• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

Lucruri mai putin stiute despre marii nostri poeti si scriitori

bodo

Prieten
Joined
Nov 29, 2009
Messages
9,993
Reaction score
0
Țuica și vodca, armele cu care comuniștii și-au „asasinat” scriitorii de geniu

Povestea de iubire dintre scriitorii care au trăit în perioada comunismului și alcool este una lungă, năbădăioasă și tragică. Unii dintre cei mai buni poeți sau prozatori au băut atât de mult încât acest viciu le-a provocat, direct sau indirect, moartea.

Labiș a căzut sub tramvai după o beție la Capșa


Spre deosebire de înaintașii lor interbelici, scriitorii născuți sub zodia comunismului nu au mai putut apela la droguri pentru a-și atinge limitele fanteziei. Acestea fuseseră interzise și consumul era aspru pedepsit. Așa că singura variantă care le-a rămas la dispoziție a fost alcoolul.

Printre cei amintiți de Andrei Oișteanu în cartea sa „Narcotice în cultura română” se numără poetul Nicolae Labiș, care a murit în decembrie 1956 după ce, beat fiind, a alunecat sub un tramvai. El petrecuse cu mai mulți prieteni la Casa Capșa, unde băuse țuică, și se ducea acasă cu o tânără dansatoare pe care abia o cunoscuse. Amețit, el a alunecat sub tramvai și a fost târât câțiva metri. A murit câteva zile mai târziu. Deși foarte mulți au fost convinși că poetul a fost împins, cauza ancheta oficială a stabilit că accidentul a fost provocat de starea sa de ebrietate.

Un alt exemplu amintit în cartea citată mai sus este prozatorul Nicolae Velea care, într/o noapte din 1987, „era atât de beat încât a adormit în zăpadă și a murit.”

Ce l-a omorât pe Marin Preda

O altă moarte care a făcut să curgă multă cerneală a fost cea a lui Marin Preda. El a fost

Marin Preda

descoperit decedat la data de 16 mai 1980, în camera pe care o avea la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Ca și în cazul lui Labiș, mulți au crezut că fusese suprimat de Securitate pentru că devenise un pericol pentru regimul comunist. Adevărul, însă, pare să fie altul. Prozatorul obișnuia să bea foarte mult și un astfel de episod a fost cel care i-a provocat, indirect, decesul.

Scriitorul și jurnalistul Ștefan Agopian, martor avizat al boemei literare din acele vremuri, a rememorat ultima zi din viața sa: „Se pare că la editură a băut ceva tărie, whisky probabil. Pe urmă a plecat la Mogoșoaia, cu un taxi. (…) Mai mult ca sigur s-a dus la Mogoșoaia ca să bea, ceea ce a și făcut. S-a dus întins la restaurant și acolo a dat peste criticul Lucian Raicu ,care sărbătorea ziua de naștere a soției sale, prozatoarea Sonia Larian. La masă mai erau și alți invitați. Preda a fost poftit la masă și s-a apucat de băut. După o vreme a zis că se duce la culcare. Nimeni nu știe ce-o fi făcut în cameră, probabil c-a dormit. Noaptea tîrziu a reapărut în restaurant și a dat din nou peste petrecăreții cu care băuse mai devreme. A cerut vodcă și a băut dintr-o răsuflare un pahar de 200 de grame. S-a îmbătat instantaneu și a fost cărat în cameră. A fost găsit mort a doua zi dimineața. Vărsase în somn și se sufocase cu propria lui vărsătură. În august ar fi împlinit 58 de ani. Știu povestea de la poetul Virgil Mazilescu, care fusese în noaptea aia acolo, la masa cu pricina.” (întregul episod aici)

Nichita Stănescu și-a băut ficatul

Nichita Stănescu

Cea mai celebră victimă a abuzului de alcool a fost, însă, poetul Nichita Stănescu, protagonist al unor beții legendare în perioada comunistă.

„În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cît de cît cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescență intelectuală vecină cu geniul. (…)În fiecare noapte, înainte să ne culcăm, Nichita își lua cu el în cameră o porție uriașă de vodcă, pe care o numea rezerva demagogică. Într-o noapte a uitat de această rezervă (de fapt, băuserăm tot) și când s-a sculat a intrat direct în sevraj: tremura tot, transpira abundent și vărsa. S-a făcut instantaneu bine după ce a băut cincizeci de grame de vodcă la Dobrogeanu, cârciuma din sat”, povestește același Ștefan Agopian. (întregul episod aici).

Însă alcoolul care îl ținea în formă zi de zi îi submina iremediabil sănătatea. Prima criză hepatică a avut-o în 1981. Moartea l-a prins din urmă doi ani mai târziu, imediat ce s-a întors în București după nunta unor prieteni din provincie. A început să simtă dureri năucitoare în zona ficatului și a fost dus la spital. Două zile mai târziu a murit. Diagnosticul oficial a fost stop cardiorespirator. Realitatea a fost alta, după cum își amintește bunul său prieten, poetul Cezar Ivănescu. „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Și-l băuse pe tot”, a povestit poetul.

Pentru Nichita, alcoolul a fost o amantă crudă. I-a dat multe, dar până l-a urmă i-a luat tot. Cel mai bine o spune tot Ștefan Agopian: „Mulți și-au pus problema dacă Nichita ar fi scris ce a scris dacă n-ar fi băut. Probabil că nu. Ca și Adrian Leverkühn, celebrul personaj al lui Thomas Mann, Nichita a făcut și el un pact cu diavolul. Acesta i-a oferit douăzeci și patru de ani de geniu, exact cât și lui Leverkühn. Și-a plătit datoria către diavol prin alcoolism și o moarte prematură. Am spus douăzeci și patru de ani din cauza că Nichita n-a băut până la douăzeci și șase de ani, spre râsul colegilor de generație, decât carcalete, un amestec de vin, sifon și sirop. Când a debutat, în 1960, cu volumul Primele iubiri, puțea de talent. I s-a părut prea puțin.”

Ce m -am învățat la școală despre clasici. Ce și cât beau scriitorii români

I.L.Caragiale

Despre Caragiale, Bacovia sau Cioran am învățat că erau geniali, dar niciunul dintre ei nu a fost ușă de biserică. De fapt, au fost departe de imaginea cu care am rămas despre ei de la școală.

Indiferent dacă apelau la alcool ca mijloc de socializare sau pentru a-și trata depresiile, în urma lor au rămas nenumărate legende și anecdote care „dau culoare” istoriei literaturii.

Clanul Caragiale,„abuz de alcool”

Este de notorietate pasiunea personajelor din schițele lui Ion Luca Caragiale pentru „spirtoase” sau bere. În bună măsură, acest lucru a fost valabil și pentru scriitor, care nu-și refuza niciodată plăcerea de a bea o bere sau două cu prieteni precum Alexandru Vlahuță sau George Coșbuc. Fie că mergea la legendara „Terasă Oteteleșanu” (care era amplasată în zona actualului Palat al Telefoanelor din Capitală), fie la „Caru’ cu Bere”, Caragiale era tot timpul cu o halbă în față.

Relația marelui clasic cu berea a fost, însă, mult mai profundă, el deschizând mai multe berării la viața lui: „Berăria Mihalcea și Caragiale”, pe strada Gabroveni, în 1893, împreună cu un consilier comunal; „Berăria Bene Bibendi”, un an mai târziu, pe strada Șelari; Restaurantul Gării din Buzău, în 1895. Cel mai celebru episod a fost „Berăria Gambrinus”, inaugurată în 1901 peste drum de Teatrul Național. Deși rămase celebre în epocă, Caragiale a fost nevoit să le lichideze pe toate.

Unele dintre episoadele de beție ale lui Caragiale îl aduceau într-o stare euforică specială, pe care scriitorul a marcat-o în celebra replică „văd enorm și simt monstruos”, după cum amintește criticul Șerban Cioculescu în biografia dedicată autorului „Scrisorii pierdute”.

Episoadele de „abuz de alcool și tutun” ale dramaturgului sunt amintite și de fiul său, Mateiu, spune Andrei Oișteanu în cartea sa „Narcotice în cultura română”. În jurnalele sale, acesta mărturisește, la rândul său, că și el a început să bea în 1905, pe când era student la Berlin: „Atunci am început să beauu alcool, lichiorurii dulci, câteodată rachiu amar de ienupăr sau punch cu Bourgogne”.

Nebunii ani interbelici

Câțiva dintre marii poeți din prima jumătate a veacului trecut nu doar că au căzut de multe ori în patima alcoolului, dar și-au și pus experiențele pe versuri.

George Bacovia, de exemplu, este autorul unui faimos catren: „Plouă, plouă, plouă, / Vreme de beţie / Şi s-asculţi pustiul, / Ce melancolie!”.

Poetul Emil Botta, de exemplu, își trata depresiile cu alcool, amintește Andrei Oișteanu. Acesta povestește că regizoarea Jeni Acterian, prietentă bună a poetului, își nota în jurnalul ei, în 1938, că „Emil a băut cam mult și l-a năpădit disperarea. A început să recite versuri”.
Tristan Tzara

Tristan Tzara

Un alt poet celebru care a făcut numeroase incursiuni în lumea alcoolului a fost avangardistul Tristan Tzara, inițiatorul curentului artistic dadaist. La începutul anilor ’20, când devenise una dintre principalele figuri ale boemei din Paris, Tzara și prietenii lui organizau petreceri mostruoase, unde se beau cantități impresionante de whisky și vin Porto. Același Andrei Oișteanu povestește că, în aprilie 1920, Tristan Tzara a imaginat o invitație dadaistă la o expoziție de pictură: „Mișcarea Dada își plasează capitalul în injecții de whisky cu sifon cromatic și vă invită la etc.”.

Printre interbelicii celebri care apelau la alcool pentru a-și trata depresiile s-a număta și prozatorul și dramaturgul Mihail Sebastian, care a murit strivit de un camion în 1945, la vârsta de doar 37 de ani. Demonstrativă este o însemnare din jurnalul său, la sfârșitul anilor ’30: „Sâmbătă noaptea, cu Leny (celebra actriță interbelică Leny Caler – n.red.)și cu Froda, întâi la Carul cu Bere, pe urmă la Melody. Băusem mult, într-adins. Aș bea mereu, ca să uit…”.

Ce l-a salvat pe Cioran de la alcoolism


Emil Cioran îi mărturisea lui Gabriel Liiceanu că în tinerețe se îmbăta des și a fost la un pas să devină alcoolic. Într-o scrisoare către un prieten, amintită de Andrei Oișteanu, scria: „Dacă n-am devenit bețivan asta se datorează afecțiunilor mele stomacale. Beteșugurile pot avea, așadar, o latură pozitivă. (…) Nimic nu e mai rău și mai distrugător decât alcoolismul. În tinerețe aveam o puternică tendință în acest sens și mama se temea că voi deveni bețiv.”

Tentația l-a urmărit, însă toată viața, după cum reiese dintr-un citat din Caietele sale. „Un vid ce pustieşte spaţiul şi de care doar alcoolul ar putea să mă apere. Dar alcoolul îmi este interzis, toate leacurile îmi sunt interzise. Şi totuşi, încă mă încăpăţânez”.

Eugen Ionescu: un infern numit whisky


Poate că părea paradoxal, dar celebritatea l-a aruncat pe dramaturgul Eugen Ionescu în cercul vicios al depresiilor tratate cu alcool.

Nu mai puțin faimosul său prieten Emil Cioran, povestește, în Caietele sale publicate postum, episoade emblematice despre starea lui Ionescu: „Eugen telefonează taman la miezul nopții de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii.”

Ionescu însuși amintește, în jurnalele sale, diverse episoade de beție și cure de dezintoxicare nereușite. Motivul: dramaturgul era convins că piesele sale nu vor mai avea succes și că va cădea în uitare.

http://devoratoruldecarti.ideilibere.ro/
 
Total neadavarat ca "comuniștii și-au „asasinat” scriitorii de geniu cu alcool.L-am cunoscut pe Nichita,ii placea sa bea,nu-l obliga nimeni si ca el ....destui .
Crezi ca acum nu se mai bea? :D: Boala nationala nu doar in comunism.
 
Am deschis acest subiect tocmai pentru a se aduce contra argumente. Si despre Marin Preda circula alta versiune, chiar aceea ca ar fi fost asasinat. Si despre Labis circula alte versiuni. Ar fi interesant sa le dezbatem.
 
Acum trebuie sa recunoastem ca Bahus era frate cu poetul, cu artistul in general. Probabil betia da o stare care ajuta. Dar de aici , pana a-i face betivi notorii, ajungand sa aiba parte de morti care mai decare mai penibile...Dar stiti cum e , mortul e de vina... Incep sirul mortilor suspecte cu un poet drag sufletului meu, un poet cu un stil unic, care, probabil , daca ar fi trait , ar fi ajuns undeva, pe langa Nichita. Pe Labis , daca-l citesti macar o data, n-ai cum sa nu constati ca nu seaman cu nimeni, din nicio perioada a istoriei literare. Era inca foarte tanar si totusi emana o maturitate debordonanta, amestecata cu entuziasmul tineretii. Daca citesti "Moartea caprioarei" si apoi "Balada obisnuita" , parca nu-ti vine sa crezi ca autorul e acelasi. A murit mult prea tanar si refuz sa cred ca era mort de beat, cazand pur si simplu sub blestematul de tramvai 13.

Moartea lui Labiş: accident sau asasinat ?

Nicolae Labiş (2 decembrie 1935 – 22 decembrie 1956)
Poetul a trecut în nefiinţă în urma unui accident de tramvai, la numai 21 de ani, iar unii au avansat ideea unui asasinat. „Mort prea tânăr, înainte de a-şi fi achitat toate datoriile faţă de realismul-socialist, Labiş anunţă poezia deceniului următor“, spune Nicolae Manolescu.



La 21 de ani, Nicolae Labiş era accidentat de un tramvai în staţia de la Spitalul Colţea. La spital era diagnosticat cu „traumatism cranian şi al coloanei vertebrale; paraplegie". Poetul a simţit cum mâini străine l-au împins cu putere sub şinele tramvaiului ucigaş, iar de pe patul spitalului i-a dictat prietenului său, Aurel Covaci, versurile: „Pasărea cu clonţ de rubin/ s-a răzbunat,/ iat-o, s-a răzbunat (...) Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână/ Vor găsi poate/ urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă...". După 12 zile de la accident, la 22 decembrie 1956, poetul murea, fiind înmormântat, în Ajun de Crăciun, în Cimitirul Bellu.

„Timpul asasinilor"

Iniţial devotat regimului comunist, Labiş şi-a reevaluat atitudinea. Pentru acest fapt, nu ar fi fost iertat, se spune în cartea „Timpul asasinilor. Documente şi mărturii despre viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş", scrisă de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci. Gheorghe Gheorghiu-Dej era decis să evite o mişcare similară cu cea din Budapesta anului 1956 şi nicio viaţă, nici măcar cea a unui mare poet, nu era suficient de preţioasă pentru regim, încât să nu fie sacrificată. Stela Covaci, soţia prietenului lui Labiş, a reluat această teorie şi în volumul „Persecuţia. Mişcarea studenţească anticomunistă".

Mediul literar ar fi trecut sub tăcere adevărul despre moartea lui Labiş, în timp ce Securitatea a răspândit ideea de accident: poetul a căzut sub roţile tramvaiului, în stare de ebrietate, după ceasuri de dezmăţ la Capşa. Femeia care îl însoţea în fatidica noapte, Maria Polevoi, o dansatoare de origine rusă, a mărturisit că a doua zi a primit un telefon în care i s-a transmis că „tramvaiul 13 mai circulă prin Bucureşti". Ea însăşi ar fi trăit în teroare până în 1978, când s-a sinucis cu o supradoză de somnifere.

Un copil-minune

Născut la 2 decembrie 1935, în comuna Mălini, raionul Fălticeni (azi în judeţul Suceava), Nicolae Labiş avea o străbunică înrudită cu Petrea Ciubotariul, bunicul lui Ion Creangă. În urma unui examen, adolescentul a intrat, în 1952, la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu" din Bucureşti, fiind coleg cu Radu Cosaşu, Lucian Raicu şi Florin Mugur. Datorită talentului ieșit din comun i s-a dus vestea de copil-minune.

Poetului i s-au publicat două volume de poezii: „Primele iubiri", în 1956, care se deschidea cu „Moartea căprioarei", şi doi ani mai târziu -„Lupta cu inerţia", editat după moartea sa. Între 1962 și 1985 au apărut 12 ediții Labiș, care includ o recuperare spectaculoasă a manuscriselor. Pentru generația de scriitori din 1960, Labiș rămâne nu numai un model, ci și un reper de conștiințe - „o voce poetică pură, care nu seamănă cu nicio alta din epocă", după cum apreciază Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române".

http://www.adevarul.ro/cultura/Moartea_lui_Labis_0_438556444.html .


Impresionanta e declaratia Stelei Covaci, cea cre i-a devenit sotie prietenului bun al lul Labis, Aurel Covaci. Ea l-a cunoscut foarte bine pe marele poet. Ce e cel mai trist, ca si atunci, ca si acum, nu ne recunoastem valorile. Labis a murit sarac si trist. Asta e drama marilor artisti, mereu la fel...Si demonstreaza cat de ignoranti suntem in fatza frumosului...

Nicolae Labiş a fost iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în România. De aici avea să i se tragă moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate şi executat la ordin. Poetul a supravieţuit până pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenţă Floreasca…


Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare "de interes naţional". Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea.

Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă, colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în ultimul lui an de existenţă - tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii. Această fericire m-a transformat în martor incomod şi "nociv". În realitate, nu aveam nici pe departe carisma şi puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe "conspirative", "contrarevoluţionare", la care a participat şi poetul Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani Nicolae Labiş.

Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul meu, mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această cutremurătoare taină.


"Pasărea cu clonţ de rubin"
Familia poetului a ştiut adevărul de la început. Răpus pe patul de la Spitalul de Urgenţă, el le-a mărturisit tatălui său şi câtorva prieteni apropiaţi că a fost împins între vagoanele tramvaiului şi că-l cunoştea pe executant. Singura mărturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictată lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinţa lui Nicolae Labiş de o voce anonimă, cu un uşor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi - dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clară că necruţătoarea "Pasăre cu clonţ de rubin" a doctrinei comuniste s-a răzbunat pentru nesupunerea lui şi l-a strivit. Cu ironie amară trage speranţa că urmaşii pajurei vor găsi prin ţărână urmele poetului Nicolae Labiş, care "va rămâne o amintire frumoasă".

Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid şi disperat, au rămas în manuscrisul original, tăiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma să plece demn, împins în abisul morţii de cei pe care i-a crezut că au suflet şi idealuri.

Mă voi rezuma în textul de faţă doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hărţuirea, lupta şi soluţia finală dintre poetul Nicolae Labiş şi organele Securităţii statului în toată ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.

Răzvrătitul înconjurat de informatori inocenţi
De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de Literatură (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei şi alţii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu "tinerele talente": M. Beniuc, Marcel Breslaşu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a. Pentru că Labiş nu s-a supus, a refuzat oblăduirea cuiva, consider că, de atunci a început să i se constituie dosarul de urmărire. Directorul Şcolii de Literatură îl credea pe Labiş "un rătăcit" cu idei "dăunătoare" şi crevnd în jurul lui o reţea informativă dintre colegi, obligaţi, de spaimă, din laşitate sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să depună regulat note informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite şi tot ce părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare din şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de la cămin, urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat interzicerea textelor şi a prezenţei lui la Festivalul Mondial al Tineretului - Bucureşti 1953. În marea lor ură şi prostie, colegii şi "victima" l-au pârât pentru "tentativă de viol" asupra naivei Doina Ciurea. Doar M. Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sancţiuni.



Alaturi de colegii de la Scoala de Literatura

Cabala activiştilor şi lista neagră a lui Gogu Rădulescu
Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiş se hotărâse să termine cu "coproducţiile" şi să pornească pe drumul propriu, fără îndrumători şi închistări în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeşte perioada Şcolii de Literatură "Treapta limpezirii". Citez:

"În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi... dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o unii colegi nimerniciei...".

Labiş primeşte riposte dure: La Plenara secţiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (soţul Veronicăi Porumbacu) îi caracterizează poeziile ca dominate de "apăsare şi tristeţe lipsită de obiect", iar Mihu Dragomir îl acuză de "asimilarea excesivă a unor poeţi dintre cele două războaie (Ion Barbu şi Tudor Arghezi), ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, să-l învinuiască de "snobism, evazionism, influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum şi confuzii cu privire la raportul dintre libertate şi îndrumare".

Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl înspăimântă chemările la ordin cu ameninţări din partea Securităţii. Ştia că este trecut pe "lista neagră" întocmită de Gogu Rădulescu (prezent în tribună până în ultima zi a lui Ceauşescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuţii sincere" cu tinerii scriitori, să afle şi să informeze Securitatea ce idei duşmănoase îi frământă în taină.

"Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii", declară cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.




Cu Gheorghe Tomozei

Presentimentul morţii
Pe parcursul anului 1956, cred că prin vară, se mută de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fraţii Raicu, D. Carabăţ, Gh. Mărgărit (sporadic mai dormea şi pe la Ion Băeşu sau Lucian Pintilie). Ceruse o cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeşte. Colegul său, mai în vârstă cu trei ani, Aurel Covaci, generos şi ocrotitor, îi oferă să împartă, ca între fraţi, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îşi împărţeau bruma de mâncare, ţigările şi paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele şi hotărârile. Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studentă la Secţia de Literatură şi Critică Literară, anul III Filologie, am devenit prietenă apropiată, confidentă, împărtăşindu-le durerile şi bucuriile zi de zi. Am povestit în două cărţi apărute - "Timpul asasinilor", Editura Libra, 1997, şi în "Persecuţia", Editura Vremea, 2006 - parte din documentele memoriei mele care se referă la acel anotimp zguduit de istorie, a cărui amprentă a rămas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinţa mea fagilă, maturizând-o. Le voi relua curând în altă parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat şi voi povesti cum, împotriva raţiunii lui salvatoare, destinul, adică propria lui structură spirituală, înfruntând "maşina infernală", îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domină şi ne copleşesc. Aurel Covaci le cunoştea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesăbuinţă, regretatul Laurenţiu Ulici mi-a spus: "Poetul şi-a regizat singur moartea".





“E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer”
Voi încerca acum să desluşesc semnificaţia "nopţilor de coşmar", adică a trăirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai păstrat, din cele două nopţi esenţiale: Noaptea Sfântului Andrei - 30 noiembrie 1956 şi 2 decembire 1956 - Ultima zi de naştere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, "Fondul Nicolae Labiş", la care nu am avut acces până recent, după cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitată niciodată să onorez vreo festivitate dedicată poetului…
Din noaptea Sfântului Andrei s-au păstrat doar trei poezii ale coşmarului care acum devenise datină.
Labiş se aşezase turceşte peste pătura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clătinându-se pe peretele văruit ("Umbra mea îşi clatină/ Limpede var/ Vine ca o datină/ Noaptea de coşmar").

Aurel Covaci se aşază, în poziţia lui Buda, în faţa poetului şi îşi desenează unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja au scris cu litere mari, în cărbune deasupra: "Omule, nu te supăra, că trece şi asta".

Ca în transă, preluând coşmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al coşmarului, iscălit apoi de Nicolae Labiş:

SONETUL COŞMARULUI

Pricepem noi această odihnă chinuită
Când ne cuprinde vraja trăirii efemere,
Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită
Încătuşată-n suflet, în creier şi-n artere?
Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere
Învie în ţărână cu secetă cumplită
Aceste clare vise, viclene temnicere,
Când chiar şi suferinţa e-n lume urgisită.
Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,
Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul...
Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul.
Ne zgârie atâtea satane reci peceţii
Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii?
Deci: sufletele noastre ne sfâşie pereţii?
(Deşi a compus-o amicul eu intim Covaci, o iscălesc cu brio. N. Labiş)

Foaia aceea a fost arestată şi ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperată. S-a mai păstrat, brăcuit, începutul celui de-al doilea sonet al coşmarului cu scrisul lui Covaci:

Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă...
Simţeam în nară izul putreziciunii mele,
Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,
În moartea mea să scoată comori de gând şi stele...

O viziune a propriei morţi, dar şi a acelor tainice recuperări spirituale de după. Labiş i-a transmis imaginea în transă poetică.
A treia poezie, fără titlu, scrisă şi compusă de Nicolae Labiş, pe care Covaci o aprobă doar prin iscălitură, este o mărturie totală despre suferinţă. Aici apare imaginea surprinzătoare a poetului sugrumat cu propria-i faşă de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii şi cu picioarele invers, spre cer:

Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul.
Mă doare cel pe care îl iubesc.
Bogat şi sărac.
Mă doare haina, mă doare cămaşa,
Mă doare scutecul, mă doare faşa,
Faşa aceasta a fost prima funie
Ce m-a sugrumat, dar acum
E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer.


"Pasărea cu clonţ de rubin" - manuscris


"Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul”
Semnificaţia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite şi datate de Nicolae Labiş din cea de-a doua noapte de coşmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat după caracteristica foilor rupte dintr-o mapă de birou, dar, mai ales, că multe sunt stenografiate total sau parţial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea…

M-am gândit emţionată că hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani şi atâtea priviri scotocitoare, plus competenţa şi vigilenţa "poetului prinţ" Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut interesul să se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a două doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oară în formă tipărită. Doar câteva, scrise de mână, au fost rupte din context şi prezentate fără semnificaţii în alte părţi.

Le veţi citi şi veţi înţelege disperarea poetului, care, "îngrozit de temnicer", "înainte de gol", "înainte de focul suav, zâmbitor de pistol", se adresează "omului de pe marginea patului", care i-a însoţit "nefericirea nopţii de coşmar". Spânzurat cu capul în jos de un iadeş, lasă această ultimă chemare "nu scrisă, ci dictată", ţipând în van "ajutor"! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredinţat lui Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice niciodată. E vorba despre poezia "Credo", o viziune a omenirii laşe şi a puterii lui Satan pe pământul patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului.

Despre simbolistica Spânzuratului din cărţile de Tarot, explicată succint de doi mari scriitori ocultişti, sunt necesare explicaţii:

Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): "Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer şi capul atingând pământul, adeptul liber şi mânat de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor şi care pentru asta este ameninţat cu moartea".

Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice despre Spânzurat: "Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă suferinţă, mai mare decât poate provoca vreodată orice durere omenească...".

Nicolae Labiş spune totul despre el şi despre epoca celui rău. Prin ultimele lui mesaje mi se confirmă ceea ce aflasem: Nicolae Labiş, structural, avea toate datele unui viitor mare iniţiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politică), discipol şi apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Fălticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumuseţea, profunzimea şi tâlcul folclorului străbun. Nicolae Labiş are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostriţa, care aminteşte prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.


Scenarii şi dovezi
Despre aşa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, căruia i-a supravieţuit până la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevărul, mai ales că au rămas extrem de puţine şi verosimile documente. Serviciul kafkian al Securităţii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenţi, chiar şi din rândul scriitorilor, au împrăştiat drept adevăruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima şi cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative şi întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.

Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante: 1. Labiş era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai; 2. Labiş a băut cu Covaci, iar în staţie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i şi ceasul de la mână. Această faptă ar avea două explicaţii: a) Covaci este bănuit că "scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiş pe linie contrarevoluţionară, iar, dacă nu i-a reuşit, a trecut la omorârea lui" - extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret.
Documentul este perfid întocmit pe baza investigaţiilor lui Gh. Achişei şi afirmaţiei Margaretei Labiş, studentă la Filologie; b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaşi fată; pare hilar dacă nu s-ar fi comandat şi un roman difuzat pe piaţă, scris de Gabriel Gafiţa. Protagoniştii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios şi gelos, îl ucide pe celălalt. Prost scrisă, cusută cu aţă albă, această versiune nu a prins şi nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravieţuia cu Petre Pandrea în aceeaşi celulă (mie mi-a relatat un martor din arest).

După ce ne-au învăţat minte şi ne-au eliberat din închisoare condiţionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de o nouă pedeapsă, am păstrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labiş hăituit de păzitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricoşat şi singur, ameninţat cu moartea şi cu interdicţia. Imaginea acelei ultime nopţi de decembrie, reci şi ceţoase, despre care Vladmir Maiacovski, victima altei revoluţii, a scris: "În astfel de nopţi/ În astfel de zile/ Umblă pe străzi cu umbre tiptile/ Poeţii şi tâhlarii".

I-am recitat întreaga viaţă poeziile postume. Aurel Covaci îi imita şi tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii româneşti.

"Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu"
În momentul de faţă, rămasă în viaţă, sunt singura care a trăit şi a văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o altă floare de crin întrupându-se într-o zi cât alţii în zece. Doar pentru cei de bună-credinţă scriu atât cât ştiu şi, ca pe un desfăşurător, punctez filmul ultimelor zile.

6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci şi de răceala oamenilor care îi erau odată apropiaţi. Îi citeşte o poezie dedicată sieşi: "Sunt douăzeci de ani şi încă unul...". Mărturiseşte că foloseşte cuvintele limbajului comun ca simboluri: "Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea obişnuită...".
Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 şi consecinţele de la Facultatea de Filologie, arestări, excluderi. Se hotărăşte: "Trebuie să dispar pentru un timp din faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă". Hotărăşte să plece înainte de Sărbători.
Mai spune: "Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu". Portik a plecat.

7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el şi-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a două pachete de ţigări Carpaţi.

"Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte”
9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E foarte flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să comande o friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a văzut acolo şi că a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipoş (Editura Universal Dalsi-2000), îşi aduce aminte că în acea seară i-a şoptit doar atât: "Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte...".
În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la mine cumpără o sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia de comunicare şi alte aleanuri îl deturnează spre localul Capşa, încă elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era beat, o afirmă şi alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din ţuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai încolo, se aşază trei bărbaţi şi o femeie. În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentaţi drept necunoscuţi. Pe cel puţin doi, Labiş îi cunoştea. Pe unul, încă din 1953, când a avut cu el o altercaţie dură la festivitatea înmânării premiului de stat poetului Alexandru Andriţoiu. Acesta i-a spus lui Labiş cu ură că în viaţa sa nu va "pupa" premiul de stat. Labiş se hotărăşte să-l bată, dar Aurel Covaci l-a sfătuit să se ferească de el, căci are meseria de "suflător". Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grişa, de meserie pianist acompaniator alogen basarabean. Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o fostă dansatoare la Teatrul "Tănase". În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labiş mi-a spus că Nicolae Labiş părea s-o fi cunocut şi pe ea, dinainte. Polevoi Maria, născută la Ismail-URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grişa şi a lui Mary Polevoi sunt în multe privinţe asemănătoare. Convingerea mea este că şi ei au avut rolurile lor, dar documentele esenţiale lipsesc. Eu îi consider agenţi, bazându-mă pe declaraţiile lor confuze şi contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă vreme după moartea poetului.

Tramvaiul 13
Grişa Schwartszman, în acea noapte la Capşa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor din bruma lui de ţuică. Mai mult, Labiş nu a băut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a vrut să-şi amaneteze ceasul "Pobeda", ca să-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reuşit. Apoi, femeia îi propune să se furişeze pe căi diferite şi să se întâlnească în staţia de tramvai Colţea, invitându-l peste noapte la ea. În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o să ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din faţa spitalului, face bucla şi opreşte uşor în faţa Muzeului Şuţu. Patru persoane aşteaptă să urce, Labiş e al treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele două vagoane. Grişa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea pe poetul Nicolae Labiş şi roagă să fie dus la spital. Considerând că victima este în stare de ebrietate, doi bărbaţi (probabil martorii din staţie) îl târăsc pe propriile picioare, forţând fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai departe, până ajung la Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu. Încă erau la Colţea când poetul, conştient, dă numărul de telefon al lui Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă în jurul orei 3 dimineaţa că unul Labeş a suferit un accident de tramvai.
În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi şopteşte: "Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai". Îl găseşte complet lucid şi vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit telegrama trimisă în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată, Stela. Eu i-o dusesem la poştă, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am aflat din dosarul meu de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un ordin secret, corespondenţa îmi era triată şi parţial oprită. În telegramă, poetul se scuza că nu poate fi punctual la întâlnire, fără alte explicaţii.

Maria Polevoi: “Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“
Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă la Restaurantul Kiseleff. Informaţiile pe care le-am adunat o viaţă întreagă, insinuările din anchetele speciale ale Securităţii mă determină să le acord toată încrederea.
Labiş către Portik: "Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost..."; "Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva... Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce vagon urcă ea". Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. "Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în timp ce poetul dispăruse..." Despre autorul faptei: "... Sta puţin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş". Mariei Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mar y a primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior. Ea a dat de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman. Până în 1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o determine să spună adevărul.


Satana şi-a făcut datoria
Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu. Concluzia a fost că, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se următoarele: "Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului".

Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu pierdea nici un prilej să-i mustre şi să-l dea de exemplu pe Labiş. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu asculţi de îndrumarea partidului. Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae Ceauşescu prin anii '70, adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta poetului Labiş.

A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.

L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe "Primele iubiri", scufundat în spuma voalului de mireasă mortuar. Mâna lui fină mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se schimbase chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul Păsării cu clonţ de rubin, şi-a făcut datoria.

Stela Covaci

Avem dreptul să ştim şi noi ce a ştiut Securitatea
Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare definitivă din ţară.

Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române.

Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte - cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Şi totuşi, "numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în arhiva Securităţii" (acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI).

http://www.certitudinea.ro/articole...lae-labis-noptile-de-cosmar-ale-poetului-ucis

Inchei cu o poezie care arata "goana nebuna" spre un destin inevitabil a nelinistitului si mereu romanticului de la Poiana Marului...


Biografie - Nicolae Labiş


Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună!
Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună.
Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună
Cu îndrăzneaţa fecioară-a pământului, brună,
Şi-n goana nebună vedea de pe-atunci cum răsună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună,
Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună
Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună
Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,
Cu îndîrjirea păstrată - cuţit între dinţi - ,
Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,
Bruna fecioară a păcii adânci şi cuminţi,
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.

1956, G. L. 52/1956

Din volumul « Lupta cu inerţia – Confesiuni », 1958
 
Materiale de nota 10 , dar.....exista un dar ,noi trebuie sa ne multumin cu ce gasim pe net,adevarul ,doar cel de sus il stie .Sa-l luam ca ex pe regretatul Paunescu,credeam noi ,cititorii, ca-l cunoastem ,dar dupa moarte.... cate s-au spus,laude si critici,minciuni si adevaruri ,barfe si secrete scoase toate la ivelea .Iti amintesti ipocrizia unora ?iti amintesti cate acuze s-au adus? Nu uita ca in lumea literara este multa vanitate si invidie ,unii se cred genii si incerca sa -i anihileze pe altii :D: daca ne bazam pe "amintirilelor ".......
 
Ma intreb daca ar avea rost o discutie despre Paunescu.A curs multa cerneala, dar nu peste tot am vazut ipocrizie. E natural a se scoate la lumina unele fapte .
 
Asa e, insa e bine sa aducem in discutie si partile mai putin stiute din viata marilor nostri artisti, poate mai citesc si altii... Apropo, stiti ca la scoala inca se mai preda istoria trunchiata a vietii marilor nostri poeti si scriitori. Corect ar fi sa se prezinte si ce se cenzura pe vremuri. E pacat ca un elev sa ramana cu impresia ca Labis, spre exemplu a cazut sub tramvai , ca era mort de beat, ca Marin Preda a cazut in cap, tot in aceeasi stare si exemplele pot continua. Ma intreb ce profesori mai avem prin scoli...

Voi continua cu poetul pe care-l iubesc cel mai mult. E vorba de Nichita Stanescu. E drept ca-i placea sa bea, insa poate acea stare ii dadea acea magie a cuvintelor, poate asa improviza mai bine. Nici nu vreau sa ma gandesc cate poezii o fi scris la betie Nichita, insa ce a iesit, a iesit de geniu. Chiar daca s-a scris mai putin despre aceasta latura a vietii marelul poet, cu iubiri de-o noapte si interminabile betii ( si e normal, pana la urma, nu era sa se predea in scoli partea asta, in amanunt), hai sa-l cunoastem pe Nichita asa cum a fost, cu rele si bunele lui.

Pentru inceput , ar trebui sa fac o mica paranteza si sa spun ca Nichita a fost contemporan cu Labis, fiind de varste apropiate. "În anii '50 ai secolului trecut, Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu erau doi poeţi foarte tineri, în plină ascensiune. Amândoi au devenit rapid celebri. Mai întâi Labiş. Puţin mai târziu, Nichita. Labiş era mai tânăr decât Nichita cu doi ani...Ceea ce nu se ştie este că Nichita a avut un adevărat "complex Labiş", fiind tot timpul intimidat, inhibat de prezenţa fizică şi poemele autorului "Morţii căprioarei".
"Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, "Şcoala de Literatură", povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o proastă de colegă urla ca un megafon :
- Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie...
Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic... Ne-a recitat poemul "Moartea căprioarei"... Am fost copleşit... Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiş recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu... După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.
- Da, e drăguţă, strâmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă să-ţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă... E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai...
Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.
- Sigur, versurile tale sunt simpatice, spunea fata condescendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş : "Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu"... ? Mai încearcă, până la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.
Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă... Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labiş şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs... În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întâmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş. Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă... Peste un an sau doi, mă plimbam prin Cişmigiu cu prima mea iubită-scriitoare ( o poetă celebră în epocă, dar nu-i dăm numele - n.n.). Îi recitam din Rilke şi din poemele mele.
- Ştii cu cine m-am... culcat eu prima dată ? m-a întrebat fata pe neaşteptate şi fără nicio legătură cu ceea ce-i spuneam eu.
- Nu ! Cu cine ?
- Cu Nicolae Labiş !
Ah, m-am gândit, Labiş ăsta nici mort nu mă lasă să trăiesc...
Treaba e, bătrânilor, că eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în primăvara lui 1957..."

P.S. "Mărturisirea" lui Nichita mi-a fost comunicată de un poet optzecist. Am verificat corectitudinea unor informaţii din monologul autorului celor "11 elegii" : într-adevăr, Nichita a debutat în martie 1957, cu trei poezii, în revistele "Tribuna" şi "Gazeta literară".
Am revenit puţin asupra textului, amintindu-mi exact ritmul rapid al dialogului purtat de Nichita cu iubita lui. A mai fost şi o înjurătură la adresa lui Labiş, dar n-am mai reprodus expresia... "

http://serbantomsa.blogspot.com/2009/12/nicolae-labis-si-nichita-stanescu.html

M-am oprit asupa amintirilor poetului Cezar Ivanescu, contemporan si el cu marele Nichita, care i-a urmarit autodistrugerea, caci io consider ca Nichita s-a autodistrus. Insa, sa nu uitam ca boemele bahice sunt specifice mintilor de geniu.

Intalnirea cu Nichita

Inainte de Preda, a fost Nichita. Aceasta e ordinea cronologica a prieteniilor in viata poetului Cezar Ivanescu. Iar intalnirea cu Nichita a coincis cu debutul lui Ivanescu din 1968. "Eram la restaurantul Triumf, in Bucuresti alaturi de un critic literar. Cand ne-a facut cunostinta, Nichita incepuse sa recite din poeziile mele. Am ramas surprins", isi aminteste Ivanescu. Nichita i-a propus lui Ivanescu sa-i faca o vizita in acea seara. Locuia intr-o mansarda insalubra in Bucuresti. Inainte de cheful ticluit de Nichita, poetul, cu generozitatea obissnuita cumparase de 2.500 de lei bautura - wisky, vodca si ceva de-ale gurii. Asa au inceput lungile nopti in mansarda lui Nichita.

Degradarea.

La 50 de ani, din cauza alcoolului Nichita ajunsese o epava: fara dinti, buhait si suferind de ciroza hepatica.

Bogatul sarac

Despre Nichita, toata lumea credea ca-i sarac lipit. Nu era asa, spune Ivanescu, poate doar in tinerete. Era poet consacrat si castiga mult pentru vremea aceea dar era si un mare ripisipitor. Cheltuia in jur de 10.000 de lei cand salariul mediu era de 1.000 de lei. Nichita castiga cam 5.000 de lei, leafa primita pentru un post onorific la "Romania literara". Restul castiga din drepturi de autor. Desi cheltuitor peste masura, Nichita isi contabiliza atat chefurile cat si imprumuturile pe care le facea altor scriitori. Toate erau trecute cu sfintenie intr-un carnet, unde apareau inclusiv "datornicii", printre ei si George Tomozei.

Amoruri trecatoare

"In tinerete era un barbat frumos. Mai tarziu insa din cauza alcoolului se buhaise, nu mai avea nici dinti in gura iar fata ii era cianotica. Si totusi nu era femeie care sa-i reziste", povesteste Ivanescu. Nichita tragea tot timpul la o carciuma pe langa Palatul Elisabeta, acolo unde canta si Johnny Raducanu. Intr-o seara, la sueta lui Nichita participa si o tanara blonda. Cu greu Nichita a convins-o sa se intalneasca cu el, langa Piata Amzei, unde locuia poetul. Nerabdator, Nichita a iesit pe strada in intampinare. Dand cu ochii de niste militeni, fara ca acestia sa-i ceara, Nichita se legitimeaza. Fata a vazut scena de departe si a plecat. O alta iubire a lui Nichita a fost o vaduva cu un copil, Ionica ii spunea, si pe care Nichita o vizita in mai toate week-endu-rile. Ionica l-a parasit si-a plecat in Franta.
Click pentru a mari
Iubirile poetului. Pe Doina Ciurea a iubit-o un an, pe Gabriela Melinescu o viata iar Dora (foto) i-a fost si sotie si medic.

Marile iubiri ale poetului

Cum l-a parasit vaduva Ionica, asa l-au parasit pe rand, toate marile iubiri. "Prima iubire a fost in liceu. Exista o legenda ca cei doi - Nichita si fata - ar fi fugit de-acasa si s-ar fi casatorit. Dar era o simpla legenda. Despre aceasta prima iubire se spune ca ar fi fugit in Australia". A doua mare iubire a fost Doina Ciurea - o colega de facultate dar aceasta casnicie nu a durat decat un an. "A urmat Gabriela Melinescu, o poeta si o femeie deosebita. Cu ea alaturi a atins apogeul", spune Ivanescu. L-a parasit chiar de ziua lui, pe 31 martie, cand a plecat in Suedia. In final, Nichita o cunoaste pe Dora. El 45 de ani, ea studenta. "A fost cea mai longeviva relatie. 10 ani. A luat-o de nevasta cu un an inainte sa moara", spune Ivanescu. Dora Stanescu a suportat cu stoicism toate hachitele poetului, toate betiile lui, pe care le invoca si Cezar Ivanescu.
Click pentru a mari
Petrecaretul. La chefurile poetului participau si Ion Donoiu, Ion Caramitru - dar si nelipsitul sau prieten Jonny Raducanu.

Poveste de la Mogosoaia

Era intr-una din serile de la Mogosoaia, la centrul de creatie. In salon: Nichita Stanescu, Nicolae Breban, Fanus Neagu. "Nichita era furios pentru ca citise ce a scris Preda despre volumul meu Rod III. «Cum? Eu am scris trei articole despre dumneata si dumneata n-ai scris nici un cuvant despre mine, iar despre Cezar Ivanesu scrii ca e mare poet?". S-au "scuipat" reciproc, dupa care Marin si Elena Preda au urcat in camera familiei Ivanescu. "Cam spre miezul noptii aud o bajbaiala pe la usa, ma duc sa vad cine-i si descopar lipita de lemnul usii fata lui Nichita", povesteste Ivanescu. In scurt timp, Nichita a trezit toata populatia Mogosoaiei. Breban si Neagu il abandonasera in bratele unei iubiri: "Fiica unei doamne, pictorita, pe care Nichita o vazuse pentru prima data in acea noapte". Nichita coborase in curte si, tipand, isi implora Dulcineea sa iasa. "Aia dormea tun, ori o batuse ma-sa si-o tinea in casa. Cu greu l-am convins sa urce in camera", spune Ivanescu.

"Nu mai avea ficat"

Din pahar in pahar, Nichita a inceput sa coboare treptat pe panta "sfarsitului". In august 1981 are prima criza hepatica iar o luna mai tarziu se interneaza la Fundeni. Sfarsitul si l-a gasit tot dupa o petrecere de pomina. Pe 9 decembrie 1983 participa la o nunta a unor prieteni la Turnu Severin. Se intoarce pe 12 decembrie in Bucuresti. Seara tarziu criza de ficat reapare. Este dus cu salvarea de urgenta la spital, insa prea tarziu. Intr-o marti, 13, Nichita se stinge. Oficial, Nichita Stanescu, poetul roman cel mai aproape de premiul Nobel, a murit in urma unui stop cardio-respirator "In realitate, la autopsie, s-a constat ca nu mai avea nici macar o celula de ficat. Si-l bause pe tot", spune Cezar Ivanescu."

Amintiri nevoalate cu Nichita
„”Boala profesională a scriitorului, este alienarea”. Asta a afirmat poetul Nichita
Stănescu, comesean şi al meu de o seară la terasa Uniunii Scriitorilor din vila
Sadoveanu.... Eram mirat, ca şi Mircea Micu, ( el mai puţin) – de spusele idolului,
căci idol era; viu, măgulit de atingeri şi pupăcios, împătimit, conştient sau doar cu
slăbiciune firească, de ceea ce i se întâmplă. Îl zeificau!
„ Dragule ardelean, Evu, pe slovenă, traducem „ al Evei”.. nimeni nu e român peaici”…”
Io scriu ca să mă suport, să nu ajung ca Labiş....Cât a trăit Labiş, eu nu am
publicat în România, mă publică sârbii.”...Am avut şi o scurtă dispută, el susţinea că
balada Mioriţa este din era protodacică, iar eu am observat că unul dintre „ verii
primari” era numit „ ungurean” , deci porecla din Regat sau Moldova pentru ardelenii
din Omperiul Austro- Ungar…S-a enervat….Şi i-am mai spus că balada circulă la noi
în varianta în care cel ucis pentru bogăţia turmelor, era „ ungureanul”….Credibil,
deoarece păstoritul cel mai perfrrmant a fost mereu cel montan… Şi l-am acuzat pe
ţiganul poet curtezan Alexandri ( corect a Licsandrei, nu?, pe moldovineşte! ) – că a „
prelucrat” cultizând balada, ceea ce era un furt impardonabil… Alecsandri l-a
demonizat, ori poate că funcţie de unde circulau variantele Mioriţei, originea celui
demonizat era a celui „ de dincolo”… Mioriţa era astfel o parabolă…reglabilă, a
resentimentelor şi vrajbei – iar fratricidul nu altceva decât o variantă laicizată a
mitului biblic Cain şi Abel…Asta cred şi acum. Că ab origine, mitul o fi fost o Daină,
ulterior coruptă, mai ales după secolele slavizării…este posibil, deşi Nichita nu a
continuat polemica: mă privea doar, albastru şi subacvatic, perplex.
A cerut încă un pahar, iar Micu m-a înghiontit cu genunchiul, „ lasă-l, Eugene”…

( teze în paranteze)
Ajungă-i memoriei limpezimea ei ?
Nichita Stănescu avea interdicţie severă la alcool, însă nu uit starea lui, una
terifiată, una profund suferindă psihic, o alienare la vârf... Zecile de corifei, unii
ipocriţi, alţii sincer adulându-i opera şi prezenţa cvasi- boematică, de zeu şi apostol
al „ antimetaficii”, ba oracular siblinic apologet al „ necuvintelor”,...au scris şi
publicat o carte groasă, în care îl rugau, îl implorau, cu semnături, să nu mai bea, să
nu se autodistrugă! Vreo 5o de apropiaţi, autori de toate calibrele, au editat chiar o
carte masivă, cu implorarea asta, în zeificau pur-şi-simplu. De fapt o droaie de
admiratori, convivi de o seară, uneori nişte măscărici pilangii, alteori versaţi de
meserie „ contemporani”, îl urmau ca pe un urs „ românesc”, vorba lui Beniuc, în
bâlciul deşertăciunilor matein, caragialisec şi urmuzian..
( Nu pot nega că am fost măgulit când mi-a dedicat pe loc un poem ( pe un şerveţel,
pe care l-a continuat pe verso-ul staniolat al unui pachet de ţigări chinezeşti…Asta nu
m-a încurajat să pierd prima lui carte, „ Roşu vertical”, în care elogia penibil
comunismul, oţelarii şi minerii Hunedoarei, steaua kremlineză şi tot arsenalul
obedienţei „ duios trecând spre glorii”…. Cosnider această carte a sa ( editura
Militară, 19679) păcatul originar al unei ratări egale cu cele ale lui Păunescu.)
Oricum, Stănescu merita să fie şi el la …picioarele lui Eminescu, atât la Bellu, cât şi
în manualele şcolare.
M-am gândit atunci când Nichita îl bârfea pe Labiş, se referea la o anumită
atitudine de a umbla printre poeţi, de a fi „ promovat” sistematic de putere şi cerberii
ei, de a repeta „ mucenicia” sfinţilor de Curte Veche filimonieni…Lui Labişesenianul,
i se –întâmplase ceva asemănător. Era admirat ca genial, dar şi pizmuit, o
liotă de ipocriţi ciuguleau din acest chin al cultului personalităţii acela, special, altfel
decât cel din jurul „ bardului” Păunescu, care isteriza stadioanele, sau Ion Gheorghe,
care scormonea „ megaliţii” şi descifra o atlantidă …carpatică, sau o hiperboree
danubiană.. Nu departe, dar altfel,erau şi alţi doi „ lupi tineri” pe-atunci, Ioan
Alexandru şi Ana Blandiana ( Cecilia Doina)…. Erau diferite „ efigii vii”, dar ai
aceloraşi confruntări deseori extraliterare, o generaţie ce se smulgea cu greu din
ghearele proletcultismului şi al „obsedantului deceniu” …Erau prăzi ale „ epocii” de
mofturi balcanice, recidivând în conjuctura tulbure care prefigura post- modernismul;
era un psihedelism în care prevala delirul vecin cu grafomania, exaltând
„ experimente” de fapt abisale, devastatoare, care aveau să se răzbune cu fatalitatea
indusă de propriul lor Fatum, orgolios şi înfometat de prozeliţi… Alţii erau la
Mogoşoaia, „ greii”, Preda adulat de Dinescu şi acesta gelozit de Ivănescu, erau ei,
muşcaţi oricum de umbra roşie a Casei Scânteii, lomonosovista clonă a Moscovei...
( Nichita era dezmierdat de amici cu „ Sergheievici”, aluzie la Hruşciov, dar şi la
originea rusă, pe fileră maternă ( de ei, bucureştenii „ de centru”, jonglând cu
hiclenia puterii sinteziste, a turbaţilor activişti, eraui ei, romanticii muşcaţi de ispita
post- modernismului, erau Iaru, Mazilescu, cu ale lor grupuscule eroice, tragice, erau
ei, cu himera libertăţii „ rezistenţei prin cultură”, erau ei, de fapt cobaii Regimului
cazon… Circul de idolatrizare a geniului ( adulmecat de fa(u)ni) este cauza care îl va
duce la alienarea egoului faţă de Sine, şi la destrămarea. La descompunerea
identitară ce se vede în ultimele scrieri, ca în veritabile fişe de auto- observaţie
clinică.... La acea masă, amfitrioana doamnă Shapira veghea ca Nichita extacticul să
nu bea alcool, eu şi Mircea Micu gustam vin, iar lui Nichita, doamna îi aduse pe tavă
un al doilea păhărel de „ votcă rusească”, de fapt, îmi şopti Mircea, era apă chioară!
Poetul dădu peste cap „ votca” şi apoi pur şi simplu se scutură, ca după o trăie! !
„Brrre!...”.. Autosugestia funcţionase rapid. Evident înviorat,..a continuat să scrie
ceva pe şerveţelul alb, apoi, incredibil, îi căzu bărbia pe piept...Aţipise ! ....Au venit
doi amici şi l-au dus sprijinindu-l, clătinat, la un taxi...După nici o lună aveam să
aflăm de moartea lui, care în curând avea să devină şi ea ...legendă. Ca la
noi,,,moartea urma să-şi pună pecetea de sfânt al manualelor şi de „ bard naţional”…
Am revăzut şi traducerile sale, între care cea din sârbul Vasko Popa; ei bine, cred că
acest exerciţiu a avut un efect curios asupra traducătorului, Vasko Popa este mai …
stănescian decât însuşi acel Stănescu. Sau dacă vreţi, viceversa…Şi mai târziu aveam
să aflu că celebra sintagmă” Patria mea e limba română”, era fix un plagiat după
Camus, en vogue pe-atunci…Dar…ajungă-i …memoriei răutatea ei !
Consider că Poetul a fost de fapt ucis de propriul său limbaj. Parafrazându-l cândva
pe Malraux,...scrisese „ Patria mea e limba română”...Cândva, şi Labiş, tot parafrazic,
scria după Baudelaire, ( Pescăruşul), acel Ars- poetica : „ Albatrosul ucis”... Mă
opresc aici cu acestea....Poate că „ singur printre poeţi”, Marin Sorescu avea să
înţeleagă acestea, dimensiunea asta stigmatico-parafrazică a liricii acelor ani..El a
optat apoi pentru parodie şi ludism malarmeean, via Eugen Ionescu( vezi piesa lui
„ Iona” ş.a.).Tragismul condiţiei cenzoriale, „ sinteziste” din sistemul totalitar, forţase
o cale de apărare faţă de deteriorarea alienantă a culturii, în fapt, a Fiinţei, eşuând
scrâşnit- diabolic în perversitatea limbajului ( „ patriei”...).
Şi mi-am amintit de Holderlin cu al său „ sfânt răgaz de a-mi cânta
Patria”...Numai că marele mentor european al romantismului, versus Baudelaire, se
referea la o patrie....metafizică.....Iar Nichita şi cei de-aproape, fanii sau imitatorii, -
din familie mixtă, româno- rusă...,era un esenian, faţă de maiakovskianul din acelaşi
maraton, Păunescu, ori faţă de ceilalţi idoli ai etapei : Blandiana ( o blajină pe urmele
Ninei Cassian), Ion Gheorghe ( un iscoditor al megaliţilor...), Io(a)n Alexandru – un
religios în ceea ce numise ultralucid atunci,„ Infernul discutabil”...

http://www.evu.ro/Amintiri nevoalate cu Nichita.pdf

Sa recunoastem deci ca Nichita bea mai mult decit muritorii obisnuiti (dar sa nu uitam , el nu era un muritor de rand), alcoolul fiind pentru el un stimulent, dar si un inhibator. Toate spaimele prin care trece un mare creator erau estompate cu ajutorul alcoolului. Blestematul de alcool a fost pentru Nichita un catalizator magic al fanteziei, un accelerator al imaginatiei, un calmant al simturilor si trairilor, care a contribuit sublim la scrisul marelui poet. Important e pana la urma ce-a lasat in urma.
 
Dan Deşliu: de la odă la dizidenţă

Dan Deşliu se naşte în anul 1927, ca fiu al tovarăşului Ştefan, administrator la Teatrul Muncitoresc, şi al doamnei Elena, casnică. Liceul îl face din trei bucăţi, la Bucureşti, la Petroşani şi înapoi în Capitală, căpătând calificarea de specialist în construcţii.

Abandonează imediat cariera industrială şi urmează cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, şi chiar joacă, vreo doi ani, pe scenele din Petroşani şi Bucureşti. Îşi încearcă norocul şi pe marele ecran, dar filmul “Adio, dragă Nela" (1971), cu care trebuia să rupă gura târgului alaturi de Ştefan Iordache, Florian Pitiş şi Vasilica Tastaman, este interzis pe motiv că se baza "pe un scenariu cu bancuri tâmpite ale lui Fănuş Neagu!" (D. Fernoagă).

Debutează însă în forţă pe ogorul neostoit al poeziei, ajungând să primească diverse funcţii la Flacăra, Scânteia sau Luceafărul. A fost laureat al Premiului de Stat (1949, 1950, 1951) şi al Uniunii Scriitorilor în 1974. Ceea ce a însemnat bani, foarte mulţi bani. Până la decesul care a survenit prin înec, pe când se afla la Neptun în 1992, Dan Deşliu a trecut cu nonşalanţă de la versuri gen "Reşita îl slăveşte pe Stalin" la depunerea carnetului de partid şi la redactarea unei scrisori deschise, extrem de virulentă, adresată numitului Ceauşescu Nicolae.

A fost răsplătit cu un loc în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. A lăsat în urmă un fiu, profesor de înot şi o văduvă care trăieşte şi astăzi dintr-o pensie de 515 de lei şi cu ce reuşeşte să vândă, când are noroc, la talciocul din Militari.

Povestea văduvei lui Dan Deşliu

Nomenclatorul oficial nu cuprinde şi noţiunea de "talciocar", fiindcă nu se ştie dacă e ocupaţie sau meserie. Indiferent de titulatură, aici se fac şi se pierd averi întregi.

În ciuda staturii - e o fărâmă de om - toată lumea din talcioc îi zice "doamna". Este văduva poetului Dan Deşliu, pe care l-am învăţat la şcoală alături de marii poeţi ai României. Crede că nu e nevoie să fii cât uşa ca să impui respect. Nu s-a certat niciodată cu vecinii de tarabă, care sunt gata, la cea mai mică întoarcere de cap, să mai câştige câţiva centimetri pătraţi ca să-şi expună marfa.

Trăieşte dintr-o pensie cu puţin peste 500 de lei şi cu ce vinde la talcioc. "Nu am lucruri din acestea, ultima modă. Sunt bune, dar ştiţi cum e…". Trec zile întregi fără ca cineva să îi cumpere un obiect, fie că este o camaşă, o pălărie de fetru sau o maşină de călcat, "antică şi de demult".

Le strânge după orele prânzului cu acelaşi calm cu care le-a aşezat dis - de - dimineaţă. Nu a văzut-o nimeni plângându-se, ci doar vorbind cu nepoţica din partea băiatului, care o ajută să-şi aducă marfa în târg. Cu greutate a şi vorbit despre fostul soţ, Dan Deşliu.

Şi doar atunci, când ne-am mirat că nu primeşte pensie de urmaş. Ne-a povestit că, în ultimii ani de dinaintea Revoluţiei, "sau ce - o fi fost", soţul ei devenise radical cu privire la Ceau­şescu. "Vorbea ce trebuie, dar şi ce nu trebuie şi cui nu trebuie".


Cireşele nu le-au salvat căsnicia

A vrut să plece cu orice preţ din ţară şi, pentru a nu face necazuri familiei, s-au hotărât să divorţeze. Ca o anecdotă, îşi aduce aminte că s-au îndreptat de mână către judecatorie în ziua pronunţării. Numai că, trecând pe lângă o piaţă, li s-a făcut poftă de cireşe şi au stat la coadă de şi-au umplut buzunarele cu fructele aromate, mâncând ca doi copii.

Aşa au intrat în sala de judecată, cu o oră întârziere după termenul stabilit. Astfel că, văzându-i aşa, destinşi şi cu ciorchini de cireşe la urechi, toată lumea a crezut că se aflau acolo dintr-un capriciu şi nu pentru a divorţa.

Dădacă pentru copiii altora

Revoluţia nu i-a adus un trai nici mai bun şi nici mai prost decât înainte. A încercat de câteva ori să se angajeze, dar nu a reuşit decât să aibă în grijă, pe post de dădacă, copiii altora. Din cauza vârstei a renunţat şi la îndeletnicirea aceasta.

În fiecare sâmbătă, duminică şi joi îşi întinde "taraba" direct pe pamântul din apropierea intrării. Loc bun, pe care nici samsarii cei mai înrăiţi nu au îndrăznit să îl ia, ştiu că e al "doamnei". De ce? Fiindcă, aşa cum spunea, nu trebuie să fii cât uşa ca să impui respect.


http://www.evz.ro
 
De ce a fost incomod Mihai Eminescu?


În fiecare an de 15 ianuarie ne amintim de Mihai Eminescu. Opera sa este bine cunoscută. Chiar şi viaţa publicistică. Dar cine a fost omul, în realitate, nu prea se cunoaşte, pentru că mulţi exegeţi nu interpretează rolul său în contextul politc al vremii.

Orice elev de liceu ştie că începe jurnalistica la :"Curierul de Iaşi," la doar 16 ani, meserie pe care o practică până la sfârşitul vieţii. Rapid ajunge la ziarul “Timpul" din Bucureşti, oficios al Partidului Conservator, partid proaspăt înfiinţat la acea vreme. În anul 1880 devine redactor-şef, iar funcţia îi va permite să ia atitudine faţă de puterea politică a Regatului român. La guvernare sunt liberalii lui Ion C Brătianu, cu mici sincope. Spiritul său justiţiar, intransigenţa şi vizionarismul, dar mai ales naţionalismul său nu sunt pe placul, nici măcar al fruntaşilor partidului. Până şi susţinătorul său Titu Maiorescu se delimitează de opiniile tranşante ale poetului nepereche, în unele privinţe.

Mihai Eminescu deplânge de multe ori pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi luptă cu o determinare neobişnuită pentru drepturile românilor din Ardeal.
El nu poate fi judecat decât în contextul vremurilor de atunci. În plină efervescenţă publicistică, nu e doar un simplu comentator, ci chiar tribun. Când nu se ocupă de jurnalismul de investigaţie şi nu demască faptele de corupţie organizează societăţi secrete. Şi poate de aici i se trage “boala."

Contextul istoric.
După revoluţia de la 1848, puterile centrale se confruntă cu exacerbarea curentului naţionalist. România devine regat, cu o dezvoltare economică accelerată. Războiul din 1849 dintre vienezi şi budapestani slăbesc puterea celor două state. Contele Iuliu Andrássy reuşeşte să-l convingă pe Regele Ferdinand Iosif l să se încoroneze ca monarh legitim şi al Ungariei, el devenind prim-ministru. Aşa se naşte Dualismul austro.-ungar, care limitează drepturile naţiunilor din Imperiu la autodeterminare. Se realizează unificarea Germaniei, Rusia rămâne o puternică forţă în plină expansiune. Imperiul Tarist proiectează un mare principat, compus din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea. Proiectele geopolitice ale celor trei imperii cuprind România şi Balcanii. Acestea influenţează textele politice ale lui Eminescu şi unele însemnări din caietele sale. Italia anexează Veneţia. Tandemul Ferdinand& Andrássy ameninţă Bucureştiul liberalilor că fac jocurile panslaviştilor şi că vor deschide un front spre est pentru reîntregirea românilor până la mare sub dominaţia Coroanei austro-ungare. Otto von Bismark (cancelarul de fier al Germaniei) reuşeşte în secret creearea unei macro-uniuni, în mai 1882,. prin aderarea Italiei si transformarea sa în Tripla Alianţă sau Puterile Centrale, de frica Franţei întărite şi a Rusiei expansioniste. Această structură, un fel de NATO al acelor vremi, constituie pentru factorii de decizie de la Bucureşti o garanţie mai puternică decât alianţa cu o singură mare putere.

Şi vine ziua de 28 iunie 1883. Austro-Ungaria rupe relatiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care Germania trimite scrisori de ameninţare guvernului, prin intermediul cărora cere imperativ intrarea tânărului regat in alianţa militară. În acea zi trebuia să se semneze un tratat secret între Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, şi România, pe cealaltă. Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre condiţii era ca activităţile naţionaliste de la Bucureşti să fie interzise. Coincidenţă sau nu, 28 iunie 1848 este ziua în care Mihai Eminescu este internat de urgenţă la spitalul de nebuni. Zvonul bolii sale se confirmă după trei zile, chiar de ziarul la care lucra. Concomitent, apar şi informaţii despre boala venerică. Din acest moment, Societatea Carpaţii, fondată de el, este scoasă în afara legii. Pentru că un om de talia lui nu poate dispărea dintr-o dată din atenţia publicului este lăsat de mai multe ori să plece din spitalul Şuţu. Dar medicii continuă să-i administreze doze de mercur. De abia, la Viena se descoperă că prescripţia medicală românească e peste limita admisă. Nu există la acea vreme antibiotice.

În 15 iunie 1889, moare lovit la cap. Creierul său, în greutate de 1490 de grame, este uitat în soare. Ulterior, supus analizelor amănunţite. Vladimir Beliş, specialist în medicină legală susţine azi că dacă ar fi suferit de această boală, aşa cum s-a crezut decenii întregi, substanţa cerebrală ar fi fost afectată. Însuşi, marele său admirator şi apoi adversar, Titu Maiorescu notează “poetul Mihai Eminescu moare de embolie" în jurnalul său.
Mihai Eminescu este şi va rămâne un geniu. Cât de guraliv şi de vindicativ era asta nu se poate ştii, doar se poate bănui.


http://hydepark.ro
 
Eminescu si erotismul

Erotica lui Eminescu nu e mistică, depășește metafora în care femeia nu-i decât un simbol al fericirii paradisiace. Asta nu înseamnă că la Eminescu nu se întâlnesc atitudini sublimate, dar erotica sa se întemeiază pe "inocență", nu pe virginitatea serafică, inconștientă de păcat. Perechea nu vorbește și nu se întreabă. Amețită de mediul încojurător, ea cade într-o uimire, numită de poet "farmec" (Floare albastră, Lasă-ți lumea, Iubind în taină):

" Pe cărare 'n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C'un zâmbet faci gândirea-mi să se 'mbete,
Fă un sfârșit durerii - vin la sânu-mi."

http://ro.wikipedia.org/wiki/Opera_poetică_a_lui_Mihai_Eminescu



„Dar ea urma iară să plece la ţară, şi el se topea din picioare, căci bogăţiile ei trupeşti erau într-adevăr admirabile. Având cunoştinţa acestor bogăţii, ea purta o rochie neagră de tul subţire, care lăsa să se întrevadă nişte sâni de albeaţa marmurei, plini şi rotunzi, şi braţele rotunde şi pline se vedeau până la subsuori. În sfârşit într-o zi, înainte de-a pleca, el o zăvorî într-o odăiţă, o ridică în braţe, o aşeză pe o măsuţă înaltă de noapte îi desfăcu cu putere picioarele unul de altul şi se-ntâmplă păcatul de două ori.”

Acest fragment este străbătut de un erotism strălucitor şi tumultuos. În această porţiune de text este redată cu vârf şi îndesat naşterea şi împlinirea dorinţei. Dorinţa este descrisă în nişte imagini luxuriante şi voluptuoase, într-un mod mai mult decât direct. Aici nu e nimic echivoc sau ambiguu. Nu încape îndoială că e reprodusă o desfătare trupească şi nu cine ştie ce desfătare intelectuală sau metafizică. Şi e clar că nici vorbă nu poate fi aici de te miri ce amor romantic celest, dar imposibil, ci de o pasiune pământească nesăţioasă şi împlinită prezentată într-o prismă modernă. Dar nu e nimic ruşinos sau dezagreabil aici. E un erotism subţire şi distins. E un erotism haute couture. Pasajul face parte dintr-o proză scurtă care se cheamă Amalia şi-i aparţine lui Eminescu. Din aceste rânduri se poate vedea foarte limpede că ceea ce preţuieşte personajul principal al textului la femei nu sunt doar bogăţiile lor spirituale, ci şi „bogăţiile lor
trupeşti”, după care pur şi simplu e înnebunit.


Una peste alta, această proză scurtă este una dintre bijuteriile prozei româneşti. În ea, Eminescu zugrăveşte foarte deschis şi foarte plastic plăcerile erotice. În acest text, scriitorul arată că şi plăcerile erotice pot avea poezia şi farmecul lor ieşit din comun.



„Noaptea fetiţa dormea la pământ atunci ea intra numa-n cămaşă în odaia lui şi sau pe jos, sau de-a-n picioarele el se-mbăta de frumuseţile ei. A-i cuprinde şalele, a ţine mâna la acele rotunzimi perfecte şi pline era deja o fericire nemaipomenită, nouă încă, apoi ea mai era şi ruşinoasă, încât actul amorului o făcea să tremure, să ţipe, să leşine, ceea ce-i adăuga şi mai mult fericirea.”

Iată încă vreo câteva imagini erotice pe care le-am desprins din alte câteva proze scurte de-ale lui Eminescu:

„Abia acum băgă de seamă că ea era goală...o cuprinse tare, o lipi de corpul lui...îşi închise ochii şi-i sfărmă parcă buzele în sărutări. Se-năduşea sărutând-o, simţirele-i piereau, parcă nu mai gândi nimic...”. Moartea Cezarei pt cei care nu au citit-o :P

http://www.timpul.md/articol/proza-erotica-a-lui-eminescu-19533.html
 
E greu sa crezi ca Petre Ispirescu nu a facut niciun an de scoala dupa ce ai citit "Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", "Prâslea cel voinic şi merele de aur", "Aleodor Împărat", "Greuceanu", Înşir-te mărgăritari,"etc .

Petre Ispirescu s-a născut în ianuarie 1830, la Bucureşti, în mahalaua Pescăria Veche. Tatăl lui era frizerul Gheorghe Ispirescu, iar mama, Elena, cu origini transilvănene, avea darul povestirii. De la părinţi sau de la calfele şi clienţii tatălui său, Petre a putut asculta, în copilărie, numeroase creaţii populare, mai ales basme.

Nu a mers la şcoală, fiind educat de mai mulţi dascăli de pe lângă unele biserici. Ulterior, s-a format, citind cărţi de la tipografiile la care a lucrat. "N-am trecut nici patru clase primare", îi mărturisea el lui J. U. Crainic .

La paisprezece ani, Ispirescu a intrat ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi, sperând că acolo unde se tipăresc cărţile se poate studia. Z. Carcalechi edita din 1843 ziarul Vestitorul românesc. Aici Ispirescu a lucrat câte 14 ore pe zi, iar în 1848 a devenit tipograf calificat.

După ce tatăl său a murit, Petre a învaţat să cânte la chitară pentru a-i ţine de urât mamei. Tot atunci, el a început să scrie câteva versuri, destul de slabe însă.

În 1854, Petre a părăsit tipografia lui Z.Carcalechi şi s-a angajat la tipografia Copainie, unde se tipăreau în traducere "Atala, Paul şi Virgina", precum şi lucrări de Jonathan Swift, Jean-Jacques Rousseau, Alexandre Dumas, Victor Hugo, Miguel de Cervantes. În această perioadă, a depus eforturi să citească Fabulele lui Jean Pierre Claris De Florian în original. Petre a continuat să locuiască împreună cu mama sa, şi-şi petrecea duminicile acasă.

A ajuns la închisoare după corespondenţa secretă a principelui Vogoride

În 1858, în contextul dezbaterilor privind Unirea Principatelor Române, tipografia la care lucra Ispirescu a acceptat să imprime, fără a prezenta textul cenzurii, corespondenţa secretă a principelui Vogoride, un text util pentru un grup de unionişti. Poliţia i-a arestat pe toţi participanţii afacerii. Ispirescu a stat trei săptămâni în închisoare, pierzându-şi serviciul şi rămânând astfel trei luni fără lucru.

Abia la finele anului, Vasile Boerescu, politician unionist şi viitorul ministru de externe, i-a oferit direcţia unei tipografii mai moderne, care poseda prima presă mecanică din Bucureşti şi imprima revista Naţionalul. Aici, Petre Ispirescu a prosperat financiar şi a intrat în contact cu scriitori şi oameni importanţi timpului său (Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu etc.).

Primele basme

La vârsta de 32 de ani, în 1862, Ispirescu a publicat primele şase basme culese de el, în Ţăranul român, la îndemnul lui Nicolae Filimon. Este vorba de basmele Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Prâslea cel voinic şi merele de aur, Balaurul cel cu şapte capete, Fata de împărat şi pescarul şi Fiul vânătorului. Ele au fost reunite apoi, împreună cu altele, în prima sa culegere de basme.

După ce în 1863, Vasile Boerescu, asociatul său, a vândut imprimeria, C. A. Rosetti, viitor ministru, l-a invitat să lucreze ca director al imprimeriei ce tipărea Românul, revista Partidului Liberal, atunci în opoziţie. Împreună cu Rosetti, Ispirescu a participat la înfiinţarea primei "Case de ajutor reciproc a tipografilor din România".

Timp de un deceniu, din 1862 până în 1872, autorul nu a publicat niciun basm. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza în 1866, la invitaţia ministrului de interne Ion Ghica, Ispirescu a acceptat să conducă Imprimeria de Stat. După o perioadă de doi ani, împreună cu alţi trei asociaţi, a înfiinţat Noua tipografie a laboratorilor români.

În 1872, şi-a reluat activitatea de publicare a basmelor, cu colecţia Legende sau basmele românilor. Ghicitori şi proverburi, cu o prefaţă de B. P. Hasdeu.

După ce a rămas unic asociat al imprimeriei sale, Ispirescu a redenumit-o Tipografia Academiei Române. Activitatea sa a fost subiectul unui articol elogios scris de folcloristul evreu Moses Gaster şi publicat în Magasin fur die Literatur des Auslandes.

În 1882, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, Petre Ispirescu reuneşte toate basmele şi legendele într-o culegere completă: Legendele sau basmele românilor. Alecsandri îi elogiază culegerea printr-o scrisoare convertită ulterior în prefaţă a volumului publicat: „recunoştinţa noastră îţi este dar câştigată pentru totdeauna. Preţiosul dumitale volum trebie să se afle în fiecare casă”.

Nu a ieşit niciodată din Bucureştiul natal, până în 1880, când a călătorit la Roşiorii de Vede, situat la 120 km de Bucureşti, unde fiica sa trebuia să fie numită institutoare.

Principala operă a vieţii sale, culegerea Legende sau basmele românilor, cu 37 de basme, şi prefaţă de Vasile Alecsandri, a apărut în 1882.

Petre Ispirescu a murit la 21 noiembrie 1887 după o congestie cerebrală suferită la masa de lucru.

Surse: Dicţionarul contimporanilor (1897), de Dimitrie R. Rosetti; Wikipedia

http://www.descopera.ro/cultura/148...ani-nu-a-parasit-niciodata-localitatea-natala
 
Back
Top