• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Repetabila povara



Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!


Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.


Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.


Adrian Paunescu
 
Candva arborii aveau ochi

Candva arborii aveau ochi,
Pot sa jur,
Stiu sigur
Ca vedeam cand eram arbore,
Imi amintesc ca ma mirau
Ciudatele aripi ale pasarilor
Care-mi treceau pe dinainte,
Dar daca pasarile banuiau
Ochii mei,
Asta nu imi mai aduc aminte.
Caut zadarnic ochii arborilor acum.
Poate nu-i vad
Pentru ca arbore nu mai sunt,
Sau poate-au coborat pe radacini
In pamant,
Sau poate,
Cine stie,
Mi s-a parut numai mie
Si arborii sunt orbi dintru-nceput
Dar atunci de ce
Cand trec de ei aproape
Simt cum

Ma urmaresc cu privirile,
Intr-un fel cunoscut,
De ce, cand fosnesc si clipesc
Din miile lor de pleoape,
Imi vine sa strig
Ce-ati vazut?


Ana Blandiana
 
Scrisoare catre Mos Niculaie


S-asterne zapada la noi,peste sat,
Privesc pe fereastra
Si-afara-i ’noptat.

Te-astept ca sa vii,
De tine-am aflat.
Si sper eu din suflet
Ca nu m-ai uitat...

Mi-ar place Mos Niculae
Sa ma-ntalnesc cu tine,
Sa-ti spun o poezie
Si tu sa vorbesti cu mine.

Eu ghetele le-am pregatit,
Cu peria le-am lustruit !
Si-ai sa crezi de-ai sa ma vezi,
Ca ,desi sunt tare mica
Eu chiar cred ca sunt voinica !

Una la stanga,
Una la dreapta
Si imediat perechea e gata !

Sunt curate, periate,
Ce mai...
Parc-ar fi impachetate !

Stau cuminti,
La locul lor
Si asteapta in pridvor,
Ca sa le gasesti usor.

Si cand eu ma voi trezi,
Langa ele eu voi fi.
Ca sa vad ce mi-ai adus,
Mosule cu barba alba
Ce te-ai dus, te-ai dus, te-ai dus...

Du-te, mosule,si-apoi ...
Sa te-ntorci din nou la noi !
Si poate ca-n al tau drum
Ai sa-l vezi pe Mos Craciun...

Spune-i ca va asteptam,
Sanatate va uram !
Anu’ acesta, cel ce vine,
Sa va fie numai bine !
Sa ajungeti pe la noi,
Tot mereu de sarbatori !

Moraru-Simona-Alisa
 
Se zice…

Se zice că viaţa începe-n primăvară
Când soarele-n elipsa-i zâmbeşte ca o pară,
Când mugurii pornesc sub coaja încălzită,
Când păsările se-ntorc din zarea risipită,
Când glasurile de miei s-aud doar prima oară,
Când mamele cu zâmbet copiii înconjoară.

Se zice că viaţa-i floare-n vara plină
Când dragostea inundă cu doru-i în retină,
Când fetele se lasă strânse la piept dorit,
Când totul se transformă-n iubire, în zenit
Încât se mută munţii prin forţă şi rutină
Şi ţara-nalţă steagu-i pe aripi de lumină.

Se zice că viaţa-i rod în toamna lungă
Când stelele din ceruri se lasă mulse-n strungă
Şi-n laptele din ceaţă rodul viei stoarce
Lacrimi de licoare ce nu te lasă-n pace
Şi tot aduni iubire şi-ai vrea să porţi în pungă
Eterna fericire ce umbrele alungă.

Se zice că viaţa-i un pumn de nea în iarnă,
Că dragostea se-ntoarce în tine ca-ntr-o goarnă
Şi cântă-n note puse pe-acorduri de-ntristare,
Că nu ai ce face la straşnica chemare
A vântului care în veşnicii răstoarnă
Pământul pus movilă sub cruce şi icoană.
Se zice…

Se zice că viaţa începe-n primăvară
Când soarele-n elipsa-i zâmbeşte ca o pară,
Când mugurii pornesc sub coaja încălzită,
Când păsările se-ntorc din zarea risipită,
Când glasurile de miei s-aud doar prima oară,
Când mamele cu zâmbet copiii înconjoară.

Se zice că viaţa-i floare-n vara plină
Când dragostea inundă cu doru-i în retină,
Când fetele se lasă strânse la piept dorit,
Când totul se transformă-n iubire, în zenit
Încât se mută munţii prin forţă şi rutină
Şi ţara-nalţă steagu-i pe aripi de lumină.

Se zice că viaţa-i rod în toamna lungă
Când stelele din ceruri se lasă mulse-n strungă
Şi-n laptele din ceaţă rodul viei stoarce
Lacrimi de licoare ce nu te lasă-n pace
Şi tot aduni iubire şi-ai vrea să porţi în pungă
Eterna fericire ce umbrele alungă.

Se zice că viaţa-i un pumn de nea în iarnă,
Că dragostea se-ntoarce în tine ca-ntr-o goarnă
Şi cântă-n note puse pe-acorduri de-ntristare,
Că nu ai ce face la straşnica chemare
A vântului care în veşnicii răstoarnă
Pământul pus movilă sub cruce şi icoană.
http://www.popascultural.ro/pastila-zilei-sambata-poezii-ninge-cu-nostalgii-pe-urme-de-zapezi/
 
Minte-ma..

Minte-ma ca ma vrei
Minte-ma ca ma intelegi
iar eu te voi minti ca ma bucur...
Apoi minte-ma ca ma iubesti
iar eu te voi minti ca sunt fericita...
Minte-ma ca n-o sa ma parasesti,
ca n-o sa ma chinui,ca mereu noi doi vom fi impreuna.
Iar eu te voi minti ca te cred.
Si dupa toate acestea,
minte-ma,te rog,minte-ma ca m-ai mintit.

Ion Minulescu
 
COLINDATORII

Cad fulgii mari,încet zburând
Si-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând,
De mult uitarăm jocul.
Demult şi patul ne-paştepta,
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos
In ieslea cea săracă,
Si boul cum sufla milos,
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ un miel cum I-au adus
Păstorii de la stână
Si îngerii albi cântau pe sus,
Cu flori de măr în mână.

Si-auzi ! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Si vin mereu,s-opresc în drum,
Se-aud acum în tindă-
Noi stăm cu ochii pironiţi
Si fără de suflare:
Sunt îngerii din cer veniţi,
Cu Leroi, Domnul mare !

Ei cântă-nălţător si rar
Cântări de biruinţă,
Apoi se întoirc şi plâng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-postaşi, şi c-a murit..
Dar s-a deschis mormântul
Si El acum e-n cer suit
Si judecă pământul.

Si pănă nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam niciunul-
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
In casă-ne Crăciunul.
Si în târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Si-n vis vedeam tot flori de măr
Si-n faşă, mic, pe Domnul.

G Cosbuc
 
..


Mos Craciun

Eu l-am vazut pe Mos Craciun, e un mosneag
Cu barba alba, cu cojoc si cu toiag,
Ca toti mosnegii care trec pe drum.

Departe, intr-o tara fermecata
In care nimeni n-a ajuns vreodata,
Sta singur cuc intr-un bordei de fum.

Si trage mosul, trage din lulea.
Si zilele se duc, si iarna vine,
Si prin casute-ncep a-l astepta
Baieti cuminti si fete mici ca tine.

Si intr-o sara, Dumnezeu-cel-Sfant
Intinde mana-i buna spre pamant
Si-anina-n cer, de-un fir de borangic,
Un pui de stea pentru Isus cel mic …

Atunci pe nevazute cararui,
Porneste Mos Craciun cu sacul lui,
Si cand adoarme zvonul de colinda,
El bate-ncet la usa de la tinda.

A fosit, mosneagul bun, si-acum un an,
Dar tu erai prea mica si nu stii:
Ti-a pus sub perinuta jucarii
Si-un cercelus cu piatra de margean.

Iar cand a fost sa iasa din iatac,
Maicuta l-a pandit de dupa usa,
Sa nu te vare din gresala-n sac,
Ca pe-o papusa!


Otilia Cazimir
 
Anotimpul nopţilor târzii

Dezamăgirile veneau singure
Şi plecau împreună cu visele mele.
Şi pentru asta m-am hotărât să scriu,
Să le scriu tuturor.
I-am scris libertăţii,
Dar ea era mai închisă decât mine
În forul ei interior.
I-am scris inimii, dar ea se plimba prin corpul meu,
Până ajungea în faţa gândurilor care o momeau şi-o captivau.
I-am scris timpului să stea o clipă aşezat lângă mine,
Dar a poposit într-o zi tristă.
Le-am scris cuvintelor,
Dar mi-au răspuns în altă limbă necunoscută.
I-am scris Domnului să-mi vină-n ajutor
Şi-n timp ce scriam
Au sosit îngerii,
M-au ridicat,
Mi-au împreunat palmele
Şi ne rugam în cor.
Le-am scris anotimpurilor,
Şi trecând prin ele, am rămas cu anotimpul nopţilor târzii.
Ţi-am scris ţie până am găsit un cuvânt
Am dat Del, am trimis celelalte cuvinte
În coşuleţul cu promisiuni
Şi am lăsat scurt, iubim.
Le-am scris părinţilor mei,
Dar răspunsul lor e un semn de alarmă care ticăie neîncetat.
Vezi, tu, i-am scris Moşului, dar
Moş Crăciun e cumplit de obosit să-ndeplinească dorinţe copiilor mari.
Mi-am scris mie, dar tot ce am aflat
E o poveste.
Va rămâne poveste.
O poveste dată uitării…


Nonsens





Toată toamna a nins în culori,
Au fost maci în câmpuri pustii,
Au fost nori în nopţi fără nori,
Crini fără flori şi noapte în zi.

Cuţite din glas şi clipe tăcute,
Au fost şoapte pierdute în zare,
Au fost versuri în cântece mute,
Zile cu stele şi nopţi fără soare.

Vaduri secate, cu sălcii la mal,
Peniţe uscate-n cerneala din foaie,
Cuvinte nespuse purtate de val
Şi ploaie, în nori fără ploaie.

Oameni grăbiţi, în trenuri târzii,
Circulând fără sens între staţii,
Vagoane pictate în gri şi iluzii,
Rugăciuni, abandon şi negaţii.

A fost frig în august târziu,
Gheaţă la mal, în sufletul rece,
Meri înfloriţi, în satul pustiu
Şi timp, în timpul ce trece.


Au fost ore ce curg înapoi,
Întrebări şi răspunsuri deodată,
Cu ochi de copil, văd vara din noi,
Acum, în curând, niciodată.
 
A canta DINTR-UN arc


Marin Sorescu






E clar,
Nu pot fi vanator.
N-am stofa.
Plec la vanatoare, tantos,
Incordez arcul cel ager
Si observ mirat ca seamana cu o lira.
Incep sa cant din arc.

Nu-mi pot reprima acest rasfat
A1 sufletului,
Marea bucurie a degetelor,
Mangaind struna.

Animalele, ciulind urechea,
Se tin dupa mine, carduri supuse
Si inaintez murmurand din arc,
Lasand in urma o dara
De impacare in natura.


Bile si cercuri


Marin Sorescu





Jonglerul din circ mi-e tata,
A fos chemat urgent pana-n noapte
Si m-a lasat pe mine
Sa-i tin locul.

Tot ce vezi in jur
Nu-s decat bile si cercuri,
Mi-a spus, tine bine minte :
Bile si cercuri.
Copacii sunt niste cercuri verzi,
Trebuie sa-i invarti pe mana repede, repede,

Ca sa nu-si piarda dintr-o data
Toate frunzele.
Norii sunt cercuri albastre,
Ii invarti cu varful piciorului
Si cu o miscare a inimii.
Si femeile sunt niste cercuri,
Trebuie intercalate frumos
Intre nori si fum.
Cat priveste bilele,
Ai grija sa nu-ti scape cea rosie,

Ca ramai in intuneric,
Si nu arunca prea departe bila neagra
De care tot neamul nostru
E legat prin juramant.

Jocul e amuzant,
Stapanesc cum pot
Lumea mea de bile si cercuri,
Dar, uite, e foarte tarziu
Si jonglerul tata
Nu se mai intoarce.


Conversatie pura C-O litera chinezeasca


Marin Sorescu






I

Incerc sa caligrafiez o stare de uimire,
O dulce dilatare si leganare a spiritului,
Care nu incap decat in forma ta,
Caci, se stie,
Tradusa in literele noastre
O fraza chineza poate deveni insiruirea
Aceleiasi conjunctii.
De exemplu: 'Si si. Si si si. Si si si si'
Este transcrierea fidela a frumoasei poezii
Despre
'Leganarea vaii fluviului Yangzi, o data cu
Fluviul Yangzi'.

II

Vai, cate minuni, cate chinezarii mi-au scapat
De-a lungul timpului,
Prea chircit in inima Europei,
Lipit de ratiunea greceasca,
Dedulcit la silogism
Si nascut prea tarziu pentru extremul orient!

III

N-am primit in dar nici un sul de matase,
In timpul dinastiei Han,
Cu atat mai putin in timpul urmatoarelor dinastii
Picioarele mele n-au facut bataturi pe drumul matasii
Si nu mi s-a vazut umbra, nici ducandu-se,
Nici venind pe serpuita cale,
Imbratisandu-se cu sirurile de oaze din pustiu.
Si nu mi-am infasurat umerii
In hlamidele unduioase ale Fluviului Galben.

In anul 120 inaintea erei noastre punct,
Nu m-am infatisat - ce neghiob! ¬
La Biroul Muzicii.
Ce melodii as fi mai putut auzi!
Urechea mea - scoica ramasa fara vuietul marii
¬A pierdut comoara sunetelor
Navalind din nord spre sud.
Oare mi-ar fi ramas neclara in veci
Lamurirea dubiilor?

IV

Am intarziat la concursul de improvizatii poetice
Si n-am facut libatii, invocand muza,
Alaturi de Wang Xizhi.
As fi vrut sa vad scriindu-se
'Spiritul literar si gravarea dragonilor'.
Observator modest, retras intr-o cuta a timpului,
Sa particip nevazut la ceremonia
Pictarii primului peisaj din lume.
(Care m-ar fi inclus neaparat,
Ca pe un accident la orizont,
Ceva ca o frunza pe apa cerului)
Sa fiu arbitru la corectarea numelor,
Sau, tolanit in Doctrina Marelui Vehicol,
Sa ratacesc dincolo de marginile firii
Si sa ma paleasca senzatia de vacuum universal.

V

Cele cinci masuri de orez
Mi-ar fi revelat, pana la urma,
Principiul vital?

VI

Dar tu nu spui nimic,
Frumoasa litera de mana?
Marele zid incape in tine
Ca luna intr-o gogoasa de matase.
Deschide pentru o clipa usa de borangic
Si include aceasta uimire,
Aceasta floare de lotus include-o
In respiratia ta in circuit inchis.

De ce tot taci,
Tu care imi spuneai toate acestea?
 
Reţetă pentru Anul Nou :P




Se-aleg douăşpe luni, cât mai frumoase,
Trei albe, ‘coperite de ninsoare
Şi alte trei cu miei şi pomi în floare,
Trei calde, fără nori, pline de soare
Şi încă trei, bogate şi mănoase ;

Se curăţă de of, de-amărăciune,
De ură, de invidie, mândrie,
Se-mpart apoi egal, de-ajuns să fie
Pe-ntregul an, fără economie,
În zile cât mai lungi şi cât mai bune ;

Se ia pe rând, din nou, şi se prepară
Zi după zi, cu grijă, cu răbdare :
O parte muncă, plină de sudoare,
O parte de odihnă şi visare
Şi-o parte de umor, extra-ilară ;

Adaugaţi din plin şi toleranţă,
Baban, praf de bun simţ, un polonic,
Turnând, cât frământaţi, câte un pic
De optimism călduţ, dintr-un ibric,
Amestecat cu boabe de speranţă,

Iar în final, nu costă nici doi bani (!)
Peste-aluat, puneţi-o cu ardoare,
Iubirea, cea mai pură şi-arzătoare…
Eu vă doresc s-aveţi o poftă mare
Şi vă urez din suflet…La mulţi ani !

Valeriu Cercel
 
Nevoia de tandreţe e vitală
Pe fiecare dintre noi 'l-nvinge
Dorul după-o floare sau petală
Pe care-nsingurarea se prelinge

Melancolia-nscrisă pe meninge
Se-ascunde-n fiece vocală
Nevoia de tandreţe e vitală
Pe fiecare dintre noi 'l-nvinge

 
Sunt femeia ta, domnule! Şi te iubesc! (dar de Anul Nou)

Eu sunt femeia ta,
pe care Dumnezeu ţi-a dat-o în dar,
atunci când te-a alcătuit din iubire
şi n-a vrut să fii singur!
De aceea, sunt cu tine, de când îţi dau viaţă
şi până când îţi desăvârşeşti menirea pe Pământ
şi te întorci la El!
Eu sunt iubirea ta,
atunci când, pe trupu-mi plăpând,
îţi încolăceşti braţele fierbinţi,
iar eu te învălui în dăruire
şi mă pierd în dragostea ta;
când te preţuiesc şi mă topesc de dorul tău;
când mă chemi lângă tine!
Eu sunt minunea ta şi, fiindcă Tatăl
din coasta ta m-a alcătuit,
tu te rezideşti în mine în fiece clipă
iar eu te zămislesc de milioane de ori
în durere şi resemnare; în speranţă;
în iubire şi crez!
Eu sunt giuvaerul tău,
când mă alint şi te abund cu năstruşniciile mele
dar, fără să ştii, sufăr în mine căci, ştiu că
nu sunt mereu aşa cum Dumnezeu mi-a zis,
când m-a rânduit nădejdii tale, din carnea ta
şi din iubirea ta!

Dar te iubesc, domnule,
căci sunt femeia ta!

Iulia Mirancea
 
Scrisoarea mamei (de Anul Nou)

In muntii nostri astazi zapezile torc lenes,
Izvoarele ingheata in clinchete subtiri,
Si caprele de munte nervoase prin poiene-si
Ur meaza-n taina calea ier naticei iubiri.
Cred ca pe masa vinul asteapta-n adormire —
E vinul ros din care pe-atunci n-ai vrut sa-mi dai,
In vremurile-acelea sapate-n amintire
C-o mama grijulie si-un baietel balai.
Oh, lumea cenusie cum se spargea deodata
Si navalea intr-insa al datinei popor! —
Stralucitoare capre cu lana colorata
Si tobosari de basme saltand intr-un picior.
Si feti-frumosi cu stele de-oglinzi din talpi in crestet,
Si draci blajini, tot focul punandu-si-l in joc,
Si ursul cu dairaua purtand cojocul vested,
Si dorul de padure purtandu-l in cojoc.
Sau clopoteii molcomi cernuti pe-ntreaga vale,
Care-aduceau colinde la noi in lung convoi,
Cand ascultam la geamuri si palma dumitale
Imi mangaia obrajii imbujorati si moi.

Azi e la fel, si vinul asteapta-n adormire;
M-astepti cu vinul rosu, voioasa sa mi-l dai,
Dar sunt acum departe, privind in amintire
O mama grijulie si-un baietel balai.

Nicolae Labiş
 
Rânduri pentru Anul nou

Bine-ai venit, An nou!...
Bine-ai venit...
De când te-aştept aproape-am şi albit...
Dar fiindcă-mi intri-n casă-ntâia oară,
Te rog să nu-mi faci casa de ocară...
Nu te grăbi să-mi intri pe furiş,
C-abia sosişi...
Noroc că te-aşteptam deştept
Să te previu la timp, să fii atent,
Şi-n clipa marelui eveniment
Să-mi calci în casă cu piciorul drept...
Şi nu uita
Să-ţi laşi ciubotele afară,

Aşa te vreau!...
Te vreau la trup curat... neprihănit...
Şi tot aşa la suflet şi la minte -
Te vreau sub chipul celui arvunit
Pe treizeci de arginţi
Şi-un blid de linte!...

Şi-acum, că te-nduraşi să-mi intri-n casă,
Poftim la masă...
Dar mai nainte de-a gusta
Din vinul şi din pâinea mea,
Deschide-ţi ochii bine, ca să-nveţi
Povestea Coliviei cu sticleţi...
Şi-n urmă, dacă poţi să te-ntregeşti
Cu sfinţii din icoanele de pe pereţi,
Te rog - de pe parchete si sofa -
Să-mi schimbi covoarele de Buhara,
Şi-n locul lor tu să-mi întinzi
Numai velinţe olteneşti.
Ca să-mi rasfrâng cu ele, în oglinzi,
Podoabele mândriei strămoşeşti...
Iar pe măsuţele pătrate,
În locul florilor de crin, fanate,
Să-mi pui în strachine de lut
Crăiţe sângerii culese
În cinstea viitoarei florărese
Care, probabil, nici nu s-a născut!...

An nou...
Ai auzit ce-ţi cer?...
Nu-ţi cer să faci nimic în casa mea,
Mai mult decât ai face tu-ntr-a ta!...
Iar eu, un biet român ursit
Să fiu scuipat şi pălmuit,
Deşi n-am casă cu calorifer,
Te-adăpostesc de viscol şi de ger
Şi te cinstesc aşa cum se cuvine
Să fiu cinstit şi eu - măcar de tine!...
Te-ntâmpin ca pe-un frate-adevărat -
Un frate ce-mi va da napoi
Sticletele ce mi-a furat
Alt frate, mult mai mare decât noi!...
Te-ntâmpin numai cu atât -
Ce mi-a rămas -
Un "Ah" în gât,
Şi-un gest cu care te primesc
Ca pe-un "Specific românesc"!...

An nou!...
Fii nou de sus şi până jos!...
Copil al nimănui şi-al tuturor,
Copil din flori,
Copil gălăgios...
Desfăşură-te-ncet de pe mosor...
Încet... cât mai încet... şi liniştit...
Şi fii atent ca nu care cumva
Să ţi se rupă firu-n casa mea!...
Bine-ai venit, An nou...
Bine-ai venit!...

Ion Minulescu
 
SUFLET ŞI TRUP

Domnul Dumnezeu care a făcut cerurile şi le-a întins,
care a întins pământul şi cele de pe el,
care a dat suflare celor ce-l locuiesc,
şi suflet celor ce merg pe el
Isaia 42:5

Domnul, Dumnezeul duhurilor oricărui trup
Numeri 27:16

El ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte
suflarea oricărui trup omenesc,
Iov 12:10



Trupuri, trupuri, trupuri

Miliarde şi miliarde

Cu tot atâtea feţe

Cine mai ştie câte?

Înghesuite în târguri şi pieţe

Împestriţând alei de parcuri, străzi şi trotuare

Alene

Întinse ca pradă

Pe plaje

Trupuri împânzind sanctuare

Expuse-n arene

Ca nişte frumoase desene

În veselă paradă

Unul câte unul înşiruite

Pe bănci de teatre

Cu culori ţipătoare boite



Trupuri, trupuri, trupuri

Garnisite luxos

Sau despuiate provocator

Corpuri făţuite

Şi împodobite

Cu accesorii elegante

Prezentabile, diafane, interesante

Dar evident de prisos



Trupuri, trupuri, trupuri

În conglomerate urbane

Şi în metropole gigante

Roind ca albinele-n stupuri

Preocupate cu fasonul şi moda

Încântate

De orice străluceşte cu vanitate

Trupuri elevate

La fel ca pagoda



Trupuri, trupuri, trupuri

Visând să fie frumoase

Şi în acelaşi timp sănătoase

Trupuri sportive

Cu alese alcătuiri

Veghind la diete şi cântare

Dar nu la pofte şi la amăgiri

Trupuri cu suflete

Uşoare

Firave

Subţiri



Suflete, suflete, suflete

Miliarde şi miliarde

Cineva le ştie pe toate

Suflete ofilite

Trăind cu acuitate

Tragism

Absurditate funestă

Şi singurătate

Suflete goale

Dar nicicând dezgolite

În mărturisire onestă

Suflete îndopate cu hrană lumească

Cu patimi şi vicii

Dar veşnic neîmplinite

Suflete încarcerate de tradiţii

Strivite de datini

Strigând strident după atenţie

În temple şi pridvoare

Suflete încorsetate de patimi

Şi cantonate-n detenţie

Neştiind nimic de salvare



Suflete, suflete, suflete

Multe, nenumărate

În cetăţi şi oraşe şi sate

Suflete incognoscibile

La rând aşezate pe plaje

Suflete irascibile

În stadioane şi amfiteatre

Aşteptând distracţia să latre

Suflete încovoiate

Sub ruşinoase bagaje –

Imense poveri invizibile –

Spirite emaciate

De patimi, plăceri şi miraje

Indubitabil crescute să fie

Pentru industria păcatului furaje



Suflete, suflete, suflete

Împinse mereu la o parte

Deposedate de vise

Şi de ambiţie

Ciobite şi sparte

Suflete înstrăinate în propria casă

Adulmecând pâine şi vin

Dar ţinute flămânde la masă

Suflete neîmpodobite cu cerul

Bolnave şi supte de inaniţie

Despuiate de chipul divin

De care nimănui nu-i pasă…



Trupuri cu suflete

Şi suflete-n trupuri

În legătură neînţeleasă

Şi neostenită căutare de scopuri

Ele nu vor găsi niciodată frumuseţea

Şi odihna căutată

Decât când cu lacrimă şi cu credinţă

Se-ntorc către stup

La cerescul, iubitorul Tată

Dădătorul de viaţă, mişcare şi fiinţă

Creatorul de trupuri cu suflet

Animatorul de suflete-n trup

La care totul este cu putinţă



https://ioan8.wordpress.com/category/poezii/
 
Dragostea mea

Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea
şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;
dar parcă bolta merită vreo stea,
şi totuşi câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi iarăşi clipele de-acum
şi gândurile bune câte ţi le-am dat,
dar parcă merită noroiul de pe drum
petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele,
care rămâne pururea curat
şi după ce milos i-a sărutat
leprosului, pe uliţă, picioarele…


Magda Isanos
 
Iarna


Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăï.

Vasile Alecsandri
 
Dragoste

Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lasat-o pe-o stînca, pe tarm,
si-am venit la tine goala ca o femeie.
Si ca o femeie m-am asezat la masa ta,
am baut vin cu tine si-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai gasit frumoasa, mi-ai spus ca m-asemuiam
unei fiinte vazute în vis,
am uitat totul, am uitat copilaria, caminul,
nu-ti stiam decît mîngîierile ce ma tineau prizoniera.
Si tu ai luat surîzînd o oglinda si m-ai rugat:
priveste-te-n ea!
Am vazut ca umerii mei erau facuti din pulbere
si cadeau în pulbere,
am vazut ca frumusetea mi-era bolnava si nu voia
decît sa dispara,
O, strînge-ma tare în brate, atît de tare încît sa
nu-mi mai trebuie nimic altceva.


Edith Södergran
 
LUMINA, IARNA



A nins. În soare codrul cu trunchi de cărbune
Întinde umbre-albastre pe proaspătul omăt,
Și mă visez la geamuri cu anii îndărăt :
Văd dealul alb, tîrlia și vremurile bune.



Ies, scîrțîie zăpada ca ieri sub pasul meu,
Și, atîrnînd marame subțiri de promoroacă
De ramurile joase, lumina goală joacă
Azi numai pentru mine și pentru Dumnezeu.



Apoi își dă pe spate tot părul de beteală
Și sare învîrtindu-și al razelor hanger,
Și unde talpa-i roză atinge albul ger
Fulgerător scînteie pe nea cîte-o petală



Crra !... trece pe sub soare vîslind, întîiul corb.
A stat din joc lumina, pe brînci ce se face mică...
Crra !... stolu-ntreg - și-n umbră rămîn privind cu frică
Trei picături de sînge pe-o ramură de sorb.

de Ion Pillat
 
Ca tot am vazut atatea discutii despre libertatea opiniei de la oameni care chiar incalca flagrant acest concept.Aproape ca devine trist sa vezi oameni atat de goi pe dinauntru si atat de plini de ei pe dinafara.Va rog sa ma scuzati,aceasta constatare a mea nu are legatura cu acest forum.E doar o parere...o nostalgie amara,.
Nici macar...
Nici macar sa ma razbun
Nu meritati
Atat de goi la suflet aratati
Atat de plini de ura si-ngamfare
Incat obsesiile va sunt carare.
Voi nu ati obosit sa ma urati
Sa nu-ncapeti de mine ,nu puteti?
As vrea macar de mila sa fiti demni
Dar nici macar atat nu meritati
Caci adevarul nu il agreati.

OAMENII GĂUNOŞI



I

Noi suntem oamenii găunoşi
Suntem oamenii împăiaţi
Sprijinindu-ne unul de altul
Cârpe umplute cu paie. Vai, iată!
Glasurile noastre, când
Şoptim laolaltă
Sunt stinse şi fără înţeles
Ca vântul prin iarba uscată
Sau labele şobolanilor peste sticla fărâmiţată
În pivniţa noastră uscată

Formă fără contur, umbră fără culoare,
Forţă paralizată, gest fără mişcare;

Cei care au trecut,
Cu ochii ţintă, spre Împărăţia cealaltă a morţii
Îşi mai amintesc de noi — dacă-şi mai amintesc — nu ca de pierdute
Nestăpânite suflete, ci doar
Ca de oamenii găunoşi
Oamenii împăiaţi.


De vezi orasul de mai sus

De sticlă devenit-au muntii

Păzesc, dar oamenii s-au dus

Dansând în taina noptii.

În zori coboară fulgul alb pe creste

De-o ploaie rosie urmat

În zori vin greieri la ferestre

Orasul rătăceste în păcat

Trec oameni, trec masini, trec

Cu ură, taie-n rădăcini

În ceată curge scopul sec, trec
Constantin Vlad
 
Back
Top