Iarnă de metal în Bucureşti
Ce iarnă de metal în Bucureşti!
Nu mai există, iată, nici o cale,
Sunt fel de fel de zvonuri duşmăneşti,
Pe când bătrânii fac fracturi mortale.
E-o murdărie fără de belşug,
A îngheţat mătasea în stindarde.
Miros petrolifer. Oraş pe rug.
O Romă înainte de a arde.
Ce ştim, ştiam, uităm ce am ştiut,
E frig ca într-un om cu pleoape moarte,
Mai ninge ca-ntr-o stampă din trecut,
Birjari hilari pe sănii de departe.
Şi-n rest intrăm sub pielea unui mort,
Găsim acelaşi frig fără adresă,
Vapoarele au îngheţat în port
Şi câinii lupi au îngheţat în lesă.
Mai fac nomenclaturile parăzi,
Când una-n locul alteia se mută,
Şi iar se schimbă numele de străzi,
În noua Românie surdomută.
Şi iar va fi de răzbunat ceva,
Şi iar vor colecta venin umilii,
Şi, la grămadă, vom improviza
Scenarii ca în Shakespeare, pe familii.
Ce iarnă de metal peste oraş!
Fiertura universului, piezişe,
Se răstigneşte-n noi, sinucigaş,
Şi trec fantasme pe acoperişe.
Poleiul s-a întins pe Podul Grant
Şi aburii şi fumul de la trenuri
Se iscălesc din goană, delirant,
Şi roţile mai bâiguie refrenuri.
Metale neferoase peste tot
Şi nişte biete amintiri feroase
Şi oameni ei înşişi nu mai pot
Să-şi scoată plusul de metal din oase.
E un magnetic univers rigid,
La orice pas piciorul ţi se frânge,
Mişcările degrabă se închid
Într-un totem neirigat de sânge.
Avem o-nfăţişare de-mprumut,
Suntem închiriaţi de câte-o mască,
Iisus Hristos în ţurţuri s-a bătut,
Ca nimenea să nu-l mai recunoască.
Astfel, şi noi, în fiecare zi,
Ne-nstrăinăm sub steaua din fereastră,
La primăvară, poate, vom găsi,
Fără să vrem, identitatea noastră.
Câte popoare sunt în Bucureşti?
De unde vin şi ce vor să ne facă?
La limita puterii omeneşti,
Bogata noastră ţară, eşti săracă.
Şi ninge ca din ţeava unui tun,
Care se bate numai cu hârtie,
Ninsorile şi viscolele spun
Că iarnă fără seamăn o să fie.
Grădinile din cer s-au răsculat
Şi fiecare înger e o rană
Şi stele cad în fiecare sat
Şi caută condiţia umană.
Şi-aici, la Bucureşti, călcăm prin terci
Şi Dâmboviţa seacă’ la izvoare,
Zadarnic mai încerc şi mai încerci
Să fie bine pentru fiecare.
E-un toxic anotimp fără de rost,
Care ne intră, ceas de ceas, prin piele
Şi ce ninsori, cândva, pe-aici, au fost,
Ieşeau sub ele oamenii să-i spele.
Şi-acum, o iarnă de metal urât,
Pe poduri e polei şi praf pe case,
Grădinile din cer au coborât,
S-au ieftinit şi sunt neglorioase.
Ce iarnă de metal în Bucureşti!
Mai urlă în dezordinea luminii,
Pe gheaţa unei zile nefireşti,
Tramvaiele ce-aleargă fără linii.
Şi, vai, suntem străini până la os,
Un clopot bate şi-i răspunde piua,
Trec oameni trişti, cu capetele-n jos,
Şi nimeni nu mai spune: “Bună ziua!”
Adrian Paunescu
