NOSTALGII

[anuk]

Temelia limbii române


Să ne plecăm la dulcea rostire românească,
din ea născuţi şi-ntr-însa aduşi la ţintirim!
Să ne plecăm! Acolo din mamă şi din tată
stă verbul sfânt din care cu toţi ne zămislim.
Să-ngenunchem la cuvinte cu litere latine,
în limba asta numai putem să existăm,
în limba asta numai, putem plăti iubirea
şi ura şi dreptatea pe care le păstrăm,
în limba asta numai, dăm temelie lumii,
în limba asta numai, cum a se tace ştim,
în limba asta numai, ne pomenim eroii,
în limba asta numai, putem ca să murim.


Horia Bădescu

 

[anuk]

Dialog pentru septembrie


Septembrie galben. Seri lungi, viorii,
Fug zilele verii spre soare. Trec stol
Cocorii scad sus. Toamna vine domol.
Din vara în vara, dand iernii ocol
Septembrie cald e-n septembrie gri,
Septembrie galben, putem hoinari?

Septembrie cald, nu muri, nu muri, nu muri!
Septembrie gri, septembrie gri

Septembrie arde-n paduri aurii,
Se mistuie vara din pomi in pirjol.
Chipul toamnei e plumb. De-atat fum se-nnegri.
Cocorii s-au duuus. Toamna, cerul e gol:
Septembrie cade-n septembrie gri...

Septembrie, sep-tem-brie gri
Septembrie cald, nu muri, nu muri!
Nu muri!...

Romulus Vulpescu

 

[Pushavision]

Aş locui în ochii tăi, o vreme,
să văd cum munţii încă nasc izvoare;
Când îl sărută-n taină căprioare,
să simt cum firul ierbii încă geme.

În pumnul tău aş locui, o vreme,
de tine să mă simt la sân purtată
Precum o mierlă care-a fost vânată
şi stă rănită printre crizanteme.

Aş locui în părul tău, o vreme,
s-ascult cum vântul şuieră prin crânguri;
Tu, scuturându-ţi tâmplele de gânduri,
să îmi reciţi în şoaptă mici poeme.

Aş locui sub paşii tăi, o vreme,
să-mi poţi reda odihna unui drum
Iar norii grei, bolnavi de-atâta fum,
să îi aduni cu sârg în ninse gheme.

Şi-atunci când glasul meu o să te cheme
să-mbraci toţi pomii-n haine de crăiasă.
Eu, fulg de nea întors din nou acasă,
voi zăbovi în palma ta…o vreme.

Elena Glodean

 

[degetica]

Ion Minulescu
Cu toamna în odaie

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie...
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam...

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!... Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
"Donnez-vous la peine d'entrer, Madame..."

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă...

A intrat...
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară... vai!...
Bolnavă de gripă...

---

Gravitaţie autumnală

Unde-i
mai
frumos
toamna

Decât
pe
câmp

Întreabă
îngerul

Lăsându-şi
retoric
aripile
pe
pământ

poezie de Costel Zăgan

---

sunt eu... si toamna,
ce stim povesti frumoase-a spune,
si ne lasam ades invesmantate-n brume
gaseste-mi leac...si de-l gasesti...imi spune!

rodica cernea

 

[Pushavision]

Emotie de toamnă

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai să te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o să se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mă apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.

Nichita Stanescu

 

[degetica]

Alint de toamnă


Bucurie cu soare blând pe faţă,
frunze ce şi-au dăruit verdele
păsărilor ce călătoare au zburat
spre depărtări mai primitoare,
mă alintă toamna în linişte.

Miros de mere coapte peste vară,
prune şi chiorchini de struguri
parfumând discret încăperea,
aurie, molcomă lumină învăluitoare,
mă alintă toamna cu linişte.

Vânt călduţ cântă printre crengi,
dezbrăcându-le lent, frunză cu frunză,
într-un dans plutitor, arămiu,
a nostalgie îmi bate inima,
mă alintă toamna liniştită.
http://poeziaiubirii.blogspot.ro/2010/09/alint-de-toamna.html

---

Bucurie
Ma bucur sa-mi umplu parul cu voi, frunze de toamna,
sa fug prin padurea nebuna, cazand si razand, si sa-mi zgarii
obrazul, in scoicile voastre scortoase ... Ma bucur sa-mplant
in toamna roscata strigatul meu adanc, singuratic,
sub boltile pline de aer uscat, de fosnet de vant,
sa fug, sa cad si sa rad pe pamantul impodobit
de galbenul tau sarut cu o mie de buze, toamna !

Nina Cassian

---

Romanta cu tantar

Iti mai aduci aminte, toamna ?
Era tarziu. Eram o doamna.

Aveam lungi rochii-n roz, lila,
si il aveam pe vino-ncoa

sub forma unui catelus
cu ochi de cocs, cu bot de plus.

Fugind de sufletele moarte,
de-atatea ori ieseam din carte,

ma lepadam de privilegii
visand sa pot rosti « exegi »,

sa las pe drumul nimanui,
cladiri, poeme si statui.

Iti mai aduci aminte, vara ?
Era-n amurg. Eram murdara.

Imi siroiau pe doua laturi,
zadarnici, anii mei cei maturi.

Zbura tantarul Anofel
pe langa sanul meu rebel,
pe gura mea de poama coarna.

Era in zori. Si era iarna.
de Nina Cassian

 

[anuk]

Voiam sa raman in septembrie

Voiam sa raman in septembrie
pe plaja pustie si palida,
voiam sa ma-ncarc de cenusa
cocorilor mei nestatornici
si vantul greoi sa-mi adoarma
in plete cu apa navoade;
voiam sa-mi aprind intr-o noapte
tigara mai alba ca luna,
si-n jurul meu - nimeni, doar marea
cu forta-i ascunsa si grava;
voiam sa raman in septembrie,
prezenta la trecerea timpului,
cu-o mana in arbori, cu alta-n
nisipul carunt - si sa lunec
o data cu vara in toamna...
Dar mie imi sunt sorocite,
pesemne, plecari mai dramatice.
Mi-e dat sa ma smulg din privelisti
cu sufletul nepregatit,
cum dat mi-e sa plec din iubire
cand inca mai am de iubit...

Nina Casian

 

[Sarrah]

Crengi ce se clatină-n vînt, Ce-i tot şoptiţi tremurînd, Şi ce şopteşte-vă vîntul? Cînd între duhuri pustii Mîngîie murmure mii, Un bun rămas vă e gîndul? Mări ce se zvîrl şi se zbat, Luptă cu vînt şi uscat, Scoici unde undele sună, Care grăbite plecări Pot, pătimaşelor mări, Un bun rămas să vă spună? Ceruri ce-n zbucium se cern, Unde doar pasu-i etern, Nori ce mereu se ridică, Pot aceşti fulgi trecători Şi spulberaticii nori Un bun rămas să vă zică? Inimă plină de chin, Suflet sleit de suspin, Stropi de putere ţi-adună, Tinde-ţi aripa să zbori Peste-ale lumii vîltori, Şi bun rămas. Noapte bună.

---

Dante Gabriel Rossetti

 

[anuk]

Rânduri pentru nechemata

Astepti pe cineva?
Nu stii pe cine?
Sau nu te-astepti decât pe tine
Sa te-nfruptezi din ce ti se cuvine?

Nu stii ca azi sau mâine -
Vrei, nu vrei -
N-astepti decât sosirea Ei?

Si-oricine-ai fost
Sau vei mai fi,
Sosirea celei nechemate -
Fie ca-ti bate-n geam în zori de zi,
Fie ca-ti intra-n casa-n miez de noapte -
Exact în clipa când ti-apare,
Doar te saruta si...
Dispare!...



Ion Minlescu

 

[anuk]

Seara de toamnă



Ah! ce frumoase-s serile de toamnă!
Prin frunze reci doar un fior adie;
S-arată-n deal, cu faţa purpurie,
A nopţilor fermecătoare Doamnă.
Pe câmpul veşted tainic ea-mprăştie
Strălucitoarea-i negură albastră,
O, Doamne sfânt! Ce pană mult măiastră
Atâta farmec ar putea descrie!
Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul.
În umbra lui mă simt prins de tristeţe:
Există oare-atâta frumuseţe
În fire, — aşa cum o simţi tu, poetul?
Ori suntem prad㠗 o! gândire-amară!
De-a simţurilor noastre amăgire
Ce-aruncă-un văl frumos peste-o neştire,
Şi totuşi, Doamne, ce frumoasă seară!


Duiliu Zamfirescu

 

[degetica]

Savonarola


de Nichita Stanescu




Mi se arata
Savonarola care-mi zise :
Sa ardem copacii pe rugul vanitatilor,
sa ardem iarba, griul, porumbul,
ca sa fie totul mult mai simplu !
Sa sfarimam pietrele, sa smulgem
riurile din albie, ca sa fie totul
mai simplu, cu mult mai simplu !
Sa renuntam la picioare,
pentru ca mersul e-o vanitate.
Sa renuntam la privire,
pentru ca ochiul e-o vanitate.
Sa renuntam la auz pentru ca urechea
e-o vanitate.
Sa renuntam la miini,
ca sa fie totul mai simplu, cu mult
mai simplu !
Mi se-arata
Savonarola in vis,
ca o rana veche a creerului lumii.
Mi se-arata in vis
si m-am trezit urlind si strigind.

---

Toamna

de Nichita Stanescu





Crezi tu ca da?
Din frunze-n jos, verdele cade si se schimba.
Pe negindite am ajuns sa si vorbesc o alta limba si pasul din greseala, stins, sa calce-o coaja de planeta -desigur alta, ridicind o aura de somn, concreta.
Pesti mari si
Capricornul, steaua cea galbena,
Canopus, o desfid
Crezi tu ca da?
Mai bine somnul cu pleoape-l invelesc, de vid, si-adorm pe-o frunza-n leganare, zburind spre polul alb din
Nord.
Si ma inalt zvirlind nervura verdetii grele peste bord.

 

[anuk]

Va veni toamna


Cad frunze din ramuri şi pleacă cocori
Sunt semnele toamnei ce vine,
Cădea-vor brume pe veştede flori,
Miresme vor fi mai puţine.

Va veni toamna o simt şi mă doare
Şi iarăşi voi plânge-n tăcere,
Ce tristă-i, iubito, a verii plecare!
O simt ca pe-o vie durere.

Veni-vor iar zile cu ceţuri şi ploi
– Preludiul zăpezii e-aproape -
Rămâne-vor plopii scheletici şi goi,
Plângând pe la margini de ape.

Va veni toamna, sunt singur şi trist,
Şi-aş vrea să adorm pân’ la vară
Mă-ntreb cu mirare cum pot să exist
Când plouă şi-i noapte afară.

Va veni toamna cu brume şi ciori
Iubito, de toamnă mi-e frică!
Se-mbracă natura-n cernite culori
Şi veştedă-i frunza ce pică…


Boris Ioachim

 

[anuk]

Bunica şi chibriturile


Păstra bunica nişte riduri
Într-o cutie de chibrituri
Şi numai ce şi le punea
De câte ori se enerva.

Nepotul neastâmpărat -
A dat de riduri, le-a furat,
Le-a pus pe frunte, le-a lipit,
Şi gata – a îmbătrânit!

Acum bunica-i o copilă,
Iar puştiului îi plângi de milă:
Dinţii şi-a scos cu cleştele
Şi nu-i mai plac poveştile…


Marin Sorescu

 

[degetica]

Frate mănăștur,

au trecut
paisprezece ani de când
am început
să-mi scurtcircuitez visele pe
marginea ta de lume

în singurătatea unei garsoniere
în care
becul ardea până dimineața

luminând intermitent asemeni
unui vârf aprins de țigară între
obrazul nopții și
tăișul umbrei tale de
culoare metalică.

Frate mănăștur
au trecut
paisprezece ani de când …

Eugen Bot

---

Scripcarul pe acoperiş

sunt scripcarul pe acoperiş
vreau să spun de pe toate acoperişurile lumii
copiii de lapte mă ştiu
se sperie de paşii ce se aud înfundat
până în inimă
pisicile mă ştiu când noaptea alergăm împreună
şi râdem de versurile noastre triste
doar voi nu mă cunoaşteţi
cu ceasurile voastre potrivite după un alt timp
îmi pare rău dar
când scrieţi poezie din plictisul grăsuţ al fericirii
mâinile voastre stângi ivesc excrescenţe în loc de mângâieri,
iar din mânile drepte
creşte o mare umbrelă de carne
să vă adăpostească de posibile întâmplări

şi nu este ceea ce credeţi
ploaia cade pe acoperişurile de tablă
pisicile alunecă de pe coame
hohote se înalţă din oraşul de carne fericită.

de Daniela Sontica

---

Alzheimer

astăzi când mă întorceam cu trenul de la dunăre
10 minute a stat controlorul în fața mea
până să îl recunosc să îi dau biletul
aveam impresia că este o statuie în ploaie
și trebuia să o ocolesc cumva ca să ajung la un adăpost
antiatomic

a zis că sunt blatist și-a chemat colegii prin stație dar
până să vină ei eu mă dezmeticisem încercam să nu plâng
să nu leșin să nu vomit

m-am speriat rău
oare ăsta este începutul de alzheimer?
am așteptat până când trenul a ieșit dintre munți și
am sunat-o pe bunica
(a murit de alzheimer secole de-a rândul)
mi-a spus să stau liniștit ea a fost urmărită de
tipi de la securitate de extratereștrii de
președinți de stat nu am de ce să îmi fac griji
sunt doar obosit și mă deplasez mai greu prin timp
atâta tot
la final mi-a transmis salutări de la mama

spun sincer onorată instanță
nu știu cum am ajuns acasă după ce m-am dat jos din vagon
mai țin minte peronul lung o foaie de ziar acoperind soarele
bagaje luând-o la sănătoasa pe scări

întunericul ăsta cine l-a pus aici în jurul patului
printre miile de corpuri de mobilă iluminate de amintiri?
nu-mi mai aduc aminte de nici unul dintre pereții ăștia dolofani
nu știu nici cine este femeia asta în brațele căreia m-am trezit

 

[anuk]

Intre mine si ea

Intre mine si ea
S-au ivit dintr-o data
Un parau, o sosea
Si o cale ferata.

N-aveam loc de intors,
Am lasat-o in noapte
Cu-o hainuta pe tors
Pregatita sa rabde.

Din parau nici un val
N-avea gust de-nviere.
Ea statea sus pe deal
Si-ncepuse sa spere.

Numai ca pe pamant
E o cruda rasplata,
Mai exista oricand
Si o cale ferata.

Semafor - semafor,
Dar mai mult tragedie,
Cand traversele dor
Despartirea tarzie.

Si, in rest, nu-i nimic
Decat fluierul straniu
Despre care toti zic
Ca le trece prin craniu.

Intre mine si ea,
Nu-i nimic niciodata:
Un parau, o sosea
Si un tren ce va sta
Intre mine si ea
Pe o cale ferata.



Adrian Paunescu

 

[anuk]

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

M Eminescu

 

[degetica]

Uitarea

Ai sosit, dulce uitare,
Din cumplitul meu necaz
Şi din dragostea cea mare
Nici o urmă n-a rămas.

Şi-n aceste ceasuri line,
Eu cu suflet liniştit
Cugetându-mă la tine
Mă întreb de te-am iubit.

poezie de Veronica Micle

---

Catapultele uitării

Uitarea are urticare
din cauze strict structurale,
şi se ascunde mai mereu,
în spatele lui Dumnezeu.

Aşa că, vrute şi nevrute,
sunt turnate în catapulte,
şi aruncate cu mult spor
din trecut în viitor,
căci prezentul mereu are
uitare şi nepăsare!

poezie de Octav Bibere

 

[degetica]

Cine

Să cercetăm bine
Cine se ascunde sub noi,
Să fim foarte atenţi
Pe cine numim
Eu.

Că nu mai poţi
Avea încredere oarbă
În nimeni,
Să fim atenţi, mai ales,
Pe cine numim
Eu.

Îndesaţi în genunchiul
Sub nişte măşti,
Atât de convenţionale,
Râsul, plânsul, iubirea,
Ne căznim, stângaci,
Să fim familiari cu noi.

Poate chiar reuşim
În unele momente,
Dar ne speriem grozav
Când ne auzim glasul.

poezie de Marin Sorescu

---

Cum?

Mă doare golul dintre scări
Şi golul dintre cuvinte
Şi dintre celule -
Atâta spaţiu pierdut
Şi care nu va fi arat niciodată.

Cum să mai fie belşug
Când lumea nu mai poate creşte
Din cauza păsărillor răpitoare
Care-o tot ciugulesc?

Nimic nu se poate umple
Bine de tot,
Nici măcar spaima.
Cum să mai fie belşug?

poezie de Marin Sorescu

 

[degetica]

Nod 32

Mai stau o înserare,
ca să văd,
umbră din umbră cum se lasă,
cum al luminii văzătoare, dur prăpăd
devine de din ce în ce mai moale,
cum se lungeşte umbra după pomi,
cum omul după om se prelungeşte,
cum zidul dimineţii lent se năruieşte,
şi cum lumina stelelor răsare,
pe o cu totul altă înserare.

poezie de Nichita Stănescu

---

Nedreptate

De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?
Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi
să avem
speranţe, pentru frumuseţe
şi pentru duioşie, ochi
şi pentru alergare, picioare?
Atât de nefericiţi să fim noi
încât să trebuiască să ne iubim.
Atât de nestabili să fim noi
încât să trebuiască să ne prelungim
prin naştere
tristeţea noastră urâtă
şi dragostea noastră înfrigurată?

poezie de Nichita Stăne

 

[anuk]

Sfarsit de Septembrie

Agonizeaza Septembrie, sfarsit de puteri
Si strange la piept, cu mana de oase
Nostalgia zilei de ieri.

Prin frunze putrezite cauta pamant
Sa-ngroape durerea amara,
Plange si striga aiurand
Caci simte cum din ceruri,
Sfarsitul coboara.

Septembrie isi poarta frunzele pe-alei
Si mintea ma doare, caci vantul repeta
Cu exactitate cuvintele ei.

Ea nu ma vrea.

Dar nici nu-mi pasa ca suferinta m-alunga
Din casa.

Sfarsit de septembrie.

Pe strazi cu aer de metal
Ce-mi chinuie plamanii
Imi tremura si inima de frig
Si latra dupa mine cainii.

Dario Pecarov