor. În cârdurile delfinilor se întâlneşte, de regulă, un mascul bătrân, cu mai multe femele şi bineînţeles nelipsiţii pui. Cârdurile se despart numai atunci când devin prea numeroase. Alteori, primăvara mai ales, în perioadele de reproducere, apar masculii rătăciţi care încearcă să «fure» femelele din cârduri. De cele mai multe ori, însă, despărţirea în cârduri mai mici nu se realizează, în asemenea situaţii au loc bătăi straşnice între masculi, iar în cele din urmă rămâne «stăpân» cel mai tare, celălalt trebuind să-şi vadă de drum. Rareori masculii nou-veniţi reuşesc să ademenească câteva femele ce-l urmează, în acest mod formându-se un nou cârd.

Atunci când apar cete mari de rechini care îi atacă, delfinii mai multor cârduri (două sau chiar trei) se unesc între ei, pentru ca astfel să se poată apăra mai bine şi mai sigur, ca după trecerea pericolului să se despartă exact cum fuseseră înainte.

După observaţiile făcute se pare că fiecare exemplar din grup are o anume îndatorire faţă de ceilalţi, trebuind să se îngrijească de apărare, de căutarea hranei etc, atunci când este cazul. Rolul de conducător revine întotdeauna masculului cel mai bătrîn, iar ceilalţi delfini ascultă cu străşnicie de el.


Delfinii devin adulţi după mai mulţi ani, în funcţie de dimensiunile speciei, în general 3—4 ani la speciile mici şi ceva mai mult la cele mari, vârstă la care are loc şi reproducerea.

Femelele nasc de regulă un singur pui, rareori doi, cel din urmă caz întâlnindu-se mai mult la speciile de delfini mici.
Interesant este faptul că înainte de naştere cu 8 -10 zile femela «gravidă» execută tot felul de mişcări de îndoire a corpului, ce amintesc exerciţiile de gimnastică.
Naşterea are loc în apă, iar puiul apare cu coada înainte şi doar în rare cazuri, cu capul. Când are loc «evenimentul» ceilalţi delfini din cârd devin oarecum agitaţi, se învârt necontenit în jurul femelei ce trebuie să nască, gata să-i dea primul ajutor în caz de nevoie. Se cunosc cazuri când femele extenuate datorită naşterilor anormale nu mai aveau forţa necesară să se menţină deasupra apei, ceea ce ar fi dus la înec. În aceste situaţii au intervenit delfinii din jur care le-au săltat la suprafaţa apei, înlesnindu-le respiraţia. Astfel femelele şi-au revenit câte puţin, iar în cele din urmă s-au făcut bine numai datorită intervenţiei delfinilor din cârd, care le-au salvat viaţa.

De asemenea delfinii au mare grijă de noul născut, ridicându-1 şi pe acesta la suprafaţa apei pentru a-i uşura respiraţia. Afară de ajutorul direct dat femelelor şi puilor, delfinii din cârd sunt foarte atenţi în jur şi sunt gata oricînd pentru o eventuală luptă cu rechinii ce ar apărea, atraşi de mirosul sângelui scurs în apă în timpul naşterii.

In primele zile după naştere puiul nu se desparte de mamă. Ea are grijă să-1 hrănească, făcând laptele să curgă în gura lui prin contractarea muşchilor mameloanelor. Tot în acest timp, pe lângă ei înoată o femelă bătrână, cu mai
multă experienţă, care are grijă să-i ajute de câte ori este nevoie. În acest fel puiului i se asigură cele mai bune condiţii de trai, ca şi o bună pază împotriva poftei nemiloase a rechinilor, ce au o deosebită slăbiciune pentru gustul cărnii lor.

Datorită laptelui foarte hrănitor al delfinilor-mamă, ce conţine peste 40% grăsimi, puiul creşte văzînd cu ochii. El se obişnuieşte repede cu viaţa şi obiceiurile părinţilor şi înoată foarte aproape de mamă, lateral sau deasupra, în dreptul înotătoarei dorsale, în acest fel curentul de apă format de înotul delfinului-mamă ajutîndu-l să înainteze mult mai uşor.

Se întîmplă uneori ca puii mai zburdalnici să se îndepărteze de mamă sau să se vâre printre ceilalţi delfini mai bătrâni. Este un act de indisciplină nepermis şi dacă nu revine imediat ce i se cere, puiul îşi primeşte negreşit pedeapsa. Este certat cu clămpănituri, când greşeala nu a fost prea mare, sau vârât şi ţinut la fund dacă a depăşit mult limitele permise. Cu timpul, mama devine mai înţelegătoare şi-şi lasă puiul să se îndepărteze, câte puţin, pentru a face cunoştinţă singur cu cele din jur, în aşa fel încât odată cu sfârşitul perioadei de alăptare acesta să poată deveni independent. În această perioadă puiul învaţă semnalele confraţilor, pentru a se înţelege cu ei, învaţă cum să descopere prada sau duşmanul, ca atunci când va fi singur să ştie cum să se descurce.

Un delfin poate trai pana la 40 de ani. Nu de puţine ori se întîmplă ca în cârduri, unul din delfini să se îmbolnăvească sau să fie rănit şi să nu poată înota la suprafaţă, fiind expus înecului. în această situaţie ceilalţi delfini, fie la cererea «lansată» de bolnav, fie din proprie iniţiativă, îi sar în ajutor, ridicându-l deasupra apei.

Desigur ajutorul dat de delfini confraţilor nu este întâmplător. El se datoreşte unui reflex de într-ajutorare foarte bine dezvoltat, ceea ce face ca uneori, chiar după moartea unuia dintre ei, ceilalţi să-l mai ţină deasupra apei, încercând să-l salveze.
De asemenea s-a observat, în unele împrejurări, că delfinii dintr-o specie dădeau ajutor unui delfin din altă specie. Multe din observaţiile cu privire la ridicarea unor exemplare deasupra apei nu au fost înţelese de oameni decât după ce delfinii au fost ţinuţi în delfinarii sau oceanarii, putând fi urmăriţi moment cu moment. Astfel s-au văzut cazuri când delfinii-mamă încercau să-şi ajute puiul, ţinându-l în gură sau pe spinare şi ridicându-l deasupra apei chiar când acesta intrase în putrefacţie.

Un alt studiu, efectuat în 2005, a demonstrat faptul că delfinii sunt capabili să înveţe în grup să folosească unelte. O femelă-delfin, a fost observată de cercetători în timp ce îşi învăţa fiica cum să desfacă nişte bureţi de mare şi să îi folosească pentru a se proteja în timp ce cercetează fundul oceanului. Delfinii folosesc bureţii ca pe "un fel de mănuşi", atunci când caută hrană. Unii cercetători afirmă chiar că delfinii şi-ar "prepara" hrana.

Se ştie că delfinii au un deosebit simţ al într-ajutorării. Ei îi ajută nu numai pe "semenii" lor, dar şi pe oameni sau animale din alte specii.

Se povesteşte că într-o frumoasă zi de vară, o familie a plecat la plimbare cu barca cu motor. La un moment dat motorul băcii s-a defectat. Toate încercările de a pune barca în funcţiune au eşuat. Şi ca necazul să fie şi mai mare, vântul a început să sufle cu putere. Barca a fost purtată în larg de curenţii marini şi de vânt. La scurt timp rechinii au simţit prezenţa obiectului străin şi s-au apropiat, dând târcoale, după obiceiul lor. Ocupanţii bărcii erau pierduţi de spaimă.

Atunci s-a întâmplat un lucru nesperat. A apărut un grup de delfini care au înconjurat barca, îndepărtându-i pe rechini. Se spune că delfinii nu s-au depărtat de barcă până când curenţii nu au readus-o în apropierea ţărmului, de unde oamenii au putut cere ajutor ocupanţilor altor bărci.

Un caz asemănător s-a petrecut cu mai mulţi ani în urmă, când un vas care se afla în Marea Caraibelor a naufragiat. Unii marinari au apucat să ia bărcile de salvare, alţii au sărit în apă. La scurt timp rechinii îi înconjuraseră şi se pregăteau de atac. Oamenii erau disperaţi, fiind siguri că vor avea un sfârşit cumplit. Când totul părea pierdut, a apărut un grup de delfini care i-au înconjurat, nepermiţând rechinilor să treacă. Delfinii nu au părăsit locul până ce o alta navă care trecea pe acolo a observat vasul naufragiat şi i-a luat la bord pe marinarii aflaţi în dificultate.

Dar delfinii sunt campioni şi la salvarea şi aducerea la mal a înecaţilor. Bazându-se pe acest instinct al lor, dresorii de delfini se prefac morţi. Delfinii vin şi îi ridică la suprafaţă, spre deliciul spectatorilor. Acest obicei de a aduce la suprafaţa apei corpuri este pus în legătură cu felul de a respira al delfinilor, care se ridică din când în când deasupra apei pentru a-şi umple plămânii cu aer. Se spune că delfinii îi ajută în acerst fel chiar şi pe duşmanii lor de moarte, rechinii. Astfel, a fost observat un grup de delfini care împingeau spre suprafaţă un rechin ce dădea semne de boală. Dar manevra lor nu a făcut bine rechinului, care are alt mod de a respira, aşa că acesta a murit. Delfinii au continuat să-l ţină la suprafaţă până când corpul rechinului a fost scos afară de către îngrijitori.

Aflaţi că...

...delfinii nu au gât, urechile sunt lipsite de pavilioane, iar numărul de dinţi poate ajunge până la 260.
... delfinii bat apa de sus în jos pentru a înota, deoarece înotătoarea terminala ( coada ) este orientată în plan orizontal( spre deosebire de peşti, care bat apa lateral, deoarece inotătoarea terminala este orientată vertical ).
... puii înainte de a se naşte au păr, care apoi cade, ceea ce dovedeşte înrudirea cu mamiferele terestre.
... există delfini albi dar şi delfini bălţaţi.
... există delfini care trăiesc în apele dulci.
... caşalotul mare poate depăşi 20 m şi 10 tone.
... narvalul are o ţepuşă mare pe falca de sus, îndreptată înainte, aceasta provine din transformarea unui dinte incisiv, care creşte pe tot parcursul vieţii, putând ajunge până la 2,5m. Ceilalţi dinţi au dispărut complet, rareori se potate vedea încă un "dinte", dar mult mai scurt.
... delfinul ucigaş, orca sau balena ucigaşă este cunoscută pentru cruzimea ei, atacă în grup, ca o haită de lupi.

---

Cum dorm delfinii?

Balenele si-au dezvoltat propria „tehnica“ prin care dorm, cu toate acestea din cand in cand trebuie sa se ridice la suprafata apei sa traga din nou aer. Cercetatorii au descoperit urmatorul lucru in cazul delfinilor: se odihnesc pe de-o parte orizontal sau vertical in apa, iar pe de alta parte dorm la suprafata avand miscari lente. In tot acest timp trag aer de 3 - 7 ori/min. Atunci cand sunt activi delfinii respira de 8 - 12 ori/min. Totul se intampla foarte calculat, ei sunt constienti de fiecare data cand trag aer. La oameni este diferit: noi nu constientizam de fiecare data cand plamanii nostri se umplu cu oxigen. Dupa cum se poate observa aceste mamifere nu au nevoie de un loc special, de un cuib, de un adapost in care sa doarma.

Cercetatorii rusi au descoperit in anii '70 ca in som delfinii isi odihnesc doar o jumatate din creier. Una ramana activa, ramane „atenta“ la eventualele pericole, sunete, miscari ale apei, este atenta la resipratie si are grija ca cealalta jumatate sa se odihneasca si sa se relaxeze pe deplin. Dupa aproximativ 2 ore „rolurile“ se schimba.

Ce durata de viata au delfinii?

Cercetatorii au studiat varsta acelor delfini care au trait in captivitate sau a celora care au ajuns foarte aproape de mal si au fost omorati de vanatorii de balene. La o anumita specie este relativ usor sa iti dai seama de varsta, deoarece in fiecare an se formeaza pe dintii acesteia un nou strat - poate fi comparat cu inelele de pe tulpina copacilor.

Familiei delfinilor apartin si diferite specii ale balenelor. De exemplu, balena Commerson avea 18 ani de viata atunci cand s-a facut un studiu asupra ei. S-a descoperit un delfin alb care avea in jur de 57 ani. Printre membrii familie delfinilor se numara si orca, denumita si balena ucigasa. Aceasta traieste in toate marile lumii, dar in special in apele mai reci, in cele polare. Masculii pot atinge o greutate de 5.500 kg.

Cum se inteleg delfinii cu balenele?

Delfinii si balenele convietuiesc foarte bine impreuna, acest lucru inseamna ca in mod normal aceste animale nu se provoaca si nu ajung la atacuri. Desi exista rapoarte cum ca orca a atacat alte specii de balene. Acest lucru poate fi posibil din cauza faptului ca mediul lor in care traiesc devine din ce in ce mai ingust.

Salveaza delfinii oameni de la inec?

Inca din documentele antice grecesti sau de pe desenele vazelor din acele timpuri se spune si se arata cum delfinii sunt salvatori de vieti omenesti. Acestia conduc vase care nu gasesc tarmul in porturi sigure sau salveaza oamenii care sunt la un pas de moarte. Totusi, de ce procedeaza aceste animale astfel?

Cercetarea vietii si studierea delfinilor in libertate nu este deloc un lucru usor. Cu toate acestea biologii incearca sa gaseasca „cheia“ acestui mister. Cu toate acestea nu au descoperit nici pana in ziua de azi de ce se apropie delfinii de bunavoie de oameni. Nici „limbajul“ acestora nu a putut fi inca deslusit. De exemplu nu se stie inca daca sunetele, pe care le fac delfinii atunci cand vad o persoana, au menirea sa o salute sau sa-i avertizeze pe delfinii din larg ca exista nun anumit pericol.

Atunci cand aceste mamifere blande salveaza o viata de om este posibil sa o faca instinctiv, este un comportament innascut. Astfel, in aceste momente de dificultate omul corespunde unui pui de delfin neajutorat. Acelasi lucru se intampla si in cazul in care persoana este ranita. Delfinii o tin la suprafata ca sa nu se inece exact asa cum ar proceda cu un frate de-al lor.

ZooLand.ro

 

[magda]

10 lucruri pe care nu le ştiaţi despre câini

Câinii şi oamenii trăiesc alături de aproximativ 15.000 de ani, aşa că probabil credeţi că îi cunoaştem destul de bine. Adevărul este că mai avem multe de învăţat despre ei. Iată câteva lucruri pe care poate nu le ştiaţi despre prietenii noştri pufoşi.

10. Câinii fac bolile noastre

Oamenii şi câinii nu sunt chiar atât de diferiţi, cel puţin în ceea ce priveşte boala. Aproximativ 6 milioane de câini sunt diagnosticaţi cu cancer, în fiecare an, şi cu alte boli umane. Partea bună este că dacă se găsesc medicamente pentru oameni, îi salvăm şi pe cătei.

9. Câinii ne pot mirosi bolile

Dacă ai cancer, diabet sau epilepsie, câinele tău este primul care află. Studiile au arătat că prietenii noştri pot fi dresaţi să adulmece cancerul de plămâni, de sâni, de piele, de vezică urinară şi de prostată. Cercetătorii spun că animalele au un nas atât de fin, încât simt celulele bolnave sau schimbările de zahăr din sânge şi îi pot alerta pe stăpânii lor din timp.

Cel mai ciudat este însă că ei pot prezice crizele de epilepsie cu până la 45 de minute înainte să înceapă.

8. Câinii sunt la fel de inteligenţi ca un copil de 2 ani

Câinii din rasa border collie sunt cei mai inteligenţi, fiind capabili să înţeleagă până la 200 de cuvinte. Pudelii, ciobăneştii germani, golden retrieverii şi dobermanii sunt şi ei extrem de deştepţi, precum şi labradorul.

Mai înceţi la minte sunt câinii de vânătoare, bulldogii şi beagles, care îşi folosesc mai mult simţurile decât creierul.

7. Câinii vă pot îmbolnăvi

Gura câinilor nu este mai curată decât cea a oamenilor, după cum se spune prin popor. Câinii chiar poartă patogeni care ne pot îmbolnăvi. Turbarea, o boală neurologică fatală, este cea mai cunoscută, deşi vaccinul poate împiedica împrăştierea. Mai există şi un vierme parazitar care poate fi luat doar prin mângâierea animalului. Aşa că este important să vă spălaţi mâinile înainte să mâncaţi, după ce aţi mângâiat un câine.

6. Câinii sunt invidioşi

Ei îşi dau seama când nu sunt trataţi egal cu alţii. Un studiu din 2008 a descoperit că patrupedele devin nervoase atunci când văd că alţi câini sunt recompensaţi pentru o faptă bună şi ei, nu.

Gelozia câinilor nu este însă aşa de mare ca a oamenilor. Ei nu se supără dacă unul primeşte un cârnat şi el primeşte doar pâine sau dacă un câine primeşte mâncare copioasă chiar dacă nu face nimic şi el primeşte câteva recompense pentru diverse acţiuni făcute.

5. Privirea vinovată nu este întodeauna vinovată

Garajul este devastat, iar cuţu are o privire tare vinovată. Cercetătorii au descoperit însă că privirea câinilor nu spune că ei se simt responsabili pentru prostiile făcute, ci doar răspund la comportamentul oamenilor. Când stăpânii îşi ceartă animalele pentru o anumită prostie, câinii vor avea privirea vinovată chiar dacă nu au făcut nimic.

4. Câinii calmi trăiesc mai mult

Dar şi câinii care mănâncă sănătos trăiesc mai mult. Căţeii liniştiţi şi ascultători au o viaţa mai lungă, potrivit unui studiu din iunie 2010. Cercetătorii au descoperit că animalele agresive, îndrăzneţe trăiesc mai intens şi mor mai repede.

3. Câinii au rasele cele mai diverse

De la basseţii cu fălcuţe lăsate, la chihuahua, la blănoşi şi la pieloşi, câinii au o diversitate uimitoare a raselor.

2. Strămoşii lui Chihuahua vin din Orientul Mijlociu

...şi nu din Mexic. Chihuahua, terrierii şi alţi câini mici împart o genă cu lupii gri din Orientul Mijlociu, indicând că rasele mici au fost domesticite acolo.

1. Câinii ne aduc mai mulţi prieteni

Pe vremuri, câinii erau folosiţi pentru diverse munci, acum ei sunt animale de companie, prietenii noştri cei mai buni. În plus, ei ne aduc mai mulţi prieteni umani. Un studiu din 2000 arată că plimbarea unui câine triplează numărul interacţiunilor unei persoane.

-uraaa! am un caine destept foc..de fapt doi

realitatea.net

 

[anuk]

Iată păianjenul cu cea mai tare pânză! Şi nu, nu e Spider-Man.

Oamenii de ştiinţă au descoperit săptămâna aceasta cel mai rezistent material biologic. Este vorba despre pânza păianjenului Darwin (Caerostris darwini), a cărui rezistenţă este de peste 10 ori mai mare decât cea a binecunoscutului Kevlar, material din care sunt realizate vestele anti-glonţ, precum şi alte accesorii defensive.

Aceşti păianjeni îşi pot ancora pânza cu nişte fire ce pot atinge lungimi de 25 de metri, în timp ce suprafaţa acoperită de plasă este de aproximativ 3 metri pătraţi. Astfel, ei îşi pot amplasa "capcanele" în locuri neobişnuite, cum ar fi deasupra albiei unui râu (vezi imaginea de mai jos).

Păianjenul lui Darwin a fost descoperit în 2008, dar abia acum oamenii de ştiinţă au realizat cât de tare este ţesătura acestuia. Studiul plaselor de păianjeni este încă într-un stadiu incipient: din 200.000 de tipuri de pânze, doar câteva zeci au fost analizate în profunzime.

 

[bodo]

PASARILE AU SUPRAVIETUIT DINOZAURILOR DIN CAUZA CREIERULUI MAI MARE

Disparitia in masa a dinozaurilor in perioada Cretacic-tertiar, cu 65 milioane de ani in urma, nu s-a intamplat si cu stramosii pasarilor de astazi si asta se pare ca se datoreaza creierului.

Analiza prin tomografie cumputerizata (CT) care scaneaza de fosile de pasari arata ca acestea aveau creierul de dimensiuni mai mari decat se credea anterior. Aceste cercetari au fost realizate de specialistii Muzeului de Istorie Naturala din Londra condusi de Dr Stig Walsh.


Dimensiunea mai mare a creierului pare sa fi un avantaj competitiv celor mai vechi specii de păsări, ajutându-le sa se adapteze mai bine momentul în care mediul s-a schimbat.

Echipa de cercetatori a studiat 2 fosile de pasari, gasite in London Clay Formation de pe Insula Sheppey in Anglia.

Aceasta zona este renumita pentru imensa gama de fosile conservate, din moluşte, peşti, păsări si chiar mamifere.

http://lumeaanimalelor.scienceline.ro

 

[anuk]

Cele mai urâte 5 animale din lume !

1.Diavolul tasmanian – Este un marsupial carnivor, mic de statură, însă cu o musculatură foarte bine dezvoltată. Blana sa este neagră şi poate degaja mirosuri neplăcute dacă este deranjat.

. Încoronat cel mai urât câine, a mixtură între Chinese Crested şi Chihuahua. Păr-less, chef-less cu limbă luuuungă şi îl chemă Jedi.

3. Maimuta nasoasa – Nasalis larvatus – este un animal singular, atat datorita infatisarii masculului (al carui nas, foarte dezvoltat, ii confera un aspect straniu), cat si datorita remarcabilelor sale performante de inotator

4. Almiqui – Este unul dintre puţinele mamifere din lume care are o salivă veninoasă

5.Psychrolutes marcidus - Blobfish are foarte puţini muşchi şi este, în principal, o masă de gelatină, care pluteşte pe fundul oceanului, unde aşteaptă să îi treacă mâncarea prin faţă.

 

[bodo]

Asta, ultimu, zici ca-i bunelu suparat =))=))=))

 

[magda]

Dinozaurul cu 15 coarne a trait pe teritoriul SUA

Un dinozaur bizar, cu o "coroana de coarne" ar fi trait pe teritoriul in care se afla in prezent statul american Utah.

Kosmoceratops richardsoni, ale carui fosile au fost gasite in regiune, este var cu faimosul Triceratops, dar in loc de 3 coarne, el avea 15, relateaza Daily Mail.

Coarnele acestei specii de dinozaur se intindeau de la nas, intocmai precum in cazul rinocerilor, in zona obrajilor, dar si in crestetul capului. Interesant este insa faptul ca, desi ar fi putut fi un pradator de temut, aceasta specie de dinozaur isi folosea coarnele pentru a atrage femele, dupa cum explica Dr Scott Sampson, de la Muzeul Natural de Istorie din Utah.

Fosile ale acestui dinozaur au fost descoperite in imediata vecintate a ramasitelor unui individ din alta specie, cel mai probabil Utahceratops gettyi, tot un dinozaur cu coarne, mai mare de aceasta data, cu un craniu "ridicol de mare", de nu mai putin de 2,1 metri.

ziare.com

 

[anuk]

O pisică îşi resuscitează prietena lovită de o maşină
O pisică încearcă să-şi readucă la viaţă prietena(ul) care a fost lovit(ă) de o maşină. Disperată, felina şi-a resuscitat amica(ul) şi nu a lăsat pe nimeni să se apropie de ea pentru a o ajutea. Din păcate, eforturile acesteia au fost în zadar, însă imaginile demonstrează încă o dată că animalele ne pot da adevărate lecţii de viaţă uneori.

http://www.220.ro/animale/O-Pisica-Isi-Resusciteaza-Prietena-Lovita-De-O-Masina/HouJkM9Y4r/

 

[bodo]

Si tot despre pisicute

Spălată, clătită şi stoarsă

O pisică foarte curioasă, din Australia, a scăpat ca prin minune după ce a intrat în cuva maşinii de spălat, fără ca nimeni să o vadă. Drept urmare, Suki, în vârstă de şapte luni, a fost curăţată cu detergent, clătită şi stoarsă, dar din fericire nu a fost rănită prea grav. Stăpâna sa, Liz Fear, nu şi-a dat seama că animalul său de companie a trecut printr-un întreg ciclu de spălare decât în momentul în care a vrut să scoată hainele ude din cuvă şi a descoperit ghemotocul de blană.

Suki a fost dusă de urgenţă la medicul veterinar, iar acesta le-a spus lui Liz şi familiei sale că felina este grav bolnavă. Însă, în ciuda predicţiilor sumbre, acum ea se simte foarte bine şi se aşteaptă să-şi revină complet în câteva săptămâni.

 

[Old DG]

Aproape incredibil!

 

[anuk]

Ban – catelusa care mediteaza .


O catelusa ce traieste in prefectura Ibaraki din Japonia si-a uimit stapanii care au observat comportamentul atipic al animalului lor de companie.

In fiecare dimineata, Ban, o femela din rasa shiba-inu, are ciudatul obicei de a iesi din casa la prima ora a diminetii, dupa care sare gardul proprietatii stapanilor sai si se aseaza pe marginea gardului intr-o postura de meditatie. Din acest moment, catelusa ramane nemiscata timp de cateva ore, in aceeasi pozitie, spre amuzamentul trecatorilor care sunt convinsi ca intr-una din vietile sale trecute, catelusa Ban a fost o calugarita budista sau shintoista, obisnuita cu sesiunile lungi de meditatie si interiorizare.

Stapanii catelusei budiste declara ca nu au invatat-o sau dresat-o in acest sens. Familia care o ingrijeste a crezut initial ca Ban este s-a plictisit de spatiul din casa si curte, cautand in consecinta noi spatii libere. Un specialist in comportamentul canin este de parere ca Ban nu vrea in mod neaparat sa mediteze, ci cauta mai drgraba un punct de unde sa observe cat mai bine teritoriul. Opinia sa este, totusi, combatuta de numerosii martori oculari care afirma ca simpatica catelusa adopta o postura corporala tipica meditatiei si sta cu ochii inchisi, ca si cum s-ar concentra.

Sursa: WeirdAsiaNews