Picturi,sculpturi..(.intr-un cuvant....ARTA )

[anuk]

Incep eu cu MICHELANGELO BUONARROTI.

MICHELANGELO di Lodovico Buonarroti Simoni (1475-1564) a fost fara nici un dubiu unul dintre cei mai inspirati creatori din istoria artei. El a reprezentat altaturi le Leonardo da Vinci cea mai puternica forta din renasterea italiana. Ca sculptor, pictor, arhitect si poet, Michelangelo a exercitat o puternica influenta asupra contemporanilor sai si asupra artei din vestul Europei in general.
Florentin (desi s-a nascut pe 6 martie 1475, intr-un mic oras numit Caprese, langa Arezzo) Michelangelo a continuat de-a lungul vietii sale sa fie atasat de acest oras, de arta si de cultura lui. Si-a petrecut cea mai mare parte a vietii de adult in Roma, fiind angajat al Papei. Cu toate acestea prin testament a cerut sa fie ingropat in Florenta.

Tatal lui Michelangelo, un oficial florentin pe nume Ludovico Buonarroti, avea legaturi cu familia Medici, aflata pe atunci la guvernare. El si-a trimis copilul, pana la varsta de treisprezece ani, in atelierul de lucru al pictorului Domenico Ghirlandaio.La varsta de cincisprezece ani, Michelangelo studiaza sculptura si la scurt timp este invitat in casa lui Lorenzo de Medici Magnificul. Aici a avut oportunitatea de a conversa cu tinerii Medici, doi dintre acestia devenind mai tarziu Papa (Leo al X-lea si Clement al VII-lea). De asemenea devine familiarizat cu umanisti de talia lui Marsilio Ficino si Angelo Poliziano, poetul, care ii vor deveni vizitatori obisnuiti.
Michelangelo a realizat cel putin doua sculpturi in relief pana la varsta de saisprezece ani, si anume: Batalia Centaurilor si Madona pe trepte, amandoua realizate in casa Buonarroti, Florenta.

Patronul sau, Lorento de Medici, a murit in anul 1492. Doi ani mai tarziu, Michelangelo fuge din Florenta (de unde familia Medici fusese temporar exclusa) in Bologna, unde intre anii 1494-1495 a executat numeroase statuete din marmura pentru biserica din San Domenico.
Din Bologna, Michelangelo a ajuns in Roma, unde a putut examina multe statui clasice, nou descoperite, si multe ruine. In urmatoarea perioda a inceput seria de sculpturi la scara mare, cum ar fi cea a lui Bacchus (una dintre putinele lucrari de natura pagana cu importanta mai mare decat lucrarile sale de natura religioasa).

Cam in aceelasi timp, Michelangelo a realizat sculptura numita Pieta. Originalul se afla in prezent in Basilica Sfantului Petre. Una dintre cele mai faimoase opere de arta, Pieta a fost probabil terminata de Michelangelo, pana la varsta de douazecisicinci de ani si este singura lucrare pe care a semnat-o vreodata. Tanara Maria este sculptata stand maiestos, tinand corpul mort al lui Isus Cristos pe genunchi, tema fiind imprumutata din arta nord-europeana. In loc sa-si dezvaluie necazul extrem, Maria este stapanita iar expresia fetei sale este una de resemnare in fata mortii. In aceasta lucrare, Michelangelo sintetizeaza inovatiile din sculptura ale predecesorilor sai din secolul al XV-lea, cum ar fi Donatelo, adaugand la aceasta, noua monumentalitate a stilului renascentist din secolul al XVI-lea.

In perioada 1501-1504, dupa reintoarcerea sa la Florenta, Michelangelo sculpteaza magnifica statuie „David” (care are o inaltime de patru metri si treizecisipatru de centimetri). Eroul vechiului testament este prezentat nud, tanar si suplu, musculos si vioi, privind in abis, de parca l-ar cantari din ochi pe dusmanul sau Goliat, pe care inca nu l-a intalnit inca. Intensitatea arzatoare a expresiei faciale a lui David este o trasatura caracteristica multor figuri realizate de Michelangelo, asemenea personalitatii sale. David, cea mai faimoasa sculptura a sa, a devenit simbolul Florentei iar originalul a fost plasat in Piata Signoria in fata Palatului Vecchio, primaria florentina.

 

[alerim_61]

ARTA LUI MICHELANGELO- CAPELA SIXTINA




Capela Sixtină (italiană: Cappella Sistina) este capela palatului papal din Vatican şi este una din cele mai faimoase comori artistice ale Europei. A fost construită între anii 1472 şi 1483, în timpul pontificatului Papei Sixtus al IV-lea. Se găseşte în dreapta Bazilicii Sfântul Petru şi este cunoscută în toată lumea, fiind locul unde se ţin conclavurile cardinalilor pentru alegerea unui nou papă şi datorită picturilor murale ale lui Michelangelo.


În 1508 Papa Iuliu al II-lea i-a încredinţat lui Michelangelo pictarea plafonului, care iniţial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani (1508-1512, artistul depune un efort istovitor, lucrează mai mult singur, stând ore în şir pe schele. Michelangelo ar fi trebuit să picteze figurile celor 12 apostoli, când lucrarea a fost desăvârşită cuprindea peste 3.000 de figuri pe o suprafaţă de aproape 500 de metri pătraţi. Frescele au fost sfinţite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor, în anul 1512. Giorgio Vasari povesteşte: "Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toţii muţi de încântare." Artistul a folsit culori vii care, după renovarea Capelei între 1981 şi 1994, şi-au recăpătat în întregime strălucirea.



În anul 1535, Michelangelo începe pictarea peretelui de deasupra altarului la cererea Papei Paul al III-lea, cu tema "Judecata de Apoi", pe care o termină după şase ani, în 1541. Tema capătă dimensiuni uriaşe, fresca înfăţişează figuri şi scene pline de groază, reflectând propria reprezentare a artistului, care trecea pe atunci printr-o dureroasă criză de credinţă. Pe 31 octombrie 1541, papa dezveleşte cu mult fast pictura. Autorităţile bisericeşti şi opinia publică rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, fără nicio acoperire, în cea mai importantă biserică a creştinătăţii. Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate şi blasfemie. Cardinalul Carafa organizează o campanie ("Campania frunzelor de viţă") pentru acoperirea organelor genitale( PUN PARIU CA ASTA NU STIATI). Această acţiune va avea loc după moartea lui Michelangelo şi va fi executată de unul din ajutoarele sale, Daniele da Voltera. Cu ocazia recentelor lucrări de restaurare, asepectul original a fost refăcut în cea mai mare parte.



"Fără să fi văzut Capela Sixtină nu este posibil a-ţi forma o idee despre ce este capabil să realizeze
omul" (Johann Wolfgang von Goethe)

http://10h-sava.blogspot.com/2008/05/arta-lui-michelangelo-capela-sixtina.html

 

[anuk]

capela sixtina-interior

Creearea lui Adam-fresca

Adam si Dumnezeu

Judecata de apoi

Geneza

Separarea liminii de intuneric

Intrare capela

 

[anuk]

Marile capodopere ale omenirii .

Daca, prin absurd, maine s-ar produce o catastrofa fara precedent, ce am incerca sa salvam, in pragul acestei amenintari globale? Ce ar contine “geanta anti-apocaliptica” a speciei umane? Ce ne defineste, din punct de vedere artistic sau cultural, ca specie? Este extrem de dificil sa stabilim cu exactitate care sunt cele mai emblematice creatii ale omenirii, insa, in mod cert, cele 10 capodopere pe care le prezentam in acest articol nu ar trebui sa lipseasca din lista operelor de capatai, de o valoare inestimabila, care merita si trebuie sa dainuie pentru totdeauna.

MONA LISA
Leonardo da Vinci (1452 - 1519)

Cunoscuta si ca "Gioconda", Mona Lisa este un portret, datand din secolul al XVI-lea, pictat in ulei, de catre Leonardo di ser Piero da Vinci, in timpul Renasterii, pe un panou din lemn de plop (77x53 cm), element popular in randul artistilor din Florenta, Italia. Taiat dintr-o bucata masiva si nepastrand urma vreunei unelte de fasonare, lemnul are o calitate exceptionala. Pe revers, conserva semnele unei stravechi hartii de ramare, care au fost racaite. In 1951, tabloul a fost dotat cu un sasiu de stejar.

Potrivit celei mai raspandite ipoteze, modelul tabloului se numea Lisa Gherardini, nascuta in 1479, la Florenta. Vlastar al unei familii modeste, ea s-a casatorit la varsta de 16 ani cu fiul unui negustor de panzeturi, el insusi negutator, Francesco di Bartolomeo del Giocondo, si i-a daruit trei copii. Cand, in 1503, Francesco del Giocondo s-a mutat intr-o locuinta mai spatioasa pe Via del Stufa si a decis sa realizeze un portret al sotiei sale, s-a orientat catre Leonardo da Vinci. Francesco nu si-a primit niciodata lucrarea comandata. Dupa studierea amanuntita a straturilor tabloului si descoperirea valurilor atasate de gulerul corsajului Lisei, intunecate si aproape imperceptibile din cauza vernisurilor succesive aplicate de marele pictor, s-a impus o interpretare care a facut cariera: "Valul cenusiu transparent era purtat in acest fel de catre femeile gravide sau care nascusera de curand", spune Bruno Mottin, conservator la Centrul de Studiere si Restaurare al Muzeelor Frantei.

Potrivit cercetatorului, tabloul ar comemora nasterea celui de-al doilea fiu (Andrea) al Mona Lisei. In aceasta situatie, enigmaticul suras ar fi, de fapt, un zambet al maternitatii implinite. In realizarea acestui element al portretului, s-a identificat intrebuintarea faimoasei tehnici sfumato - efectul de transparenta al maestrului. Altfel spus, un mod unic de a picta o "absenta prezenta".

Inaugurarea celebrului Muzeu Central al Artelor de la Luvru. Sub Ludovic al XIV-lea a fost adapostit la Versailles, iar in timpul Primului Imperiu s-a aflat la Tuileries. Dupa Restauratie, a continuat sa ramana la Luvru si sa se afirme drept piesa de rezistenta a colectiilor nationale franceze. Studiata cu lupa de istorici si copiata cu fervoare de pictori consacrati si de ucenici de-ai lor, Gioconda a devenit cu adevarat celebra la nivel mondial dupa furtul din 21 august 1911, cand un pictor italian cam lunatic - Vicenzo Peruggia - a subtilizat-o ca s-o aduca in tara de origine a creatorului si a modelului sau, Italia. In prezent, Giocanda poate fi admirata la Luvru.

Afla aici mai multe despre secretele din spatele celebrei picturi (la ora actuala, cea mai cunoscuta pictura din lume).


HAMLET
William Shakespeare (1564 - 1616)

"Tragedia lui Hamlet, printul Danemarcei", sau, mai simplu, "Hamlet", este o opera tragica, scrisa de William Shakespeare, probabil, intre 1599 si 1601. Intriga povestii, petrecuta in Danemarca, relateaza felul in care printul Hamlet pretinde razbunare impotriva unchiului sau, Claudius, pentru ca l-ar fi ucis pe batranul Rege Hamlet, fratele lui Claudius si tatal tanarului Hamlet, luandu-i locul la tron si casatorindu-se cu Gertrude, vaduva defunctului rege si mama printului. Piesa ilustreaza extrem de viu episoade de nebunie reala si prefacuta - de la jelire zdrobitoare pana la furie scelerata - explorand teme precum tradarea, razbunarea, incestul si coruperea morala.

In pofida cercetarilor intense, anul exact in care s-a scris "Hamlet" ramane subiect de dezbatere. Trei vechi versiuni ale piesei au supravietuit, si fiecare contine replici si chiar scene care lipsesc din celelalte. Shakespeare a bazat "Hamlet" pe legenda lui Amleth, prezervata de cronicarul din secolul al XIII-lea, Saxo Grammaticus, in a sa "Gesta Danorum" si repovestita de invatatul Francois de Belleforest in secolul al XVI-lea. Structura piesei si profunzimea conturarii personajelor au inspirat multa critica scrutinara, intre care un singur exemplu este dezbaterea, veche de secole, despre ezitarea lui Hamlet de a isi ucide unchiul. Unii vad in asta un instrument al intrigii, pentru a prelungi actiunea, in timp ce altii il privesc ca pe un rezultat al presiunii exercitate de complexele problematici fiolosfice si etice care inconjoara o crima cu sange-rece, al unei razbunari calculate si al dorintei patimase.
Mai recent, criticile psihoanalitice au examinat dorintele neconstientizate ale lui Hamlet, iar criticile feministe au reevaluat si reabilitat personajele adesea "malignizate" ale Opheleiei si Gertrude. "Hamlet" este cea mai lunga piesa a lui Shakespeare si printre cele mai puternice si influente tragedii scrise in limba engleza. Ofera o poveste eterna ce poate fi spusa iar si iar, readaptata in orice epoca. In timpul vietii lui Shakespeare, piesa a fost una dintre cele mai populare opere ale scriitorului si este considerata, in prezent, o capodopera a literaturii mondiale. "Hamlet" a inspirat scriitori precum Goethe, Dickens, Joyce si Murdoch, si este "cea mai ecranizata lucrare literara precum si cea mai jucata piesa de teatru din toate timpurile.


SIMFONIA A NOUA
Ludwig van Beethoven (1770 - 1827)

Simfonia Numarul 9 in D minor, Opus 125 "Coral" este simfonia finala si completa a compozitorului si pianistului german Ludwig van Beethoven. Terminata in 1824, simfonia este una dintre cele mai cunoscute opere muzicale din repertoriul clasic occidental si a fost adaptata pentru a putea fi preluata ca imn al Uniunii Europene. Simfonia a 9-a este considerata o capodopera a autorului si a lumii deopotriva. Tot ea este primul exemplu de intrebuintare a vocilor, de catre un mare compozitor, intr-o simfonie. Versurile sunt cantate in incheiere, de patru solisti vocali si de un cor (asculta tot clipul YouTube, mai jos), si au fost extrase din "Oda Bucuriei", un poem scris de Friedrich Schiller in 1785 si revizuit in 1803, cu adaugiri ale lui Beethoven.

Material audio

Societatea Filarmonica din Londra a autorizat si recunoscut simfonia in 1817. Beethoven a inceput sa lucreze la ea in 1818 si a terminat-o la inceputul lui 1824. Totusi, atat cuvintele, cat si notele folosite de el au surse datand din cariera mai timpurie a compozitorului. "Fantezia Corala" in opus 80, din 1808, un concert de pian al lui Beethoven, cea care aduce Simfoniei a Noua un cor si solisti aproape de final, a ajutat la construirea climaxului capodoperei. Simfonia este realizata si cantata in patru acte, dupa cum urmeaza:

Allegro ma non troppo, un poco maestoso - aproximativ 15 minute;
Scherzo: Molto vivace - Presto - aproximativ 10 minute;
Adagio molto e cantabile - Andante Moderato - Tempo Primo - Andante Moderato - Adagio - Lo Stesso Tempo - aproximativ 16 minute;
Recitative, faimosul cor final, reprezentatia muzicala a lui Beethoven pentru Fratietatea Universala - aproximativ 24 de minute.


Multi compozitori mai tarzii, ai perioadei Romantice si dincolo de ea, au fost puternic influentati de Simfonia a 9-a a lui Beethoven. Durand mai mult de o ora, capodopera era o simfonie exceptional de lunga pentru vremea sa, ea solicitand participarea tuturor formelor acustice de atunci. Gustav Mahler a revizuit orchestratia simfoniei pentru a o face sa sune asa cum credea el ca ar fi vrut autorul daca ar fi dispus de o orchestra cu mijloace moderne. Mai trebuie mentionat faptul uimitor ca atunci cand a compus Simfonia a 9-a, Beethoven - afectat de numeroase boli - era deja complet surd.


DIVINA COMEDIE
Dante Alighieri ( 1265 - 1321)

"Divina Comedie", opera de capatai a lui Dante Alighieri, este considerata in orice top de profil una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. "Divina Comedie" descrie coborarea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu si, in cele din urma, ascensiunea in Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Desi continua modul caracteristic al literaturii si stilului medieval (inspiratie religioasa, tendinta moralizatoare, limbaj bazat pe perceptia vizuala si imediata a faptelor), poemul lui Dante tinde catre o reprezentare ampla si dramatica a realitatii, departe de spiritualitatea tipica a epocii sale. Scrisa in dialect toscan, opera a exercitat o influenta considerabila asupra dezvoltarii limbii si literaturii italiene.

Initial, Dante si-a intitulat poemul "Commedia", in sensul ca, după un inceput dramatic, opera are un final fericit - precum explica autorul insusi intr-o scrisoare adresata lui Cangrande della Scala. Atributul de "divina" i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio in biografia sa "Trattatello in laude di Dante", ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseti artistice, si apare pentru prima data intr-o tiparitură din 1555 a editorului venetian Ludovico Dolce. Lucrarea a fost scrisa de Dante in timpul exilului sau, intre 1304 si 1321, actiunea fiind pozitionata de autor in primavara anului 1300, in saptamana dinaintea Pastelui, atunci cand Dante intreprinde calatoria sa in "lumea de dincolo". Este anul sfant, instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit drept jumatatea duratei previzibile a lumii.

In aventura lui Dante in cele trei taramuri ale vietii de apoi, unde se proiecteaza binele si raul lumii terestre, personajul este condus la inceput de poetul Virgiliu, simbol al ratiunii, apoi de Beatrice, intrupare a credintei. Poemul este compus din peste 14.000 de versuri, structurate pe trei parti, cuprinzand 100 de canturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cant introductiv la inceputul "Infernului". Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Calatoria in Infern si pe muntele Purgatoriului reprezinta traversarea intregii planete, in timp ce Paradisul este o reprezentare simbolica a cosmosului ptolemic. "Divina Comedie" poate fi descrisa ca o alegorie. Fiecare cant, si episoadele continute contin numeroase intelesuri alternative. De asemenea, structura complexa a poemului contine tipare matematice si numerologice raspandite de-a lungul operei, corelate indeosebi cu cifrele trei si noua, relationate cu Trinitatea.

STATUIA LUI DAVID
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475 - 1564)

"David", capodopera indiscutabila a sculpturii renascentiste, a fost creata intr-un interval de trei ani, in perioada 1501 - 1504, de catre artistul italian Michelangelo. Inalta de 5,17 metri si sfredelita in marmura, statuia il porptretizeaza pe eroul biblic David, surprins intr-un moment de contemplare. Interpretarea cel mai larg acceptata este aceea ca statuia il infatiseaza pe David chiar inaintea bataliei purtate cu Goliath, spre deosebire de majoritatea reprezentarilor realizate de ceilalti artisti, care-l imortalizeaza in urma victoriei sale.

Statuia a ajuns sa fie un simbol emblematic al apararii libertatilor civile intruchipate in Republica Florentina, Firenze - un oras-stat independent, amenintat din toate directile de mai puternicele state rivale si de hegemonia familiei Medici. Aceasta interpretare a fost incurajara de dispunerea initala a sculpturii, in exteriorul Palazzo della Signoria, sediul guvernului civic din Florenta. Sculptura completa a fost dezvelita pe 8 septembrie 1504. Ochii lui David, cu o privire amenintatoare, fusesera orientati catre Roma. Istoria statuii lui David precede insa implicarea lui Michelangelo in acest proiect. Oamenii Oficiului de Lucrari Artistice din cadrul catedralei florentine, Oficiu alcatuit mai ales din membri ai breaslei producatorilor de haine din lana, aveau planuri de a realiza o serie de 12 mari sculpturi inspirate din Vechiul Testament pentru sustinerea catedralei Santa Maria del Fiore. Cei contractati sa realizeze aceste statui au fost Donatello si asistentul sau, Agostino di Duccio. Cei doi au creat doua piese, urmand sa inceapa lucrarile pentru "David" in 1464. Pe cand se aflau la formarea picioarelor si a capului, Donatello a decedat, in 1466, iar modelarea si colaborarea cu Agostino au incetat. Blocul de marmura, adusa direct de la o cariera din Carrara, un oras aflat in Alpii Apuani din nordul Toscanei, a ramas neglijat pentru mai bine de 25 de ani, expus in tot acest timp intemperiilor in curtea exterioara a atelierului catedralei. Hotarand, in 1500, ca lucrurile nu pot ramane asa la nesfarsit, oamenii catedralei au decis, in 1501, sa gaseasca in cele din urma un artist care sa ia bucata de marmura si sa o transforme intr-o opera de arta finalizata. Desi atat Leonardo da Vinci si altii au fost consultati, tanarul Michelangelo, in varsta de numai 26 de ani, a fost cel care a convins ca merita sarcina.

A inceput sa sfredeleasca statuia devreme in dimineata zilei de luni, 13 septembrie, la o luna dupa ce a primit contractul. A muncit la masivul erou biblic timp de trei ani. Desi statuia lui David este inspirata dupa un tipar desenat al formei umane prin definitie, proportiile sale nu sunt chiar in acord cu aceasta: capul si bustul sunt cumva mai mari in raport cu portiunea inferioara a corpului. De asemenea, bratele, daca ar fi lasate pe langa corp, ar intrece dimensiunile normale. O teorie spune ca aceasta situatie s-ar datora faptul ca statuia trebuia initial amplasata pe fatata bisericii sau pe un piedestal inalt, ceea ce ar fi facut, prin iluzie optica, sa para ca proportiile sunt cele corecte, atunci cand statuia ar fi fost privita de la o oarecare distanta, de jos in sus. Insa, pentru a o proteja de depreciere, sculptura a fost mutata in 1873 la Galeria Accademia din Florenta, unde a fost si inca este admirata de milioane de vizitatori. O replica a ei fost amplasata in Piazza della Signoria in 1910.


RAZBOI SI PACE
Lev Nicolaevici Tolstoi (1828 - 1910)

Romanul rus "Razboi si Pace", scris de Lev Tolstoi, este considerat una dintre cele mai mari opere ale omenirii si un gigant literar al secolului al XIX-lea. De asemeni, alaturi de "Anna Karenina", lucrarea este privita drept cea mai mare realizare literara a autorului. Cu o scala epica, "Razboi si Pace" contureaza in detalii amanuntite evenimentele care au condus la invadarea Rusiei de catre Napoleon, precum si impactul erei napoleonice asupra societati tariste, asa cum a fost el perceput prin ochii a cinci familii aristrocrate ruse: Bezukhov, Bolkonsky, Rostov, Kuragin si Drubetskoy.

Cu fragmente ale unei versiuni mai timpurii introduse in revista "Mesagerul Rus" intre 1865 si 1867, romanul a fost prima oara publicat in intregime in 1869. "Razboi si Pace" este extrem de voluminos si este divizat in patru mari volume, fiecare cu subparti alcatuite din multe capitole. Concentrandu-se asupra membrilor a doua familii importante, Bolkonski si Rostov, romanul foloseste istoriile lor individuale pentru a portretiza Rusia in pragul unui conflict apocaliptic cu Franta lui Napoleon Bonaparte.

Dimensiunea geniului literar al lui Tolstoi este data de amploarea viziunii sale epice, care cuprinde starile sufletesti traversate de orase intregi, miscarile armatelor si prevestirile de rau augur ce planeaza asupra societatii rusesti. Pentru realizarea lucrarii "Razboi si Pace", Tolstoi a studiat numeroase documente istorice, a citit memorii si romane istorice, o influenta aparte avand "Roslavliov" de Zagoskin. Atentia scriitorului se concentraza mai ales asupra "modului de trai", asupra tablourilor pasnice ale epocii, evenimentele razboinice ramanand pe ultimul plan al romanului.
Compozitional, imensa varietate de figuri - peste 550 - si episoade este arhitecturata sub forma de cronica a vietii. Povestea prezentata se petrece cu 60 de ani inainte de momentul scrierii sale de catre Tolstoi, "pe vreme bunicilor nostri", asa cum mentioneaza el. Numele a aproximativ 160 de persoane reale au aparut sau au fost mentionate in "Razboi si Pace". Povestea incepe in 1805 si merge spre razboiul din 1812. In redactarea romanului, Tolstoi s-a folosit abundent si de propria sa experienta a Razboiului din Crimeea, la care a luat parte si care l-a ajutat sa aduca detalii vii, pitoresti si povesti la prima mana despre structurarea armatei ruse.

CATEDRALA SFANTULUI VASILE
Postnik Yakovlev (? - ?, secolul XV)

Catedrala Sfantului Vasile Blajenai este un lacas de cult ortodox rusesc, ridicat in Piata Rostie din Moscova intre 1555 si 1561. Construita din ordinul lui Ivan al IV-lea al Rusiei pentru comemorarea capturarii lui Kazan si a lui Astrakhan, ea marcheaza centrul geometric al orasului si este axul dezvoltarii sale. A fost cea mai inalta cladire din Rusia si din Europa de Est pana la definitivarea Turnului cu Clopot al lui Ivan cel Mare, in 1600. Cladirea initiala, cunoscuta ca "Biserica Trinitatii" si, mai tarziu, "Catedrala Trinitatii", continea opt biserici dispuse in jurui unei a noua, biserica centrala a Interventiei; a zecea biserica a fost ridicata in 1588 pe mormantul veneratului sfant local Vasile.

In secolele XVI si XVII catedrala, perceputa ca simbolul timpuriu al Orasului Paradisiac, a fost cunoscuta popular sub denumira de "Ierusalim" si a servit ca o alegorie a Templului Ierusalimului in cadrul sarbatorii anuale "Duminica Floriilor", oficiata de Patriarhul Moscovei si de catre tar. Aspectul constructiei, modelat sub forma unei flacari a unui foc de tabara intins spre cer, nu are corespondent in arhitectura rusa sau in lume. Nu seamana cu nicio alta cladire a tarii, nimic similar nu poate fi descoperit in intregul mileniu de traditie bizantine, din secolul V pana in secolul XV. Catedrala a prevestit climaxul arhitecturii nationale rusesti din secolul al XVII-lea, si nu a fost niciodata reprodusa ca atare, desi ulterior, biserici care aduc ca structura cu ea au aparut in marile orase rusesti. Ea a operat ca divizie a Muzeului Istoric de Stat inca din 1928, fiind complet secularizata in 1929 si ramanand, inclusiv astazi, proprietate a Statului Rus (si nu a Bisericii). Catedrala este parte a Patrimoniului Mondial UNESCO Kremlin si Piata Rosie.
http://i1001.photobucket.com/albums/af134/best_mamik
/07-moscova.jpg
Identitatea arhitectului sau a arhitectilor catedralei este necunoscuta. Traditia spune ca a fost vorba de doi, Barma si Postnik Yakolvev. Totusi, cercetatorii sustin ca ambele nume desemneaza o singura persoana. Legenda ne mai dezvaluie ca Ivan l-ar fi orbit pe arhitect dupa ce si-a finalizat lucrarea ca sa nu o poata reproduce si in alta parte, desi Postnik Yakovlev a ramas activ cel putin pana prin anii 1560. Istoricii artelor cred ca, judecand dupa cantitatea de elemente noi introduse in Catedrala Trinitatii, este foarte probabil ca ea sa fi fost construita de mesteri germani. Sub stapanirea tarului Ivan mai ales, germanii si englezii ii inlocuiau pe italieni la astfel de treburi.

Interiorul catedralei ascunde un labirint de coridoare inguste si inchise precum si cilindrele verticale ale bisericilor. Cea mai inalta, biserica centrala a Interventiei, se ridica in aer pana la 46 de metri, pe interior, dar are o suprafata de numai 64 de metri patrati. Culorile vii ale constructiei au fost aplicate in cateva stadii, din 1680 pana in 1848.

---

FAUST
Johann Wolfgang Goethe (1749 - 1832)

Fabulosul "Faust" al lui Goethe este o piesa tragica in doua parti. Desi este scrisa ca o drama ce nu are ca menire jocul scenic, este piesa cu cele mai mari cifre de audienta pe scenele unde se interpreteaza in limba germana. "Faust" este lucrarea cea mai faimoasa a lui Goethe si este considerata de multi drept una dintre operele de capatai ale literaturii germane.

Autorul a definitivat o versiune preliminara a "Primei Parti" in 1806. Publicatia din 1808 a fost urmata de editia reviziuita din 1828-1829, ultima editata de Goethe insusi. Scriitorul a termina de scris "Partea a Doua" in 1832, chiar anul mortii sale. In contrast cu prima parte, atentia nu mai cade aici pe sufletul personajului principal, care a fost vandut diavolului, cat mai ales pe fenomenele sociale ale epocii, pe psihologia, istoria si politica germana. A doua parte a format ocupatia principala a ultimilor ani din viata lui Goethe, fiind publicata postum in 1832.

De-a lungul primei parti a povestii, Faust ramane nesatisfacut; concluzia ultima a tragediei si rezultatul pariului facut cu diavolul sunt dezvaluite in "Partea a Doua". Prima parte reprezinta "lumea mica" si se intampla in propriul univers al personajului, in spatiu-timpul firesti. In contrast, partea a doua are loc in "lumea larga" sau in macrocosmos.

Povestea lui Faust a inspirat multa literatura, muzica si ilustratie, iar lucrarea ramane o parabola rezonanta asupra invatarii stiintifice si religoase, a pasiunii si seductiei, independentei si dragostei. In termeni poetici, Goethe plaseaza stiinta si puterea in contextul metafizicii din punct de vedere moral. Faust este un cercetator empiric fortat sa confrunte probleme precum binele si raul, Dumnezeu si Diavol, sexualitate si moralitate.

CETATEANUL KANE
George Orson Welles (1915 - 1985)

"Cetateanul Kane" este un film american dramatic, regizat de Orson Welles, totodata interpretul personajului principal al povestii. Este adesea considerat drept cel mai bun film al tuturor timpurilor, primind o pretuire speciala pentru inovatiile aduse la nivel cinematografic, muzical si narativ. "Cetateanul Kane" a fost nominalizat la noua categorii in cadrul galei de decernare a premiilor Oscar din 1942. Povestea adusa in atentie de acest film este un "roman a clef", sau o "istorie cu cheie" - descrierea vietii reale in spatele unei copertine fictionale - care examineaza viata si mostenirea lui Carles Foster Kane, un personaj construit dupa trasaturile magnatului media
american William Randolph Hearst si inspirat chiar de viata acestuia. Dupa lansarea peliculei, Hearst a interzis mentionarea acesteia in oricare dintre ziarele sale.
Material video
Cariera lui Kane in lumea publicatiilor se naste din dorinta idealista de serviciu adus comunitatii, dar evolueaza treptat intr-o vanatoare lipsita de scrupule a puterii. Dezvaluita mai ales prin "flashback"-uri (pasaje episodice cu intamplari din trecut, tehnica cinematografica extrem de rara in anul productiei), povestea este prezentata prin cercetarea desfasurata de un reporter de investigatii, aflat pe urmele dezlegarii misterului ultimului cuvand rostit de magnat pe patul de moarte: "Rosebud

Dupa succesul pe care l-a inregistrat in salile de cinematograf cu "Mercury Players" si cu emisia radio controversata din 1938, despre "Razboiul Lumilor", Welles a inceput sa fie curtat de Hollywood. A semnat un contract cu RKO Pictures in 1939. Neobisnuit pentru un regizor neexperimentat, i s-a oferit libertate totala de a-si dezvolta filmul, folosindu-si propriul casting si propria echipa si beneficiind chiar si de privilegiul stabilirii versiunii finale de difuzare a "produsului". Welles a semnat scenariul "Cetateanului Kane" impreuna cu Harman Mankiewicz. Un succes rasunator din perspectiva criticilor, "Kane" a esuat in privinta incasarilor de box-office. La scurt timp dupa lansare, filmul a fost uitat, dar reputatia i-a fost reabilitata mai intai de criticii francezi, iar apoi resuscitarea americana din 1956.


CAPELA SIXTINA
Michelangelo di Lodovico Buonarroti Simoni (1475 - 1564)

Construita sub pontificatul Papei Sixtus al IV-lea, intre anii 1472 si 1483, si indeplinind rolul de capela a palatului papal de la Vatican, Capela Sixtina este una dintre cele mai faimoase comori artistice ale Europei. Aflata in apropierea Bazilicii Sfantul Petru, capela este recunoscuta si pretuita la nivel international atat gratie picturilor murale ale lui Michelangelo, cat si conclavurilor cardinalilor tinute aici pentru alegerea unui nou papa.

Masurand 40,93 de metri in lungime si 13,41 de metri in latime, capela ar corespunde ca dimensiuni, conform traditiei biblice, proportiilor Templului lui Solomon. Este inalta de 20,70 metri, cu plafon boltit, are cate 12 ferestre pe fiecare dintre peretii laterali si o pardoseala construita din mozaic policrom de marmura. Capela Sixtina este impartita in doua parti: cea mare, care contine altarul, destinata ceremoniilor religioase, si una mai mica, pentru credinciosi. Planurile arhitectonice ii apartin lui Baccio Pontelli, iar lucrarile de constructie au fost executate sub supravegherea lui Giovannino de Dolci. Picturile de pe peretii laterali au fost executate de cei mai mari artisti ai timpului, intre care Pietro Perugini si Sandro Botticelli.

Subiectele "ilustratiilor" ating teme istorice religoase, selectate dupa conceptul medieval de impartire a istoriei lumii in trei epoci: prima de la Facerea Lumii la stabilirea Celor zece porunci, a doua de la Moise pana la nasterea lui Iisus Hristos si a treia reprezentand epoca crestinismului. Abia in 1508, pictarea plafonului Capelei Sixtine i-a fost incredintata lui Michelangelo de catre Papa Iuliu al II-lea. Initial, tavanul prezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea lucrarii a durat patru ani, pana in 1512, artistul lucrand mai mult singur si petrecand ore in sir pe schele. Desi contractul initial prevedea ca Michelangelo sa picteze numai figurile celor 12 apostoli, la final lucrearea cuprindea peste 3.000 de figuri pe o suprafata de aproape 500 de metri patrati. Artistul a folosit culori vii care, dupa renovarea, intre 1981 si 1994 a capelei, si-au recapatat in intregime stralucirea.

In 1535, Michelangelo incepe sa picteze peretele de deasupra altarului la cererea Papei Paul al III-lea, cu tema "Judecata de Apoi", pe care o termina dupa sase ani. Fresca infatiseaza figuri si scene ingrozitoare, reflectand, se crede, gandurile negre din perioada unei mari crize de credinta a artistului. Odata cu dezvelirea, la 31 octombrie 1541, a picturii, autoritatile bisericesti si opinia publica se scandalizeaza din pricina numarului mare de nuduri in cea mai importanta biserica a crestinatatii. Artistul este acuzat de imoralitate, obscenitate si brasfemie. Ca raspuns la reactia tulburata, cardinalul Carafa organizeaza "Campania frunzelor de vita" pentru acoperirea organelor genitale din reprezentarea lui Michelangelo, dupa moartea artistului. Cu ocazia recentelor lucrari de restaurare, aspectul original al Capelei Sixtine a fost refacut in mare masura.

http://www.descopera.ro/cultura/6739472-marile-capodopere-ale-omenirii

 

[magda]

Cele mai sexy 7 tablouri ale lumii: Nuditatea ca expresie artistica

Astazi nuditatea este strigata in orice colt de strada si in toate colturile internetului, insa lucrurile nu au stat dintotdeauna astfel... Nuditatea artistica nu are insa nimic vulgar. In arta, un trup gol de femeie poate fi privit ca expresie a sufletului, ca o manifestare a erotismului si a senzualitatii, ca si reprezentare a eului uman, ca si expresie a frumusetii si a perfectiunii. Sau poate fi privit pur si simplu ca un trup uman... perfect... imperfect... frumos.. mai putin frumos... Uman. Va prezentam cateva dintre cele mai frumoase si faimoase reprezentari ale trupului feminin gol din pictura, invitandu-va in acelasi timp sa va expuneti propriile preferinte:

Femeie cu papagal de Gustave Courbet

Andromeda de Gustave Dore

Valul si perla de Paul Baudry

Venus si Cupidon de Diego Velazquez

La Maja desnuda (Maya dezbracata) -...de Francisco Goya

Venus din Urbino de Tiziano Vecellio

Lamia deHerbert Draper

garbo.ro

 

[magda]

Geniul rapus de cosmaruri

Oricât de valoroase si de cautate ar fi capodoperele lui Francisco Goya, nu cred ca as putea accepta ca vreuna din lucrarile sale sa-mi decoreze un perete al odaii. Deznadejdea, macabrul si întunericul din spiritul uman sunt atât de obsesive în ciclurile principale ale acestui romantic cu ochi de filosof pesimist, încât m-ar indispune. Deprimarea si ironia neagra sunt caracteristicile unui geniu al picturii spaniole, care a facut puntea spirituala între Velázquez si Picasso.

Nascut la Fuendetodos (Aragon), în 1746, Goya intra ucenic într-un atelier de pictura la 14 ani, în Zaragoza. Lucrarile sale emotioneaza si aprecierile nu mai contenesc. Pe atunci era dedicat temelor religioase si portretisticii. Nimeni nu banuia câta sensibilitate exista în spiritul acestui pictor care va fi de doua ori respins la admiterea la Academia regala de arte frumoase – al carei director va deveni peste ani. Cu toatea acestea, recunoasterea talentului sau este pusa în evidenta de bursele obtinute pentru studii în Italia (la Roma si Parma).

Întors în Spania, se casatoreste cu Josefa (fiica mentorului sau) si ajunge cunoscut în cercurile regale. Primeste comenzi pentru palate din Madrid si Escorial si pentru catedrale. Totodata, personajele înaltei societati îi comanda permanent portrete. Devine protejatul Ducelui de Osuna si apoi pictorul regelui. Goya ar fi trebuit sa fie generos cu imortalizarea marilor nobili, însa din operele sale se desprinde un usor dispret fata de vanitatile si mediocritatea acestor personaje. Maestrul nu-si poate stapâni ironia fata de cei cu „sânge albastru”, desi era platit cu sume exorbitante.

Anul 1792 aduce primele semne ale deprimarii artistului. O boala necunoscuta (probabil un virus) îi provoaca surzenia si maestrul patrunde treptat într-o lume întunecata, din care pictorul nu poate vedea decât o realitate animata de vicii, prostie si amenintarea mortii. Asa se face ca în 1799 apare primul sau ciclu de gravuri intitulat „Capricii” (80 la numar). Cel care poarta numarul 43 este celebra lucrare „Somnul ratiunii naste monstri”. Aceasta va fi emblema tuturor operelor sale ulterioare.

Angoasa si tulburarile psihice ale pictorului vor contribui decisiv la atmosfera macabra si sarcastica cu care si-a epatat contemporanii. De altfel, soarta n-a fost deloc binevoitoare cu el. Invadarea Spaniei de catre Napoleon (pe care-l credea un spirit evoluat, atasat Revolutiei Franceze) a fost o crunta dezamagire si maestrul dedica dezastrului din tara sa ciclul „Ororile razboiului”. Artistul patriot îsi impresioneaza publicul prin seria de lucrari care demasca violenta. Pe lânga starea de nesiguranta si haos din tara sa, o alta lovitura îi ataca puternic psihicul: îi moare sotia (1812).

Din ce în ce mai bolnav, haituit de viziuni sordide si stari de dezechilibru psihic, maestrul se retrage în Franta. Lucreaza însa frenetic si da la iveala ultimul ciclu al pesimistului incurabil: „Seria neagra”. Din aceasta lucrare se desprinde capodopera „Saturn devorându-si copiii”, o aluzie si la conflictele interne din Spania. Si totusi, deosebim si o raza de lumina în creatia sa. Este vorba despre enigmaticul „duet” de picturi Maja, dezbracata si imbracata (1800 si 1803). Ca si Mona Lisa, femeia este greu de identificat, poate ca era vorba despre iubirea lui trecatoare pentru ducesa de Alba... Constientizându-si propria conditie umana precara, fizica si psihica, Goya se retrage într-o singuratate profunda si moare la Bordeaux, la optzeci si doi de ani.

 

[anuk]

" Autoportret " Goia

Vanzatorul de vesela" Goia

"Batranele " Goia

La Maja desnuda (Maya dezbracata) -...

"La Maja desnuda" este cu siguranta din cele mai renumite creatii ale pictorului spaniol Francisco Goya (1746–1828). Tabloul dateaza cu aproximatie din 1799 si apartine perioadei de maturitate artistica a lui Goya. Lipsa de inhibitii a femeii care se odihneste goala pe perne a dat nastere mai multor scandaluri in societatea artistica a acelei perioadei, artistului cerandu-i-se sa refaca tabloul, acoperind prin vesminte goliciunea indecenta a femeii. Goya a pictat insa un altul, infatisand de data aceasta o Maya Imbracata. Considerat de Inchizitie “obscen”, este caracterizat ulterior drept “primul tablou profan din istoria artei occidentale infatisand in totalitate nudul unei femei”. Pictura “Maya dezbracata" poate fi admirata la muzeul Prado din Madrid.

 

[magda]

Pablo Picasso


Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso Lopez s-a nascut in data de 25 octombrie 1881 in Malaga si a murit in 8 aprilie 1973 in Mougins/Cannes). A fost un artist plastic spaniol.
Picasso a devenit o legenda in timpul vietii si este probabil cel mai celebru artist al secolului XX. Chiar si dupa moarte, locul lui in arta nu a fost egalat.
El a fost cu siguranta unul dintre cei mai prolifici artisti:intr-o anumita perioada a vietii sale se zvonea ca putea picta chiar trei panze pe zi. Artistul era de asemenea extrem de multilateral, utilizand toate mijloacele imaginabile printre care creionul, acuarela, vopsele de ulei, carbunele, metalul, ghipsul sau resturi colectate din tomberoane. Personalitatea puternica a lui Picasso a dominat viata artistica avangardistica pana in preajma celui de-al doilea razboi mondial si el a fost unul dintre initiatorii schimbarilor radicale din domeniul picturii si al tipariturilor.
Nascut la Malaga, in sudul Spaniei, in 1881, Picasso a fost fiul unui artist care preda desenul si care-si completa veniturile lucrand in calitate de curator al unui muzeu. In copilarie Picasso a dovedit un talent artistic remarcabil pe care parintii i l-au cultivat. Se spune ca atunci cand tatal a vazut lucrarile fiului sau, acesta i-a oferit propria paleta de culori si pensule si a jurat sa nu mai picteze niciodata.
Pregatirea lui Picasso a inceput la Academia de Arta Lonja din Barcelona dar, incepand din 1900 a inceput sa-si petreaca luni intregi la Paris, unde s-a stabilit definitiv in 1904. La acea vreme capitala franceza era centrul artei mondiale si aici Pablo Picasso si-a manifestat pentru prima data stilul sau complet original, in care teme precum dezmostenitii societatii, saracia si disperarea erau zugravite cu o usoara tristete, in tonuri de albastru rece. Starea retinuta a tablourilor din Perioada albastra reflecta si perioada de saracie disperata din viata artistului. Picasso impartia un studio cu un prieten poet si dormeau cu randul in singurul pat existent. Uneori erau nevoiti chiar sa arda unele dintre lucrarile sau schitele pictorului pentru a incalzi incaperea.
In urmatorul stil al lui Picasso, Perioada roz, tonurile de roz au luat locul tonurilor albastre. Tema surghiunitilor era inca dominanta, dar era abordata mai optimist. Subiectele favorite au devenit arlechinii, acrobatii si dansatorii si entuziasmul pentru modul de viata al circarilor a luat locul austeritatii. Acest mod de abordare mai lipsit de griji a avut succes la public si picturile perioadei roz s-au vandut foarte bine. Saraciea lui Pablo Picasso lua sfarsit.
Cam in aceeasi perioada, Picasso explora o alta forma avangardista de arta, inspirandu-se din lucrarile lui Paul Cezane si din formele sculpturii africane. Dintre toti postimpresionistii, Cezane a dus abstractionismul cel mai departe, analizand formele si distorsionand perspectiva conventionala. Lucrarile lui, asociate cu formele simple, aproape primitive ale sculpturii africane au fuzionat in celebra panza a lui Picasso Les Demoiselles d’Avignon (Domnisoarele din Avignon) din 1907. Aproape neinteles la aceea vreme, acest tablou reprezentand cinci personaje feminine dintr-un bordel a devenit cea mai semnificativa lucrare din perioada timpurie a lui Pablo Picasso. Personajele salbatice, fragmentate, dispuse pe fundal nedefinit, au vestit sfarsitul unei perioade in care pictura trebuia sa fie o transcriere propriu-zisa a realitatii. In anii urmatori Picasso si colaboratorii lui apropiati, Georges Braque si Juan Gris, au explorat noile posibilitati pe cere Les Demoiselles d’Avignon le-au initiat, creand curentul artistic numit cubism.
Inspirandu-se unul de la celalalt, Picasso, Braque si Gris au distorsionat realitatea intr-o serie de suprfete intrepatrunse de culori si tonuri. Chiar daca tema principala a lucrarilor acestora devenea din ce in ce mai greu de deslusit, ea exista cu siguranta. Picasso considera intotdeauna ca trebuia sa inceapa cu ceva –o trasatura de penel, un scaun sau un personaj- pentru a atinge abstractul si, chiar si in cele mai austere lucrari cubiste, de obicei se pot identifica fragmentele unui obiect.
Izbucnirea primului razboi mondial a pus capat unei colaborari fructuoase, atunci cand Braque s-a inrolat in armata franceza. Ca urmare, lucrarile lui Picasso au inceput sa se schimbe. In 1917 el a fost invitat la Roma pentru a crea costumurile si decorurile spectacolului de balet al lui Diaghilev, Parada, comanda urmata de multe altele.
Calatoria la Roma l-a stimulat pe Picasso, artistul realizand o serie de picturi monumentale cu teme clasice, cum ar fi nimfe si fauni, zei si zeite si Minotaurul. Probabil cea mai reusita concretizare a obsesiei sale pentru clasicism este seria de gravuri realizata in anii 1930 pentru colectionarul de arta Ambrose Vollard, gravuri care au devenit cunoscute ca The Volard Suite (Colectia Volard).
In anii ’30 Picasso a inceput sa realizeze lucrari de o expresivitate violenta, adesea emanand un sentiment pesimist si de disperare. Tensiunea din aceste tablouri is are originea atat din durerea personala a artistului declansata din destramarea primei casatorii cat si din contactul cu artistii suprarealisti care sustineau creatia artistica influentata de modul in care aceasta era dictata de subconstient. Aceasta perioada a culminat cu celebra Guernica, probabil cea mai cunoscuta creatie a lui Picasso. In aceasta lucrare, Picasso a exprimat oroarea simtita la auzul vestilor despre bombardarea si distrugerea capitalei baste Guernica, in razboiul civil spaniol.
In cel de-al doilea razboi mondial Picasso a ramas in Franta ocupata, iar dupa 1946 el a trait mai ales in sudul Frantei, unde, inspirat de lucrarile ceramistilor locali si infocat de dorinta de a reinvia vechile mestesuguri, s-a aplecat din ce in ce mai mult catre olarit.

Tablourile produse de Picasso dupa cel de-al doilea razboi mondial nu se ridica la nivelul lucrarilor timpurii in privinta importantei in istoria artei sau a geniului artistic, dar multe sunt foarte inovatoare. Picasso va fi probabil comemorat mai ales pentru creatiile lui timpurii, dintre care cele mai reusite erau produsul raspunsului emotional al artistului la evenimentele si personajele din jur.

Domnisoarele Din Avignion - Les Demoiselles

Femeia Floare-Woman Flower

/ Figuri Pe Plaja - Figures On A Beach

art-zone.ro

 

[anuk]

Pablo Picasso



Guernica

Bautoarea de absint

Familie de saltimbanci

Pianistul

Marie- Therezeamanta pictorului)
http://i1001.photobucket.com/albums/af134/best_mamik
/picasso_bff7fe2a73.jpg


Dora Maar

Fernande
http://i1001.photobucket.com/albums/af134/best_mamik
/images-4.jpg


Dejun pe iarba

Cititoarea

Baiat cu pipa
http://i1001.photobucket.com/albums/af134/best_mamik
/images-7.jpg

---

Marion

 

[Lili_Shanti]

Misu Popp- Femeie in albastru

---

Tot Misu Popp- Mama artistului. Eu am ramas uimita de frumusetea picturilor lui, abea cand am vizitat Muzeul de Arta din Tg Jiu. Am vazut 2 camere special dedicate tablourilor lui. Pictura mea preferata mea este "Fata cu trandafiri". Dar nu o gasesc pe net. Am ramas socata de frumusetea aceea vie, transpusa intr-un tablou exceptional.

---

Acelasi pictor. (Taranca rugandu-se.)

 

[anuk]

Diego Velázquez


Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (n. 1599, Sevilla - d. 6 august 1660, Madrid), unul din cei mai cunoscuți pictori spanioli din sec. XVII-lea. Reprezentant al stilului baroc, s-a remarcat în special ca portretist la curtea regelui Filip al IV-lea al Spaniei. În același timp, Velázquez este creatorul unei noi viziuni și al unui nou mod de zugrăvire a naturii. Acest lucru a determinat ca, la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea impresioniștilor să valorifice în pictura lor moștenirea lui Velázquez.

Triumful lui Bacchus (Los Borrachos), 1628 - Museo Prado, Madrid

Portret alegoric al Regelui Filip al IV-lea al Spaniei,

Venus si Cupidon

tabloul “Venus si Cupidon” al lui Diego Velazquez este considerat a fi unul dintre cele mai importante si frumoase tablouri din istoria artei infatisand-o pe Venus. Venus este prezentata intr-o pozitie erotico-senzuala, insa plina de puritate si inocenta in acelasi timp, privindu-si reflexia in oglinda. Cupidon, fara sageti, tine oglinda zeitei, pierdut parca pe vecie in contemplarea frumusetii ei. Imaginea din oglinda pare a sfida toate legile opticii si prezinta o vaga si incetosata reflexie a chipului zeitei. Venus pare ca isi vede observatorul in loc sa se vada pe ea insasi in oglinda, in timp ce observatorul ii priveste reflexia. In Spania secolului XVII, nudurile erau confiscate de inchizitie, iar acest tabloul este singurul nud pastrat de la Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (1599 - 1660). Se spune ca muza tabloului a fost o femeie pe care a intalnit-o in timpul unei vizite in Italia.

Doamne de onoare

Negustorul de apa din Sevilia

Servitoarea maura ajutor de bucatareasa

Femeie batrana prajind oua

Hristos in casa Martei si Mariei

http://g1b2i3.wordpress.com/2009/06/06/diego-velazquezpictor-spaniol-1599-1660/

Aici gasit multe tablouri ale pictorului .

 

[bodo]

Ucigasul care a revolutionat pictura italiana

„A lumina intunericul", asa caracterizeaza critica italiana opera lui Michelangelo Merisi, zis Caravaggio. Un pictor cu o viata turmentata, care a stiut, insa, sa interpreteze realitatea timpurilor sale, consemnand-o in tablouri care au devenit arta universala. [...]


Caravaggio, ca si Beaudelaire, sunt inspirati de prostituate cu care au aventuri, care iau fie chipul Judithei din tabloul in care aceasta ii taie capul lui Holoferne, fie pe cel al lui „Venus cea neagra".

Ambii vor revolutiona pictura si lirica franceza si chiar europeana.

Caravaggio, in ciuda faptului ca, in cei 39 de ani ai vietii sale, a fost de la bandit, la ucigas, de la aventurier nebun, pana la evadat din inchisoare, a dat nastere unui curent pictural care ii va purta numele si va schimba pictura italiana pentru totdeauna, facand trecerea de la manierism la realism, de la fiinte si peisaje idealizate, pana la corpuri ale caror forme par miniaturale si de-o armonie a dimensiunilor incat te-ntrebi daca nu urmeaza sa iasa din tablou, chiar in secunda urmatoare?

Tineti minte cata pasiune am pus in Jurnalul acela fiorentin, centrat pe tabloul meu preferat, gazduit de Uffizzi, „Medusa" caravaggiana?! Ei bine, mai ales in tablourile cu tema ecleziastica din aceasta expozitie, am remarcat o lumina, caracteristica, de altfel, pictorului, care cade intr-un fel aparte pe anumite chipuri si care simbolizeaza fie un om „ales", sfant, fie faptul ca „luminatul" se va salva.

Toata viata a fost un pelerin, mutandu-se dintr-un oras intr-altul, urmarit de consecintele caracterului sau irascibil si orgolios, dar si de cosmaruri demonice care-i vor influenta arta. Aproape toata viata a dus cu sine boala malariei si o fascinatie indestructibila pentru mediile rau famate, pentru bodegi de periferie si pentru femei de joasa speta.

Aici o cunoaste pe prostituata Fillide, pe care o va picta in celebrul tablou „Judith taindu-i capul lui Olofern" sau in Sfanta Ecaterina, ceea ce va scandaliza inaltii prelati ai vremii, care ii comisionau diferite tablouri si care-l vor acuza c-a dat chip de sfanta unei prostituate.

Aflat permanent la granita dintre bine si rau, dintre crestin si pagan, in „Baiatul cu cosul de fructe" precum si in alte picturi, il va infatisa pe unul dintre prietenii sai intimi cu care a avut o relatie de dragoste tandra, care nu se stie, insa, daca a depasit granita fizica.

Destinul acestui pictor este pe alocuri incredibil si uluitor.

Aflat toata viata sub protectia marchizei Constanza Colonna, dupa ce va fi condamnat la moarte de noul Papa, dupa ce omorase in duel un contestatar de-al sau, aceasta face totul, uzand de relatiile sale pentru a obtine gratierea, dar sfarseste prin a bate la usa prostituatei Fillide, ultima speranta. „O marchiza care bate la usa unei curtezane!", sunt cuvintele cu care o intampina Fillide pe Colonna, in timp ce aceasta o implora sa-si utilizeze farmecele, pe langa unul din cardinalii aflati in gratiile Papei, pentru a obtine gratierea. Si cand doua femei iubesc acelasi barbat, indiferent de clasa sociala carei apartin, pana si un Papa poate fi induplecat.

In tot acest timp, Caravaggio, „exilat" in Malta, reuseste sa obtina intrarea in Ordinul cavalerilor de Malta, insa gratierea Papei vine prea tarziu pentru sanatatea sa subreda. Moare, la 39 de ani, in Portul Ercole, singur si abandonat, intrand in uitare pentru sute de ani, nu doar ca om, ci si ca pictor. Va fi redescoperit mult mai tarziu si va fi repus in drepturile pe care le merita, acelea de-a fi schimbat pentru totdeauna arta italiana, despre care spunea ca in timp ce sculptura nu poate capta sufletul uman, pictura poate.


Intrebat care poet ii place cel mai mult dintre Ariosto sau Tasso, Caravaggio raspunde: „Leonardo", fiind cunoscuta influenta pe care Da Vinci a avut-o asupra operei caravaggiene. Marele maestru recomanda in sfaturile catre discipolii sai sa mearga sa asiste la executiile publice pentru a surprinde realismul si dramatismul ochilor celor decapitati, recomandare pe care Caravaggio o urma. Va fi de fata inclusiv la arderea pe rug a lui Giordano Bruno, pe care, personal, il consider initiatorul dreptului la libera exprimare si care, chiar si-n ultimele clipe de viata, va striga multimii ca el nu contesta scrierile bisericesti, ci exprima doar un punct de vedere filozofic, crezand in liberul arbitru.
Caravaggio despre prostituate: „Am iubit intotdeauna femeile usoare. Nu exista sa-mi fi trecut prin pat vreuna care sa nu fi fost si prin patul unui cardinal!".

Judith care taie capul lui Olofern

View attachment 4

Adoratia pastoilor

View attachment 5

Biciuirea lui Hristos

View attachment 6

Cina in Emmaus

View attachment 7

Punerea in mormant

View attachment 8

http://www.qmagazine.ro

 

[anuk]

Tablouri de Caravaggio


Bahus

Bahus bolnav

Baiat cu cos de fructe

Narcis

Sfantul Matei Si Ingerul

Natura Moarta Cu Cos De Fructe

Cobzarul

 

[anuk]

Nicolae Grigorescu

NICOLAE GRIGORESCU se naste în satul Pitaru (judetul Dâmbovita), fiind al saselea copil al lui Ion si al Ruxandei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatal, familia se muta la Bucuresti, în mahalaua Caramidarilor, în casa unei matuse. Dupa o timpurie ucenicie (1848-1850), in atelierul pictorului ceh Anton Chladek, la Bucuresti, executa icoane pentru bisericile din Baicoi (1853) si Caldarusani (1854-1856), si picturi murale pentru bisericile Zamfira (1857) si Agapia (1858- 1861). La interventia lui Mihail Kokalniceanu care il intalneste pe artist la Agapia, primeste in 1861, o bursa de la Ministerul Moldovei, pentru a studia la Paris. In 1862-1863, frecventeaza atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir.

Face copii la Luvru, dupa panzele lui Gericault, Rubens, Rembrandt s.a. In cursul verilor, pana in 1869, lucreaza la Barbizon, in alte locuri din preajma Parisului, in atmosfera cultului pentru pictura in plein-air, ce pregateste apropiata afirmare a impresionistilor. Expune la Salonul parizian (din 1868), la Expozitiile artistilor in viata din Bucuresti (incepand cu 1870) si la expozitiile organizate (din 1973) de "Societatea Amicilor Belelor-Arte". In anii 1873-1874 face o calatorie de studii prin Italia, Viena, Grecia si Constantinopol. Ia parte, ca pictor de front, la razboiul de independenta din 1877-1878, facand numeroase desene ce vor sta la baza unor compozitii. Din 1879 pana in 1890, lucreaza indeosebi in Franta, fie in Bretania, la Vitre, fie in atelierul sau din Paris. Revenit in tara, deschide mai multe expozitii personale la Ateneul Roman (1891, 1895, 1900, 1901, 1902, 1904).

Construieste, la Campina, o casa, devenita apoi muzeu. Intr-un moment decisiv pentru constituirea culturii Romaniei moderne - in poezie se afirma geniul lui Eminescu - pictorul intreprinde o spectaculoasa inovare a limbajului plastic. Cu o formatie in care recunoastem filonul traditiior picturii murale, de care se apropie in primii ani ai tineretii, si, deopotriva, experientele impresionistilor, Grigorescu se manifesta, in diverse genuri, cu o autoritate al carui ecou se va prelungi in secolul al XX-lea, chiar si dupa disparitia pictorului. Este primul dintre fondatorii picturii romane moderne - urmat curand de Andreescu si Luchian - si numele sau devine un simbol pentru tinerele generatii de artisti care, in primele decenii ale acestui secol, cautau sa identifice si sa aduca in lumina valorile profund definitorii ale spiritualitatii romanesti. In portrete (D. Grecescu, Carol Davila, Andreescu la Barbizon), autoportrete, compozitii inspirate de experienta participarii la razboiul de independenta (Atacul de la Smardan, Rosior calare, Scenele cu prizonieri turci), in seria de "Care cu boi", in peisajele realizate in tara sau in timpul calatoriilor in strainatate (La Posada, Pescarita din Granville, Raspantie in oras la Vitre, Batrana din Brolle, Bordei in padure, Peisaj de toamna) se impun aspecte ale unui stil si ale unei viziuni inconfundabile.

Exercitiul lucrului in aer liber aduce paletei sale luminozitate, iar modului de constructie plastica o inedita imbinare intre rigoare si spontaneitate. Realul asupra caruia isi indreapta atentia pictorul isi pastreaza, in datele esentiale, configuratia, dar acest lucru se produce in "geometria secreta" a compozitiei, in planul profund al compozitiei, pentru ca la suprafata se face simtit jocul incidentelor, energia tuselor care involbureaza pasta. Aceasta placere a inregistrarii concretului aflat sub fluxul schimbator al luminii, il mentine pe artist intr-un permanent interes fata de ansamblul lumii vizibile, careia nu-i exploateaza elementele pitoresti, ci ii subliniaza doar valorile in contextul ambiantei devenite familiare .NICOLAE GRIGORESCU (1838-1907). într-un fel punctul lui de pornire n-a fost diferit de al lui Aman. Si el a început sa picteze tot ca un academist. Spre deosebire de altii, consuma însa repede experientele înaintasilor si depaseste acest stadiu într-un mod exploziv, în stare sa ne uluiasca.
.
De pe acum atasamentul sau la realitatea înconjuratoare îsi spune apasat cuvântul într-o pronuntata individualizare a personajelor biblice pentru care-si ia adesea modele din anturajul imediat. Judecind monumentalul ansamblu de la Agapia, executat la 20—23 de ani, este limpede pentru oricine ca pictura religioasa nu avea secrete pentru tânarul zugrav, preocupat în paralel si de compozitia istorica ale carei probleme le asimileaza la fel de usor, cum o poate dovedi lucrarea Mihai dupa batalia de la Calugareni.
Asadar, când, dupa o prima tentativa neizbutita, Grigorescu ajungea în sfârsit, în 1861, la Paris, el era un artist aproape desavârsit din punctul de vedere al traditiei. Se mai punea doar problema adân-cirii unor cunostinte, a unor confruntari cu arta din muzee si din ateliere si bineânteles aceea a obtinerii unor diplome, premii etc, care sa-i permita, o data întors în patrie, sa-si revendice drepturile de a intra în învatamânt si de a participa la viata artistica oficiala, bucurându-se de o seama de privilegii. Conform acestui program curent la predecesorii sai, a si intrat imediat într-un atelier, la Sebastien Cornu, unde — amanunt interesant — îl are coleg pe Renoir. Tocmai în acest moment a intervenit însa cotitura brusca ce avea sa faca din Grigorescu promotorul unui mod nou, în tara noastra, de a gândi plastic. Parasind foarte curând atelierul lui Cornu si renuntând cu buna stiinta la avantajele imediate, ce le promitea pentru viitoarea sa cariera formarea într-un asemenea atelier, a preferat sa aleaga calea libertatii de creatie, si sa-si gaseasca locul alaturi de grupul pictorilor din padurea Fontainebleau. Afinitati si glasuri neauzite, de dincolo de constiinta, îl atrageau pesemne spre acel mod mai sincer, mai natural, mai democrat de a întelege pictura, macar ca un asemenea drum, incompatibil cu linia oficiala, nu-i fagaduia nici situatie materiala, nici glorie.

Pentru a lua aceasta hotarâre i-a trebuit lui Grigorescu modestia omului simplu, un anumit temperament si, fara îndoiala, ceva din dragostea pentru natura, din vocatia pentru simplitate si bun simt a taranului.
Sosit la Barbizon si adoptat de colectivul confratilor mai vârstnici de acolo — cum rezulta din documente comunicate si comentate de Remus Niculescu, principalul exeget al pictorului, fostul zugrav de biserici trece printr-o scurta dar hota-râtoare transformare. Influente puternice se exercita asupra sa din multiple directii, în primul rând exemplul prestigios al lui Millet în ceea ce priveste încadrarea omului, a taranului în peisaj; apoi acela al lui Corot în redarea copacilor, a colturilor intime din natura; acela al lui Jacque si Troyon, de asemenea, în redarea apusurilor de soare si respectiv a scenelor cu animale întorcându-se de la pasune, în sfârsit al lui Courbet, într-o oarecare masura, când este vorba de portrete, mai ales, dar si exemplul unor pictori vechi pe care-i studiaza în muzee si dupa care executa copii, cum sunt Rembrandt, Ru-bens, Gericault, Prud'hon, Salvator Rosa, n-a fost fara urmari în ceea ce priveste închegarea stilului, atât de personal totusi al lui Grigorescu.
în adevar, fara sa se îndatoreze în mod exceptional nici unuia dintre artistii citati si asimilând de la fiecare doar ceea ce se potrivea conceptiilor si temperamentului sau, Grigorescu ajunge foarte timpuriu la o viziune întru totul proprie, dar conforma unui mod de a simti iscat din acelasi fond spiritual comun indivizilor din mijlocul carora el a purces.

De contactul cu pictura franceza opera lui Nicolae Grigorescu se resimte în ansamblu. Astfel, daca optiunea sa pentru plein-air va fi hotarâtoare pentru orientarea sa spre peisaj, gen nepracticat de el pâna la venirea în Franta, nu-i mai putin adevarat ca schimbari radicale vor interveni si în compozitiile cu figuri sau în portret, desi acestea îl preocupasera si pâna acum. Ba poate ca tocmai din analiza acestor genuri ne putem da mai bine seama ce a însemnat pentru artist contactul cu maestrii francezi. Urmarindu-i pe o perioada de un deceniu realizarile, sunt apoi chipurile de tarancute; voioase sprintare, mândre, în portul lor popular: Taranca cu marama, Taranca voioasa, Taranca din Muscel, Fata cu ulciorul, Fata sezând pe un tapsan, Fata cu basmaua galbena, sau de tarani: Taran de la munte, Cioban (1874), Unchias de la munte.
In toate deslusim interesul si simpatia artistului pentru fiintele simple, pentru sanatatea fizica si morala întâlnita la oamenii din popor.
Cam acelasi lucru se petrece si cu compozitia. Renuntând la imaginarea unor scene istorice conventionale si mânat de un puternic sentiment patriotic, Grigorescu a participat la greaua campanie a Razboiului pentru independenta de la 1877 pentru a imortaliza, în tablouri pline de adevar, eroismul si jertfa acelorasi tarani pe care-i pictase în îndeletnicirile lor pasnice. Date fiind conditiile grele de front, ceea ce prevaleaza în activitatea acestei perioade sunt desigur însusirile de desenator ale artistului care surprinde într-o serie de schite cele mai diverse scene si atitudini din campanie. Nu lipsesc însa nici studiile în ulei capabile sa redea cu forta de convingere si cu o rara îndemânare tehnica fie scene de înclestare din toiul luptei (Lupta de la Rahova, Atacul de la Smirdan, Spionul), fie aspecte din spatele frontului (Convoi de prizonieri, Care cu proviant). Dar si chipuri de ostasi români, luminoase, mândre cum sunt Dorobantul, Gornistul sau posomorite, triste, de Prizonieri turci, dovacla a compasiunii artistului si a întelegerii legilor aspre ale razboiului.

Dar marele aport al lui Grigorescu la pictura româneasca este în domeniul peisajului. Nu numai ca el pune acest gen, desconsiderat în trecut, în centrul activitatii sale, ci îl si concepe altfel decât pâna acum. O radicala schimbare a atitudinii fata de natura are ca urmare transformarea peisajului dintr-un decor conventional si lipsit de viata, într-un echivalent poetic al motivului în fata caruia artistul vibreaza sincer. Narativul este înlocuit astfel cu liricul. înregistrarea amanuntelor preocupata sa devina document lasa locul trairii subiective. Iar în locul folosirii culorii spune, definitorii pentru arta maestrului francez. în Mocanul, în Maternitate, în Vatra de la Rucar, dar mai ales în Taran la sapa si în Taranca franceza cu sacul în spate — toate din prima perioada — exista un accent grav pus pe prezenta omului. Cu timpul însa, pe masura ce pictorul devine tot mai mult el însusi, amintirea lui Millet se sterge si în tablourile cu tarani vom întâlni tot mai rar acea atitudine reculeasa care caracterizeaza «taranul-idee» al lui Millet. în mijlocul naturii în care este plasat în virtutea unui panteism rustic, definitoriu pentru viziunea lui Grigorescu, taranul se comporta firesc, fara gesturi declamatorii, adica în rând cu casuta lui modesta, cu copacul din preajma ei, cu iarba, cu boulenii pe care-i îndeamna blajin, cu câinele si cu turma de mioare.
O adevarata monografie a satului românesc, a celui din zona dealurilor, se configureaza din scenele cele mai simple: un car cu boi trece un vad, altul vine agale încarcat cu fân, un taran îsi ara ogorul, doua fete torc la poarta, un convoi de carute vin de la bâlci, un ciobanas pazeste turma. Interesant ca în toate împrejurarile: la munca si la razboi, ca soldat, la petrecere, la bâlci, când se aduna mai multi laolalta sau în singuratatea naturii, taranii lui Grigorescu împartasesc o stare de voiosie, de încredere si de optimism robust. Supunând realitatea unui proces electiv preferential si alegând din ea doar ceea ce corespunde sufletului sau, adica stabilindu-se cu sevaletul într-o anume regiune (cea a dealurilor), manifes-tând predilectie pentru un anumit tip de barbat si de femeie, pentru o anumita vârsta (cea a tineretii), pentru un anumit anotimp (vara), pentru un anumit copac (mesteacanul) s.a.m.d. si, dimpotriva, ignorând aspectele mai sumbre, « pictorul colnicelor românesti» ne-a înfatisat desigur un tablou cam unilateral, înfrumusetat, idealizat. Faptul este mai accentuat catre sfârsitul vietii când un idilism factice, pe gustul burgheziei, îsi face loc în tratarea acestei teme vâtamând operei sale în ansamblu

Dar nu-i mai putin adevarat ca în ciuda unilateralitatii ei, imaginea taranului asa cum a fost zugravita de Grigorescu este foarte sugestiva, viabila si în ultima instanta plina de autenticitate. Este meritul mare al pictorului de a fi cântat oarecum unilateral bucuriile, dragostea de viata, frumusetea fizica si morala a taranului fara sa alieneze realitatea, fara s-o falsifice. Pentru ca, în adevar, nimic nu altereaza nici emotia si nici impresia de autentic a imaginilor create de acest c rapsod al pamântului nostru », cu atât mai mult cu cât ocolirea aspectelor mai sumbre ale realitatii n-a fost atât de sistematica pe cât se crede. Chiar daca ar fi sa amintim doar bordeiele pictate de el, si Cioflec ne asigura ca «n-a fost expozitie în care sa nu figureze o casa de om sarac», ar fi de ajuns ca sa amendam imaginea unui Grigorescu eminamente idilic. Au fost însa în opera sa si imagini în care realitatea înfatisata se cere condamnata, cum este cea a Vechilului, având, e drept, ca punct de pornire, portretul unui cunoscut, dar ridicata, în planul artei, la un nivel de generalizare cu profunde semnificatii sociale.
în orice caz, îi va fi trebuit acestui artist o mare sinceritate si o pasiune acaparatoare, o traire trup si suflet a temelor rurale ca sa poata surprinde acel genius Iod, acea imagine vie si particulara atât de specifica tarii sale si s-o etaleze cu atâta forta de convingere. Caci nimeni pâna la el — asa cum arata Nicolae Iorga — « n-a fost în stare sa ni spuie ... ca tara noastra, tara neamului nostru are acest cer, aceasta lumina, aceste perspective si ca fiii ei cei mai adevarati, sub pânzaturile lor aspre, au, când sunt veseli, acest zâmbet si acest înteles în ochii adânci atunci când îi fura taina vietii sau a firii ».

Fara sa faca scoala în adevaratul sens al cuvântului, Nicolae Grigorescu reuseste prin exemplul si mai ales prin succesele sale sa determine pe multi pictori, chiar dintre cei formati în spiritul academismului, sa abordeze de pe o pozitie apropiata de a sa teme luate din realitatea obisnuita, în special peisaje.


Ulcica cu flori

Tiganca_de_la_Ghergani

Taranca din muscel

Taranca de la munte

Taranca cu marama

Spalatorese in Bretania

Rodica la parau

Pesacrita La Grandville

Peisaj de padure

/Pe varf de munte

 

[magda]

si tot de n.grigorescu:

"Toamna la Fontainebleau"

"Pescarita la Grandville"

"Autoportret"

 

[bodo]

Grigorescu si altfel

Nicolae Grigorescu- Nud pe malul mării


Născut într-o familie de ţărani, Nicolae Grigorescu nu a beneficiat de cultură sau de o educaţie artistică în primii ani de viaţă. Ambiţia şi talentul i-au purtat paşii spre atelierul pictorului ceh, Anton Chladek; transformâdu-i începutul carierei artistice într-un succes. După ce a decorat in frescă mai multe biserici si mânastiri (în special în Prahova şi Bucureşti) ajungând recunoscut la o vârsta fragedă; şansa îi surâde şi primeşte din partea Ministerului Moldovei o bursă de studii la Paris. Pe lângă studiile academice de la Şcoala de arte – care “îl dezgustă”[1], Grigorescu ajunge să studieze în pădurea de la Fountainebleu, la Şcoala de la Barbizon. Aici cunoaşte o mare parte dintre artiştii inovatori ai secolului XIX, printre care Theodore Rousseau, Corot, Millet, Gustave Courbet şi alăruri de ei descoperă stilul plein-air, care va rămâne reprezentativ pentru întreaga sa creaţie. Grigorescu îmbină relasimul Şcolii de la Barbizon cu tehnici impresioniste şi simboliste.

Predilecţia lui Courbet[2] pentru nudul feminin şi numărul mare de studii după model nud pe care le-a făcut în perioada în care era student la Academia de arte din Paris nu a avut nici o influenta asupra artistului român. Deşi este considerat deschizător de drumuri în privinţa nudurilor, sunt cunoscute foarte puţine lucrări cu această temă.

Lucrarea Nud pe malul mării, este una dintre puţinele opere in care Grigorescu abordează nudul feminin. Chiar şi aşa, cu un subiect care nu este definitoriu pentru opera sa, Grigorescu nu-şi dezminte aptitudinile de desenator excepţional şi de colorist foarte talentat. În ansamblu lucarea este realizată într-un stil pictural, apropiat de cel al impresioniştilor francezi. Cromatica este pastelată, foloseşte tonuri de bleu, gri si mult alb ceea ce da lucrării un aspect de linişte şi visare. Paleta lui Grigorescu are o lumină foarte puternică, dată prin tonuri deschise. Această lucrare mi se pare mai luminoasa decât cea mai mare parte a nudurilor impresioniste. Cerul este realizat printr-o succesiune de linii cursive, ordonate, în timp ce piatra pe care este plasat personajul are o tuşă grăbită şi culori mai puternice. Tocmai piatra, ce pare intenţionat neatentă, dă spontanteitate şi dinamică execuţiei.

Cu toate că în ansablul ei pictura aduce cu lucările impresioniştilor francezi, mai ales în ceea ce priveşte picturalitatea stilului, în tratarea corpului uman Grigorescu se întoarce spre Renaşterea italiană. Probabil faptul că a copiat operele maeştrilor italieni şi-a spus cuvântul. Femeia, încadrată perfect în fundalul impresionist este realizată foarte real, fără să înecări de a idealiza. Corpul uşor plinuţ, dar armonios cu sâni mici şi rotunzi, şolduri mari, picioarele încrucisate si mâinile lăsate relaxat pe lânga corp trimite la celebrele reprentări ale zeiţei Venus din Şcoala Veneţiană. La o primă vedere superficială capul uşor înclinat, pare in formă romboidală iar delatiile feţei par omise. Însă, după ce m-am uitat atent m-au frapat buzele foarte roşii ce dau o anumită feminitate senzuală chipului. Capul uşor înclinat; în profil, denotă o timiditate ascunsă. Probabil fiind vorba de unul dintre primele nuduri din arta românească, timiditatea modelului este justificată!

Nud pe malul mării este un portret al Zettinei Urechia[3], soţia istoricului V.A. Urechia care i-ar fi servit de mai multe ori ca model artistului.



View attachment 7

 

[bodo]

Si pentru ca tot vorbeam de Grigorescu, o stire calda despre unul din cele mai cunoscute tablouri ale sale

Tabloul "Carul cu boi", de Nicolae Grigorescu, vandut la licitatie pentru 155.000 de euro


Tabloul "Carul cu boi", de Nicolae Grigorescu, a fost vandut pentru suma de 155.000 de euro, joi seara, la o licitatie a casei Artmark din Capitala, devenind una dintre cele mai scumpe lucrari de arta tranzactionate pe piata romaneasca, anunta Mediafax.

Celebra lucrare a fost scoasa la vanzare in cadrul licitatiei "Impresionism si Postimpresionism romanesc", desfasurata la Opera Nationala Bucuresti. Estimata la 150.000 - 250.000 de euro, lucrarea a avut un pret de pornire de 100.000 de euro, fiind vanduta, in final, pentru 155.000 de euro.

"Carul cu boi" a devenit astfel una dintre cele mai scumpe lucrari vandute in Romania. Lucrarea lui Grigorescu se situeaza pe locul al doilea in topul celor mai scumpe lucrari de arta tranzactionate pe piata romaneasca, clasamentul fiind condus de tabloul "Aise", semnat de Camil Ressu, scos la licitatie de Artmark si adjudecat pentru suma de 160.000 de euro, in vara anului 2009. Urmatoarele locuri in clasamentul vanzarilor de arta de pe piata romaneasca sunt ocupate de doua lucrari de Stefan Luchian - "Garoafe", adjudecata pentru 140.000 de euro, si "Maci", a carui pret de vanzare a fost de 132.000 de euro - ambele tranzactionate de casa Artmark anul acesta.

Dupa mine, tabloul valoreaza mult mai mult, insa, tinand cont ca e criza....
http://www.hotnews.ro

---

Stefan Luchian, maretia artistica nascuta din durere


Stefan Luchian - Autoportret



Stefan Luchian este pictorul care l-a facut pe Nicolae Grigorescu sa exclame: In sfarsit, am si eu un succesor! si pe care Iosif Iser il socotea cel mai roman dintre pictorii nostri. Nascut la 1 februarie 1868, la Stefanesti, un sat (astazi oras) in judetul Botosani, Stefan Luchian a dominat pictura romaneasca de la inceputul secolului al XX-lea, continuand pe calea deschisa de Grigorescu si Ion Andreescu. Farmecul simplu al peisajelor de pe malul Prutului si-a pus amprenta asupra biografiei lui Luchian, temperament dinamic, al carui elan exprimand bucuria pe care o trezeste contactul cu lumina pura a zilei, a fost frant, prematur, in 1916.

Intre 1885 si 1889, Stefan Luchian a studiat la Scoala de Belle Arte din Bucuresti, apoi la Munchen, unde, timp de un an, a fost student al Academiei Regale de Arte Frumoase. Si-a desavarsit studiile la Academia Julian din Paris, intre 1891 si 1892. Inca din 1892, Luchian se afirma ca unul dintre cei mai valorosi pictori din epoca, expunand la societatea Tinerimea artistica, al carei scop era dezvoltarea artei dincolo de conventiile academice. Anul 1896 marcheaza Expozitia artistilor independenti, organizata in tara, impreuna cu alti colegi de breasla. Doi ani mai tarziu, este membru fondator al societatii artistice Ileana.
Motivele ce revin pe tot parcursul carierei artistului, precum buchetele de flori sau imprimeurile cu motive vegetale, amintesc de influentele fomulelor specifice curentului Art Nouveau, la care pictorul a fost deosebit de sensibil in perioada de formare. Prin impletirea subtila a luminii si a umbrelor, sensibilitatea lui Stefan Luchian se dezvaluie imprevizibil, rezultatul fiind o intensitate emotionala neobisnuita. Fie ca este vorba despre peisaje - in care atentia privitorului este atrasa de colturile pitoresti de natura din Baragan, Brebu, Govora, Poiana Ialomitei sau Filipestii de Padure (precum Moara, Peisaj de camp sau Turnul de la Brebu, expuse astazi la Muzeul K.H. Zambaccian), despre portrete sau naturi statice - in care un loc central este ocupat de compozitiile florale, tablourile lui Luchian au un echilibru secret, in care impresiile furnizate de realitatea inconjuratoare sunt transpuse cu o delicatete deosebita.
Portretele, precum Lorica, Portret de copil sau Mos Niculae Cobzarul, chipul mistuit de suferinta din autoportretul denumit, cu modestie, Un zugrav, lucrarile inspirate din evenimentele din preajma anului 1907 - marcat de rascoalele taranesti, sau scenele de gen extrem de expresive, precum Lautul, toate sunt ecouri cromatice ale sensibilitatii lui Stefan Luchian.
Cand, la varsta de treizeci si trei de ani, din cauza bolii, peisajele ii devin inaccesibile, Luchian isi concentreaza intreaga atentie asupra florilor, pastelurile sale ajungand la o maiestrie inegalabila. Dintre ele, anemona este cea care intruchipeaza cel mai bine, la nivel simbolic, tragicul destin al pictorului Stefan Luchian. Legenda spune ca anemona, floarea lui Adonis, vorbeste despre dragoste si despre moarte, despre dualitatea regasire - despartire, reinviere - extinctie. Potrivit uneia dintre versiunile legendei, anemonele au inflorit din lacrimile Afroditei pentru frumosul Adonis, ucis de Ares. Caracterul efemer al acestei flori suave se releva chiar din nume, care in limba greaca inseamna vant. Despre compozitiile florale ale lui Stefan Luchian, Octavian Paler afirma: A vedea florile lui Luchian fara a sti ce se afla in spatele frumusetii lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlauntrul corolei anemonelor grauntele de frig, de noapte, care face ca petalele sa arda si mai intens. Despartirea creatiei lui Luchian de suferinta lui Luchian ne-ar priva de cel mai clar exemplu din pictura noastra ca suferinta nu da talent, dar pune un om talentat la o raspantie de unde poate iesi un invins sau un invingator.
Artistul a trecut in eternitate in noaptea de 27 spre 28 iunie a anului 1916, la Bucuresti, fiindu-i conferit, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei Romane.
Arta lui Stefan Luchian a fost un exemplu incontestabil pentru toate generatiile de artisti plastici care i-au urmat. Prin creatia lui Stefan Luchian, strabatuta de o lumina interioara, frumusetea naturii, in simplitatea si, totodata, maretia ei, a fost transformata in adevarate capodopere.
In Bucuresti, pe strada Mendeleev (in apropierea Pietei Amzei), memoria artistului se pastreaza, discret, in casa ce poarta pe perete placuta comemorativa care sintetizeaza biografia pictorului: In aceasta casa a trait, a lucrat, a suferit si a murit neinteles pictorul Stefan Luchian (1868-1916).

Tablou De Stefan Luchian Expus La Muzeul Zambaccian 1 - Cecilia Caragea



Tablou De Stefan Luchian Expus La Muzeul Zambaccian 2 - Cecilia Caragea

View attachment 1

Opere importante din creatia lui Stefan Luchian sunt expuse la Muzeul Zambaccian, din Bucuresti, aflat pe strada Muzeul Zambaccian, nr. 21A. (Oana-Ilinca Moldoveanu)

Tablou De Stefan Luchian Expus La Muzeul Zambaccian 4 - Cecilia Caragea

View attachment 2

Tablou De Stefan Luchian Expus La Muzeul Zambaccian 5 - Cecilia Caragea

View attachment 3

Tablou De Stefan Luchian Expus La Muzeul Zambaccian 6 - Cecilia Caragea


View attachment 4

http://www.daciccool.ro

 

[anuk]

http://prezentari.alege.net/prezentari-educationale-ro-1172-picturi-de-Tonitza.html

---

Mama si copilul

Calugarute

Coada la paine

Nud de femeie

Nud

Fata padurarului

Flori

 

[anuk]

FLORILE LUI LUCHIAN

Vazdoage

Trandafiri

Dumitrite

Crizanteme

Bujori

Paralute

Anemone

Anemone

Violete

Scara cu flori

 

[bodo]

Un pictor foarte drag mie este Petru Mihut. Mie-mi place foarte tare pictura naiva.
Petru Mihut este un pictor mai putin cunoscut. De aceea nu am gasit prea multe materiale complete despre el. Va prezint cateva din picturile sale. Nu-i asa ca-s pline de culoare si veselie?

Arădeanul Petru Mihuţ pictează de 40 de ani scene din lumea satului: uliţe sufocate de nămeţi, sănii alunecând pe gheaţă, colindători, pajişti de un verde intens, lanuri de grâu aurii, vite la fântână, culesul fructelor, jocuri de copii, dar şi legende sau scene fantastice.


View attachment 8

View attachment 9



View attachment 1