• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

NOSTALGII

E periculos sa citesti ziarele de Margaret Atwood

Pe când înaltam castele
frumusete-n ladita cu nisip
grabnic gropile se umpleau
stârvuri scoase la soare de buldozere



si pe când mergeam la scoala
spalat, pieptanat, calcând
pe crapaturile cimentului sub talpile
mele detunau bombe.

Acuma c-am crescut mare
si-s stiutor de carte si stau în fotoliu
la fel de calm ca-n sine un proiectil

iar junglele ard, si sub-
arboretu-i ticsit de soldati
numele de pe apasatoarele harti
se prefac în fum.

Eu-s pricina, eu-s o magazie
de jucarii chimice, trupul mi-i
un ucigator dispozitiv,
cu dragoste mi-ntind bratele, mâinile mi-s pusti
bunele mele intentii – cu totul mortale.

Pâna si ochii mei pasivi prefac
tot ceea ce privesc în afumatura
alb-neagra a unei fotografii de razboi,
cum oare
m-as putea opri.

E periculos sa citesti ziarele.

Ori de câte ori la masina
mea de scris electrica ating vreo clapa
si spun ceva despre arborii pasnici

mai explodeaza un sat.

Traducere de Ion Caraion


Sacrificiul mirarii

Si m-am abandonat
aer naiv vidului însetat
iris crud retinelor flamânde
hrana vie privirilor fecunde
mugur de soapta la ureche
intuitie nuda anotimpului
pentru sâmburele pereche
din pântecul fructului.

Am ars în zbor de mii de ori
cu penele aripilor disperate
sa-i fie zâmbete de meteori
pe orizontul sterp, în noapte.
Am râs, am plâns si am rescris
povestea licuriciului clarvazator
si am zburat cum ne-a fost scris
mirare coapta într-un singur dor.

Licurici în pupilele vântului
Simt umblet de melc
ademenit de clorofila
germinând docil
în muguri comestibili
pe trasee curbilinii
sub perechea de umeri.

Port cruciade sub gene
si sub centura de castitate
a cerceilor de soapte
se-aud transpiratiile epice
din epopee înscrise
apocrif pe lobul urechii.

Aerul sedus între noi
încremeneste rebel
pentru o mica eternitate
cât un anotimp amânat
pâna la nunta de licurici
din pupilele vântului.



de Luminita Suse


Naivitate

Mai trec prin gara uneori
alerg cu disperare catre poarta trei
si iau bilet la trenul anuntat în zori
desi nu pleaca niciodata nicaieri
si-n gara sunt doar doua linii.

Mai sper în vesnicie uneori
din calea arsitei neînduplecate
strâng frunze verzi si desuete flori
le-asez pe file reci de carti
si le presez gentil c-un disc de ambra
dând sensuri noi cuvintelor deja uscate.

Mai simt ca sunt vie uneori
când umbra trenului amusineaza-n nori
când frunze imprudente ma grabesc
încremenita-n loc inspir parfum de clipa
si vânturi furioase ma plesnesc
ca nu-ndraznesc sa calc nici pe-o furnica.

de Luminita Suse
 
De apreciat ca aduci poezii ale unor poeti mai putin cunoscuti.
 
Cei care-am fost la Troia
din volumul: Scrisori imaginare

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă,
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi când ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sângele nostru
şi când tăceau valurile
nu se auzeau decât vorbele noastre trufaşe
atât eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvânt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decât moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
când eu n-am vrut decât să rămân credincios?
Uneori vântul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
când eram stânjeniţi amândoi
şi nu ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care am fost împreună
şi singuri la Troia.



II

Am lăsat în urmă atâtea mări şi greseli
încât mă întreb, de ce trebuiau toate astea?
De ce trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate astea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întâi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfârşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi
cu săeranţa că într-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminându-ne mâinile.
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte
mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot
răscumpăra
decât iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au
fost?
Când eu n-am vrut decât să rămân credincios.
Când noi n-am vrut decât să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.


III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipând,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol lângă mine,
există toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în această eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.


IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi când ne-am întors ne-am dat seama
cât de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrâni
şi ne venea greu să surâdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surâde uşor.
Şi iubim altfel, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim...


V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decât moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborât să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vântul care nu ne cruţă,
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

Octavian Paler
 
matematica dorinţelor

de mult nu ne-am mai tăvălit prin pofta
de a ne atinge,
uite întind mâna şi tu dispari
te prind de un picior
rămân cu o sanda ruptă
te iau de şold, se destramă ca un fum albastru
îmi zici.. sunt toată dorinţă..
iar eu defilez printr-un dor cu 8 braţe octale
un baldachin care te priveşte când faci dragoste
una cu unul (1+1)
tu cu el (=2)
fără el zero (1-1)
din doi = un trup
din dans iese o nalucă
mâna mea pe sânul tau întreabă:
mă mai ţi minte? (RAM)

şi el ecoul:
probabil că nu…


Adrian Grauenfels
 
Cu siguranta ati citit poezia,insa n-am rezistat tentatiei , asadar....." Înşiră te, mărgărite "


Trei copile de-mpărat
Stau într-un măreţ palat,
Înşirând la scumpe salbe
De mărgăritare albe.
Iar o pasăre măiastră
Vine vesel pe fereastră
Şi, bătând din aripioare,
Zice, blând cuvântătoare:
"Bine, bine v-am găsit,
Dalbe flori din răsărit!"
"Bine-ai venit de la rai,
Păsărea cu dulce grai!"
"Eu sosesc cu primăvara
Ca să mă întorn cu vara;
Ş-acum vin pe-al vostru plai,
Aducând luna lui mai,
Luna cea de lăcrimioare
Şi de doruri iubitoare,
Şi o dalbă de poveste
Cum n-a fost şi nu mai este!"
"Păsărică, spune, spune
Cea poveste de minune,
Că ţi-om face noi trei salbe
De mărgăritare albe."

I

"Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca o horă luminoasă,
Ca povestea mea duioasă:
Fost-a fost în lume-odată
Mândruliţă, dulce fată,
Şi la chip fermecătoare
De puteai căta la soare,
Iar la ochişorii săi
Şi la faţă-i nu putei!
Florile îi ziceau floare,
Stelele, stea lucitoare,
Încât vecinic flori şi stele
Se certau noaptea-ntre ele!
Iată-n fapt de dimineaţă
Că pe câmpul de verdeaţă
Copiliţa, cu-alte două,
Se primbla, torcând prin rouă
Una zice: "Am visat
De-un fecior de împărat!
Dac-ar fi acum să vie
Să m-aleagă de soţie,
I-aş aduce eu în dar
Un şoiman de armăsar
Care zboară, care sare
Peste munţi şi peste mare
Şi înconjură pământul
Mai uşor chiar decât vântul!"
Alta zice: "Surioare!
Eu i-aş tese-n foc de soare
O cămaşă-n zece iţe,
Cu descânteci prin altiţe,
Ca să-i fie de noroc
Şi să-1 apere de foc,
Şi de patimi sufleteşti,
Şi de boalele trupeşti!"
Iar frumoasa copiliţă
Zice astfel din guriţă:
"Eu i-aş face doi feciori,
Doi de gemeni frăţiori,
Cu cosiţele-aurite
Şi cu feţele-nflorite,
De n-ar fi alţii ca ei
Drăgălaşi şi frumuşei,
Căci ar fi strălucitori
Ca doi ochi veselitori!"
"De mi-i face-aşa copii,
Tu, mireasa mea să fii!
(Zice-atunce mândrul crai
Ce vâna pe verde plai.)
Tu să fii a mea mireasă,
A mea dulce-mpărăteasă!
Tu, minune-ncântatoare
Care eşti ruptă din soare!"
Copiliţă-n fericire
Stă pătrunsă de uimire,
Ochii galeş i se-nchid,
Degetele-i se deschid,
Fusu-i pică, firu-şi pierde,
Şi ea cade-n iarba verde.
Iară craiul tinerel
O ia-n braţe uşurel,
Şi cu gingaşul odor
Saltă pe-al său cal uşor,
Calul falnic se-ncordează,
Sare, zboară şi nechează;
El nechezul n-a sfârşit,
La palat c-a şi sosit!

Şapte zile-abia trecea,
Mare nuntă se făcea,
Cu nuntaşi nenumăraţi,
Cum se cade la-mpăraţi,
De-a mers vestea-n depărtări,
Peste nouă ţări şi mări!
Fost-au faţă crai vestiţi,
Cu coroane-mpodobiţi,
Şi vestite-mpărătese,
Tot frumoase şi alese.
Fost-au încă la serbare
Oaspeţi mari de spaimântare
Uriaşi cu negre semne,
Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne,
Zmei cu ochii sângeroşi
Şi vitejii feţi-frumoşi!
Dar din toţi nuntaşii cine
Răspândea mai vii lumine?
Dulce-a craiului mireasă,
Tânăra împărăteasă,
Care ochii fermeca
De zâmbea sau de juca.
Blândul zâmbet al copilei
Lumina ca faptul zilei,
Ş-al ei joc părea un zbor
Chiar de flutur sprinteior.
Fost-am încă şi eu faţă
La cea nuntă mult măreaţă,
Şi de-atunci tot mă gândesc
C-am visat un vis ceresc!

II

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Precum şirul din poveste,
Că-nainte mult mai este:

Trecu luna, trecu două,
Trecu cinci, trecură nouă,
Doamna născu doi feciori,
Doi de gemeni frăţiori,
Cu cosiţe poleite
Şi cu feţe înflorite,
De păreau strălucitori
Ca doi ochi veselitori!...

Alei, mândre surioare!
Puteaţi voi a-mi spune oare
Ce-i mai bun în astă viaţă
Ca iubirea cu dulceaţă?
Ce-i mai sfânt şi mai alin
Ca mama cu prunc la sân?
Ce-i mai drag şi mai plăcut
Ca pruncuţul nou-născut?...
Mama doamnă, fericită,
Cu doi prunci împodobită,
Îi ţinea duios la sân,
Ca doi fluturi pe un crin,
Şi din pletele-i gingaşe
Le făcea lor dulce faşe,
Şi pe braţe-i, ca să-i culce,
Le făcea un leagăn dulce.
Ea-i privea şi zi şi noapte,
Le vorbea cu blânde şoapte,
Şi, privindu-i, se uimea!...
Ea-i trezea şi-i adormea.
I-adormea tot în cântări
Şi-i trezea în sărutări.

Când era pe adormire,
Le cânta cu-nduioşire:
"Nani, nani, copilaşi,
Dragii mamei fecioraşi!
Că mama v-a legăna,
Cu vers dulce v-a-ngâna
Ş-a ruga pe Dumnezeu
Să vă primble-n raiul său,
Să vedeţi, unicii mei,
Ceruri plini de curcubei,
Ploi de raze şi de stele
Pe câmpii de viorele,
Ş-oi ruga Domnul ceresc
Să ajungeţi cum doresc,
Viteji mari şi feţi-frumoşi,
Doi luceferi mângâioşi.
Lumea să vă îndrăgească,
Duşmanii să se-ngrozească,
S-aveţi parte şi renume,
Să vă meargă vestea-n lume!

Când era iar pe trezie,
Le cânta în veselie:
"Sculaţi, sculaţi, feţii mei,
Floricele dalbe!
C-au venit doi îngerei
În veşminte albe,
Îngerei colindători,
Floricele dalbe,
Noaptea pe la cântători,
Când zorile-s albe,
Şi v-aduc pe aripioare
Floricele dalbe,
Rouă sfântă-nvietoare
Şi cunune albe!"

Alei! mândre surioare!
Nici că se afla sub soare
Fericire mai deplină,
Viaţă dulce mai senină!
Dar în lume ades trece
Vânt de moarte, fior rece,
Şi pe loc se vestejeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte!
Seninul se schimbă-n nori,
Viaţa-n noapte fără zori,
Veselia-n aspre chinuri
Şi cântările-n suspinuri!
Iată că-ntr-o zi din mai
Mers-a vestea chiar la rai
De-acei mândri frăţiori,
A pământului comori,
Şi top îngerii în zbor
Au venit, ascunşi de-un nor,
Ca să vadă dacă sunt
Fraţi de-ai lor pe-acest pământ
"Dulce-s, Doamne, la privire!
Ca un vis de fericire!"
Abia zis-au, şi pe loc,
Ca un fulger viu de foc,
Crunt deochiul au ajuns
Pe copii şi i-au străpuns!
Copilaşii plâng, suspin',
Scot guriţa de la sân,
Cată-n ochii mamei lor,
Pleacă fruntea, cad şi mor!
Vai de codrul care-şi pierde
Freamătul şi frunza verde!
Vai de inima pustie
Ce-a rămas făr' de soţie!
Dar amar, amar de lume,
De copiii fără mume,
Şi de mamele cu dor
Care-şi pierd copiii lor!

III

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Precum şirul din poveste,
Că-nainte mult mai este:

Pe copiii-mbrăţişaţi,
Într-un leagăn alb culcaţi,
Trista mamă i-a-ngropat
Lângă ea, lângă palat,
La fereastra din grădină,
Sub o tufă de sulcină.
Iar din leagănul de flori
Răsărit-au până-n zori
Doi brazi gingaşi de o seamă,
Ca doi gemeni dintr-o mamă,
Ş-au crescut, crescut-au iară
De la zori şi până-n seară,
Pân-au dat să se lovească
De fereastra-mpărătească...

"Frăţioare, frăţioare,
Înlăuntru ce vezi oare?"
"Văd pe mama!...
Auzi, frate,
Gemetele-i necurmate?"
"Măiculiţa mea iubită,
Cât de-amar e rătăcită!"
"Ochii-i sunt două izvoare
Tot de lacrimi arzătoare!"
"Ah! priveşte cum ne cată
Prin cea casă întristată!"
"Cum ne cehamă, cum ne plânge!
Mâinile cum şi le frânge!"
"Mamă, mamă, draga noastră,
Iată-ne ici la fereastră,
Vin' cu dulce diezmierdat,
Că de mult, amar de noi,
Ne lipseşti la amândoi!"
Astfel brazii suspinau
Ş-a lor crengi le clătinau
Pe fereastră-n sala mare...
Mama doamnă viu tresare,
Vine,-aleargă, stă, nu crede,
Vede brazii şi nu-i vede,
Şterge iute ochii săi:
"Dragii mei, drăguţii mei!
Voi sunteţi! inima-mi zice
C-aţi venit voi iar aice
Lâng-a mamei dulce sân,
Ce hrăneşte-amar suspin!
Scumpii mamei frumuşei,
Copilaşi, iubiţii mei!
Frig v-a fost în cel pământ,
Pedepsi-l-ar pomnul sfânt!
Ş-acum nu mai cată nime
De a voastră frăgezime,
Nici vă leagănă-n cântări,
Nici v-adoarme-n sărutări!"
"Taci, măicuţă cu durere,
Că-ţi aducem mângâiere.
Nu jeli a noastră soartă,
Că de grijă cerul poartă
Şi la morţi, şi la cei vii,
Şi la flori, şi la copii.
Seara primăverii caldă
Cu dulci lacrime ne scaldă,
Vântul ne adoarme-uşor
Cu suspin răcoritor,
Şi steluta serii, mută,
Cu dulci raze ne sărută."
"Ce vorbiţi de primăvară,
Şi de stele, şi de seară?
Nu vedeţi cumpliţii nori
Cum sosesc fulgerători?
N-auziţi cerul cum tună
Şi pământul cum răsună?
Vântul suflă şi vă-ndoaie,
Pe voi cade rece ploaie...
Dragii mei, gingaşii mei!
Cum să-i apăr eu pe ei?...
Biata mamă n-a sfârşit,
Cerul brazii a trămit
Şi sub ochii săi pe loc
I-au aprins în mare foc!
La pământ brazii cădeau,
Cu lung geamăt ei ardeau
Şi spre doamna ce-i vedea
Crengile şi le-ntindea.
Biata mamă, despletită,
Spăimântată, rătăcită,
Pe fereastră se pleca,
Vrând în foc a s-arunca;
Dar deodată ochii săi
Au zărit două scântei
Printre flăcări strălucind,
În văzduh voios sărind,
Către stele tot suind,
Ş-amândouă printre ele
Prefăcându-se în stele.
Fata ei, l-acea privire,
Străluci de fericire,
Cum s-aprinde alba lună
Dup-o aprigă furtună;
Şi cu grabă-n veselie
Ieşind noaptea pe câmpie,
Ea se duse aiurind,
Cu ochii la cer privind,
Cum se duce neoprit
Dorul cel nemărginit!

IV

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca duioasa mea poveste,
Că-nainte mult nu este:

Pe cea vale de mohor,
Lâng-un limpede izvor,
Mama doamnă stă culcată
Şi cu dragoste tot cată
Când la cerul înstelat,
Unde doru-i a zburat,
Când pe fata apei line,
Unde-a cerului lumine
Se prevăd, se oglindează
Şi în taină scânteiază.
Biata mamă-ncet suspină
Şi cu-o floare de sulcină
Ea dezmiardă-ncetişor
Fata micului izvor,
Ş-apoi stă, şi tot priveşte,
Apa când se limpezeşte,
Care stele mai întăi
Au să iasă-n fata ei?
Umbra nopţii de pe vale
Se pătrunde de-a ei jale
Şi ascultă în tăcere
Şoapta-i plină de durere.
Căci ea stelele descântă
Şi, plângând, astfel ea cântă:
"Câte stele sunt pe cer,
Până-n ziuă toate pier,
Numai două-s stătătoare
Pân' la răsărit de soare,
Şi îngână dorul meu...
Coborî-le-ar Dumnezeu!

Stelişoare, blânde stele,
Ochişori inimii mele!
Pe pământ voi v-aţi închis
Şi în ceruri v-aţi deschis
Să priviţi la dorul meu...
Coborî-v-ar Dumnezeu!

Bine v-a fi vouă, bine,
În cel rai cu vii lumine,
Dar nici raiul nu e lin
Ca al mamei dulce sân!
Ah! copii, la sânul meu
Coborî-v-ar Dumnezeu!"

O! minune! sus, în cer,
Două stele iată pier!
Şi cu zborul de săgeată
Prin văzduh iată-le, iată
Că vin iute şi voioase,
Lăsând urme argintoase
Pân' ce cad lângă izvor
Într-un lung, întins ogor,
Şi se fac din două stele
Două mărgăritărele...

Cine-n lume, cine poate
Mările să le înoate,
Codrii vechi să mi-i pătrunză
Ca să numere-a lor frunză?
Cine poate-avea aflare
Câte valuri sunt pe mare,
Câte raze sunt în soare,
Cât parfum e într-o floare?
Numai dorul mamei poate
Să pătrundă-n lume toate,
Ca să afle mângâiere
La cumplita sa durere!
Astfel Doamna, ca-ntr-un râu,
Intră-n lanul cel de grâu,
Şi tot cată ne-ncetat
Stelele care-au picat.
Spic de spic ea îl culege,
Grâu-n palme îl alege
Şi-l sărută, şi-1 dezmiardă,
Copilaşii să nu-şi piardă!
Zi de vară până-n seară
Ea din lan nu iese-afară,
Spicuieşte, spicuieşte,
De odihnă nici gândeşte!
Iar când lanul s-a sfârşit,
Iată, Doamne! c-a găsit
Într-un spic frumos şi mare
Două mici mărgăritare!
Şi de-atunci mama duioasă,
In răpirea-i drăgăstoasă,
Tot înşiră, visătoare,
Preţioasele-i odoare
Şi la sânu-i tot le strânge,
Apoi râde, apoi plânge,
Le deşiră când şi când
Şi le-nşiră iar, cântând:

"Însiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Precum lacrimile mele
Se-nşiră curgând la stele!

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca şi anii mei de jale
Pe-a durerii tristă cale!

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Pân' ce dorul bietei mume
Va-nceta de-a plânge-n lume!"

Vasile Alecsandri
 
Dragostea n-are plural


Dragostea n-are plural,
cum nici "te iubesc" nu e urmat de virgula si dar.

E un dar pe care il oferi fara sa vrei ceva in schimb,
il dai pentru ca fara sa-l ceri, il ai.
Nu poti sa stai cu un "te iubesc", nespus,
pentru ca pentru "te iubesc", Soarele nu a murit, El a apus.

'Te iubesc" trebuie tipat!
Sau... pregatit din timp, spus pe un glas fricos si tremurat.
"Te iubesc" trebuie simtit, dat tot, te iubesc nu poate fi-mpartit.
Nu este numar par, asa ca nu mai incercati, nu poate fi divizat in mod egal!

"Te iubesc" e atunci cand nu ai timp de sute de cuvinte,
cand dragostea e tot ce ai, cand nu mai ai nevoie si de minte.

Dragostea, ca tot veni vorba, din nou, de ea,
este o stare maturata, de-ndragosteala, dintre un el si-o ea.

Dragostea n-are plural,
cum nici "te iubesc" nu e urmat de virgula si dar!


Vladimir Draghia
 
Lumina raiului

Spre soare râd!
Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume şi-s pagân!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atâta râs făr'de căldura raului?
Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,
de n-ai fi frământată,
Sfânto,
de voluptatea-ascunsă a păcatului?
Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:
De unde-şi are raiul -
lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!


L Blaga
 
Poveste


Sufletul tău funcţionează cu lemne,
Iar al meu cu electricitate.
Dragostea ta umple cerul de fum,
A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreună
O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.

Vom fi fericiţi pentru iarbă
Şi pentru lac,
Vom râde pentru copac,
Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură
Şi vom ţine un moment de reculegere
Pentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra mea
Care merge înainte,
Ne vom lua după primul gând,
Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până când ne va ieşi în cale
Sfânta Vineri
Să ne spună printre altele
Că nu mai suntem tineri.

Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum
Nici electricitatea pentru flacără,
Nici lemne pentru fum.


Marin Sorescu
 
Primăvară

Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă,
Şi-n cuibul meu a poposit pe rând
Şi porumbelul alb, şi vulturul flămând,
Şi soarele, şi vântul, şi tăcerea-adâncă.

Vrea sufletu-mi să-i scutur praful şi tăcerea,
Că-i prăfuit de vânturi şi de griji mărunte...
Pe cine-aşteaptă cuibul meu din munte,
De-mi cere iar să-i curăţ încăperea?

Covor de frunze netede şi moi
Aştern în cuib şi-l primenesc cu cer,
Apoi cobor perdele de mister
Pe farmecul enigmei celei noi.

Şi-aşa, adăpostit de vânt şi soare,
Căminul sufletului meu deschis
Aşteaptă solul ultimului vis,
Cu-ntoarcerea de păsări călătoare.

Claudia Millian-Minulescu
 
Noaptea de iunie


Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare

Şi stelele de aur din cerul luminos,

Şi tainica natură în falnica-i splendoare,

Şi tot ce se-ntrevede în haos, sus şi jos,

Şi tot ce este-n suflet ca sfântă inspirare,

Şi tot ce este-n creier ca vis sau cugetare,

Şi tot ce este-n inimi ca patimi ori simţiri,

Pe când, pe rând, veniră cu dulci însufleţiri

S-alunece pe harpă-i, încet, ca o suflare

Ce-mprăştie prin aer parfum de trandafiri;

Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare

Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare,

În mantia-i eternă de aur şi de-azur,

Şi tocmai de la Sena, ce curge maiestoasă,

La Dâmboviţa noastră, îngustă şi tinoasă,

Să facă să revibre divinul ei murmur?



Şi noi avem desigur un cer curat şi-albastru

Şi inime voioase şi inime-n dezastru,

Şi noi avem în aer parfum şi melodii;

Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru;

Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii;

Avem Depărăţenii, precum şi Franţa soră,

Avut-atâtea genii apuse-n auroră,

Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte,

Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte,

De-aceia care cântă şi mor necunoscuţi,

Pierduţi pentru-omenire şi ţara lor, pierduţi!



A! Tu plângeai amarnic, poete al durerii,

Atunci când a ta voce invidii provoca,

Dar tu aveai cu tine lăstarele puterii,

Căci mândra tinerime mereu te invoca.

Cu tine n-aveai tronul, indiferent la toate;

Un Ludovic cel mare în Franţa nu domnea;

Dar tu aveai aceea ce nimeni n-are poate

Amici care să plângă când sufletu-ţi plângea!

Femeia răspunsese la sacra ta iubire,

Bărbatul răspunsese la amicia ta,

Şi cântecele tale zburau la nemurire,

Şi nimeni nu le uită şi nu le va uita!



Tu n-ai murit de foame în trista ta cădere,

Şi n-ai văzut în lacrimi pe mumă-ta-n durere,

Prin cântecele tale născuşi neatârnat,

Şi Muza ta duioasă poet te-a consacrat,

Dar ea totdeodată nu zise: “Mergi, poete,

Să fii numai ca martor l-a zilelor banchete

Şi-o viaţă dureroasă în lume să târăşti”…

Iar când voia să fie de lauri coronată,

În taină să se-ncline pe fruntea-ţi inspirată,

Puteai în candelabre s-aprinzi ca s-o primeşti,

Făclii nenumărate, sub care să păleşti,

Cu tâmpla rezemată de mâini, o-ntreagă noapte,

Şi până despre ziuă s-asculţi ale ei şoapte,

Ş-apoi s-adormi de somnul fiinţelor cereşti!



Puteai, după voinţă, s-alergi în lumea mare,

Veneţia să-ţi cânte o dulce inspirare,

Prin sălile dogale voios să rătăceşti,

Să zbori până la Lido în neagra ta gondolă,

Cu fruntea luminată de-o sfântă-aureolă,

Şi plin de o iubire eternă, să iubeşti!

Să-ţi pierzi orice iluzii, ş-amorul să-ţi rămâie

Spre cer ca să se-nalţe ca fumul de tămâie,

Şi-n nopţi melodioase de august ori de mai,

Nou înger, pe-aripi late, să zbori până la rai!



Puteai lângă Rachela, cu inimă deşartă,

Dar nobilă prin suflet şi nobilă prin artă,

Să uiţi a ta durere şi vocea să-i asculţi,

Şi mult mai sus de secol, râzând de calomnie,

Să te ridici deodată pe braţe de adulţi,

Vărsând în a ta urmă torente de-armonie,

La care să se-nchine duşmanii cât de mulţi!

Puteai, râzând de versuri la front aliniate,

Să ţeşi o nouă pânză de rime zdruncinate,

Şi-ntr-însa să amesteci real cu ideal,

Făcând pe a ta Muză în clipă să creeze

Taverna-n care vinul să curgă ca un val,

Alături cu palatul în care să viseze

În mijlocul orgiei vrun nou Sardanapal!



Pe Malibran, în care vibra melodioasă,

A îngerilor voce din doma radioasă,

Puteai s-o faci celebră, cântând pe-al ei mormânt,

Şi-n Rolla, de la ceruri, să cazi pân’ la pământ,

Iar fata să-şi deşire cu mâna ei roz-albă

Monedele de aur cuprinse într-o salbă,

Şi dându-le lui Rolla, acelui desfrânat,

Să-i zică: “Ia-le, du-te, şi joacă-le, căci poate,

Norocul să se schimbe precum se schimbă toate!”

Dar Rolla să-şi golească paharu-nveninat,

Să-şi dea a lui suflare cu ziua ce se-ngână,

Şi înger, ca şi demon, prin nume să rămână!



Sublim poet, ca mine tu n-ai trăit în lume,

Să simţi indiferenţa cum vine să sugrume

Din inimile noastre, cerescul simţământ,

Ce sparge închisoarea-i de humă, ca să zboare

Spre tot ce este rază, scântei, parfum, splendoare,

Spre tot ce te ridică în cer de pe pământ!

Ai suferit, desigur, dar niciodată încă,

Oriunde te conduse destinul tău incert,

Tu n-ai murit de foame, ca palidul Gilbert,

Şi patria-ţi, – ingrată fiind, – ţi-a zis: “Mănâncă!”

Cântaşi cu toate-acestea un imn de-amărăciune,

Sarcasmele rânjinde pe buze-ţi se-ntâlnesc,

Dar spune-mi oare-atuncea, izvor de goliciune,

Ce trebuie să facă acei ce flămânzesc?

Când iunie surâde cu nopţile-nstelate,

Să cânte sau să moară, când tu şi n-ai cântat?

Să plângă, sau să râdă, cu buze descleştate,

Când ţie, şi condeiul din mână ţi-a picat?

Să cânte?… Pentru cine?… Să moară?… Pentru cine?…

Şi cine ştie, oare, în moarte de e bine?…

Să plângă?… Însă plânsul provoacă râsul azi…

Pe cât ai să verşi lacrimi, pe-atâta ai să cazi!

Să râdă?… Dar tot omul o rană are-ntr-însul…

Să râdă însă! Râsul provoacă singur plânsul!



Alexandru Macedonski
 
Schimb de locuinţă

Azi m-am închis într-o lacrimă.
Curgea pe obrazul tău,
după ce am făcut dragoste,
purtând fericirea către colţul gurii umede,
asaltată de şoapte.
În interior,
protejat de expansiunea universală insensibilă,
stau şi privesc cum dansează inima pe ritmuri erotice,
atingând cu degete uimite pereţii translucizi.

Lumea se vede altfel
atunci când o urmăreşti dintr-o lacrimă.
Nu ţi se mai depune praful în gânduri,
agenţiile de presă îşi declară falimentul,
miroase a linişte primară şi a Eden,
iar vecinii te salută cu invidie,
fiindcă stropul de suflet în care stai
nu este contabilizat
de apometre.

Am să ies din lumea perfectă
doar atunci când mâinile tale
îmi vor căuta disperate trupul,
iar într-o bună zi,
plictisiţi de anomalia contemporană,
ne vom muta pentru totdeauna
într-o singură lacrimă,
spre disperarea celor de la fisc.

Cristian Lisandru


http://poezii.citatepedia.ro/
 
Noaptea de iulie


A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire...
Văd că-mi trece tinerețea, văd că anii mi se duc,
Și mi-e sete de plăcere, și mi-e sete de iubire,
Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.

Numai aurul, el singur, îmi lipsește-n astă lume,
Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios...
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios?

Pică plâns al tinereții pe un sân ce nu palpită,
Ai avut cu ce să-l cumperi, e al tău până în zori...
Veștejește-te-a mea buză pe o buză veștejită,
Și tu, suflete, visează că aduni cerești comori.

Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,
Îți acoperă vederea — fugi în colțu-ntunecos,
Prin fereastră mă fixează luna rece și spectrală
Ca un doctor ce se uită la un chip de ofticos.

A! desigur, masca blondă avea altfel de privire
Când pe țărmurile de-aur ale lacului Leman
Surâdea printre frunzișuri la întâia mea iubire,
Vis mai lung decât un secol în cuprinsul unui an.

A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieții mele
E-nsemnată cu roșeața simțămintelor dintâi,
Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.

Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna,
Dar fiindcă simt și astăzi că rămas-am tot al tău,
Dă, te rog, în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,
Roag-o calea să-și urmeze, voi să scap de ochiul său.

Zi-i să meargă pe oriunde e suavă fericire,
Să-și încarce a ei rază cu al florilor arom,
Să zâmbească voluptății ce se naște din iubire,
Dar să uite pe oricine a uitat că este om.


Alexandru Macedonski
 
Ţară de pripas

Un vechi tolbaș de vorbe late,tara de vinzare
Om norocos din cale-afară,
S-a pomenit pe neașteptate
Stăpân peste întreaga țară.

Din ea-și făcu o prăvălie
Și ca un negustor de treabă,
Pentru ca-n lume să se știe,
Prinse-a striga de la tarabă:

”-Poftiți aici! Oricine are
Obrazul fără de rușine
Și-o constiință de vânzare,
Poftiți să faceți târg cu mine!

Prostie, lene, lingușire,
Eu cumpăr tot. Veniți aici!
Și cei mai nărăviți din fire
Mi-or fi tovarăși și amici.

Eu dau tot felul de noroace,
Căci sunt atoatețiitorul,
Măriri, averi… Să vie-ncoace
Toți trântorii ce le duc dorul!…”

Așa, sunt zece ani de când
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigând,
Și mușteriii vin de zor.

În zece ani ce de-a lingăi
Nu se văzura-n slujbe mari,
Câți oameni fără căpătâi
N-ajunseră milionari!

Veniți si voi, străini calici,
Și strângeți tot ce-a mai rămas!
Ce să mai faci? Ce să mai zici?
Sărmană țară de pripas!



Alexandru Vlahuță


Ma musca sa comentez, dar aici e topic de poezie nu de politica :D:
 
Caniculă

O căldură cu forme lascive
de femeie planturoasă
cucereşte străzile prăfuite şi pustii
oamenii stau ascunşi ca şobolanii
între pereţii de beton ai blocurilor
speriaţi de tirania soarelui muribund
nici măcar câinii maidanezi nu şi-au făcut apariţia
aerul clocoteşte deasupra asfaltului fierbinte
pare un oraş părăsit
sau cuprins de vreo molimă
care a dus la dispariţia temporară a vieţii
totul este împietrit
iar timpul s-a oprit şi el
sub razele ucigătoare ale soarelui
care stă să moară.

Viorica Hagianu
 
Caniculă

... stau ciorile chiar lângă cheia sol, pe firele solfegiului, în note muzicale

de înaltă tensiune, croncăne în canicula ce încovoaie sârmele mortale

şi schimbă loc, pe aceeaşi temă, în rapul negroid de-un uperground,

iar jos pe-o pâclă subţire, plumbuită, se înalţă aburi ca din mare fiartă,

pe care navighează arar, ciudat, câte-un vehicul; roţi ce par a fâşâind

cum apa ar călca, sau grundul ce s-ar prinde molatic şi-ar cădea, se dezlipind

de coca-n cauciuc ce-nvârte caldul agregat, ce face şi mai cald, arde

în măruntaiele-i carbon bilionar, sau se asudă-n păr ecvestru... sus pe coarde,

au mai zburat din note; albastrul feliat e-o partitură goală îmbiind la cânt,

alene se iţind din mintea înfierbântată, se evaporând în gânduri către-un punct,

ce-i prins din zborul pur imaginar... se mişcă reavăn, măturat de la un ciuf la altul;

verde împătat cu negru crud şi insule de azur, adie, prăvălit din cald, înaltul

apăsător, o boare ce sub pene de reptile zburătoare-n piele de-o temperatură avicolă

îşi căută răcoare, în zburlit cu cioc deschis, fără să ştie c-aşa înghite iar... caniculă...



Daniel Aurelian Rădulescu
 
ODĂ PROŞTILOR

De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând,

Şi actualii, dar şi foştii,

Cei mai deştepţi de pe Pământ

Au fost întotdeauna...PROŞTII.

Nu te ruga la ursitoare

Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost,

Mai bine urlă-n gura mare :

"Iubite Doamne, fă-mă....PROST!"

De ce să tragi ca la galeră,

Să-nveţi atâtea fără rost,

De vrei să faci o carieră,

Ajunge numai să fii...PROST.

În lumea asta cu de toate,

Unde se-nvaţă contra cost,

Păcat că nici o facultate

Nu dă şi diploma de....PROST.

Avem impozite cu carul,

Dar înotăm în sărăcie

şi ce buget ar avea statul

Dintr-un impozit pe.....PROSTIE....

Ei sunt ca iarba, cu duiumul,

Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti !

O, Doamne, de ne-ar creşte grâul

Cum cresc recoltele de ...PROŞTI.

Si-n lumea asta răsturnată,

Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi,

Savanţii noştri mor de foame

Si numai PROŞTII sunt deştepţi.



Corina Roth.
 
Tăcerile din piept

Aş vrea să fiu aşa uşor
Să poţi să mă respiri fără să ştii,
Să nu mai ies din trupul tău
Decît atunci cînd trupul tău nu va mai fi.

Îmi spui că se întîmplă des,
Iar eu te cred - nimic nu e perfect -
Şi-atunci vorbesc prea mult
S-ascund aşa tăcerile din piept...

Tu vrei să joci fără să rişti
Şi să cîştigi război după război,
Nu-ţi pasă cîţi soldaţi omori,
Nu-ţi pasă că soldaţii sîntem noi...

Tu rîzi cu rîsul tău frontal
Şi-aş renunţa dacă aş fi deştept:
Am răni mai reci decît zăpada,
Mai reci decît tăcerile din piept.

N-am stat şi nu m-am tîrguit,
Ba chiar am oferit mereu mai mult,
Deşi chiar tu m-ai prevenit,
Am refuzat, refuz şi-acum s-ascult.

Şi-apoi, să ştii, e-aşa plăcut
Şi merită oricît să stau s-aştept
În miezul zilei să-ţi aşezi
Tu fruntea pe tăcerile din piept...


Prea tîrziu

Dacă cerul pe care mi-l recomanzi
Nu ţine cel puţin cît de-aici pînă-n Anzi,
Ia-l tot, iubito, ia-l înapoi !
Nu poate fi bun pentru-amîndoi...

Pamîntul pe care vrei să mi-l faci dar,
Dacă n-are oceane şi Gibraltar,
Ia-l tot, iubito, şi munţi şi cîmpii,
Pentru-amîndoi bun nu poate fi...

Eu am - de marmură albă - un cal
Cu gîtul mai viu decît coama de val,
Coama de-argint împletită cu flori
O crezi, iubito, dar nu o măsori...

Dacă timpul pe care vrei să mi-l vinzi
N-are castele şi n-are oglinzi,
Crede-mă, iubito, nu mai încerca !
De o mie de ori prefer camera mea.

de Alexandru Andries
 
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai să te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o să se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mă apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.


N Stanescu
 
Si totusi vine toamna

E inca verde iarba pe coline
Si zilele nu s-au scurtat de tot
Si cineva cu-n sac in spate vine
De sus din munti ca de la un complot.

Porumbul are inca dinti de lapte
Albinele se-ngreuneaza-n zbor
Varatec ploua in fiecare noapte
Si greierii mai canta pana mor.

Cojoacele n-au coborat din poduri
Iubirile n-au coborat din vis
Se coc gutui in foarte multe moduri
A le musca e inca interzis.

In clai de fan miroase a foc de floare
Cerboaicele nu cauta mascul
In aburii de vifor cerul moare
Mai este pana la nunta timp destul.

Si totusi vine toamna,si totusi vine toamna
Si tu o stii si o ingani
Si totusi vine toamna, si totusi vine toamna
Si vai: suntem batrani.

Adrian Păunescu
 
Mircea Dinescu - Doamne-fereste


Istoria parca ne duce-n burta

si parca a uitat să ne mai
nasca,
preafericitii cu privirea scurta
sorb borsul dogmei ce le ploua-n
basca,
facind spre lucruri zilnic reverente
căci cine stie ce
episcop doarme
în polonic, în cosul pentru zdrente,
în tevile acestor
triste arme
unde Nebunul isi cloceste crima
si ne omoara fiindca ne
iubeste,
când ne e foame deseneaza peste,
când vine frigul aresteaza
clima,
opriti Istoria-cobor la prima
opriti la statia Doamne-Fereste
 
Back
Top