• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

Pe tine te

Atât de mult
Pe tine te,
Pe nemâncate,
Înainte de orice,
De toate,
În şoapte,
Atât de mult
Pe tine te,
Pe neştiute,
Pe nevăzute,
Din câte
Şi mai câte,
Atât de mult
Pe tine te,
Ca un semn de carte
Între Venus şi Marte
Fără gravitate
Cu Gmare şi păcate,
Atât de mult
Pe tine te,
Cu mere coapte
Noapte de noapte
Fără număr,
Pe tine te.


Marius TUca
 
Calul Troian


de Mihai Eminescu


Şi ascultând aşa fel de-al unora îndemn,
Băgară în cetate pe calulu cel de lemn
Ş-apoi pe veselie, pe chef se aşternură
Pân' ce în miezul nopţi pe toţii somnu-i fură...
Din calul acela mare elinii se coboară,
Cu pază ei prin uliţi în pândă se strecoară;
Cum văd că mic şi mare căzuse-n somn ca morţi,
Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiţi la porţi
Ş-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.
Din Tenedos văzură luminile aceste
Ş-mplătoşaţi cum fură, armaţi cu lănci şi săbii,
S-apropie de ţărmuri pe negrele corăbii.
Când peste lumea toată domnea a nopţii slavă
Ei prea cu molcomişul şi fără de gâlceavă
Intrară în cetate... oricare repezi
Şi începur-în toţi a da şi a snopi.
Tăiau bătrâni şi tineri, din mic până la mare,
Ostaşi în floarea vârstei şi tinere fecioare...
Şi(-s) chiote, blesteme din inimă, rărunchi.
Prin porţile cetăţii curgeau pân-în genunchi
Şiroaiele de sânge... pe pruncii cei de ţâţă
Îi aruncau în flăcări, să nu rămâie viaţă
Şi urmă de Troada... Şi dând în visterie
Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.
Trei zile pustiiră cetatea şi olatul
Împlând cu jale ţara lui Priam-împăratul.
Când oamenii(-s) grămadă ucişi în orice loc,
Elinii atunci dederă cetăţii mândre foc
De răsare din ziduri o mare de jeratec
Roşind bolta întreagă şi crugul singuratec.
Ard turnurile-n vânturi - de vaietele mumii
Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii.


Mihai Eminescu - Criticilor mei



Multe flori sunt, dar putine
Rod în lume o sa poarte,
Toate bat la poarta vietii,
Dar se scutur multe moarte.

E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Însirând cuvinte goale
Ce din coada au sa sune.

Dar când inima-ti framânta
Doruri vii si patimi multe,
S-a lor glasuri a ta minte
Sta pe toate sa le-asculte,

Ca si flori în poarta vietii
Bat la portile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer vestmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ti viata,
Unde ai judecatorii,
Ne'nduratii ochi de gheata?

Ah! atuncea ti se pare
Ca pe cap îti cade cerul:
Unde vei gasi cuvântul
Ce exprima adevarul?

Critici voi, cu flori deserte,
Care roade n-ati adus -
E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.
 
Când femeile pe care le-am iubit îmbătrânesc


Când femeile pe care le-am iubit îmbătrânesc
Lumea întinereşte din frumuseţea lor,
Stau pe un peron suspendat în timp şi poezie
Iar ele trec pe rând la fereastra unui tren
Şi le văd ochii, lumina, aerul din prima zi
Totul imaculat, cald, neînceput, cu încetinitorul
Cu fluturii dinaintea primului sărut pe buze.

Când femeile pe care le-am iubit îmbătrânesc
Mă arunc în gol în ochii lor până la izvoare
În căutarea sentimentelor înălţătoare şi primordiale
A elixirului care să facă acea clipă să mai stea
Să mai stăruiască un dram pe strălucirea lor
Să se întipărească totul pe cer, pe retine
Ca o mărturie despre iubire la începuturile ei.

Când femeile pe care le-am iubit îmbătrânesc
Inimile lor bat toate în mine pe rând
Şi se transformă într-un fâlfâit de aripi
Când încep să doară şi să-şi amintească
Toate ekg-urile din vremea dragostei
Când dulcea şi frumoasa impertinenţă a ei
Făcea sufletele să muşte până la prăsele albul tencuielii.

Când femeile pe care le-am iubit îmbătrânesc
Îmi lipesc urechea de pământ să ascult
Toate cântecele neauzite atunci de teamă să nu se destrame
Graniţele noastre comune şi umbrele întrepătrunse
De amorul subţire şi fin ca o viaţă dintr-un zor de zi,
Ele sunt toate acolo, de neatins, de nedescris
Aşteptând să nu se mai întâmple nimic.

Când femeile pe care le-am iubit îmbătrânesc
Lumea întinereşte din frumuseţea lor,
Stau pe un peron suspendat în timp şi poezie
Şi îmi e dor de toate ca şi când n-ar fi să fie
Şi îmi e dor de fiecare pe de rost
Şi îmi e dor de una, de alta, fără ca să ştie
Şi îmi e dor de toate şi niciuna ca şi când n-ar mai fi fost.


Marius Tuca
 
Femeia de Iulia Hasdeu

O inima de Eva, enigma-n veci rpofunda!
Din foc divin si amestec din tina cea imunda;
Protee fara nume, ce logica dezminti
Desarta sau prea rece, sau clocot de dorinti!
Sub vraja frumusetii, ori dulcea ta zimbire,
Ascunzi tu suferinta, rusine, sau iubire?
In clara ta privire, de visuri incintata,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plins vreodata?
Ah, ce perversi ai ochii, surisul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeste s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, far-de mustrare,
Defectele, si-n taina, porniri spre desfrinare!
La tine totul este spoiala sau mascat:
Tinuta, vorba, fata si glasul afectat
Caci tot ce nu-i minciuna tu-nfrunti cu viu raspar:
Minciuna pentru tine e unic adevar!
Fatada-i tot la tine si prefacatorie
Si chiar a ta stiinta e doar cochetarie.
Spre a trona mai bine, voind sa ne uimeasca,
Si-ndeosebi sa placa!
E vanitatea-ti draga!
Sa placi... pentru aceasta ti-ai da viata-ntreaga,
Ti-ai da averea, pruncii si cinstea, de se cere,
Si totul pentru-o biata [si] ridicola placere!
Cochetaria-ti este virtutea cea suava.
Ea in femei se naste: in tine, doamna grava,
In tine tarancuta, cu fata-mbujorata,
In tine, curtezana, mereu nerusinata.
Femei! - e viata voastra si singura mindrie;
Voi sufletul va-nchideti intr-o bijuterie!


Tudor Gheorghe – Uneori femeile surad

Uneori femeile surad,

Asa, fara motivatie…

Nu le-ntrebati de ce

Poate nici nu stiu

Poate nu vor sa spuna

Ce-si povestesc singure-n gand

In scurta zilei recreatie

Cand cu descantec fortele si-aduna

In trupul plapand.

Nu intrebati de ce

Surade senin straina trecatoare

Ignorand a strazii tentatie

Ca poate i-ati tulbura clipa

Cand aude cum in pantecul ei

O floare isi palpaie aripa

In infinita stare de gratie

Surad cald, purtand topit sub arcada

Din frumusetea iernii trecute

Ultimul fulg de zapada.

Surad cu blandete de floare

Diminetilor voastre pierdute

Purtand siguranta zilei de maine

Pe umerii firavi ca valuri de racoare

Uneori femeile surad

Purtand in pantec o floare

Ascunzand la tample dogoare

Mangaind pe umeri ninsoare

Copile sau mame

Sau duioase bunici cu naframe

Surad fara motivatie

Nu le tulburati

Cand le vedeti chemate de gand

Nu le tulburati starea de gratie

Uneori femeile surad.
 
Dorul

Dragostea mea,
ancora grea,
tine-ma strâns;
toate ma dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.

Vântul cazu –
- poate ca nu,
dar s-a facut
liniste-n cer,
fara puteri,
ca la-nceput.

Nu mai visez
pasi pe zapezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.

Singuratati…
Nu mi te-arati,
nu-mi trimiti vesti.
Cat fara rost.
Oare ai fost?
Oare mai esti?


Nina Casian
 
Ninsoarea de afara mi-a adus in mnte acesta poezie :P

Iarna


Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înșirați se pierd în zare,
Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albi de fum

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Strălucește și dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie ușoară care trece peste văi..
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.


Vasile Alecsandri
 
Expunere de motive
de George Topîrceanu






Pentru ce n-am concurat niciodată la premiile Academiei.

Întâi, fiindcă mi-a fost lene...
Al doilea, nu-s modernist
Sentimental ca Demostene
Și nici ca Blaga — futurist...

Al treilea, mi-e imposibil:
Eu dezaprob și versul șchiop
Și orice premiu divizibil...
Al patrulea — sunt mizantrop.

Al cincilea, din fudulie...
Al șaselea, fiindcă n-am
Încredere-n Academie
Și nici la cine s-o reclam...

Al șaptelea, — mi-a fost rușine...
Al optulea, n-aveam nici eu
Părere bună despre mine...
Al nouălea, îmi vine greu

Să mă prezint cu opu-n mână
Pe la iluștrii mei confrați
Din Academia Română,
Să zic: "E bun — mi-l premiați?..."

Al zecelea, nu pot admite
Să fiu învins la handicap —
Și când m-ar scoate din sărite
Le-aș da, pardon, cu opu-n cap!

Al unsprezecelea, — valuta
Reduce-o parte din talent.
Când mia face azi cât suta,
Ori dai un spor echivalent,

Ori tragi oblonul la fereastră...
Și-al doisprezecelea — nu pot,
Fiindcă printre dumneavoastră
E unul cârn și idiot...


Tu nu ştii …
A fost odată
O căsuţă fermecată
Şi-n căsuţă-o fată mică,
Un pisoi şi o bunică.

Şi-ntr-o iarnă, într-o seară,
Fata s-a uitat afară
Şi-a văzut cum prin perdea
Stelele râdeau de ea …

Dar pe drum cotit şi nins,
Umbra sură s-a desprins:
Un voinic abia de-o şchioapă
Înota-n omăt ca-n apă.

Şi proptinduse-n toiag,
Un toiag mai ‘nalt ca el,
A-nceput să cânte-n prag,
Tremurat şi subţirel …

Dormi?
Şi nici n-am prins de veste!

Uşa s-a închis cu cheia,
Focu-şi pâlpâie scânteia,
Şi povestea nu-i poveste:

Eu eram fetiţa-aceea,
Iar bunica - nu mai este …

de Otilia Cazimir


Februarie
de Petre Ghelmez

Cu mărgăritare albe
Pare dealul presărat.
Vin copiii dinspre sat
Ca mărgelele în salbe.

Geru-nţeapă, nasu-ngheaţă,
Dar la joc nu-i frig deloc.
Doi bujori surâd pe faţă:
- Trece bobul, faceţi loc!
 
Vis Alb


As vrea cu tine sa ma duc departe,
La Polul Nord, sub cerul de opal,
Cand gheata marii clare se desparte
In blocuri plutitoare de cristal.
Desfasurand culorile-i spectrale,
S-ar inalta deasupra noastra ca un fald
Dantela aurorii boreale,
De purpura, de aur si smarald.
Banchiza alba ne-ar asterne-n fata
Covoare de omat imaculat.
Si-n adapostul mic, scobit in gheata,
Am arde-un foc de spirt denaturat.
Din larga-mparatie de zapada,
S-ar aduna fantasticul norod
Al noptilor polare, sa ne vada:
Ursi albi, de vata foce mari, de glod …
Iar cand natura-n soare nou invie
Si cand vazduhul nu mai e opac,
Intr-un bazin de sticla argintie
Ar licari oglinda unui lac.
Acolo-n apa-i calma si albastra
M-as duce-n zori de ziua sa ma scald
Si cat ar fi de frig, iubirea noastra
M-ar face sa-mi inchipui ca mi-i cald!


Otilia Cazimir
 
Visul unei nopti de iarna

Aparea in stele dintate
chipul tau de atunci, numai contur.
Noptile mele, in noptile mele.

Stam lungit pe zapada, privirea
imi hoinarea printre cetini, in jur,
si nu mi-era frig. Dimpotriva,
abuream tot ca o paine alba.

Stelele ma priveau curioase.
O, tu, carne a mea, visatoare,
o, voi, fosforescentelor oase!

Tot viitorul calatorea, calatorea,
de sus, de sub norii cei nevazuti,
pe fulgii cei albi, caci ningea,
dragostea mea i-apasa, apasa,
si ei mi se topeau in rasuflare.

Pan la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,
daca-as fi vrut sa calc peste gheata,
pana la cot mi-ar fi intrat mana,
de-as fi voit sa ma sprijin mai bine
de trunchiul bradului de langa mine.

Dar eu abuream trantit in zapada
ce se topea, mi se topea sub trup.

Apoi se topea pamantul si piatra,
si m-as fi agatat de cer,
dar mi-era teama ca-l rup.

Astfel ajungeam in fundul pamantului
taind, cu trupul, un con de vulcan.

Stelele, capete fara tupuri,
ma iubeau, lunecand simultan
pe-o secunda cat ora, pe-o ora de-un an.

E iarna, si eu stau intins, pe sub cetini,
si miezul de lava il iau si il pun
sub crestet, si tot nu adorm.

Si, intruna,
din mine spre tine rasar si apun.

Nichita Stanescu
 
Iarnă de metal în Bucureşti


Ce iarnă de metal în Bucureşti!
Nu mai există, iată, nici o cale,
Sunt fel de fel de zvonuri duşmăneşti,
Pe când bătrânii fac fracturi mortale.

E-o murdărie fără de belşug,
A îngheţat mătasea în stindarde.
Miros petrolifer. Oraş pe rug.
O Romă înainte de a arde.

Ce ştim, ştiam, uităm ce am ştiut,
E frig ca într-un om cu pleoape moarte,
Mai ninge ca-ntr-o stampă din trecut,
Birjari hilari pe sănii de departe.

Şi-n rest intrăm sub pielea unui mort,
Găsim acelaşi frig fără adresă,
Vapoarele au îngheţat în port
Şi câinii lupi au îngheţat în lesă.

Mai fac nomenclaturile parăzi,
Când una-n locul alteia se mută,
Şi iar se schimbă numele de străzi,
În noua Românie surdomută.

Şi iar va fi de răzbunat ceva,
Şi iar vor colecta venin umilii,
Şi, la grămadă, vom improviza
Scenarii ca în Shakespeare, pe familii.

Ce iarnă de metal peste oraş!
Fiertura universului, piezişe,
Se răstigneşte-n noi, sinucigaş,
Şi trec fantasme pe acoperişe.

Poleiul s-a întins pe Podul Grant
Şi aburii şi fumul de la trenuri
Se iscălesc din goană, delirant,
Şi roţile mai bâiguie refrenuri.

Metale neferoase peste tot
Şi nişte biete amintiri feroase
Şi oameni ei înşişi nu mai pot
Să-şi scoată plusul de metal din oase.

E un magnetic univers rigid,
La orice pas piciorul ţi se frânge,
Mişcările degrabă se închid
Într-un totem neirigat de sânge.

Avem o-nfăţişare de-mprumut,
Suntem închiriaţi de câte-o mască,
Iisus Hristos în ţurţuri s-a bătut,
Ca nimenea să nu-l mai recunoască.

Astfel, şi noi, în fiecare zi,
Ne-nstrăinăm sub steaua din fereastră,
La primăvară, poate, vom găsi,
Fără să vrem, identitatea noastră.

Câte popoare sunt în Bucureşti?
De unde vin şi ce vor să ne facă?
La limita puterii omeneşti,
Bogata noastră ţară, eşti săracă.

Şi ninge ca din ţeava unui tun,
Care se bate numai cu hârtie,
Ninsorile şi viscolele spun
Că iarnă fără seamăn o să fie.

Grădinile din cer s-au răsculat
Şi fiecare înger e o rană
Şi stele cad în fiecare sat
Şi caută condiţia umană.

Şi-aici, la Bucureşti, călcăm prin terci
Şi Dâmboviţa seacă’ la izvoare,
Zadarnic mai încerc şi mai încerci
Să fie bine pentru fiecare.

E-un toxic anotimp fără de rost,
Care ne intră, ceas de ceas, prin piele
Şi ce ninsori, cândva, pe-aici, au fost,
Ieşeau sub ele oamenii să-i spele.

Şi-acum, o iarnă de metal urât,
Pe poduri e polei şi praf pe case,
Grădinile din cer au coborât,
S-au ieftinit şi sunt neglorioase.

Ce iarnă de metal în Bucureşti!
Mai urlă în dezordinea luminii,
Pe gheaţa unei zile nefireşti,
Tramvaiele ce-aleargă fără linii.

Şi, vai, suntem străini până la os,
Un clopot bate şi-i răspunde piua,
Trec oameni trişti, cu capetele-n jos,
Şi nimeni nu mai spune: “Bună ziua!”



Adrian Paunescu
 
Corbii de Mihai Codreanu

Din iarna sufletului meu porneşte
Un stol de corbi spre zările cernite:
Sunt dorurile mele nemplinite;
... Şi-n iarnă cugetarea-mi viscoleşte.

În gemete pustii se prelungeşte
Ca-n golul unei vetre părăsite;
... Şi corbi sporesc în cete înmiite...
Şi stolul tot mai jalnic croncăneşte!...

Nu văd în zări nici urma unei stele;
Doar viscolul din gândurile mele
Tot mai pornit prin gerul lui mă poartă...

... Iar corbii, presimţindu-şi trista pradă,
Spre inima-mi pe jumătate moartă
Îşi năpustesc sălbatica grămadă...


Cele 7 simturi


de adrian grauenfels



IMAGINI

Umbră subtilă
armăsar nepotcovit
goană febrilă

GUSTUL

schiţă fugară
sticla mov afumată
dulce amară

AUZUL

abisale văi
Celo cu sunet abstract
ecou imperfect

VORBA VOLENS

Ceartă făra rost
curioasa vinzoleală
vorbe pierdute

MIROSUL

parfumurile
pe care le-ai purtat
memoria mea

ATINGERE

eu piele aspră
copacul vieţii scorţos
tu mină moale

DOR

sa nu ma cauţi
pe planeta dorului
doar primăvara...


Vazul
Globul de cristal
Desface vraja noptii
Taina culorii

Auzul
Tunete in zbor
Prind ecouri in stanca
Taina muzicii

Mirosul
Batrânul maslin
Adulmecand oceanul
Taina vântului

Gustul
Marea inghite
Astrul copt ce coboara
Taina ispitei

Pipaitul
Fir orb de apa
Cautând rani în stânca
Taina de adanc
de Ivascan Horia
 
MAESTRUL NIMĂNUI



Autor: Andrei Siberski




Sunt un reparator de busole asta e ceea ce ştiţi!
ceea ce nu știți e că
busolele pe care le întorc pe toate feţele şi le meşteresc după puterile mele
cresc înăuntrul oamenilor bineînţeles, nimeni im postează în ziar anunțuri
de genul:
“Busola mi-a luat-o razna. Rog ajutor imediat!”

nu, cu siguranţă nu veţi vedea aşa ceva
se tem ca nu cumva să fie ucişi de
marele păianjen pe care îl slăvim, hrănim
şi-l pictăm în icoane
că doar îngerii şi sfinţii îs afumaţi
le lipseşte exotismul greţos
pe care îl savurăm zilnic.

totul depinde de ochiul şi rădăcinile fiecărui nefericit în parte
în unii îmi permit să plonjez
vor avea ceva convulsii, dar nimic mai mult
la alţii însă e ceva mai complicat
trebuie să îmi schimb înfăţişarea şi
textura sufletului pentru a mă putea târî
pe sub pielea lor

e ca şi cum aş înota în mlaştini
pe timp de noapte
miros de la o poştă
odată ajuns în leagănul busolei
păşesc încet, bâjbâi pe întuneric
- nu toți au amabilitatea de a-ţi aprinde macăr o lampă

şi nu mă las atras de dansul perfid
al phoenicşilor muribunzi
ce orbitează în jurul muntelui
de unde spiritul viu al rătăcitului
s-a ridicat la cerurile nimănui;

apoi arta…
lovituri de ciocan înroşit
alternând cu comprese cu apă vie ciudat e că mereu mă emoționez
ca un bătrân ramolit, nostalgic
lăsându-mi astfel semnătura pe fiecare
capodoperă;

vă întrebaţi de ce o fac?
ce e cu meseria asta stranie?
ofrandele clienţilor țin de foame dragonului
măcar pentru o vreme
nu se mai răsuceşte
nu mă mai chinuie
pot şi eu respira în linişte…

acum sunt un adevărat maestru
dar trebuie să ştiţi că nu mi-a mers
mereu
ca pe strune
aripile lui mi-au ieşit prin spate
am încercat să zbor
ca hipnotizat spre nori
să forţez poarta Lumilor.
Ce crederi că s-a întâmplat?
Lumina ochilor Domnului nu s-a mai arătat
Şi lanţuri oxidate au răsărit din mine!


Martorii



Autor: Ana Blandiana



Mai vinovați decât cei priviți
Sunt doar cei ce privesc,
Martorul care nu împiedică crima,
Atent s-o descrie,
Scuzându-se „Nu pot să fac
Două lucruri în același timp“,
Sau „Portretul victimei, îngeresc,
E mai important decat viața ei
Pământească“.
Vinovați nu pot să fie
Doar unul, doar doi sau doar trei,
Când armate de martori privesc
Și așteaptă să se sfârșească,
De bătrânețe să moară călăul,
Și victima, a doua oară, de uitare,
Să se sfârșească de la sine răul
Cum se sfârșește pur și simplu un tunel…
Stăm suspendați
De propria-ne-ntrebare
Ca de-o spânzurătoare
Un drapel.
„În van, răspunde timpul, așteptați:
La judecata marilor coșmare
Și martorii sunt vinovați“.


Ars Poetica



Autor: Ion Zubașcu




Trăim într-o lume cu toate reperele inversate
Pe punga de făină “Fabulo” scrie Mălai superior
Albă superioară scrie şi pe punga cu făină de grâu
“Băneasa”
Superioară pe naiba, când toţi bolnavii planetei
Aleargă după tărâţele cu fibre şi enzime
Care se vând la magazinele bio
Mai scump decât deşeul alimentar
Din care au fost exilate prin triplă cernere
Ulei rafinat de floarea-soarelui, zice eticheta “Filia”
Cel mai ieftin sortiment de la angroul “Plus” din Crângaşi
Dar al naibii rafinament când uleiul “Zeus” din Grecia
Stors din măsline la rece “prin proceduri exclusiv
mecanice”
Se vinde de cinci ori mai scump
şi e recomandat în toate dietele ca produs sută la sută
natural
Când vei vedea că scrie pe un ambalaj
Marcă superioară sau produs rafinat
Să fii sigur că lucrurile stau în realitate exact invers
şi că întocmai stă treaba şi cu arta noastră, băieţi
Rafinamentele astea textuale au pervertit gustul public
Cancerizând sufletul omului cu produsele lor greu
digerabile
Saturate de e-uri, conservanţi, coloranţi, aditivi
rafinaţi
Care nu fermentează ci putrezesc în colon
Măncăm roşii ardei castraveţi sau carne de pui
şi toate au acelaşi gust. Mai exact: nici un gust!
Mâncăm să mâncăm şi scriem să scriem. Doar atât!
Fără nici o plăcere, fără căldură umană, fără emoţii şi
sentimente
Fără gustul meselor noastre de sărbătoare
Fără sufletul meselor noastre de familie
Numai nutreţuri mcdonaldizate numai OMG-uri textualiste
În curând ni se vor atrofia glandele salivare şi
papilele gustative
Tocmai de aceea lumea aleargă acum înnebunită
După făină integrală cu tărâţe
După produse din secară orz şi hrişcă aproape dispărute
de la ţară
Dar cu desfacere de succes în magazinele bio
Ca hrană strict organică ecologică
Din reţetele naturiste care fac ca Formula AS
Să se vândă ca pâinea caldă
Ca pâinea neagră şi caldă, am zis, integrală şi caldă,
am zis
Care asigură un trafic intestinal normal
Prin fibrele naturale eliminate din produsele lor snoabe
şi cancerigene
“Rafinate” pe naiba! “Superioare” pe naiba!
De aia 30% dintre americani
Se pocăiesc când beau fortrans şi bariu pentru colonoscopie
şi mărturisesc anual ca la spovedanie:
“Moartea noastră vine din colon!”
 
Zăpada mieilor

Zăpada mieilor, dar nu mai ninge cu miei,
mieii spânzură-n măcelării,
disecaţi, graţios, ca-n iubire, femei
decupate din dantelării.
Ca ei sunt şi zăpezile: tunse de blana
în care s-ar fi rătăcit clopoţei
dar şi pe ele le subţiază rana
şi nici n-au învăţat să plângă ochii de miei,
disecaţi, graţios, ca-n iubire, femei.
Zăpada e a mieilor şi mieii ai burţilor dumneavoastră
cum durerea e a poetului dar şi poetul e-al vostru,
consumator netrebnic de iarbă albastră
căruia i se clatină rostul
cât încă i se mai văd mâinile străvezii
decupându-se din dantelării,
decupându-se din măcelării...

Gheorghe Tomozei
 




Tot ce conteaza

femeia este singurul lucru care conteaza
si afirm asta stiind ca destui
vor stramba din nas…
pielea ei stie toate limbile fericirii universale,
lipit de ea, ca de tarana,
inteleg constelatiile, raiul si iadul,
bucuria si nefericirea;
mersul pe jos prin mine insumi
imi face din ce in ce mai bine
pentru a nu mai vorbi
de arhitectura sinelui sau
care face sa paleasca marile catedrale ale lumii-
San Piedro, Domul din Milano…




femeia este singurul lucru care conteaza
cu trupul ei in brate
poti traversa un ocean
chiar daca nu stii sa inoti
decat in apele ochilor ei

fara femeie
limuzina noastra este o caruta hodorogita
contul la banca scade chiar daca este in crestere
prietenii sunt
plini de pojarul tradarii,
in vinul scump misca mormolocii


o ai
iti canta privighetoarea in cosul pieptului
te imbraci in haine de puscarie fericit
cum ai pleca la nunta,
faci monetarul stelelor pe cer
ca un nabab universal
chiar daca-ti fluiera vantul prin gaicile sociale:
te calca trenul
si o soapta daca ti-a ramas intreaga
parcurgi literele numelui ei
gata sa urzesti planuri de viitor
cand de aproape te pandeste o morga de lux


femeia, domnilor, este singurul lucru
care nu poate fi inlocuit decat de sinele sau
pielea ei stie toate graiurile
fericiri universale,
cecul iluziilor
este valuta ei
prin care noi invingem crizele mondiale
iata de ce cred ca
stiinta ei
de-a ne face fericiti sau nefericiti
ii da dreptul la titlul de
doctor honoris cauza
al complicatei noastre algebre sufletesti


femeia domnilor- pentru a nu va plictisi-
femeia cu pielea ei
care ne invata alfabetul orbilor,
cu mereu intoarsele cesti ale sanilor
in care noi nu ghicim niciodata, nimic,
femeia
cu toata argintaria surasului sau
cu goliciunea ei care umple universul
este singurul lucru care conteaza
domnilor "


Lucian Avramescu
 
- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
- Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
- Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
- Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
- Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
- Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Daca n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

Marin Sorescu - Dacă nu cer prea mult
 
Cantec Femeiesc


Asa e mama si a fost bunica
Asa suntem femei lânga femei
Parem nimic si nu-nsemnam nimica
Doar niste “ele” ce slujesc pe “ei”.


Ei neglijenti, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai talpi si ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic maret, nimic impunator.
Schimbându-si dupa ei si drum si nume
Pun lucrurile iar la locul lor.


Cu-atâtia pasi ce au facut prin casa
Si pentru care plata nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
Ar fi ajuns si dincolo de cer.

Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
Ba strica mult si ele-ndreapta tot
Si de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbatrânesc si nu mai pot.

Asa e mama si a fost bunica
Si ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat si uneori copii.


Suntem veriga firului de ata
În fiecare lant facut din doi
Ce greu cu noi femeile în viata
Dar e si imposibil fara noi…

Adrian Paunescu
 
Arma mea

Daca te intreaba cineva
Ce-mi esti tu, femeie, sora, fata,
Sa raspunzi ca tu esti arma mea,
Singura mea arma-adevarata.

Nu le spune mult mai mult de-atat,
Lasa-i, tot ce vor, sa presupuna,
Arma mea, mai ai de doborat
Negrul vultur dintre noi si luna.

Moartea care-mi da mereu ocol
Trebuie s-o faci sa nu mai vina,
Nu uita ca joci intregul rol
Si in intuneric si-n lumina.

Stiu ca pentru tine n-am permis
Si ca ilegal te port in brate,
Zica poterasii ce-au de zis
Eu nu merg la iepuri sau la rate.

Eu pe tine te-am intemeiat,
La primejdii si din somn sa scaperi
Si pe cat sunt eu de-amenintat
Contra tuturora sa ma aperi.

Orisicate se vor intampla
Sa ramai sa-mi racoresti obrazul
Si sa fii de-a pururi arma mea,
Chiar si contra mea de va fi cazul.

Adrian Păunescu
 
Romanţă fără muzică

În seara când ne-om întâlni -
Căci va veni şi seara-aceea -
În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint
Şi-ţi voi citi
Capitole din epopeea
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Şi Corint...
Şi-n seara când ne-om întâlni
Te-oi întreba,
Ca şi pe multele pe care le-am întrebat 'naintea ta:
- Voieşti sau nu să fii a mea?

În seara când ne vom iubi -
Căci va veni şi seara-aceea -
În pat vom presăra buchete de trandafiri şi chiparoasă
Ne vom închide-apoi în casă
Şi vom zvârli în stradă cheia...
Şi-n seaca când ne vom iubi
Te-oi întreba,
Ca şi pe multele pe care le-am întrebat 'naintea ta:
- Voieşti să nu mai fii a mea?...

Şi-n seara când ne-om despărţi -
Căci va veni şi seara-aceea -
Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de argint,
Iar florile de chiparoasă şi trandafirii-i vom presa
În cartea roză-a epopeii
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Şi Corint...
Şi-n seara când ne-om despărţi
Te voi ruga,
Ca şi pe multele pe care le-am sfătuit 'naintea ta:
- Să-ţi aminteşti c-ai fost şi-a mea!...

Ion Minulescu
 
Cântec în stil naiv despre fiinta si parere

Nimic nu are în sine puterea
De a fi mai mult decât este
Atuncea când este, în forma-i deplina,
Tot ce poate fi.

Aproape tot ce traieste încearca
Sa fie cumva altfel decât este
În golul amar dintre tot ce ar vrea
Si nu poate fi.

În vorbe e raul, în gesturi desarte,
În tot ce pare a fi si nu este,
În biata minciuna jucata în lume
Crezându-se-a fi.

Vrem sa parem si sa fim mai adânci decât suntem,
Mai puternici, mai mari si mai buni decât este
Dat firii noastre si slavei, mai grei de iubire
Decât stim a fi.

Dar toate acestea fac parte din lume,
Iar hula nemilei un greu pacat este
Al oricarui gând care judeca lumea
Cum nu poate fi.

Caci multi muritori traiesc din puterea
De-a trai în parere si de-a crede ca este
În ele, sub luna, mai mult decât poate
Într-adevar fi.

Coboare îndurare
În lumea pieirii
Peste veacul fapturii,
Peste tot ce este
Greul de a fi.

Petru Cretia
 
Rapsodii de primăvară


Sus prin crângul adormit,

A trecut în taină mare,

De cu noapte, risipind

Şiruri de mărgăritare

Din panere de argint,

Stol bălai

De îngeraşi,

Cu alai

De toporaşi.

Primăvară, cui le dai?

Primăvară, cui le laşi?



II



Se-nalţă abur moale din grădină.

Pe jos, pornesc furnicile la drum.

Acoperişuri veştede-n lumină

Întind spre cer ogeacuri fără fum.



Pe lângă garduri s-a zvântat pământul

Şi ies gândacii-Domnului pe zid.

Ferestre amorţite se deschid,

Să intre-n casă soarele şi vântul.



De prin balcoane

Şi coridoare

Albe tulpane

Fâlfâie-n soare.

Ies gospodinele

Iuţi ca albinele,

Părul le flutură,

Toate dau zor.

Unele mătură,

Altele scutură

Colbul din pătură

Şi din covor.



Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,

Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii

De frică să nu-i cadă la picioare,

Din creştet, vălul subţirel de floare.



Că s-a trezit aşa de dimineaţă

Cu ramuri albe – şi se poate spune

Că-i pentru-ntâia oară în viaţă

Când i se-ntâmplă-asemenea minune.



Un nor sihastru

Şi-adună-n poală

Argintul tot.

Cerul e-albastru

Ca o petală

De miozot.



III



Soare crud în liliac,

Zbor subţire de gândac,

Glasuri mici

De rândunici,

Viorele şi urzici…



Primăvară, din ce rai

Nevisat de pământeni

Vii cu mândrul tău alai

Peste crânguri şi poieni?

Pogorâtă pe pământ

În mătăsuri lungi de vânt,

Laşi în urmă, pe câmpii,

Galbeni vii

De păpădii,

Bălţi albastre şi-nsorite

De omăt topit abia,

Şi pe dealuri mucezite

Arături de catifea.



Şi porneşti departe-n sus

După iarna ce s-a dus,

După trena-i de ninsori

Aşternută pe colini…

Drumuri nalte de cocori,

Călăuzii cei străini,

Îţi îndreaptă an cu an

Pasul tainic şi te mint

Spre ţinutul diafan

Al câmpiilor de-argint.

Iar acolo te opreşti

Şi doar pasul tău uşor,

În omăt strălucitor,

Lasă urme viorii

De conduri împărăteşti

Peste albele stihii…

Primăvară, unde eşti?


G Toparceanu
 
Back
Top