• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

Cuvinte........pentru suflet

Aveti trei feluri de prieteni: prietenii care va iubesc, prietenii carora nu le pasa de voi si prietenii care va urasc.
 
Sa nu confunzi dragostea aproapelui cu emotia care te cuprinde cand te apropii, cand te atingi de anumite fiinte.
 
Iainte de a cauta sa ne facem prieteni trebuie sa incepem prin a deveni prietenul nostru.
 
Valoram ceva prin aspiratia noastra...Un suflet se masoara prin dorinta sa, dupa cum judecam catedralele, de la departare, dupa inaltimea clopotnitelor lor.
 
"Si a zis Domnul:
Iti voi imprumuta pentru o vreme niste parinti pe care sa-i iubesti cat timp vei trai.
Ar putea trece insa 10, 20, 30 de ani sau mai mult pana sa-i chem inapoi. Vei putea sa ai grija de ei?
Vreau sa inveti sa traiesti cu ei, le-am cautat niste copii si te-am ales pe tine. Crezi ca vei folosi ceea ce te vor invata?
Nu-ti ofer posibilitatea ca ei sa traiasca cu tine pentru totdeauna, doar ti-i imprumut, pentru ca ce intra in pamant se intoarce la mine.
Ei iti vor oferi dragoste si se vor bucura ca te au. Iar in ziua in care o sa-i chem, sa nu plangi si nici sa ma urasti pentru ca i-am luat inapoi.
Absenta lor trupeasca va fi compensata de dragoste si de multe si frumoase amintiri.
Adu-ti aminte ca daca te intristeaza ceva, daca o durere te loveste intr-o, durerea ta este a mea. Si asa, doliul iti va fi mai usor de suportat si va trebui sa spui cu smerenie recunoscatoare:
Faca-se voia ta, Doamne!"

Autor: Humberto Agudelo
 
Natura se infioara de placere atunci cand spiritul se inclina, prin omagiu, in fata frumusetii.
 
Dragostea dupa cearta devine mai placuta.
Cearta din dragoste e inceputul iubirii.
Cearta indragostitilor inseamna innoirea iubirii.
Cu dragostea nu se glumeste.
Nu va fi iubit cel fara de curaj.
 
Un dram de pasiune intareste spiritul: prea multa il inabusa.
Pasiunea explica totul, scuza totul, purifica totul.
Pasiunile injosesc, pasiunea inalta.
Orice opera mare se face cu pasiune.
 
Gelozia este un lucru teribil: seamana cu dragostea, dar e contrariul ei: nu vrea binele obiectului iubit, ci dependenta lui si triumful asupra lui.
Dragostea este uitare de sine, gelozia este forma cea mai pasionata a egoismului, exaltarea eului despot, exigent, vanitos, care nu poate sa se uite si sa se subordoneze.
 
Dintre toate pasiunile, aceea a studiului e cea mai statornica si cea mai putin supusa dezgustului.
 
Visul unei omizi

O omida micuta cobora intr-o zi inspre pamant. Foarte aproape de drumul ei era o lacusta. "Unde te duci?", a intrebat-o. Fara sa se opreasca din mers, omida a raspuns:"Am avut un vis azi-noapte, visam ca priveam toata valea de pe vatful muntelui inalt. Mi-a placut ce am vazut in vis si mi-am propus sa fac acest lucru".
Surprinsa, lacusta a zis, in timp ce prietena ei se indeparta:" Trebuie sa fii nebuna! Cum vei putea ajunge tu pana acolo? Tu, o simpla omida! O piatra va fi un munte, o baltoaca o mare, si orice trunchi de copac, o bariera de netrecut". Dar omiduta era deja departe si nu o mai auzea. Piciorusele ei minuscule nu se mai opreau din mers.
Deodata s-a auzit vocea unui scarabeu: "Unde mergi asa hotarata?" Deja transpirata, omiduta i-a zis gafaind: "Am avut un vis si vreau sa-l realizez, sa urc pe munte ca sa privesc de acolo toata lumea".
Scarabeul nu s-a putut abtine din ras, s-a oprit la un moment dat si i-a zis: "Nici macar eu, cu picioarele atat de mari, nu as incerca sa fac un lucru atat de ambitios." Se tavalea pe jos de ras in timp ce omida isi continua drumul.
In acelasi fel, paianjenul, cartita, broasca si floarea au sfatuit-o pe prietena noastra sa renunte. "Niciodata nu vei reusi!", ii spuneau, dar inauntrul ei era ceva ce o impingea inainte. Deja sfarsita de oboseala, pe punctul de a muri, s-a hotarat sa se odihneasca si sa-si faca, cu un ultim efort, un culcus unde sa innopteze.
"Voi fi mai bine", a fost ultimul lucru pe care l-a zis si a murit. Toate animalele din vale au trecut pe acolo sa-i vada ramasitele. Acolo era creatura cea mai nebuna dintre toate. Mormantul ei li se parea un monument al absurditatii. Era un refugiu demn de cineva care a murit incercand sa-si realilzeze un vis irealizabil. Intr-o dimineata, in care soarele stralucea in mod neobisnuit, toate animalele s-au adunat in jurul acelui mormant ce se transformase intr-un avertisment pentru cei indrazneti. Deodata, au ramas inmarmuriti.
Acea crusta tare a inceput sa crape si, cu uimire au vazut niste ochi si o antena care nu puteau fi ale omidei pe care ei o credeau moarta. Incetul cu incetul, ca pentru a le da timp sa-si revina dupa soc, au iesit aripile frumoase, ca un curcubeu, ale acestei fiinte impresionante pe care o aveau in fata: un fluture. N-a mai fost nimic de zis, toti stiau ce avea sa faca va zbura pana la marele munte si-si va realiza visul; visul pentru care traise, pentru care murise si pentru care s-a intors la viata. Toti se inselasera.
Dumnezeu ne-a creat pentru a realiza un vis, sa traim pentru el, sa incercam sa-l implinim, sa ne punem viata in joc pentru el, si daca vedem ca nu putem, poate ca avem nevoie de un popas si de o schimbare radicala in vietile noastre. Si atunci, in alt mod, cu alte posibilitati si cu harul lui Dumnezeu, vom reusi.
Doar cautand imposibilul, oamenii au gasit si au atins posibilul, iar cei care s-au limitat la ceea ce era evident posibil, nu au inaintat in mici un fel.

H. Agudelo...cu multumiri unui Anonim
 
Poveste de demult

Demult, tare demult, cu mult timp inainte ca primii oameni sa-si poarte pasii pe acest Pamant, exista o gradina minunata si binecuvantata, numita a Edenului. Cuvintele nu pot exprima frumusetea acestui colt de rai, o creatie cu adevarat dumnezeiasca. Un pom si marul lui se aflau in centrul acestei gradini, inca neatinsi, inca nepangariti. Traiau aici in pace fel si fel de vietuitoare, pasari frumos colorate, lei maiestuosi, elefanti batrani si impasibili, gandacei minusculi. Iar totul inspira aromonie, frumuse si puritate.
Prin centrul Gradinii serpuia un rau lenes, cu o apa limpede ca cristalul in care norii pufosi si jucausi se reflectau ca intr-o oglinda fermecata. Zilnic toate vietuitoarele veneau la acest rau sa se adape cu minunata apa. Dar intotdeauna putea fi vazuta acolo o pasare, care isi privea ore in sir propria reflexie, netacuta. Mahnirea ii cuprindea sufletul si inclestarea disperarii nu ii mai dadea drumul.. era atat de urata, atat de hidoasa, comparativ cu toate celelalte pasari. Cu mult inainte ca Deznadejdea, Ura, Frica, Uraciunea, Rusinea si toate celelalte Rele si Furii sa se dezlantuie pe Pamant scapand din inchisoarea in care erau inlantuite, acest suflet chinuit reusea cumva sa simta si Mahnirea si Durerea.
Este adevarat ca era foarte urata acea pasare. Dar in schimb avea un dar refuzat tuturor celorlate vietuitoare ale Edenului: un cantec divin care vrajea orice fiinta, prinzand-o in mreje, framantand-o, rascolind-o. Ea zilnic intampina rasaritul soarelui cantandu-si suferinta, suita sus, in varful Pomului Vietii. Zilnic intreaga suflare a Edenului se strangea vrajita in jurul ei, captivata de glasul dumnezeiesc ce rasuna si reverbera prin sufletele lor. In cele cateva minute de la rasaritul soarelui, acolo sus, acea pasare urata era regina tuturor sufletelor din Eden. Dar iata ca dupa ceva timp in multime a aparut o alta pasare, frumoasa ca toate celelalte, dar care stia ce este Invidia si Ura. Era chiar Diavolul preschimbat in pasare, care nu suporta iubirea si admiratia sincera pe care acea uraciune de pasare o primea de la fiecare suflet din Eden. Si de fiecare data o necajea si mai mult pe saraca pasare, cu cat este ea de urata, ce penaj gri-murdar are comparativ cu toate celelalte pasari viu colorate. De unde mahnirea si ritualul zilnic al plansului deasupra raului, prinvidu-si reflexia hidoasa.
Atunci cand durerea si suferinta au devenit insuportabile, pasarea cea urata incepuse sa se indoiasca pana si de bunatatea lui Dumnezeu. Ii reprosa, mai in gand, mai vorbit “De ce tot Edenul este atat de frumos, toate pasarile sunt atat de frumoase, numai pe mine m-ai facut atat de sluta. De ce , ce pacat am facut, cu ce Ti-am gresit?” Si lacrimile curgeau, suspinate si fierbinti, venite din sufletul ei chinuit..
Privea trist Dumnezeu la suferintele bietei pasari care isi dorea sa fie la fel de frumoasa ca toate celelalte. In bunatatea Lui s-a hotarat sa ii ofere ce-si dorea, sa o faca frumoasa ca toate celelalte. Dar pentru asta trebuia sa renunte la darul glasului divin, caci nu le putea avea pe amandoua. Pasarea a acceptat pe loc, fara sa se gandeasca nici macar o secunda. O lacrima a cazut din cer, chiar prin mijlocul unui curcubeu, adunandu-i astfel toate culorile. Sorbind lacrima picata pe o frunza, deodata pasarea se transforma intr-una foarte frumoasa, foarte viu colorata. In sfarsit, era exact ca toate celelalte pasari.
Asa cum nu se poate exprima in cuvinte divinul glasului cu care vrajea Edenul candva, nu se poate exprima in cuvinte nici bucuria ei pe moment cand si-a vazut reflexia in rau si cat e de frumoasa. A trecut ziua, a venit dimineata iar ea s-a dus ca de obicei la Pomul Vietii si a inceput sa cante, de data asta cu bucurie. Dar, vai! Canta la fel ca toate celelalte pasari, si arata la fel ca toate celelalte pasari. Nimeni nu s-a mai strans in jurul ei, pentru a-i admira trilul. Era banala, era ca toate celelalte. Nu mai avea absolut nimic special..
Amare lacrimi curgeau din nou in Eden deasupra unui rau. Se spune ca singurele care au curs vreodata.

Sursa: http://blog.blissmedia.ro/poveste-de-demult/
 
In iubire cel care se vindeca primul e totdeauna cel mai bine vindecat.
In iubire, prea mult nu e suficient.
 
A simti, a iubi, a suferi, a se devota, va fi totdeauna textul vietii femeilor.
Toate popoarele civilizate au respectat femeia.
 
Lasa-l pe cel care iubeste sa iubeasca ceea ce-i place, pentru ca daca ii spui sa renunte, el va iubi in continuare, iar pe tine te va uri.
 
Doi frati agricultori

Povestea spune ca erau doi frati care se iubeau din tot sufletul. Amandoi erau agricultori.
Unul s-a casatorit si celalalt a ramas celibatar. Au hotarat sa imparta toata recolta pe jumatate, ca pana atunci.
Intr-o noapte celibatarul a visat: "Nu e drept! Fratele meu are nevasta si copii si primeste din recolta tot atat cat primesc eu. Voi merge la miezul noptii la hambarul lui de grau si o si-i adaug niste saci, fara ca el sa-si dea seama.
La randul lui, fratele casatorit a visat si el: "Nu e drept! Eu am nevasta si copii si tot viitorul meu e asigurat. Dar pe fratele meu cine o sa-l ajute? Voi merge la noapte la hambarul lui de grau si-i voi mai adauga niste saci fara ca el sa-si dea seama. "
Asa au facut amandoi fratii. Si surpriza! S-au intalnit pe drum in acea noapte, carand fiecare saci pentru celalalt. S-au privit intelegand ce s-a intamplat si s-au luat in brate frateste cu si mai multa dragoste si pentru totdeauna.

Cateodata este necesar sa facem un popas in viata si sa ne bucuram de lucrurile cu care suntem binecuvantati cand avem un frate. Este esential sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem. Nu putem darui daca nu-i iubim pe cei care sunt mai aproape de noi. Astazi este o zi buna pentru a incepe.

Povestire populara culeasa de Jose Maria Cabodevilla...si rescrisa de H. Agudelo
 
Povestea primului intelept

Demult, tare demult, pe cand toate lucrurile care trebuiau sa se intample se intamplasera deja, iar cele ce urmau sa se intample isi asteptau cuminte randul, existau doi prieteni foarte buni. Se bucurau adesea impreuna de soarele care incalzea cu darnicie un Pamant pe care zeii inca isi purtau pasii, cu mult inainte ca ei sa fie izgoniti din salasurile lor miraculoase si acoperite de nori. Cu greu pot cuvintele sa descrie dragostea si grija pe care si-o purtau cei doi prieteni, mai mult decat frateasca. Precum spune povestea, ei au fost primii frati de cruce.
In acele timpuri viata curgea lenesa dar nu in liniste fiindca multe erau piedicile si pericolele. Nu doar ca zeii aveau adesea chef sa se joace cu destinele sarmanilor muritori, din plictiseala, dar si traiul in sine presupunea mult efort si cerea multa dibacie. Cei doi frati mergeau tot timpul la vanatoare impreuna pazindu-si unul altuia spatele in infruntarile si inclestarile cu feluritele salbaticiuni. Si-au jurat sa se ajute intre ei fiindca pe atunci multe lucruri pe care noi le luam de-a gata, cum ar fi faptul ca focul arde, pe atunci trebuia invatat. Pesemne zeii se amuzau privind muritorii cum sufereau si incercau fara succes sa transmita generatiilor viitoare valoroasele invataminte.
Cei doi au crescut, si-au intemeiat familii, dar legatura si dragostea dintre ei nu s-a subtiat. In acele timpuri nu se trecea atat de usor de la una la alta, de la prietenie profunda la uitare completa, de la iubire la dragoste, oamenii erau mult mai putin fatarnici si falsi. Povestea spune ca la o vanatoare unul dintre prieteni s-a hotarat sa prinda doi iepuri de-o data, ceea ce nu mai incercase nimeni niciodata. Cel putin nu se stia de o astfel de incercare. Si mult s-a chinuit, si mult a alergat cand dupa unul, cand dupa celalalt. Cu cat devenea mai lunga vanatoare, cu atat mai multa ambitie punea in reusita. Nu a vrut nici in ruptul capului sa renunte, sau sa se concentreze doar pe unul dintre iepuri, cum il implora iubitul lui frate.
Precum spun batranii in acea zi lunga si istovitoare in care a alergat dupa doi iepuri, omul nu doar ca nu a prins niciunul…dar intr-un moment in care atentia i-a fost furata de celalalt iepure, nu s-a mai uitat in fata si a calcat intr-o planta extrem de otravitoare, al carei venin nu avea leac. Si astfel in foarte scurt timp s-a stins din viata primul om care a vrut sa prinda doi iepuri dintr-o lovitura. Cat a jelit fratele lui de cruce. Cat a plans si cum i s-a uscat sufletul de durere. Toata aceasta durere l-a facut sa realize greseala facuta de iubitul lui frate, care a incercat sa prinda ambii iepuri si astfel n-a mai fost atent la drum. Precum spun batranii, in acea zi din lacrimi si durere a aparut pe lume primul om intelept. Multi oameni erau destepti si invatau sa nu isi repete greselile, spre deosebire de prostii care chiar repeta aceleasi greseli mereu si mereu. Dar inainte nu mai existase niciun intelept, care sa invete nu doar din greselile sale, ci si din ale altora.
In memoria iubitului lui frate, inteleptul a inceput sa cotrabaie lumea in lung si-n lat predand tuturor oamenilor lectii convingatoare de viata.Povestea experiente frumoase si urate, intamplari placute si neplacute, povesti cu final fericit si tragic, dar oricum, toate se meritau tinute minte . Si a facut asta timp de multi ani. Atunci zeii au observat ca din ce in ce mai putina lume mai baga mana in foc. Ce rost avea, din moment ce stiai deja ca arde chiar fara sa fi simtit asta tu insuti? Din ce in ce mai multa lume renunta sa minta. Ce rost avea sa minti din moment ce atatea si atatea experiente demonstreaza ca in final minciuna nu aduce nimic bun? Ce rost avea sa urasti, din moment ce toti cei care au facut asta au sfarsit rau?
Zeii s-au suparat foarte tare si au hotarat ca acel intelept trebuia sa moara. Pentru ca distractia sa continue ei vroiau ca omul sa incerce el insusi pentru a se convinge ca frige, ca doare, ca nu e bine. Ca ura, pizma, rautatea, marsavia, ipocrizia, fatarnicia, toate astea se intorc impotriva omului. Chiar daca sunt nenumarate exemple in jur ca totul e trecator si ca pana si cea mai puternica poveste de dragoste se cicatreaza, omul trebuie sa sufere pana invata pe pielea lui, nu din experienta altora. Nu din auzite, sau din blestemate carti care iar sunt izvor de intelepciune si experienta. Si astfel intr-o posomorata zi de toamna, pe cand se ducea la rau sa isi spele rufele un val urias l-a luat pe sus pe primul intelept, tragandu-l in adancuri si innecandu-l. Se spune ca a fost prima crima facuta de zei, dintr-o lunga serie care va urma. De zeii care nu vroiau sa renunte la distractia lor preferata: sa vada oamenii repetand generatie dupa generatie, aceleasi si aceleasi greseli, mereu si mereu.

Sursa: http://blog.blissmedia.ro/povestea-primului-intelept/
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top