NOSTALGII

[anuk]

Un 2016 cu bucurii si sanatate .La multi ani !!


Reţetă Pentru Anul Nou


Se-aleg douăşpe luni, cât mai frumoase,
Trei albe, ‘coperite de ninsoare
Şi alte trei cu miei şi pomi în floare,
Trei calde, fără nori, pline de soare
Şi încă trei, bogate şi mănoase ;

Se curăţă de of, de-amărăciune,
De ură, de invidie, mândrie,
Se-mpart apoi egal, de-ajuns să fie
Pe-ntregul an, fără economie,
În zile cât mai lungi şi cât mai bune ;

Se ia pe rând, din nou, şi se prepară
Zi după zi, cu grijă, cu răbdare :
O parte muncă, plină de sudoare,
O parte de odihnă şi visare
Şi-o parte de umor, extra-ilară ;

Adaugaţi din plin şi toleranţă,
Baban, praf de bun simţ, un polonic,
Turnând, cât frământaţi, câte un pic
De optimism călduţ, dintr-un ibric,
Amestecat cu boabe de speranţă,

Iar în final, nu costă nici doi bani (!)
Peste-aluat, puneţi-o cu ardoare,
Iubirea, cea mai pură şi-arzătoare…
Eu vă doresc s-aveţi o poftă mare
Şi vă urez din suflet…La mulţi ani !

Valeriu Cercel

 

[anuk]

E 15 ianuarie ,sa ne amintim de EMINESCU .




Cugetările sărmanului Dionis

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde.
Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde -
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentru-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă
Cu himere!… Dar de unde? Scârţâie de vânt fereasta,
În pod miaună motanii – la curcani vânătă-i creasta
Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.

Uh! ce frig… îmi văd suflarea, – şi căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn – iar de coate nici că-mi pasă,
Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un şoarec, Doamne, – măcar totuşi are blană.
Mi-aş mânca cărţile mele – nici că mi-ar păsa de ger…
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n perete şi nevasta – o icoană.

Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!
Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele
Nici că au ce să mai sugă. – Într-un roi mai de un stânjen

Au ieşit la promenadă – ce petrecere gentilă!
Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;
Cela-i cavaler… e iute… oare ştie franţuzeşte?
Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.

Bruh! mi-i frig. – Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură – am să-l prind – ba las’, săracul!
Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,
Dară eu – ce-mi pasă mie – bietul “ins!” la ce să-l purec?

Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. – Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,
Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane!

Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntruna?
Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună?

De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet aş fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind – un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,
Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună.

Filosof de-aş fi – simţirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e – un vis sarbăd – de motan.

Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care
După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,
Aş striga: o, motănime! motănime! Vai… Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfăşură-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri – liliecii?

Anathema sit! – Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, motani fără de suflet! – La zgâriet el v-a dat gheară
Şi la tors v-a dat musteţe – vreţi să-l pipăiţi cu laba?

Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!
Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat.
De-aş putea să dorm încaltea. – Somn, a gândului odină,

O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,
Or de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – sărăcie!

Mihai Eminescu

 

[anuk]

Pasii sovaielnici a unui trecator nitel "afumat" pasind singur in noaptea de-afara mi-a amintit de Toparceanu si poezia lui ......

Noapte de iarnă


Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit...

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!... Iarna tristă-mbracă
Streşinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi şi peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare -
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Şi pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, -
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi uşor de fluturi...

*

Şi din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare...
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini şoptind grăbit -
Parcă spune-o taină mare
Unui soţ închipuit...
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.

Faţa lui se lămureşte, -
Pare-nduioşat acum...
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:
Poartă mică... pomi în floare...
O fereastră luminată...
Streşini albe de ninsoare...
Toate-i par ca altădată!

Şi păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
"Bulgăraş de gheaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece...
Bulgăraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc..."

Glasul, înecat, se curmă.
Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

 

[anuk]

Pasul absent ...
Doar un pas ne desparte.
Nu stiu daca pasul absent
e al meu
sau al tau.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
si intre noi curge noaptea.
Ca sa ajungem atit de aproape
ca sa raminem atit de departe
doar un pas ne desparte
si intre noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.

Octavian Paler


Definitia nenorocului
Sunt drumuri ce ne cauta demult.
Si-ajung la noi cand noi suntem plecati
In cautarea lor pe alte drumuri.

 

[anuk]

Când crivăţul cu iarna…

Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate
Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,
Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern…

Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,
Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,
Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,
Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,
Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.

Orlogiul să sune ­ un greier amorţit ­
Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
Să văd roze de aur şi sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele ­
Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;
Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele
Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.
Prin şirul lor ce sună, orlogiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;
În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune ­
La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse,
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin îşi moaie aripele lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări ­
Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
Şi glasul ei e cântec în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează ­
Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.

II

Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,
Se-mbină, se-nfăşoară, se luptă, se desfac,
Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,
Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,
Şi feţi-frumoşi cu plete în haine luminoase,
Cu ochi căprii, nalţi, mândri ca arborii de fag ­
În visele din somnu-mi s-adun şi se îmbină,
Fac nunţi de patru zile şi de patru nopţi pline.

Îmi-pare atunci că mândră Ileană Cosânzeană,
Cu ochi, albastre stele, blondă, un spic de grâu,
În mine se-ndrăgeşte şi-uşoară-aeriană
S-aşază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,
Eu netezesc cu mâna arcata ei sprânceană,
Ea ochii şi-i închide, zâmbind în visul său ­
Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înţelege,
Cu buze-abia deschise îmi spune blânde şege.

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,
Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,
Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,
Că stelele din ceruri se scutură şi ning ­
Prin lanuri înflorite noi mergem împreună
Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng
Şi ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbeşte,
Iar sufletul îmi râde, şi inima îmi creşte.

Luna prin nouri înger pe lume blând veghează.
Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.
Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,
Copacii se cutremur în frunţile de stânci,
Lumina se-mprăştie în pânză luminoasă
Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci ­
Şi eu, la trunchiul unui, visez la ea deştept,
În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept.

Ea vine şi pe sânu-mi când dulce ea se lasă
În pletele-mi şi-ncurcă micuţă mâna ei,
Şi umeda-i suflare, pură, copilăroasă,
Adie blând pe frunte-mi şi peste ochii mei,
Apoi faţa-i uimită de pieptu-mi ea apasă
Şi lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,
Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât
Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

Şi sărutări o mie trezesc în ea mii vise
Şi fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;
În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,
O lume e de visuri, o lume de senin;
Ea fără şir vorbeşte, şi dulcile-i surâse
Cu lacrimi se amestec, şi buzele-i suspin ­
Ea doarme astfel trează, din somn când se trezeşte
Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbeşte.

În vis mă arde soare şi cerul e văpaie,
Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,
Iar undele-i uimite, profunde şi bălaie
Reflectă-n ele ţărmii ­ se-ntunecă, se şterg…
În barcă şed ş-ascult eu a inimii-mi bătaie
Căci eu ca rândunica la dânsa iar alerg ­
Pe-a malurilor arbori şi frunza este mută ­
Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.


M Eminescu

 

[anuk]

Facerea lumii

Balet pe sapte silabe

Cind a fost, la inceput,
Nu era nimic facut.
Lumea toata era goala,
Ca o tidva, ca o oala,
Era noapte peste tot,
Ca-n cutia cu compot,
Era ceata,
Ca-n borcanul de dulceata,
Si tacere,
Ca intr-un hirlau cu miere.

Pe atuncea, Dumnezeu,
Singur, o ducea cam greu.
Ar fi vrut sa vada soare
Ca apune si rasare
Si sa stea intotdeauna
Macar de vorba cu luna.
Ar fi vrut si el, saracul,
Sa asculte pitpalacul,
Ciocirlia, pitigoiul
Si cimpia cu cimpoiul.
Dar in noaptea asta chioara
Nu era o cioara!

N-avea nici cin' sa certe
Si n-avea nici cui sa ierte.
Pentru ca, vedeti,
Nu erau baieti;
Nici mici
Ca niste pici;
Nici mari
Ca niste strengari,
Si nu erau niste rochite.
Adica fetite,
Cu zulufi si cosite.
Seara, -ngenunchiat in pat,
Nu era nici un baiat
Si nici-o fata
Cu rugaciunea neinvatata.

Pentru ce? Pentru ca zic;
Nu era inca nimic!
Si, de buna seama,
Cum ar fi fost ceva fara mama?
Fara mama si fara tatuc
Nu se poate face nici-un papuc.
Si nici bomboane si jucarii
Nu erau. Finca nu erau copii.
Dar Dumnezeu s-a pus
Sa lucreze colo, sus.
A luat o foarfeca odata
Si hirtie neliniata.
A luat un ghem de sfoara
Si i-a dat drumul afara,
Din cer in mare.
Si scoase soarele cit o caldare.
A luat clei si pap
Si a facut un crap.
Si pe linga clei
A luat o punga cu scintei.
Si facu si luna
Si stelele, una si una.

Caci, uitasem, pasamite,
Niste foarfeci ruginite
Si niste materiale,
Niste mucavale,
Niste coca, niste glomotoace,
Niste prafuri cu care Sfintia-Sa n-avusese ce face.
Si cam fara ca sa vrea
Face omul dupa stea,
Facu struguri pentru om,
Si asa, pom linga pom,
Flori cu flori si ape-n ape,
Totul gata fu aproape.
Dumnezeu facu, Vasile,
Lumea toata-n sase zile,
Si dupa trei saptamini
Se freca pe mini,
Multumit
Ca a ispravit.

Nitam-nisam,
Omul s-a numit Adam.
Adam era cirn
Si scurt cit o coada de tirn.
Eva, cam peltica,
Nu putea sa zica
Nici Petrica, nici Costica.
Zicea sticla-n loc de strica.
Zicea flica-n loc de frica,
Zicea chie-n loc sa scrie,
Zicea cite-n loc de carte,
Si etic, nu hirtie,
Si ace cu mangalie,
Si chion, si nu creion.
Si nu putea sa zica nici Ion
Si Adam sta suparat
Ca vorbea cam scilciat.

Cind vorbim si povestim,
Ca sa lamurim,
Baiatul si fata
Erau de trei zile gata.
Erau mici,
Insa voinici,
Rumeni, iuti si dolofani
Ca la cinci sau sase ani,
Tinindu-se-n livada
De mina, ca sa nu cada,
Numarau mereu pe deste
Ce au si ce mai lipseste.
Caci fiecare simtea
Ca ii lipseste ceva,
Si ce lipsea nu stia,
Stiti ca tot eu am ghicit
Si va spui ce le-a lipsit,
N-aveau cu ce sa se joace;
Finca n-aveau dobitoace.

Dumnezeu si el uitase
Sa le faca-n zile sase,
Dobitoacele.
Dar pastra cojoacele,
Copcile, tiparele,
Puse degetarele,
Puse ata-n ace
Si-ncepu sa faca dobitoace...
*
Ca sa se afle in treaba
Regizorul ma intreaba:
-"Povestea se pricepe?"
Eu raspund ca se pricepe.
-"Bine! piesa poate-ncepe!"

(Bataie de gong)

Batu gongul de trei ori,
Micilor ascultatori!
Si stingeti acum lumina,
Ca s-a ridicat cortina.

-"Bine! zise Dumnezeu,
Sa se-nceapa lucrul meu,
Am facut cu voi contract
Ca piesa sa fie intr-un act."
-"Sa vie salaorii:
Barbierul, croitorul,
Vopsitorul
Si toti actorii."

Luati-o acum cu-ncetisorul
Ca sa auzim ce spune croitorul.
Amice,
UIte croitorul ce zice:
-" Sunt croitor de stofe moi
Si stric costumele noi.
Cine
Nu vine
Sa-l dreg la mine?
Cui doreste o pareche,
Ii fac numai o ureche.
Ceri o coada si-ti fac trei
Ca sa le porti cum vrei.
La patru labe, un client
Are-o laba supliment."

Amice, amice,
S-auzim barbaierul ce zice:
-" Sint barbierul! Am onoare!
Musterii mei au toti patr picioare.
Eu fac mustatile la lupi,
Cind vrei sa-i pupi.
Tund cu masina girafa
Si-i potrivesc toata ceafa.
Toata padurea se rade la mine:
Rad iefitn si bine.
Eu sint ala care
Perii veveritele pe spinare -
Si incovoi cu cleste calde si reci
Zulufii coarnelor de la berbeci."

Acum, amice,
S-auzim vopsitorul ce zice:
-" Eu lucrez cu bidinea,
Cu pensula si vopsea.
Am inmuiat in mare
Si am spoit, din zare
Pina-n zare,
Toata tara boltilor cuprinzatoare.
Luceafarul de poleiala
L-am lipit cu o scrobiala
Si l-am pus in cuiburi de beteala.
La pisici
Le-am facut ochi de aur mici.
Pe raci
I-am pus in piele de draci.
Lacustele
Si-au strans fustele
Si au trecut prin verdeata,
Incondeiate cu vopsea de izma-creata".

Cei trei lucratori
Au muncit din noapte pina-n zori,
Si din zori in noapte,
Alte zile, sapte.
Si s-au inteles sa nu stea
Decit atunci cind s-o putea.
Unul si-a scrintit piciorul,
Insa a venit croitorul,
L-a cusut si l-a indreptat,
Iar barbierul l-a taiat:
Bun baiat, dar prost baiat!
E stingaci, si-n sus si-n jos,
Si duce briciul pe dos.
Vopsitorul are daruri din belsug.
Dar sufera si el de betesug:
Se uita piezis, crucis,
Un ochi la faina,
Alt ochi la slanina:
De unde i s-a tras
Ca s-a minjit pina la nas.
Dar nu-i nimic:
Cu un pic
De benzina
O sa-i iasa nasul la lumina,
Caci, desi au terminat,
Mesterii inca nu s-au spalat.

Bun! ... Bun detot! ...
Uite-l ca vine si Dumnezeu inot
Prin norii albi de trandafiri,
Dimprejurul sfintei sale manastiri.
-"Eu am facut
Tot ce-am putut, -
Zise Dumnezeu.-
A fost destul de greu,
Mi-aduc aminte mereu,
Dar ce facurati voi
In sapte zile noi,
Vreau sa stiu.
Am venit sa va scriu."

Mesterii i-au raspuns:
-" Am cusut, am vopsit si am tuns,
Imparate
Fiarele sint adunate
De trei zile si jumatate.
Insa stau nebotezate.
Am facut copite, coarne,
Am facut lina si carne,
Cozi si blanuri de cojoace.
Dar copiii vor cu ele sa se joace.
Si nu mai au rabdare
De asteptare.
Adam se strimba la noi
Si da cu cite un pietroi.
Eva da cu tifla si ne-njura
Prin batatura.
Ce sintem noi de vina
Ca s-a facut lumina
La tine in vitrina?
Daca le dam jucariile toate
Nebotezate,
Le-amesteca si le incurca.
Vitelul o sa semene a curca,
Si curca o sa capete copite,
Si din talmes-balmesul de vite
Cine stie ce-o sa iasa
Pe linga casa.
Te-ai gindit, Maria-Ta,
Ce nume le putem da?"
-" Ma gandesc,
Ma razgandesc
Si cred ca sa nimeresc, -
Zice Imparatul Ceresc
Am adus dictionare,
Lexicoane si vocabulare.
Sa vedem cum se schimba
Dintr-o limba-ntr-alta limba.
Cine-i ala din urzici?
De langa chirpici?
Sapte sute noua ace,
Veniti incoace!
Cind il intorc
Seamana a porc...
Tu ai sa maninci furnici
Si te-am botezat arici!
Ai ceva de zis?
Nu zice nici pis.
-"Domnul care zugraveste:
Numele se potriveste?"
-"Nici nu se putea
Sa il cheme altcumva.
Prea usor se sperie
Si parca-i o perie."
-"Unge-l cu rasina
Si da-i drumul in gradina."

-"Vad in florile de mac
Un capac pe alt capac, -
Zise Sfintul Imparat, -
Dobitocul pare cam ciudat.
Are cap ca puii de gaina...
Ce-i cu tine, jivina?
Ce sa fie aceasta dracie?
Rama de fotografie?
Are o croiala
Ovala
Si la coada-i cu cirlig."
-"Bizdiganie -strig-
De cauciuc sau de pingea,
Dorim a te vedea."
Prin buruieniste
Ea incepu sa miste.
Atunci, cu vocea lui cea groasa,
Zise Sfintul: "-Tu sa fii broasca testoasa,
Vom ingriji al'data
Si de broasca ceealalta,
Dezbracata.
Ia-o si trinteste-o-n-balta
Unde-o fi apa mai calda."
-"Melci, melci,
Codobelci,
Scoateti coarne boieresti,
Melcule pe unde esti?"
-"Cine-ntreaba?"
Are treaba.
S-a suit pe-un fir de iarba:
Vrea s-ajunga mai degraba.
Are noua saptamini
Sa soseasca la salcimi.
Dumnezeu printre stufisuri
Zari niste luminisuri.
-"Du-te tiris-grabis,
Pina la luminis, -
Zise rimei rasucite, -
Si vezi de trimite
Stiri nemestesugite:
Ce fel de foc
Sta acolo pe loc
Si nu arde? Le vezi?
Sint cind albastre, cind verzi,
Simt parca vreo cincizeci
De flacari incremenite si reci,
Ca niste zmaralde, ca niste safire
Cu raza subtire..."
-"Doamne, -zisera ucenicii, -
Estia sint licuricii...
Cu care se joaca noaptea piticii...

(Se aude cobza: zdrang! zdrang!)

Nu pune mina, Doamne, ca se sting..."
-"Au mai ramas, Imparate,
Florile astea nebotezate,
Care zboara tot prin flori...
Cite doua surori,
Cite doi fratiori,
De catifea pestrita...
Uite-i, s-au lasat pe-o craita,
Uite-i, s-au mutat pe-o muscata.
Si motaie pe-o garoafa baltata:
Cum sa botezam aceste inceputuri?..."
-"Haide, sa le spunem fluturi..."

Si, asa, rind pe rind,
Toate s-au numit din gind...
Si cum ne-am indatorat,
Actu-ntii s-a terminat. -
E tirziu si ni-i cam lene:
Vine lene pe la gene...

Si un glas veni din luna,
Si va zise: -"Noapte buna".


Tudor Arghezi

http://www.tudorarghezi.eu/opere/poezii/facerea_lumii.html#.Vrd_dUAmGt8

 

[degetica]

Cel cu care mi-ar face plăcere să vorbesc

Vârşa pentru peşti există datorită peştilor.
Odată ce ai prins peştele, vârşa poate fi uitată.

Laţul de prins iepuri există datorită iepurilor.
Odată ce ai prins iepurele, laţul poate fi uitat.

Cuvintele există datorită înţelesului lor.
Odată ce ai prins înţelesul, cuvintele pot fi uitate.

Unde aş putea găsi omul care a uitat cuvintele?
El este cel cu care mi-ar face plăcere să vorbesc.

poezie de Chuang Tzu

 

[anuk]

Ce Dumnezeu ai putea vorbi cu cineva care "a uitat cuvintele"

 

[degetica]

Ce Dumnezeu ai putea vorbi cu cineva care "a uitat cuvintele"

Sunt cuvintele necuvintelor ,care sunt mult mai adevarate decat cele rostite

 

[anuk]

Limbajul trupului ?

 

[anuk]

Contabilitate


Vine o vreme
Cand trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.

Cateva momente cand era sa fim fericiti,
Cateva momente cand era sa fim frumosi,
Cateva momente cand era sa fim geniali.
Ne-am intalnit de cateva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos –
Pe care l-am trait.

O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A caror intelepciune am eliminat-o treptat.

Si, in sfarsit, o soarta
Si cu inca o soarta (de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua (Scriem una si tinem una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi).


Marin Sorescu

 

[anuk]

Iubiti-va pe tunuri


Ma voi feri ca de foc de pericolul
Ca dragostea sa devina
Obiect al meditatiei,
Al speculatiei,
Al filozofiei.

Fereasca Dumnezeu
De acea dragoste retorica,
In stare sa ucida
Numai eroii
Pe scenele de scandura uscata.

Alt fel de dragoste am trait eu
In zilele si-n noptile vietii mele.
Am fost devorat,
De patimi reale,
Si nici un regizor
Nu mi-a putut iscali pieptul
Cu biata lui cerneala rosie,
De care s-au invrednicit toti actorii.

Eu insumi am ceva teatral
In fiinta mea.
Dar eu nu sunt actorul,
Eu nu sunt regizorul,
Eu sunt autorul
Tragediei pe care o joaca atatia.

Adolescenti si adolescente
Se vor regasi teatral
In poemele mele de dragoste
Pe care le restitui lumii
Ca pe-o boala de care voiesc sa ma lepad
Si nu pot.

Caci nici o boala nu devine
Mai mica in tine
Daca se molipsesc si altii de ea;
O, dragostea mea devastatoare,
Cati tineri isi vor face iluzia
Ca-i poti salva cand te vor citi
In cuvintele mele.

Nu exista propriu-zis experienta umana,
Nimic nu e valabil decat o singura data,
Ca o seringa in vremea moderna.
Totul se arunca dupa folosinta,
Inclusiv dragostea unui poet
Citita in cartile lui.

Nici Biblia nu foloseste,
Nici Biblia n-are un continut exemplar,
Experienta din Cantarea Cantarilor
Se pierde ca un proces verbal de sedinta,
Nu e nimic de facut,
Nu e nimic de ales
Din toate acele cuvinte,
Decat placerea estetica.

Eu simt autorul tragediei,
Eu declam impreuna cu actorii,
Eu fac fibrilatie la inima odata cu regizorii,
Eu aplaud si huidui impreuna cu spectatorii,
Eu ma spanzur impreuna cu administratorul teatrului
In acest final de veac
In care dragostea
A ajuns atat de prost vandabila.

Se joaca, dragii mei,
Tragedia dragostei
In fata scaunelor goale.
Murim si nimeni nu se uita la noi,
Actorii turbeaza pe scandura goala
Si poate ca de-atata singuratate
In salile in care joaca
Ei incep sa ia in serios
Rolurile din tragedia dragostei.

N-a fost chip sa scap de aceste cuvinte,
A trebuit sa vi le spun
Gelos pe Shakespeare,
Care a avut rabdarea
Sa-si omoare toti eroii,
Stiind
Ca va fi absolvit de marea lui vina
Pentru ca, intre timp, oricum,
Toti aveau sa moara,
De moarte fireasca.

Dar eu sunt poet liric,
Eu inca n-am deprins invatul
De-a pune la persoana a treia
Ceea ce devora persoana intai.
Si de-atatea ori am simtit nevoia
Sa ma salvez cu un plural al majestatii
Si n-am putut si unii dintre voi
Au numit, prosteste,
Aceasta care mi s-a intamplat,
Egoism.

Si nici nu am blestemata
Raceala de cuget
A sefului de cadre
Care iubeste-n taina,
In vreme ce actioneaza
Cu dosare si referinte de tot felul
Impotriva tuturor iubirilor si a tuturor celor
Care iubesc.

Dragostea mea are un aspect
Aproape clasic,
In romantismul ei
Desuet si expresionist.
Iubesc
In numele tuturor umilintelor,
Si al tuturor asa-ziselor faradelegi pedepsite
De legi fara de lege.

Vai mie, autor de tragedii,
O s-ajung exemplar, o sa se predea
Lectii de literatura universala
Pe textele mele,
Biata autopsie,
Vinovata si impudica autopsie,
Cati din voi, care va veti supara pe copii vostri
C-au luat note mici
La lectia "Poezia lui Adrian Paunescu",
N-ati fi azi in stare
Sa ma ucideti
Pentru poezia de dragoste
La care nu copii vostri, ci voi ati putea ramane repetenti.

Va voi trece clasa,
Pe voi si pe femeile voastre,
In fata carora ingenunchez
Pentru sfanta rabdare pe care o au cu noi
Si pentru misteru1 care ne leaga.
Va voi trece clasa, va voi trece veacul,
Veti supravietui in poezia mea,
Si poate mai mult in pozia mea de dragoste,
Care nu e reglementata
Prin hotarare a Consiliului de Ministri.
O, bietii mei prieteni!

Scriu poezie de dragoste
Si stiu ca n-am nici o sansa
In timpul vietii mele.
Sunt facut sa par altceva,
Suport interdictia de a va fi unul din semeni,
Teatral uneori,
Pentru ca-n cladirea teatrului nostru
A ascuns armata
Toata munitia, toate drapelele.
Teatral uneori
Pentru ca in orasul nostru
Nu mai e loc nicaieri altundeva de poeti
Intrucat primaria e plina de functionari.

Teatral, teatral, intr-adevar,
Si rugindu-va,
Implorindu-va,
Ordonidu-va:
Pace si dragoste
Si daca sunt pe lume si dragostea, si pacea
Va fi si Truda de-a le pastra.
Bucurati-va ca mai aveti
Poeti din acest os,
Pasari de aceasta marca,
Impulsuri in aceasta directie.
Bucurati-va, bucurati-va, plangand,
Ca in vreme ce voi ma credeati surghiunit
In sintaxa unei singure orientari,
Sa lucrez ca orbetele
Pentru infatisarea voastra festiva,
Eu iubeam si scriam
Poezie de dragoste.

Iar pe voi, fratii mei tineri,
Pe voi, care ma veti citi crezand
Ca veti avea ceva de invatat din poezia mea de dragoste
Va rog, nu pariati prea mult
Pe aceasta iluzie.

Nimic nu se invata de la nimeni
Pana cand nu inveti acel lucru
Din propria ta experienta.
Voi ma veti iubi
Abia dupa ce
Veti ajunge-n situatia mea.

Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,
Poezia mea de dragoste nu e initiere,
In versurile mele nu veti gasi
Descrise somptuos
Pozitiile dragostei
Ca-n manualele de pornografie indiana
Sau chiar daneza.
O, nu. Toata poezia mea de dragoste
E o imensa vatra de cenusa
La temelia unui rug
Ce arde inca.
Luati aceasta carte-n maini,
Aceasta macheta a unui teatru tragic,
Iubirea e tragica.
Pentru ca iubirea e moarte,
Iubirea e tragica
Pentru ca actorii o rostestesc cu suflarea taiata,
Mareata cum e
In scriitura pe care au invatat-o,
Dar abia asteapta sa coboare
Dupa ce si-au imbracat hainele de strada
In fierbintea, urata, dar pasionata lor
Iubire de oameni.
In sala pe fiecare-l asteapt-o femeie,
Undeva, la balcon, o fata pura plange,
Cand iubitul ei, actor la Teatrul municipal,
Se saruta pe scena cu o actrita.
Vai, eterna contradictie
Dintre arta si viata!

Nu va luati dupa spusele mele, ci dupa cele scrise
Cititi cartea mea
Cand viata v-a obosit de-ajuns intr-o zi,
Eu nu am pretentia sa va invat nimic,
N-am decat orgoliul de-a ma alatura
Cu toata cenusa distrugerii mele
Cenusilor voastre,
Caci fiecare dintre voi
E un cuplu
De la care ar putea incepe
Iarasi BR> Lumea.

Si cand veti vedea
In fata ochilor vostri arzand de iubire
Tunurile veacului pregatindu-se s-a-distruga
Campiile si fabricile,
Oamenii si muntii,
Pasarile si pestii,
Bibliotecile si spitalele,
Mormintele si bisericile,
Nu pregetati, aruncati-va hainele de pe voi,
Imbratisati-va, sarutati-va,
Si pentru ca pamantul e rece,
Iar tunurile care vor sa-l distruga sunt calde,
O, voi, tineri ai planetei mele
Convulsionata de-atatea arme,
Sub ochii holbati ai armatelor,
Sfarimand ochelarii gretosi ai generalilor,
Fara nici o rusine,
In numele singurei religii care ne uneste,
Credinta in continuitatea speciei umane,
Iubiti-va,
Iubiti-va pe tunuri!
Concediati tunarii
Si dezamorsati obuzele
Si dati-ne acest prim si netrecator
Semn al pacii universale.

Iubiti-va,
Iubiti-va pe tunuri!
Iubiti-va pana le veti hodorogi,
Pana le veti scoate din functiune,
Iubiti-va aruncand din maini
Tot ce vi se-ntampla s-aveti in maini,
Actele voastre, banii vostri, oglinzile,
Chiar si aceasta carte care nu are decat meritul
Ca apartine unui om
Care in viata lui, desi n-a avut norocul
Sa faca dragoste pe nici un tun,
Cand n-a dormit si n-a scris,
A iubit
Cu disperarea conditiei umane,
Cu lacomia venitului de pe front,
Cu grija medicului
Si cu daruirea muribundului.

Faca-se profetia mea,
Fie o data pentru totdeauna a tinerilor
Iubirea pe tunuri!


Adrian Paunescu

 

[anuk]

Cu scuzele de rigoare , stiu cu siguranta ca am mai postat aceasta poezie dar cu in actualul contex ,simt nevoia sa o repostez.


Repetabila Povara


Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns

Adrian Paunescu

 

[anuk]

Moartea batranilor


Mai muncim o vreme, tata-mare,
Ca sa strîngem bani de-nmormîntare,
Mai muncim o vreme, mama buna,
Si-or sa ne îngroape împreuna.

Leu cu leu ati adunat o viata,
Ati facut economii de piata
Si acum asa a fost sa fie,
Sa n-aveti bani pentru sicrie.

Vremuri mari, puternice reforme,
Toate cheltuielile-s enorme,
Pune, tata, capul pe o perna,
Viata ta a devenit eterna.

Nu mai ai nici dreptul la o moarte,
Trage-te, batrîne, într-o parte
Si ramîi, pîn-la sfîrsit, de paza,
Ca altfel te devalorizeaza.

Mai muncim un an, în saracie,
Poate, pîn-la urma, cine stie,
N-avem dreptul de a fi statuie,
Dar macar un lemn si niste cuie.

Pune, mama, masa mai saraca,
Sa le dam si alor care pleaca,
Sa la stam cu mila împotriva,
Printr-un biet colac si o coliva.

Lasa-ti, mama, ochii peste tara,
Sa o faci din moarte sa tresara,
Ca pe noi din nou sa nu ne nasca,
Fara-o-nmormîntare crestineasca.

Groapa ne-a urcat pîn-la calcîie,
Dar n-avem nici bani pentru tamîie,
Si lumînararii ne despoaie,
Si ce scump si drumul pîn-la rai e!

T;ine, mama, tine, tata, usa,
Sa nu intre peste noi cenusa,
Hornurile gri sa nu-si reverse,
Peste noi cenusile perverse.

Ce impozit fiecare boala,
Ce exploatare ireala!
Scîndura sicriului ne costa
Mult mai mult ca viata noastra, fosta.

Pune, tata, mîna pe-o secure,
Sa luam sicrie din padure,
Pune, mama, mîna pe o pîine
Si împarte-o, ca murim chiar mîine.

Vremuri de inflatie si sila,
Moartea însasi a ajuns umila
Si, în fond, pe noi ce ne asteapta?
Doar o sinucidere-nteleapta.

Noi, batrînii, am ramas pe drumuri,
Într-un crematoriu numai fumuri,
Si murim, ajunsi pe înnoptate,
Marfa cea mai ieftina din toate.


Adrian Paunescu

 

[anuk]

Nu e

În cutia de sidef şi aloi
Au venit podoabe noi,
Lăcuste, păianjeni, brotăcei.
Nu te speria de ei.
I-am încremenit în stihuri blajine,
Ca să te găsească pe tine,
Stăpână.

Şopârla-i pentru glezna de la mână,
Iar şarpele pentru grumaz,
Fetişcană de atlaz -
Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,
Domnişoară.

Te rog a mă ierta
Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata
Şi dacă din cuviinţă şi de frică
Mintea mi se face peltică
Şi uitucă mi se face.

Chihlimbarul ăsta-i o răgace.
Matostatul e un cărăbuş
Prins acuş.

E adevărat? Nu-i adevărat!
Gângăniile au cam întârziat,
Şi cutia de lemn de aloi
S-a întors din drum înapoi,
Pe spinarea furnicilor
În hamul şi hăţul panglicilor,

Bună dimineaţa duduie!
Uite-l mărţişorul: nu e!


Tudor Arghezi

 

[degetica]

 

[anuk]

Răzleață.


Dă-ți haina jos
Ia loc pe scaun
Spatele drept! Închide ochii
Respiri? Oprește-te
Mai poți? Întinde mâna
Strânge pumnul
Zi-mi la ce te gândești
Nu vrei? Bine...
Desfă încet pumnul, dacă gândul e monosilabic.
Atinge-ți cotul cu vârful degetelor, dacă ți se întunecă mintea.
Din câte văd, hemoragia internă te face să-mi vorbești frumos
când am nevoie de fabule
ar perechea aia de ochi spălăciți
îmi arată drumul spre alaltăieri.
gata, mi-a venit ideea!
Ai văzut? Cât de ușor a fost?
Tocmai
...am devenit o ființă autentică!”.


Raluca Vițu

 

[anuk]

La multi ani,fetelor !! Sa aveti parte de iubire multa .



Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului,
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,
de teama sa nu-mi strivesti sarutul?


Primele flori de primavara vi le daruiesc voua >D<

 

[anuk]

De ziua noastra ....doar bine, santate si flori !!


Cântec femeiesc


Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…


Paunescu

 

[anuk]

8 Martie

De ziua ta femeie, de eşti mamă sau fică,
Ori metamorfozată în soacră mare, mică,
Doresc la fiecare un cer fără de nori,
Lângă acela care v-aduce astăzi flori,

Şi mulţi ani, fericire, căci fără voi n-am şti
Ce-i patima-n iubire, sau ce-i a pătimi,
Ce simte un bărbat, călcându-i neuronii
În fiecare zi, mai des ca pantalonii,

Cum flacăra-i dogoare, şi cât de exaltată
E inima ce-i sare când soacra se arată,
Şi sângele-i cum fierbe, şi tot e numai ape
De-a voastră gură dulce când caută să scape ;

Că, cine-n lume oare, când nu face prezenţă,
Îl cată-n disperare la morgă sau urgenţă (?!)
Ca-n zori, fără de ghete, palton sau fără bască,
S-apară cu buchete de Panciu sau Fetească (!)

Şi cin' l-ar mai păzi, de n-aţi fi voi de strajă,
Să cadă,-n noapte, zi, la altele în mreajă,
Sau cin' l-ar îmbrăca, frumos, la patru ace,
Când el e programat doar ca să se dezbrace (?!)

Căci de-aia lui, săracul, scurtat şi de o coastă,
I-a dat Domnul, cu sacul, noroc de o nevastă
Făcută să apară, în prag, de soare plină,
Chiar şi când plouă-afară, în ziua de chenzină,

Iar seara, la culcare, ca-n clipa cea dintâi,
Să-l scoată, iubitoare, un ceas de sub călcâi,
Şi-n gingaşe cuvinte, în toi când e amorul,
Să dea, i-aduce-aminte, în zori cu-aspiratorul,

Prin piaţă-apoi o tură, că lista-i pe hârtie,
Şi-n drum, pe scurtătură, şi pe la florărie....
Da' nu cumva să uite, să ia nişte Cotnar'
Să-nchine, cu băieţii, la cină un pahar,

Fi'nd ziua când femeia, cât viaţa e de grea,
I-aduce lui aminte, că are-o zi şi ea,
Căci altfel, el confuz, cum e de obicei,
Ar crede, cum se vede, că toate-s ale ei!


Valeriu Cercel