bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
Țuica și vodca, armele cu care comuniștii și-au „asasinat” scriitorii de geniu
Povestea de iubire dintre scriitorii care au trăit în perioada comunismului și alcool este una lungă, năbădăioasă și tragică. Unii dintre cei mai buni poeți sau prozatori au băut atât de mult încât acest viciu le-a provocat, direct sau indirect, moartea.
Labiș a căzut sub tramvai după o beție la Capșa
Spre deosebire de înaintașii lor interbelici, scriitorii născuți sub zodia comunismului nu au mai putut apela la droguri pentru a-și atinge limitele fanteziei. Acestea fuseseră interzise și consumul era aspru pedepsit. Așa că singura variantă care le-a rămas la dispoziție a fost alcoolul.
Printre cei amintiți de Andrei Oișteanu în cartea sa „Narcotice în cultura română” se numără poetul Nicolae Labiș, care a murit în decembrie 1956 după ce, beat fiind, a alunecat sub un tramvai. El petrecuse cu mai mulți prieteni la Casa Capșa, unde băuse țuică, și se ducea acasă cu o tânără dansatoare pe care abia o cunoscuse. Amețit, el a alunecat sub tramvai și a fost târât câțiva metri. A murit câteva zile mai târziu. Deși foarte mulți au fost convinși că poetul a fost împins, cauza ancheta oficială a stabilit că accidentul a fost provocat de starea sa de ebrietate.
Un alt exemplu amintit în cartea citată mai sus este prozatorul Nicolae Velea care, într/o noapte din 1987, „era atât de beat încât a adormit în zăpadă și a murit.”
Ce l-a omorât pe Marin Preda
O altă moarte care a făcut să curgă multă cerneală a fost cea a lui Marin Preda. El a fost
Marin Preda
descoperit decedat la data de 16 mai 1980, în camera pe care o avea la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Ca și în cazul lui Labiș, mulți au crezut că fusese suprimat de Securitate pentru că devenise un pericol pentru regimul comunist. Adevărul, însă, pare să fie altul. Prozatorul obișnuia să bea foarte mult și un astfel de episod a fost cel care i-a provocat, indirect, decesul.
Scriitorul și jurnalistul Ștefan Agopian, martor avizat al boemei literare din acele vremuri, a rememorat ultima zi din viața sa: „Se pare că la editură a băut ceva tărie, whisky probabil. Pe urmă a plecat la Mogoșoaia, cu un taxi. (…) Mai mult ca sigur s-a dus la Mogoșoaia ca să bea, ceea ce a și făcut. S-a dus întins la restaurant și acolo a dat peste criticul Lucian Raicu ,care sărbătorea ziua de naștere a soției sale, prozatoarea Sonia Larian. La masă mai erau și alți invitați. Preda a fost poftit la masă și s-a apucat de băut. După o vreme a zis că se duce la culcare. Nimeni nu știe ce-o fi făcut în cameră, probabil c-a dormit. Noaptea tîrziu a reapărut în restaurant și a dat din nou peste petrecăreții cu care băuse mai devreme. A cerut vodcă și a băut dintr-o răsuflare un pahar de 200 de grame. S-a îmbătat instantaneu și a fost cărat în cameră. A fost găsit mort a doua zi dimineața. Vărsase în somn și se sufocase cu propria lui vărsătură. În august ar fi împlinit 58 de ani. Știu povestea de la poetul Virgil Mazilescu, care fusese în noaptea aia acolo, la masa cu pricina.” (întregul episod aici)
Nichita Stănescu și-a băut ficatul
Nichita Stănescu
Cea mai celebră victimă a abuzului de alcool a fost, însă, poetul Nichita Stănescu, protagonist al unor beții legendare în perioada comunistă.
„În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cît de cît cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescență intelectuală vecină cu geniul. (…)În fiecare noapte, înainte să ne culcăm, Nichita își lua cu el în cameră o porție uriașă de vodcă, pe care o numea rezerva demagogică. Într-o noapte a uitat de această rezervă (de fapt, băuserăm tot) și când s-a sculat a intrat direct în sevraj: tremura tot, transpira abundent și vărsa. S-a făcut instantaneu bine după ce a băut cincizeci de grame de vodcă la Dobrogeanu, cârciuma din sat”, povestește același Ștefan Agopian. (întregul episod aici).
Însă alcoolul care îl ținea în formă zi de zi îi submina iremediabil sănătatea. Prima criză hepatică a avut-o în 1981. Moartea l-a prins din urmă doi ani mai târziu, imediat ce s-a întors în București după nunta unor prieteni din provincie. A început să simtă dureri năucitoare în zona ficatului și a fost dus la spital. Două zile mai târziu a murit. Diagnosticul oficial a fost stop cardiorespirator. Realitatea a fost alta, după cum își amintește bunul său prieten, poetul Cezar Ivănescu. „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Și-l băuse pe tot”, a povestit poetul.
Pentru Nichita, alcoolul a fost o amantă crudă. I-a dat multe, dar până l-a urmă i-a luat tot. Cel mai bine o spune tot Ștefan Agopian: „Mulți și-au pus problema dacă Nichita ar fi scris ce a scris dacă n-ar fi băut. Probabil că nu. Ca și Adrian Leverkühn, celebrul personaj al lui Thomas Mann, Nichita a făcut și el un pact cu diavolul. Acesta i-a oferit douăzeci și patru de ani de geniu, exact cât și lui Leverkühn. Și-a plătit datoria către diavol prin alcoolism și o moarte prematură. Am spus douăzeci și patru de ani din cauza că Nichita n-a băut până la douăzeci și șase de ani, spre râsul colegilor de generație, decât carcalete, un amestec de vin, sifon și sirop. Când a debutat, în 1960, cu volumul Primele iubiri, puțea de talent. I s-a părut prea puțin.”
Ce m -am învățat la școală despre clasici. Ce și cât beau scriitorii români
I.L.Caragiale
Despre Caragiale, Bacovia sau Cioran am învățat că erau geniali, dar niciunul dintre ei nu a fost ușă de biserică. De fapt, au fost departe de imaginea cu care am rămas despre ei de la școală.
Indiferent dacă apelau la alcool ca mijloc de socializare sau pentru a-și trata depresiile, în urma lor au rămas nenumărate legende și anecdote care „dau culoare” istoriei literaturii.
Clanul Caragiale,„abuz de alcool”
Este de notorietate pasiunea personajelor din schițele lui Ion Luca Caragiale pentru „spirtoase” sau bere. În bună măsură, acest lucru a fost valabil și pentru scriitor, care nu-și refuza niciodată plăcerea de a bea o bere sau două cu prieteni precum Alexandru Vlahuță sau George Coșbuc. Fie că mergea la legendara „Terasă Oteteleșanu” (care era amplasată în zona actualului Palat al Telefoanelor din Capitală), fie la „Caru’ cu Bere”, Caragiale era tot timpul cu o halbă în față.
Relația marelui clasic cu berea a fost, însă, mult mai profundă, el deschizând mai multe berării la viața lui: „Berăria Mihalcea și Caragiale”, pe strada Gabroveni, în 1893, împreună cu un consilier comunal; „Berăria Bene Bibendi”, un an mai târziu, pe strada Șelari; Restaurantul Gării din Buzău, în 1895. Cel mai celebru episod a fost „Berăria Gambrinus”, inaugurată în 1901 peste drum de Teatrul Național. Deși rămase celebre în epocă, Caragiale a fost nevoit să le lichideze pe toate.
Unele dintre episoadele de beție ale lui Caragiale îl aduceau într-o stare euforică specială, pe care scriitorul a marcat-o în celebra replică „văd enorm și simt monstruos”, după cum amintește criticul Șerban Cioculescu în biografia dedicată autorului „Scrisorii pierdute”.
Episoadele de „abuz de alcool și tutun” ale dramaturgului sunt amintite și de fiul său, Mateiu, spune Andrei Oișteanu în cartea sa „Narcotice în cultura română”. În jurnalele sale, acesta mărturisește, la rândul său, că și el a început să bea în 1905, pe când era student la Berlin: „Atunci am început să beauu alcool, lichiorurii dulci, câteodată rachiu amar de ienupăr sau punch cu Bourgogne”.
Nebunii ani interbelici
Câțiva dintre marii poeți din prima jumătate a veacului trecut nu doar că au căzut de multe ori în patima alcoolului, dar și-au și pus experiențele pe versuri.
George Bacovia, de exemplu, este autorul unui faimos catren: „Plouă, plouă, plouă, / Vreme de beţie / Şi s-asculţi pustiul, / Ce melancolie!”.
Poetul Emil Botta, de exemplu, își trata depresiile cu alcool, amintește Andrei Oișteanu. Acesta povestește că regizoarea Jeni Acterian, prietentă bună a poetului, își nota în jurnalul ei, în 1938, că „Emil a băut cam mult și l-a năpădit disperarea. A început să recite versuri”.
Tristan Tzara
Tristan Tzara
Un alt poet celebru care a făcut numeroase incursiuni în lumea alcoolului a fost avangardistul Tristan Tzara, inițiatorul curentului artistic dadaist. La începutul anilor ’20, când devenise una dintre principalele figuri ale boemei din Paris, Tzara și prietenii lui organizau petreceri mostruoase, unde se beau cantități impresionante de whisky și vin Porto. Același Andrei Oișteanu povestește că, în aprilie 1920, Tristan Tzara a imaginat o invitație dadaistă la o expoziție de pictură: „Mișcarea Dada își plasează capitalul în injecții de whisky cu sifon cromatic și vă invită la etc.”.
Printre interbelicii celebri care apelau la alcool pentru a-și trata depresiile s-a număta și prozatorul și dramaturgul Mihail Sebastian, care a murit strivit de un camion în 1945, la vârsta de doar 37 de ani. Demonstrativă este o însemnare din jurnalul său, la sfârșitul anilor ’30: „Sâmbătă noaptea, cu Leny (celebra actriță interbelică Leny Caler – n.red.)și cu Froda, întâi la Carul cu Bere, pe urmă la Melody. Băusem mult, într-adins. Aș bea mereu, ca să uit…”.
Ce l-a salvat pe Cioran de la alcoolism
Emil Cioran îi mărturisea lui Gabriel Liiceanu că în tinerețe se îmbăta des și a fost la un pas să devină alcoolic. Într-o scrisoare către un prieten, amintită de Andrei Oișteanu, scria: „Dacă n-am devenit bețivan asta se datorează afecțiunilor mele stomacale. Beteșugurile pot avea, așadar, o latură pozitivă. (…) Nimic nu e mai rău și mai distrugător decât alcoolismul. În tinerețe aveam o puternică tendință în acest sens și mama se temea că voi deveni bețiv.”
Tentația l-a urmărit, însă toată viața, după cum reiese dintr-un citat din Caietele sale. „Un vid ce pustieşte spaţiul şi de care doar alcoolul ar putea să mă apere. Dar alcoolul îmi este interzis, toate leacurile îmi sunt interzise. Şi totuşi, încă mă încăpăţânez”.
Eugen Ionescu: un infern numit whisky
Poate că părea paradoxal, dar celebritatea l-a aruncat pe dramaturgul Eugen Ionescu în cercul vicios al depresiilor tratate cu alcool.
Nu mai puțin faimosul său prieten Emil Cioran, povestește, în Caietele sale publicate postum, episoade emblematice despre starea lui Ionescu: „Eugen telefonează taman la miezul nopții de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii.”
Ionescu însuși amintește, în jurnalele sale, diverse episoade de beție și cure de dezintoxicare nereușite. Motivul: dramaturgul era convins că piesele sale nu vor mai avea succes și că va cădea în uitare.
http://devoratoruldecarti.ideilibere.ro/
Povestea de iubire dintre scriitorii care au trăit în perioada comunismului și alcool este una lungă, năbădăioasă și tragică. Unii dintre cei mai buni poeți sau prozatori au băut atât de mult încât acest viciu le-a provocat, direct sau indirect, moartea.
Labiș a căzut sub tramvai după o beție la Capșa
Spre deosebire de înaintașii lor interbelici, scriitorii născuți sub zodia comunismului nu au mai putut apela la droguri pentru a-și atinge limitele fanteziei. Acestea fuseseră interzise și consumul era aspru pedepsit. Așa că singura variantă care le-a rămas la dispoziție a fost alcoolul.
Printre cei amintiți de Andrei Oișteanu în cartea sa „Narcotice în cultura română” se numără poetul Nicolae Labiș, care a murit în decembrie 1956 după ce, beat fiind, a alunecat sub un tramvai. El petrecuse cu mai mulți prieteni la Casa Capșa, unde băuse țuică, și se ducea acasă cu o tânără dansatoare pe care abia o cunoscuse. Amețit, el a alunecat sub tramvai și a fost târât câțiva metri. A murit câteva zile mai târziu. Deși foarte mulți au fost convinși că poetul a fost împins, cauza ancheta oficială a stabilit că accidentul a fost provocat de starea sa de ebrietate.
Un alt exemplu amintit în cartea citată mai sus este prozatorul Nicolae Velea care, într/o noapte din 1987, „era atât de beat încât a adormit în zăpadă și a murit.”
Ce l-a omorât pe Marin Preda
O altă moarte care a făcut să curgă multă cerneală a fost cea a lui Marin Preda. El a fost
Marin Preda
descoperit decedat la data de 16 mai 1980, în camera pe care o avea la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Ca și în cazul lui Labiș, mulți au crezut că fusese suprimat de Securitate pentru că devenise un pericol pentru regimul comunist. Adevărul, însă, pare să fie altul. Prozatorul obișnuia să bea foarte mult și un astfel de episod a fost cel care i-a provocat, indirect, decesul.
Scriitorul și jurnalistul Ștefan Agopian, martor avizat al boemei literare din acele vremuri, a rememorat ultima zi din viața sa: „Se pare că la editură a băut ceva tărie, whisky probabil. Pe urmă a plecat la Mogoșoaia, cu un taxi. (…) Mai mult ca sigur s-a dus la Mogoșoaia ca să bea, ceea ce a și făcut. S-a dus întins la restaurant și acolo a dat peste criticul Lucian Raicu ,care sărbătorea ziua de naștere a soției sale, prozatoarea Sonia Larian. La masă mai erau și alți invitați. Preda a fost poftit la masă și s-a apucat de băut. După o vreme a zis că se duce la culcare. Nimeni nu știe ce-o fi făcut în cameră, probabil c-a dormit. Noaptea tîrziu a reapărut în restaurant și a dat din nou peste petrecăreții cu care băuse mai devreme. A cerut vodcă și a băut dintr-o răsuflare un pahar de 200 de grame. S-a îmbătat instantaneu și a fost cărat în cameră. A fost găsit mort a doua zi dimineața. Vărsase în somn și se sufocase cu propria lui vărsătură. În august ar fi împlinit 58 de ani. Știu povestea de la poetul Virgil Mazilescu, care fusese în noaptea aia acolo, la masa cu pricina.” (întregul episod aici)
Nichita Stănescu și-a băut ficatul
Nichita Stănescu
Cea mai celebră victimă a abuzului de alcool a fost, însă, poetul Nichita Stănescu, protagonist al unor beții legendare în perioada comunistă.
„În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cît de cît cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescență intelectuală vecină cu geniul. (…)În fiecare noapte, înainte să ne culcăm, Nichita își lua cu el în cameră o porție uriașă de vodcă, pe care o numea rezerva demagogică. Într-o noapte a uitat de această rezervă (de fapt, băuserăm tot) și când s-a sculat a intrat direct în sevraj: tremura tot, transpira abundent și vărsa. S-a făcut instantaneu bine după ce a băut cincizeci de grame de vodcă la Dobrogeanu, cârciuma din sat”, povestește același Ștefan Agopian. (întregul episod aici).
Însă alcoolul care îl ținea în formă zi de zi îi submina iremediabil sănătatea. Prima criză hepatică a avut-o în 1981. Moartea l-a prins din urmă doi ani mai târziu, imediat ce s-a întors în București după nunta unor prieteni din provincie. A început să simtă dureri năucitoare în zona ficatului și a fost dus la spital. Două zile mai târziu a murit. Diagnosticul oficial a fost stop cardiorespirator. Realitatea a fost alta, după cum își amintește bunul său prieten, poetul Cezar Ivănescu. „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Și-l băuse pe tot”, a povestit poetul.
Pentru Nichita, alcoolul a fost o amantă crudă. I-a dat multe, dar până l-a urmă i-a luat tot. Cel mai bine o spune tot Ștefan Agopian: „Mulți și-au pus problema dacă Nichita ar fi scris ce a scris dacă n-ar fi băut. Probabil că nu. Ca și Adrian Leverkühn, celebrul personaj al lui Thomas Mann, Nichita a făcut și el un pact cu diavolul. Acesta i-a oferit douăzeci și patru de ani de geniu, exact cât și lui Leverkühn. Și-a plătit datoria către diavol prin alcoolism și o moarte prematură. Am spus douăzeci și patru de ani din cauza că Nichita n-a băut până la douăzeci și șase de ani, spre râsul colegilor de generație, decât carcalete, un amestec de vin, sifon și sirop. Când a debutat, în 1960, cu volumul Primele iubiri, puțea de talent. I s-a părut prea puțin.”
Ce m -am învățat la școală despre clasici. Ce și cât beau scriitorii români
I.L.Caragiale
Despre Caragiale, Bacovia sau Cioran am învățat că erau geniali, dar niciunul dintre ei nu a fost ușă de biserică. De fapt, au fost departe de imaginea cu care am rămas despre ei de la școală.
Indiferent dacă apelau la alcool ca mijloc de socializare sau pentru a-și trata depresiile, în urma lor au rămas nenumărate legende și anecdote care „dau culoare” istoriei literaturii.
Clanul Caragiale,„abuz de alcool”
Este de notorietate pasiunea personajelor din schițele lui Ion Luca Caragiale pentru „spirtoase” sau bere. În bună măsură, acest lucru a fost valabil și pentru scriitor, care nu-și refuza niciodată plăcerea de a bea o bere sau două cu prieteni precum Alexandru Vlahuță sau George Coșbuc. Fie că mergea la legendara „Terasă Oteteleșanu” (care era amplasată în zona actualului Palat al Telefoanelor din Capitală), fie la „Caru’ cu Bere”, Caragiale era tot timpul cu o halbă în față.
Relația marelui clasic cu berea a fost, însă, mult mai profundă, el deschizând mai multe berării la viața lui: „Berăria Mihalcea și Caragiale”, pe strada Gabroveni, în 1893, împreună cu un consilier comunal; „Berăria Bene Bibendi”, un an mai târziu, pe strada Șelari; Restaurantul Gării din Buzău, în 1895. Cel mai celebru episod a fost „Berăria Gambrinus”, inaugurată în 1901 peste drum de Teatrul Național. Deși rămase celebre în epocă, Caragiale a fost nevoit să le lichideze pe toate.
Unele dintre episoadele de beție ale lui Caragiale îl aduceau într-o stare euforică specială, pe care scriitorul a marcat-o în celebra replică „văd enorm și simt monstruos”, după cum amintește criticul Șerban Cioculescu în biografia dedicată autorului „Scrisorii pierdute”.
Episoadele de „abuz de alcool și tutun” ale dramaturgului sunt amintite și de fiul său, Mateiu, spune Andrei Oișteanu în cartea sa „Narcotice în cultura română”. În jurnalele sale, acesta mărturisește, la rândul său, că și el a început să bea în 1905, pe când era student la Berlin: „Atunci am început să beauu alcool, lichiorurii dulci, câteodată rachiu amar de ienupăr sau punch cu Bourgogne”.
Nebunii ani interbelici
Câțiva dintre marii poeți din prima jumătate a veacului trecut nu doar că au căzut de multe ori în patima alcoolului, dar și-au și pus experiențele pe versuri.
George Bacovia, de exemplu, este autorul unui faimos catren: „Plouă, plouă, plouă, / Vreme de beţie / Şi s-asculţi pustiul, / Ce melancolie!”.
Poetul Emil Botta, de exemplu, își trata depresiile cu alcool, amintește Andrei Oișteanu. Acesta povestește că regizoarea Jeni Acterian, prietentă bună a poetului, își nota în jurnalul ei, în 1938, că „Emil a băut cam mult și l-a năpădit disperarea. A început să recite versuri”.
Tristan Tzara
Tristan Tzara
Un alt poet celebru care a făcut numeroase incursiuni în lumea alcoolului a fost avangardistul Tristan Tzara, inițiatorul curentului artistic dadaist. La începutul anilor ’20, când devenise una dintre principalele figuri ale boemei din Paris, Tzara și prietenii lui organizau petreceri mostruoase, unde se beau cantități impresionante de whisky și vin Porto. Același Andrei Oișteanu povestește că, în aprilie 1920, Tristan Tzara a imaginat o invitație dadaistă la o expoziție de pictură: „Mișcarea Dada își plasează capitalul în injecții de whisky cu sifon cromatic și vă invită la etc.”.
Printre interbelicii celebri care apelau la alcool pentru a-și trata depresiile s-a număta și prozatorul și dramaturgul Mihail Sebastian, care a murit strivit de un camion în 1945, la vârsta de doar 37 de ani. Demonstrativă este o însemnare din jurnalul său, la sfârșitul anilor ’30: „Sâmbătă noaptea, cu Leny (celebra actriță interbelică Leny Caler – n.red.)și cu Froda, întâi la Carul cu Bere, pe urmă la Melody. Băusem mult, într-adins. Aș bea mereu, ca să uit…”.
Ce l-a salvat pe Cioran de la alcoolism
Emil Cioran îi mărturisea lui Gabriel Liiceanu că în tinerețe se îmbăta des și a fost la un pas să devină alcoolic. Într-o scrisoare către un prieten, amintită de Andrei Oișteanu, scria: „Dacă n-am devenit bețivan asta se datorează afecțiunilor mele stomacale. Beteșugurile pot avea, așadar, o latură pozitivă. (…) Nimic nu e mai rău și mai distrugător decât alcoolismul. În tinerețe aveam o puternică tendință în acest sens și mama se temea că voi deveni bețiv.”
Tentația l-a urmărit, însă toată viața, după cum reiese dintr-un citat din Caietele sale. „Un vid ce pustieşte spaţiul şi de care doar alcoolul ar putea să mă apere. Dar alcoolul îmi este interzis, toate leacurile îmi sunt interzise. Şi totuşi, încă mă încăpăţânez”.
Eugen Ionescu: un infern numit whisky
Poate că părea paradoxal, dar celebritatea l-a aruncat pe dramaturgul Eugen Ionescu în cercul vicios al depresiilor tratate cu alcool.
Nu mai puțin faimosul său prieten Emil Cioran, povestește, în Caietele sale publicate postum, episoade emblematice despre starea lui Ionescu: „Eugen telefonează taman la miezul nopții de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii.”
Ionescu însuși amintește, în jurnalele sale, diverse episoade de beție și cure de dezintoxicare nereușite. Motivul: dramaturgul era convins că piesele sale nu vor mai avea succes și că va cădea în uitare.
http://devoratoruldecarti.ideilibere.ro/
: Boala nationala nu doar in comunism.
