PLANETELE

[Hawaii]

HARTA STELARA arata cele mai luminoase 23 stele de pe cer din lista Hipparcos si cuprinde tot cerul in toate directiile de la polul nord la polul sud. In o harta stelara, meridianele pot reprezenta coordonate ceresti galactice, in care ecuatorul reprezinta planul galaxiei noastre, sau coordonate ceresti ecuatoriale. In aceasta harta stelara meridianele reprezinta coordonatele ceresti ecuatoriale. In acest sistem de coordonate, linia orizontala care trece prin centrul hartii este ecuatorul ceresc si corespunde cu ecuatorul planetei noastre proiectat pe cer. Ecuatorul ceresc are declinatia (latitudinea cereasca) zero. Linia verticala care trece prin centrul hartii este ascensiunea dreapta (longitudinea cereasca) zero. Centrul hartii are coordonate (ascensiune dreapta, declinatie) = (0, 0) si corespunde cu pozitia soarelui pe cer la echinoxul de primavara cand soarele traverseaza ecuatorul ceresc dinspre sud spre nord.
Harta stelara are forma eliptica fiindca asa reprezinta suprafata unei sfere corect de la ecuator la poli. Daca harta stelara ar avea forma dreptunghiulara, atunci suprafata ar fi reprezentata corect la ecuator iar pe masura ce se apropie de poli suprafata pe harta pare tot mai intinsa si distorsionata. O astfel de harta eliptica poate fi folosita sa arate si suprafata unei planete, adica o sfera vazuta din afara. Meridianele din o harta stelara sunt ca o sfera transparenta imaginara privita din inauntru, deci suntem in centrul acestei sfere si privim din inauntrul sferei prin sfera afara spre stele.

Cele mai luminoase 23 de stele

Satelitul Hipparcos a masurat cu precizie directia, deplasarea aparenta, culoarea (clasa spectrala) si luminozitatea (magnitudinea vizuala) pentru aproape 118218 stele (cateva nu au putut fi masurate corect) in toate directiile pana la cateva sute de ani lumina distanta. Comparativ, galaxia noastra are 100 de mii de ani lumina diametru, iar centrul galaxiei noastre este la distanta de 26-30 de mii de ani lumina de planeta noastra in directia constelatiei Sagittarius, asadar, lista de peste 100 mii stele obtinuta de satelitul Hipparcos reprezinta un procent mic din cele vreo 200 miliarde stele din galaxia noastra.

Distanta si numarul stelelor indica dificultatea realizarii unei harti stelare cu toate stelele din galaxie, astfel, o harta stelara contine stelele care pot fi observate relativ usor pe cer pana la distanta de cateva sute de ani lumina de soarele nostru, pentru care se poate aplica si metoda de masurare precisa a distantei folosind paralax trigonometric. Satelitul Hipparcos a functionat intre luna brumar, anul romanesc 7497 (noiembrie 1989) si mărţişor 7501 (martie 1993).
Aceasta tabela arata cele mai luminoase 23 de stele de pe cer din lista Hipparcos.


Nr.Hip Asc.Dreapta Declinatia mag.Viz Paralaxa
(miliarcsec) Clasa
spectrala Numele Stelei
32349 06 45 09.25 -16 42 47.3 -1.44 379.21 A0m... Sirius (alfa Canis Major)
30438 06 23 57.09 -52 41 44.6 -0.62 10.43 F0Ib Canopus (alfa Carina)
69673 14 15 40.35 +19 11 14.2 -0.05 88.85 K2IIIp Arcturus (alfa Bootes)
71683 14 39 40.90 -60 50 06.5 -0.01 742.12 G2V alfa Centaurus A
91262 18 36 56.19 +38 46 58.8 0.03 128.93 A0Vvar Vega (alfa Lyra)
24608 05 16 41.30 +45 59 56.5 0.08 77.29 M1: comp Capella (alfa Auriga)
24436 05 14 32.27 -08 12 05.9 0.18 4.22 B8Ia beta Orion
37279 07 39 18.54 +05 13 39.0 0.40 285.93 F5IV-V Procyon (alfa Canis Minor)
27989 05 55 10.29 +07 24 25.3 0.45 7.63 M2Ib Betelgeuse (alfa Orion)
7588 01 37 42.75 -57 14 12.0 0.45 22.68 B3Vp Achernar (alfa Eridanus)
68702 14 03 49.44 -60 22 22.7 0.61 6.21 B1III Agena (beta Centaurus)
97649 19 50 46.68 +08 52 02.6 0.76 194.44 A7IV-V Altair (alfa Acvila)
60718 12 26 35.94 -63 05 56.6 0.77 10.17 B0.5IV alfa Crux
21421 04 35 55.20 +16 30 35.1 0.87 50.09 K5III Aldebaran (alfa Taurus)
65474 13 25 11.60 -11 09 40.5 0.98 12.44 B1V Spica (alfa Virgo)
80763 16 29 24.47 -26 25 55.0 1.06 5.40 M1Ib + B2.5V Antares (alfa Scorpius)
37826 07 45 19.36 +28 01 34.7 1.16 96.74 K0IIIvar Pollux (beta Gemeni)
113368 22 57 38.83 -29 37 18.6 1.17 130.08 A3V Fomalhaut (alfa Pisces Austrinus)
102098 20 41 25.91 +45 16 49.2 1.25 1.01 A2Ia Deneb (alfa Cygnus)
62434 12 47 43.32 -59 41 19.4 1.25 9.25 B0.5III Mimosa (beta Crux)
71681 14 39 39.39 -60 50 22.1 1.35 742.12 K1V alfa Centaurus B
49669 10 08 22.46 +11 58 01.9 1.36 42.09 B7V Regulus (alfa Leo)
33579 06 58 37.55 -28 58 19.5 1.50 7.57 B2II Adara (epsilon Canis Major)




Directia fiecarei stele este indicata folosind coordonate ceresti ecuatoriale, adica coordonate ceresti in care ecuatorul ceresc corespunde cu ecuatorul planetei noastre. Mai exista si sistemul de coordonate ceresti galactic in care ecuatorul ceresc corespunde cu ecuatorul galaxiei noastre.
Coordonatele ceresti ecuatoriale au doua componente care apar in tabela, anume ascensiunea dreapta (longitudinea cereasca) si declinatia (latitudinea cereasca).

Magnitudinea vizuala este luminozitatea aparenta a stelei asa cum o vedem. Asta inseamna ca o stea, spre exemplu Deneb, pare mai putin luminoasa decat alta stea, Vega, fiindca este mai departe dar daca ar fi la distanta egala atunci Deneb ar fi mai luminoasa. Cu cat e magnitudinea vizuala un numar mai mic sau negativ cu atat e steaua mai luminoasa. O stea de magnitudinea -1 este de 2,512 ori mai luminoasa decat o stea de magnitudinea 0, si asa mai departe, o stea de magnitudinea 7 e de 2,512 ori mai luminoasa decat o stea de magnitudinea 8. Stelele cu magnitudinea vizuala pana la 5 pot fi vazute cu ochiul liber in o noapte senina. Acest numar, 2,512 nu este un numar din natura ci a fost inventat de oameni si a fost prost gandit fiindca e prea complicat. Ar fi mai simplu daca diferenta intre doua magnitudini ar fi luminozitate de 2 ori mai mare, si ar fi mai usor de calculat si vizualizat.

Jumate din unghiul deplasarii aparente a stelei este paralaxa, indicata in tabela in unitati de miliarcsec (mas), adica 1000 miliarcsec = 1 arcsec.

Clasa spectrala (culoarea) stelei este A, B sau O pentru stelele fierbinti alb-albastre, F sau G pentru stelele de temperatura medie galbene (soarele este o stea in clasa spectrala G), K pentru stelele portocalii de temperatura unpic mai mica decat soarele nostru, iar M pentru stelele rosii de temperatura cea mai mica. Stelele rosii sunt de fapt doua feluri, piticele rosii, categorie in care se afla vreo 80% din stelele din univers, care au si viata cea mai lunga, 100+ miliarde ani, si gigantele rosii, care sunt stele similare cu soarele care si-au consumat masa de hidrogen disponibila pentru fuziune nucleara in heliu.

Aceasta tabela arata cele mai luminoase 23 de stele pe cer in toate directiile vazute de pe pamant din Romania (emisfera nordica) si Peru, Namibia sau Australia (emisfera sudica). Toate stelele rosii (clasa spectrala M) listate mai sus sunt gigante rosii fiindca piticele rosii au luminozitate foarte mica si nu se vad cu ochiul liber pe cer.

Fiecare stea face parte din o constelatie. Oamenii au grupat stelele in 88 de constelatii dintre care unele au fost inventate recent dar mai multe constelatii, inclusiv toate cele 12 constelatii zodiacale sunt cunoscute de peste 6000 de ani, chiar si de Sumerieni care scriu in tablitele lor de argila ca tot ce stiu ei au invatat de la Anunaki (anu=cer, na=catre, ki=pamant, adica cei care din cer au venit pe pamant, in limba sumeriana).
Cea mai luminoasa stea din fiecare constelatie este numita steaua alfa, a doua cea mai luminoasa e steaua beta, apoi gamma, delta, epsilon si asa mai departe. Sunt exceptii, de exemplu constelatiile Gemeni si Orion in care cea mai luminoasa stea nu este steaua alfa.

O mare parte din stele, posibil mai mult de jumate din stelele de pe cer, sunt stele binare, adica doua stele care se orbiteaza reciproc una in jurul celeilalte. Cea mai apropiata stea de noi, alfa Centaurus, vizibila din Peru (emisfera sudica), apare ca o singura stea pe cer dar de fapt sunt doua stele, ambele similare cu soarele, care se orbiteaza reciproc odata la 80 de ani, astfel stelele din un sistem binar sunt numite A si B, spre exemplu alfa Centaurus A si alfa Centaurus B. Spre exemplu, a 5a cea mai luminoasa stea de pe cer este Vega, numita si alfa Lyra, fiind cea mai luminoasa stea din constelatia Lyra, si este vizibila din Romania.
Vega impreuna cu Deneb la est si Altair spre sud face parte din triunghiul de vara care se poate vedea pe cer usor cu ochiul liber cam din luna florar (mai) pana in undrea (decembrie), iar in celelalte luni nu se vad aceste stele fiindca sunt pe cer in timpul zilei.

Coordonatele ceresti ecuatoriale pentru Vega, vezi tabela, sunt
ascensiunea dreapta (longitudinea cereasca) 18 ore, 36 min, 56.19 sec spre est dinspre ora zero care este in directia in care se afla soarele pe cer la echinoxul de primavara pe 21 martisor (martie) cand soarele traverseaza ecuatorul ceresc dinspre sud spre nord,
iar declinatia (latitudinea cereasca) este +38 grade nord de ecuator, 46 arcmin si 58.8 arcsec.
Declinatii negative indica stele care se afla pe cer la sud de ecuator. Polul sud este la -90 grade sud, iar polul nord la +90 grade nord. Din Romania se pot observa stele de la polul nord cam pana la -30 grade sud de ecuator. Magnitudinea vizuala pentru Vega, vezi tabela, este 0.03 iar paralaxa lui Vega (jumate din deplasarea aparenta a stelei observata din puncte diametral opuse a orbitei planetei noastre) este, vezi tabela,
128.93 miliarcsec = 0.12893 arcsec.

In pagina despre paralaxa stelara am vazut ca 1 parsec = 1 AU / 1 arcsec, asadar distanta pana la steaua Vega in
parsec = 1 AU / 0.12893 arcsec
= 7.756 parsec

iar 1 parsec = 3.26156 ani lumina, asadar
7.756 parsec x 3.26156 ani lumina/parsec = 25.3 ani lumina

Astfel, daca aprindem o lanterna sau laser si o indreptam spre Vega, lumina va traversa 25 de ani si 4 luni prin spatiul cosmic pana va ajunge la destinatie, steaua luminoasa Vega.

 

[Hawaii]

PLANETA MERCUR
---------------------
Mercur este planeta cea mai apropiată de Soare, orbitându-l o dată la fiecare 88 zile. Luminozitatea sa variază între -2,0 şi 5,5 în magnitudine aparentă, dar nu este uşor de văzut fiindcă cea mai mare separare angulară (cea mai mare elongaţie) faţă de Soare este de doar 28,3°, însemnând că se poate vedea doar imediat după apusul Soarelui. Planeta rămâne încă într-o relativă obscuritate fiindcă, în comparaţie cu celelalte planete, puţine lucruri se ştiu despre ea: singura navă spaţială care s-a apropiat de Mercur a fost Mariner 10 (1974-1975), care a cartografiat doar 40%-45% din suprafaţa planetei.

Fizic, planeta Mercur este similară în aparenţă cu Luna fiindcă este brazdată de cratere. Ea nu are sateliţi naturali şi nici atmosfera reală. Planeta are un nucleu mare de fier care generează un câmp magnetic de 100 de ori mai slab decât cel al Pământului. Temperatura la suprafaţa planetei Mercur variază de la aproximativ 90 K până la 700 K, punctul subsolar fiind cel mai fierbinte şi fundul craterelor de lângă poli fiind punctele cele mai reci.

Observaţii înregistrate ale planetei Mercur datează din vremea sumerienilor, în al treilea mileniu înaintea erei noastre. Romanii au numit planeta dupa zeul mesager Mercur (în Grecia Hermes, în Babilonia Nabu), probabil datorită mişcării aparent rapide pe cerul crepuscular. Simbolul astronomic pentru Mercur este o versiune stilizată a capului zeului având o pălărie cu aripi, pe un caduceu, un antic simbol astrologic. Înainte de secolul 5 î.e.n., astronomii greci credeau că planeta e formată din două obiecte separate: una vizibilă doar la răsărit şi cealaltă vizibilă doar la apus. În India, planeta a fost denumită Budha, dupa fiul Chandrei (al Lunii). Culturile chineză, coreană, japoneză şi vietnameză fac referiri la planeta Mercur sub denumirea de Steaua apei, denumire bazată pe cele Cinci Elemente.

STRUCTURA INTERNA A PLANETEI

Mercur este una din cele patru planete terestre, însemnând că este un corp pietros, ca şi Pământul. Este cea mai mică dintre cele patru, cu un diametru de 4879 km la ecuator şi ca şi compoziţie are aproximativ 70% metal si 30% silicaţi. Ca densitate, Mercur este pe locul doi în Sistemul Solar, cu 5430 kg/m³, cu puţin mai mică decat cea a Pământului.
Densitatea mare a planetei Mercur poate fi utilizată pentru a arăta detalii despre structura sa internă. În timp ce densitatea mare a Pământului rezultă parţial din comprimarea nucleului, Mercur este mult mai mică şi regiunile sale interne nu sunt atât de comprimate. Aşadar, pentru ca ea să aibă o densitate atât de mare, nucleul său trebuie să fie mare si bogat în fier. Geologii estimează că nucleul planetei Mercur ocupă aproximativ 42% din volumul său (nucleul Pământului ocupă aproximativ 17% din volumul său).

Deasupra nucleului este mantaua care are 600 km grosime. Se crede că în trecutul planetei Mercur, un impact catastrofal a avut loc, fiind lovită de un corp cu diametrul de câteva sute de kilometri care a catapultat mare parte din mantaua originală, rezultânt o manta relativ subţire în comparaţie cu nucleul ei mare, dar există şi teorii alternative care sunt discutate mai jos.

Se crede că planeta Mercur are o crustă în jur de 100-200 km grosime. O trăsătură distinctivă a planetei Mercur este că are foarte multe rifturi, unele extinzându-se pe sute de kilometri. Se crede că acestea s-au format în timp ce nucleul şi mantaua planetei s-au răcit şi s-au contractat după ce crusta s-a solidificat. Planeta Mercur are un conţinut de fier mai mare decât oricare altă planetă majoră din sistemul nostru solar. Mai multe teorii au fost propuse pentru a explica metalicitatea mare a planetei. Cea mai acceptată dintre teorii este cea conform căreia Mercur avea de la început o proporţie a metalo-silicaţilor similară cu meteoriţii de condrită şi o masă de aproximativ 2,25 ori mai mare decât masa curentă dar la începuturile istoriei sistemului solar, planeta Mercur a fost lovită de un planetoid având aproximativ 1/6 din masa sa. Impactul ar fi îndepărtat mare parte din crustă si manta, lăsând nucleul în urmă. O teorie similară a fost propusă pentru a explica formarea Lunii.

O alta teorie spune că Mercur s-ar fi format din nebuloasa solară înainte ca energia eliberată de Soare să se stabilizeze. Planeta ar fi avut iniţial de două ori masa prezentă. Dar protosteaua s-a contractat, temperaturile în preajma planetei Mercur puteau să ajungă la 2.500-3.500 K, posibil chiar să fi ajuns la 10.000 K. Mare parte din rocile de la suprafaţă ar fi putut să fie vaporizate la astfel de temperaturi, formând o atmosferă de “vapori de rocă” care ar fi putut să fie duşi mai departe de vântul solar.

O a treia teorie sugerează că nebuloasa solară a cauzat o forţă de frecare cu particulele din care se făcea acreţia planetei Mercur, ceea ce înseamnă că particulele mai uşoare s-au pierdut din materialul de acreţie. Fiecare din aceste teorii prezice o altă compoziţie a suprafeţei planetei şi două viitoare misiuni spaţiale, Messenger si BepiColombo vor face observaţii şi vor testa teoriile.

SUPRAFATA PLANETEI MERCUR

Suprafaţa planetei Mercur este foarte similară în aparenţă cu cea a Lunii, pe ea existând câmpii întinse gen “mare”(numele de mare a fost dat de observatorii din antichitate care credeau că petele negre de pe suprafaţa Lunii sunt mări şi oceane iar părţile luminoase sunt continente) şi cratere numeroase, indicând că planeta este geologic inactivă de miliarde de ani. Numărul mic de misiuni fără echipaj spre Mercur dovedesc că geologia acestei planete este cea mai puţin înţeleasă dintre planetele terestre.
În timpul şi la scurt timp după formarea planetei Mercur, ea a fost puternic bombardată de comete şi asteroizi pentru o perioadă care s-a sfârşit acum 3,8 miliarde de ani. În timpul acestei perioade de intensă formare a craterelor, planeta a primit impacturi pe toata suprafaţa sa, aceste impacturi fiind facilitate de lipsa unei atmosfere care să încetinească acele corpuri. În acest timp planeta a fost activă vulcanic, bazine cum ar fi Bazinul Caloris au fost umplute cu magmă din interiorul planetei, care a produs câmpii similare cu mările găsite pe Lună.

Craterele de pe Mercur variază în diametru de la câţiva metri până la câteva sute de kilometri în diametru. Cel mai mare crater cunoscut este gigantul Bazin Caloris, cu un diametru de 1300 km. Impactul care a dat naştere Bazinului Caloris a fost atât de puternic încât a cauzat erupţii de lavă şi a lăsat un inel concentric de peste 2 km înălţime înconjurând craterul de impact. La antipodul Bazinului Caloris este o regiune întinsă stranie şi deluroasă numită “Terenul Straniu”. Se crede că valurile de şoc de la impact au călătorit în jurul planetei şi, când s-au întâlnit la antipodul bazinului (180°, pe partea cealaltă), tensiunile mari au cauzat fracturi extensive ale suprafeţei. Alternativ, s-a sugerat că acest teren s-ar fi putut forma ca rezultat al convergenţei materialului expulzat la antipodul bazinului.
Câmpiile planetei Mercur au două vârste distincte: câmpiile mai tinere sunt mai puţin craterate şi probabil au fost create când râuri de lavă au îngropat terenul de timpuriu. O trăsătură neobişnuită a suprafeţei planetei este existenţa cutelor de compresie care se intersectează pe câmpii. Se crede că în timp ce interiorul planetei se răcea, s-a contractat şi suprafaţa sa a început să se deformeze. Cutele pot fi văzute deasupra altor trăsături, cum ar fi cratere şi câmpii mai netede, indicând că ele sunt mai recente. Suprafaţa planetei Mercur este de asemenea îndoită de bombările mareice cauzate de Soare – mareele provocate de Soare pe Mercur sunt cu aproximativ 17% mai puternice decât cele provocate de Lună pe Pământ.
Temperatura medie la suprafaţa planetei Mercur este de 452 K (179° C) dar variaza intre 90 K (-183° C) şi 700 K (427° C), din cauza lipsei atmosferei; în comparaţie, temperatura pe Pământ variază cam 80 K. Lumina solară pe suprafaţa planetei Mercur este de 6,5 ori mai intensă decât pe Pământ, cu o valoare a constantei solare de 9,13 kW/m².

 

[Hawaii]

VENUS

Venus este cea mai apropiata planeta de Pamant. Ea straluceste puternic pe cer, fiind Luceafarul de seara si de dimineata. Se poate vedea numai vreo 3 ore dupa asfintit sau inaintea rasaritului. Dupa soare si Luna, Venus este cel mai stralucitor corp ceresc.

Atmosfera planetei este foarte groasa. Vulcanii in eruptie degaja dioxid de sulf care formeaza nori grosi portocalii de acid sulfuric. Acest strat de nori ramane tot timpul la suprafata planetei. Norii sunt compusi in mare parte din dioxid de carbon. Acestia cauzeaza ploi care ar arde orce vietate de pe suprafata planetei.

Presiunea atmosferica pe Venus este de aproximativ 100 de ori mai mare decat a pamantului. La suprafata temperatura se poate ridica la circa 480 de grade C (circa 900 de grade F).Atmosfera reflecta lumina Soarelui ca o oglinda uriasa ceea ce ii da lui Venus atata stralucire pe cer.

Un robot trimis pe planeta, a descoperit ca aceasta era acoperita de roci ascutite si arata ca un desert intunecos, maro-inchis.Exista si munti mai inalti ca Everestul si formatiuni de teren asemanatoare continentelor terestre, aflate mai sus de nivelul mediu al planetei. Intre ele se afla depresiuni mar. Acestea ar putea fi fundul unor oceane ce s-au evaporat cu mult timp in urma.

Ca si planetele Mercur si Marte, Venus prezinta cratere, dar acestea sunt mai mici. Atmosfera densa a planetei Venus incetineste toate obiectele care trec prin ea, deci ele ating suprafata cu o forta mai mica, creand cratere mai mici.

Magellan a descoperit ca suprafata planetei este acoperita in mare pare cu lava solidificata, care a erupt din multimea de vulcani care se gasesc pe venus. A mai descoperit, de asemenea, crapaturi si linii ciudate care dau aspectul unei panze de paianjen. Venus spre deosebire de alte planete, nu are sateliti naturali.

Planeta Venus se roteste in jurul axei proprii odata la 243 zile in directia inversa a rotatiei planetei noastre si a rotatiei soarelui (comparativ, planeta noastra se roteste in jurul axei proprii odata pe zi)

orbiteaza soarele odata la 225 zile, deci un an pe Venus e 225 zile (pe planeta noastra un an are 365 de zile)

gravitatia la suprafata lui Venus e 8.87m/s^2 (pe planeta noastra e 9.8m/s^2)

presiunea atmosferica la suprafata lui Venus e 90 de ori presiunea atmosferica la suprafata planetei noastre, iar atmosfera nu contine apa aproape deloc si e compusa din 96% carbon dioxid, iar norii de la altitudine inalta contin acid sulfuric

temperatura la suprafata lui Venus e de vreo 470 grade Celsius (comparativ, pe planeta noastra temperatura medie e in jur de 0 grade Celsius)

Venus nu pare sa aiba urme precum maluri de lacuri sau mari care ar indica daca a avut apa pe suprafata in trecut. Pe planeta noastra vulcanii sunt in grupuri de obicei pe la marginile placilor tectonice.
In schimb, pe Venus nu par sa fie placi tectonice nici camp magnetic, iar pe suprafata sunt imprastiati aleatoriu sute de mii sau chiar milioane de vulcani, desi nu mai par sa fie activi in prezent.

Deoarece harta gravitationala a lui Venus e similara cu cea topografica, asta arata ca Venus pare sa nu aiba o astenosfera, adica un strat in interiorul planetei intre litosfera (sfera de piatra), adica stratul solid de la suprafata planetelor terestre, si manta, interiorul planetei. Pe planeta noastra litosfera are o grosime de vreo 100km, mai subtire pe fundul oceanelor, iar sub ea se afla astenosfera, un strat moale pe care se misca placile tectonice, apoi manta formeaza interiorul planetei.

De fiecare data cand Venus si planeta noastra sunt la cea mai apropriata distanta una de cealalta in orbitele lor in jurul soarelui, Venus pare sa fie cu aceeasi parte inspre noi, nu se stie de ce.

 

[anuk]

Vedere din Univers


Spatiul, ultima frontiera!” Omul a fost intotdeauna fascinat de Univers, iar realitatea existentei acestuia pare ca s-a nascut odata cu primii oameni. Lobitii, sumerienii, dacii, mayasii, egiptenii; toate aceste civilizatii detineau ample cunostinte despre ceea ce se afla dincolo de cer. Astazi, oamenii de stiinta au reusit sa ajunga in spatiu, facandu-ne constienti de ceea ce exista acolo; trimitandu-ne o vedere din Univers. Ce stim pana acum despre galaxii, sisteme solare, si planete? Cum arata planeta noastra? Iata o serie de imagini care sa raspunda la aceste intrebari.

---

Nota exlicativa: (de la stanga ladreapta)
-Sistemul Solar vazut de la dimensiunile planetei Pamant
-Jupiter este cea mai mare planeta a sistemului nostru solar. Se estimeaza ca Pamantul ar incapea de 20 de ori in ,,Marea pata rosie" ( o furtuna de pe suprafata planetei ).
-Soarele este steaua in jurul careia orbiteaza planetele sistemului nostru solar.
-Arcturus este una dintre stelele rosii gigant din galaxia noastra. Aceasta stea se afla in constelatia Boarului si este a 3-a stea ca luminozitate de pe cer.
-Antares este o stea rosie super-gigant. Situata in constelatia Scorpionului, aceasta stea este de 800 de ori mai mare decat Soarele, si este cea mai mare stea din cele studiate pana acum de catre oamenii de stiinta.



http://www.orator.ro/diverse/vedere-din-univers/

 

[Hawaii]

Jupiter
---------------------------------------------------------------------

Jupiter este cea mai mare si apropiata din cele 4 planete gigante gazoase din sistemul nostru solar. Acestea sunt Jupiter, Saturn, Uranus si Neptun. Neptun si Uranus sunt aproape identice - amandoua sunt albastre, iar diametrul lui Uranus este cu numai vreo 1400 km ( 1.03 ori ) mai mare decat diametrul lui Neptun, in timp ce masa lui Neptun este doar 1.18 ori mai mare decat masa lui Uranus.
Planetele gigante gazoase nu au suprafata solida asa cum au toate celelalte planete si luni din sistemul solar, astfel nu se poate ateriza pe ele. In centrul planetelor gigante gazoase presiunea este atat de mare incat materia din centrul lor este in forma de lichid fierbinte. Astfel, daca o planeta giganta gazoasa devine destul de mare, cam 105 ori masa lui Jupiter, atunci presiunea din centrul ei e suficient de mare incat sa declanseze fuziunea nucleara a hidrogenului si planeta giganta gazoasa se transforma in o stea pitica rosie, vezi nucleosinteza stelara. Vreo 80% din toate stelele sunt stele pitice rosii, care sunt stelele cu viata cea mai lunga.
Gravitatia este o acceleratie - spre exemplu, un bolovan sta nemiscat pe suprafata pamantului, dar de fapt accelereaza in continuu spre centrul pamantului si este oprit de suprafata pamantului. Daca gravitatia pamantului nu ar accelera bolovanul, atunci am putea sa il ridicam ca pe un fulg de rata si sa il punem in aer si ar pluti acolo fara sa cada jos.
Presiunea atmosferica 1 bar = 100000 Pa = 100 kPa
unitatea Pascal = Pa = N / m2
unitatea Newton = N = kg x m / s2
Forta necesara pentru mentinerea unei anumite acceleratii este masurata in unitati N.
Aceasta forta aplicata pe o suprafata, exprimata in metri patrati, este presiunea, in unitati Pa sau bar.

Pa = forta acceleratiei / suprafata
Pa = ( kg x m / s2 ) / m2
Pa = presiunea

O diferenta de temperatura de 1 grad Kelvin = o diferenta de 1 grad Celsius, iar
zero absolut = 0 K = -273.15 C, asadar grade C = grade K - 273.15
Astfel, radiatia termica a suprafetei vizibile lui Jupiter in grade C este -163.15, dar o nava interstelara care ar zbura prin atmosfera lui Jupiter nu ar trebui sa coboare prea mult pentru a ajunge la stratul atmosferic de 0 grade C, apoi chiar de 30 grade C. Nava interstelara s-ar opri acolo apoi s-ar intoarce in spatiul cosmic, fiindca mai adanc spre centrul lui Jupiter presiunea creste enorm si temperatura poate trece de 1000 grade C.

REZULTATELE SONDEI ATMOSFERICE PENTRU JUPITER

Sonda Galileo s-a separat de sonda atmosferica , anul romanesc 7503 (13 iulie 1995) si au ajuns la Jupiter pe traiectorii un pic diferite pe 8 undrea 7503 (8 decembrie 1995) la ora 00:04 ora Romaniei.

Cu 3 ore inainte sa intre in atmosfera, instrumentul pentru particule energetice de pe sonda atmosferica a inceput sa masoare radiatia, adica particule energetice cu incarcatura pozitiva sau negativa si energie mare, descoperind o centura de radiatie care se afla intre inelul lui Jupiter si stratul cel mai sus din atmosfera lui Jupiter. Inelul lui Jupiter are diametru intre 1.4 si 1.7 ori diametrul lui Jupiter la ecuator.
Centurile de radiatie ale lui Jupiter sunt cam de 10x mai puternice decat centura energetica din jurul planetei noastre, si includ ioni energetici de heliu de origine necunoscuta. Aceste centuri de radiatie sunt asa puternice incat sonda Galileo trebuia sa isi pastreze distanta ca sa nu i se arda sistemele electronice. Sonda Galileo a trecut la 215000 km deasupra atmosferei lui Jupiter in timp ce receptiona datele transmise prin unde radio de sonda atmosferica.

Centurile energetice din jurul planetelor, stelelor sau gaurilor negre sunt magnetice si merg de la polul nord prin spatiu pana la polul sud formand un culoar in forma de torus in jurul planetei, stelei sau gaurii negre. Nu toate planetele au centuri energetice, spre exemplu Marte nu are.
Aceste centuri magnetice captureaza particule energetice, adica radiatie, mai ales dinspre soare. Centura magnetica din jurul planetei noastre protejeaza planeta de particule energetice dinspre soare, spre exemplu protoni care vin cu 2/3 viteza luminii, si care ar lichida viata de pe suprafata planetei daca planeta nu ar avea centura magnetica. Centura magnetica a lui Jupiter emite unde radio la frecventa mare.

Deoarece aceste centuri magnetice fac contact cu planeta la polul nord si sud, planeta nu e protejata de radiatie la poli. Astfel cand apar eruptii pe suprafata soarelui care arunca particule energetice in directia unei planete cu atmosfera, aceste particule lumineaza atmosfera planetei la poli in acelasi fel cum se lumineaza gazul din un bec de neon cand e energizat de electricitate, si astfel apare aurora boreala la polul nord si aurora australa la polul sud pe planeta noastra, dar si pe Jupiter si Saturn. Pe majoritatea suprafetii planetei nu apare aurora fiindca centura magnetica prinde particulele energetice si le opreste in spatiu inainte sa intre in atmosfera. Odata prinse, particulele energetice pot ramane in centura magnetica un an sau mai mult.
Campul magnetic (magnetosfera) din jurul lui Jupiter si particulele cu incarcatura pozitiva sau negativa pe care le-a capturat nu sunt vizibile cu ochiul liber dar sonda Cassini are un sensor cu care le-a pozat. Pe imagine a fost desenat un cerc negru pentru a arata planeta Jupiter, si liniile albe care arata campul magnetic. Soarele este in stanga, asadar liniile magnetice par unpic suflate spre dreapta de vantul solar de particule cu incarcatura pozitiva sau negativa dinspre soare pe care campul magnetic a lui Jupiter le capteaza. Liniile negre din jurul lui Jupiter arata un torus, coridorul prin care orbiteaza luna Io in jurul lui Jupiter, inauntrul campului magnetic. Acest torus contine particule cu incarcatura pozitiva sau negativa care origineaza in frecventele eruptii vulcanice de pe Io. Linia roz (magenta) arata o lungime de 15 x diametrul lui Jupiter.
Magnetosfera lui Jupiter este cel mai mare obiect din sistemul solar. Daca magnetosfera lui Jupiter ar fi vizibila cu ochiul liber, ar aparea de 2 sau 3 ori mai mare decat soarele sau luna vazute de pe planeta noastra.

 

[Hawaii]

Saturn
******************************************************

Saturn este cea mai fermecata, cu inelele cele mai multe si luminoase, si a doua cea mai mare si apropiata din cele 4 planete gigante gazoase din sistemul nostru solar. Acestea sunt Jupiter, Saturn, Uranus si Neptun. Neptun si Uranus sunt aproape identice - amandoua sunt albastre, iar diametrul lui Uranus este cu numai vreo 1400 km ( 1.03 ori ) mai mare decat diametrul lui Neptun, in timp ce masa lui Neptun este doar 1.18 ori mai mare decat masa lui Uranus.
Planetele gigante gazoase nu au suprafata solida asa cum au toate celelalte planete si luni din sistemul solar, astfel nu se poate ateriza pe ele. In centrul planetelor gigante gazoase presiunea este atat de mare incat materia din centrul lor este in forma de lichid fierbinte. Astfel, daca o planeta giganta gazoasa devine destul de mare, cam 105 ori masa lui Jupiter, atunci presiunea din centrul ei e suficient de mare incat sa declanseze fuziunea nucleara a hidrogenului si planeta giganta gazoasa se transforma in o stea pitica rosie, vezi nucleosinteza stelara. Vreo 80% din toate stelele sunt stele pitice rosii, care sunt stelele cu viata cea mai lunga.
Gravitatia este o acceleratie - spre exemplu, un bolovan sta nemiscat pe suprafata pamantului, dar de fapt accelereaza in continuu spre centrul pamantului si este oprit de suprafata pamantului. Daca gravitatia pamantului nu ar accelera bolovanul, atunci am putea sa il ridicam ca pe un fulg de rata si sa il punem in aer si ar pluti acolo fara sa cada jos.
Presiunea atmosferica 1 bar = 100000 Pa = 100 kPa
unitatea Pascal = Pa = N / m2
unitatea Newton = N = kg x m / s2
Forta necesara pentru mentinerea unei anumite acceleratii este masurata in unitati N.
Aceasta forta aplicata pe o suprafata, exprimata in metri patrati, este presiunea, in unitati Pa sau bar.

Pa = forta acceleratiei / suprafata
Pa = ( kg x m / s2 ) / m2
Pa = presiunea

O diferenta de temperatura de 1 grad Kelvin = o diferenta de 1 grad Celsius, iar
zero absolut = 0 K = -273.15 C, asadar grade C = grade K - 273.15
Astfel, radiatia termica a suprafetei vizibile lui Saturn in grade C este -192.05, dar o nava interstelara care ar zbura prin atmosfera lui Saturn nu ar trebui sa coboare prea mult pentru a ajunge la stratul atmosferic de 0 grade C, apoi chiar de 30 grade C. Nava interstelara s-ar opri acolo apoi s-ar intoarce in spatiul cosmic, fiindca mai adanc spre centrul lui Saturn presiunea creste enorm si temperatura poate trece de 1000 grade C.
Saturn este de 9,6 ori mai departe de soare decat planeta noastra asa ca vazut dinspre planeta noastra nu se poate privi inspre soare din spatele lui Saturn.

 

[Hawaii]

Titan
******************************************************

Titan este pe departe cea mai mare luna a lui Saturn. Aceasta imagine in culori a fost obtinuta prin combinarea a trei imagini monocolore la lungimi de unda de 938 nm si 889 nm in lumina infrarosie si 420 nm in lumina vizibila. Imaginea a fost obtinuta pe 16 prier anul romanesc 7513 (16 aprilie 2005) de la distante intre 173000 km si 168200 km de Titan de sonda Cassini, aflata in orbita in jurul lui Saturn. Unghiul intre soare-Titan-sonda, numit unghiul de faza, pentru aceasta imagine este de 56 grade, iar rezolutia este in jur de 10 km / pixel.

Rosu reprezinta zone in stratosfera lui Titan unde gazul metan din atmosfera absoarbe lumina soarelui. Verde reprezinta zone unde Cassini poate vedea prin atmosfera lui Titan pana la suprafata. Albastru reprezinta lumina violeta vizibila in care se vad mai bine straturile de sus din atmosfera si ceata de pe Titan.
Nord pe Titan in aceasta imagine este in sus si vreo 30 grade spre dreapta. Aici este o imagine similara care arata emisfera opusa a lui Titan.

 

[Hawaii]

Aterizarea pe Titan, cea mai mare luna a lui Saturn

******************************************************
Sonda Cassini, 5650 kg, lansata pe 15 octombrie 1997 la 11:43 dimineata, ora Romaniei, a ajuns in orbita in jurul planetei Saturn pe 1 iulie 2004. A doua imagine in frecvente infra-rosii a fost transmisa de sonda Cassini pe 26 octombrie 2004 cand a trecut prima oara pe langa Titan. Titan, cea mai mare luna a lui Saturn, are masa de 1.3455 x 1023kg. Comparativ, planeta noastra are 59.7 x 1023kg, iar luna are 0.73 x 1023kg, deci Titan e aproape de doua ori mai masiv decat luna.
Titan are o atmosfera care se extinde cateva sute de kilometri in spatiu si are mai multe straturi vizibile. Vazuta cu ochiul liber, atmosfera lui Titan pare mata de o culoare portocaliu-roscata si nu se vede nimic prin ea. Ea devine transparenta daca e privita pe frecventa luminii infra-rosii, din acest motiv imaginile cu Titan au fost facute in frecventa infra-rosie.
Pe 26 octombrie 2004 sonda Cassini, aflata in orbita in jurul lui Saturn, a trecut pe langa Titan la distanta de 200 mii km. Se pot vedea niste nori aproape de polul sud. Imaginea din dreapta e aceeasi regiune de pe Titan vazuta pe 13 decembrie 2004 cand sonda Cassini a trecut la 225 mii km de Titan. Se pot observa nori care nu au fost acolo in prima imagine.
Culoarea rosie din imagine reprezinta frecventa infra-rosie de 2.01 microni, culoarea verde reprezinta 2.83 microni iar culoarea albastra 2.13 microni.
Ultima imagine este de pe suprafata lui Titan dupa ce sonda Huygens a aterizat cu bine pe 14 ianuarie 2005. Se pare ca a aterizat pe un fel de nisip umed. Temperatura este -180 grade C. Pietrele din imagine au numai cativa centimetri diametru.

 

[Hawaii]

Uranus, inele si luni
******************************************************

Uranus este a treia din cele 4 planete gigante gazoase din sistemul nostru solar. Acestea sunt Jupiter, Saturn, Uranus si Neptun. Uranus si Neptun sunt aproape identice - amandoua sunt albastre, iar diametrul lui Uranus este cu numai vreo 1400 km ( 1.03 ori ) mai mare decat diametrul lui Neptun, in timp ce masa lui Neptun este doar 1.18 ori mai mare decat masa lui Uranus.
Planetele gigante gazoase nu au suprafata solida asa cum au toate celelalte planete si luni din sistemul solar, astfel nu se poate ateriza pe ele. In centrul planetelor gigante gazoase presiunea este atat de mare incat materia din centrul lor este in forma de lichid fierbinte. Astfel, daca o planeta giganta gazoasa devine destul de mare, cam 105 ori masa lui Jupiter, atunci presiunea din centrul ei e suficient de mare incat sa declanseze fuziunea nucleara a hidrogenului si planeta giganta gazoasa se transforma in o stea pitica rosie.Vreo 80% din toate stelele sunt stele pitice rosii, care sunt stelele cu viata cea mai lunga.
Gravitatia este o acceleratie - spre exemplu, un bolovan sta nemiscat pe suprafata pamantului, dar de fapt accelereaza in continuu spre centrul pamantului si este oprit de suprafata pamantului. Daca gravitatia pamantului nu ar accelera bolovanul, atunci am putea sa il ridicam ca pe un fulg de rata si sa il punem in aer si ar pluti acolo fara sa cada jos.
Presiunea atmosferica 1 bar = 100000 Pa = 100 kPa
unitatea Pascal = Pa = N / m2
unitatea Newton = N = kg x m / s2
Forta necesara pentru mentinerea unei anumite acceleratii este masurata in unitati N.
Aceasta forta aplicata pe o suprafata, exprimata in metri patrati, este presiunea, in unitati Pa sau bar.

Pa = forta acceleratiei / suprafata
Pa = ( kg x m / s2 ) / m2
Pa = presiunea

O diferenta de temperatura de 1 grad Kelvin = o diferenta de 1 grad Celsius, iar
zero absolut = 0 K = -273.15 C, asadar grade C = grade K - 273.15
Astfel, radiatia termica a suprafetei vizibile lui Uranus in grade C este -214.95, dar o nava interstelara care ar zbura prin atmosfera lui Uranus nu ar trebui sa coboare prea mult pentru a ajunge la stratul atmosferic de 0 grade C, apoi chiar de 30 grade C. Nava interstelara s-ar opri acolo apoi s-ar intoarce in spatiul cosmic, fiindca mai adanc spre centrul lui Uranus presiunea creste enorm si temperatura poate trece de 1000 grade C.
Inelul Epsilon a lui Uranus, vizibil in imagine, este cel mai mare si luminos din toate 12 inele descoperite in jurul lui Uranus. Inelul Epsilon are latime intre 20 si 96 km (grosimea inelelor in jurul planetelor cu inele este foarte mica, de numai cativa metri) iar raza inelului, adica distanta intre centrul planetei Uranus si inel, este 51149 km, adica de 2 ori raza lui Uranus la ecuator.
In jurul lui Uranus au fost descoperite 27 de luni. Toate lunile din imagine sunt mici si au intre 54 si 162 km diametru. Cele 5 luni mari, Miranda, Ariel, Umbriel, Titania si Oberon.
Uranus are cei mai luminosi nori si cea mai inclinata axa din sistemul solar. Axa rotatiei lui Uranus este inclinata aproape paralela (orizontala) cu planul orbitei planetei Uranus in jurul soarelui. Astfel, soarele nu apune toata vara in emisfera sudica in timp ce nu rasare toata iarna in emisfera nordica, apoi soarele nu apune toata vara in emisfera nordica in timp ce nu rasare toata iarna in emisfera sudica.
Pe Uranus, perioada orbitei este 84 ani, asadar o noapte = o iarna = 42 ani, iar o zi = o vara = 42 ani.
Inelele par a traversa planeta Uranus din o parte in alta dealungul anilor, vazuta dinspre planeta noastra, fiindca axa rotatiei lui Uranus este inclinata fata de planul in care orbiteaza in jurul soarelui. Daca axa rotatiei lui Uranus nu ar fi inclinata, inelele ar aparea tot timpul ca o linie peste ecuatorul lui Uranus.
Lunile lui Uranus orbiteaza in planul ecuatorului planetei, iar datorita inclinatiei axei lui Uranus, lunile lui Uranus se interpun intre soare si Uranus doar la echinoxuri. Echinoxurile de primavara si toamna pe Uranus sunt atunci cand soarele, vazut dinspre Uranus, pare ca traverseaza ecuatorul lui Uranus inspre nord sau sud. Fiindca anul pe Uranus (perioada orbitei) dureaza 84 de ani, echinoxurile sunt odata la 42 de ani. Astfel, eclipse de soare pe Uranus se pot observa la fiecare 42 de ani. In aceasta imagine din 26 iulie 2006 se vede o eclipsa de soare pe Uranus in care luna Ariel (pata alba luminoasa) se interpune intre soare si Uranus, iar umbra eclipsei este la dreapta de Ariel.
Uranus se afla acum, in 7514, la echinox in directia constelatiei Acvarius (Varsator), aproape de steaua lambda Acvarius, si are nevoie de 7 ani pentru a traversa fiecare din cele 12 constelatii zodiacale din planul orbitei planetei noastre in jurul soarelui (planul ecliptic). Urmatorul echinox pe Uranus este in 7556 (2048) cand Uranus va fi in directia constelatiei Leu....;

 

[Hawaii]

Neptun si Triton
******************************************************

Neptun este cea mai departata din cele 4 planete gigante gazoase din sistemul nostru solar. Acestea sunt Jupiter, Saturn, Uranus si Neptun. Neptun si Uranus sunt aproape identice - amandoua sunt albastre, iar diametrul lui Uranus este cu numai vreo 1400 km ( 1.03 ori ) mai mare decat diametrul lui Neptun, in timp ce masa lui Neptun este doar 1.18 ori mai mare decat masa lui Uranus.
Planetele gigante gazoase nu au suprafata solida asa cum au toate celelalte planete si luni din sistemul solar, astfel nu se poate ateriza pe ele. In centrul planetelor gigante gazoase presiunea este atat de mare incat materia din centrul lor este in forma de lichid fierbinte. Astfel, daca o planeta giganta gazoasa devine destul de mare, cam 105 ori masa lui Jupiter, atunci presiunea din centrul ei e suficient de mare incat sa declanseze fuziunea nucleara a hidrogenului si planeta giganta gazoasa se transforma in o stea pitica rosie, vezi nucleosinteza stelara. Vreo 80% din toate stelele sunt stele pitice rosii, care sunt stelele cu viata cea mai lunga.
Gravitatia este o acceleratie - spre exemplu, un bolovan sta nemiscat pe suprafata pamantului, dar de fapt accelereaza in continuu spre centrul pamantului si este oprit de suprafata pamantului. Daca gravitatia pamantului nu ar accelera bolovanul, atunci am putea sa il ridicam ca pe un fulg de rata si sa il punem in aer si ar pluti acolo fara sa cada jos.
Presiunea atmosferica 1 bar = 100000 Pa = 100 kPa
unitatea Pascal = Pa = N / m2
unitatea Newton = N = kg x m / s2

Forta necesara pentru mentinerea unei anumite acceleratii este masurata in unitati N.
Aceasta forta aplicata pe o suprafata, exprimata in metri patrati, este presiunea, in unitati Pa sau bar.

Pa = forta acceleratiei / suprafata
Pa = ( kg x m / s2 ) / m2
Pa = presiunea

O diferenta de temperatura de 1 grad Kelvin = o diferenta de 1 grad Celsius, iar
zero absolut = 0 K = -273.15 C, asadar grade C = grade K - 273.15

Astfel, radiatia termica a suprafetei vizibile lui Neptun in grade C este -226.55, dar o nava interstelara care ar zbura prin atmosfera lui Neptun nu ar trebui sa coboare prea mult pentru a ajunge la stratul atmosferic de 0 grade C, apoi chiar de 30 grade C. Nava interstelara s-ar opri acolo apoi s-ar intoarce in spatiul cosmic, fiindca mai adanc spre centrul lui Neptun presiunea creste enorm si temperatura poate trece de 1000 grade C.
In jurul lui Neptun au fost descoperite 6 inele si 13 luni. Toate lunile lui Neptun sunt mici, cu diametru intre 28 si 404 km, in afara de Triton care are 2707 km diametru.
Cand o planeta are inele naturale in jurul ei, acestea se afla in jurul ecuatorului, au doar cativa metri grosime si contin gaze, praf stelar, si bucatele de piatra si gheata, si cativa bolovani. Uneori se gasesc luni mici printre inele care mentin uniformitatea inelelor sau le alimenteaza cu particule noi prin eruptii de geyser de pe suprafata acestor luni, asa cum e cazul lunii Enceladus a lui Saturn. Doua din inelele lui Neptun sunt mari - unul are latime de vreo 2000 km si diametru de 1.7 ori diametrul lui Neptun, iar celalalt are vreo 4000 km latime si diametru de 2.1 ori diametrul lui Neptun.
Pe Neptun vantul sufla slab pana la moderat, dar si cu cea mai mare putere de pe toate planetele din sistemul solar, pana la 2400 km / ora, in directia inversa a rotatiei lui Neptun.
Neptun se afla acum, in 7514, in directia constelatiei Capricorn, aproape de steaua iota Capricornus, si are nevoie de 13 ani 9 luni pentru a traversa fiecare din cele 12 constelatii zodiacale din planul orbitei planetei noastre in jurul soarelui (planul ecliptic).

Triton
******************************************************

Triton este pe departe cea mai mare luna a lui Neptun. Aceasta imagine in culori a fost obtinuta prin combinarea a trei imagini monocolore pozate prin filtrele verde, violet si ultraviolet. Imaginea a fost obtinuta pe 24 august 1989 de la distanta de 530000 km de Triton de sonda Voyager 2. In imagine se vede emisfera sudica a lui Triton, iar rezolutia in imaginea originala este de vreo 10 km / pixel. Culoarea albastru in imagine arata zonele care reflecta puternic lumina ultravioleta. In realitate, suprafata lui Triton are culoare roz-roscata.

 

[Hawaii]

Eris (Planeta a 10-a)
******************************************************
In centura Kuiper, care se afla in jurul soarelui, dincolo de planeta Neptun, intre 30 AU si 50 AU distanta de soare, se descopera in continuu asteroizi si planete mici in sistemul nostru solar. Reamintim ca 1 AU este o unitate astronomica, egala cu distanta medie intre soare si planeta noastra, care variaza unpic in jurul la 150 milioane km.
Au fost descoperite deja peste 1000 de asteroizi cu diametru intre 10km si 400km si vreo 15 planete mici cu diametru intre 500km si 2400km in centura Kuiper, si o planeta dincolo de centura Kuiper, anume Sedna. Daca un asteroid are cateva sute de kilometri diametru, atinge o masa critica la care gravitatia il face rotund, si atunci devine o planeta.
Planeta Eris (2003 UB313) este deosebita fiindca ea este cea mai mare planeta din centura Kuiper, mai mare decat Pluto, si fiindca reflecta 86% +/-7% din lumina pe care o primeste de la soare, mai mult decat oricare planeta sau luna din sistemul solar in afara de Enceladus, luna lui Saturn.
Eris (Planeta 10a) e prima planeta mai mare decat Pluto descoperita in sistemul nostru solar de cand a fost descoperita planeta Pluto, in timpurile noastre, bineinteles. In antichitate, acum 6000 de ani, si mai mult, se cunosteau si alte planete din sistemul nostru solar, dar informatiile de atunci au fost pierdute intre timp. Mai ales, in tablitele de argila sumeriene e vorba despre planeta Nibiru care are o orbita similara cu Sedna, dar Nibiru inca nu a fost descoperita. Nibiru este mai mare decat Terra, planeta noastra, posibil de vreo 5 ori mai masiva, sau poate fi chiar o giganta gazoasa.
In acest caz, locuitorii sai, Anunaki, (Anu = cer, na = catre, ki = pamant, adica, in sumeriana, "cei care din cer au venit pe pamant") probabil locuiesc pe una din lunile acestei planete.
Planeta Sedna (2003 VB12) este deosebita fiindca ea este singura planeta dincolo de Pluto care se afla in afara centurii Kuiper si are o orbita diferita de oricare alta planeta cunoscuta din sistemul nostru solar. Ea are suprafata rosie si orbiteaza soarele in o orbita eliptica foarte elongata in care cel mai apropiat punct de soare din orbita ei, numit periheliu, este in afara centurii Kuiper, la 76 AU distanta de soare, iar cel mai departat punct de soare din orbita ei, numit afeliu, e la distanta de vreo 900 AU in directia constelatiei zodiacale Sagittarius, deci in directia centrului galaxiei noastre, iar o orbita in jurul soarelui, deci un "an" pe Sedna dureaza vreo 10500 ani. Sedna nu se indeparteaza semnificativ inspre centrul galaxiei, care se afla la 30000 ani lumina distanta, din care 900 AU este o fractiune nesemnificativa.
1 AU este vreo 150,000,000km, deci 900 AU = vreo 135,000,000,000km.
Viteza luminii este 299,792,458 m/sec, deci 1 an lumina =
= 60 sec/min x 60 min/ora x 24 ore/zi x 365.25 zile/an
= 31,557,600 sec/an x 299,792,458 m/sec
= 9,460,730,472,580,800 m/an,
adica 1 an lumina = vreo 9460 miliarde de kilometri.
Asadar, cand este la afeliu, Sedna se afla la 0.014 ani lumina de soare. Daca s-ar departa chiar si jumate de an lumina de soare ar putea scapa de atractia gravitationala a soarelui si ar risca sa ramana in spatiul interstelar, in orbita in jurul centrului galaxiei in loc sa orbiteze in jurul soarelui. Trebuie mentionat ca in directia centrului galaxiei sunt miliarde de stele si deci e mai greu sa descoperi o planeta in directia aceea.
In tablitele sumeriene scrie ca Nibiru are o orbita eliptica de cateva mii de ani, se indeparteaza inspre constelatia Sagittarius, deci orbita lui Nibiru are afeliu in directia constelatiei Sagittarius, si revine tot de acolo, iar la periheliu se afla intre orbitele lui Marte si Jupiter. Faptul ca Sedna are o astfel de orbita indica probabilitatea ca si alte obiecte sau planete sa fie pe orbite similare.
Aceasta imagine simulata cu programul 3D gratuit Celestia, vezi referinta si linkuri, arata pozitia pe cer a planetei Sedna, numita si 2003 VB12, si a planetei Eris, numita 2003 UB313, vazute din Romania. Ambele se afla in sistemul nostru solar si orbiteaza in jurul soarelui. Eris se afla dincolo de planeta Neptun, in centura Kuiper, care e la distanta de intre 30 AU si 50 AU de soare, iar Sedna e singura planeta mica descoperita aflata pe o orbita complet in afara centurii Kuiper.
Imaginea are un camp de 60 de grade diametru, nord este in sus si est e la stanga, fiindca privim in sus spre cer. Aproximativ in centrul imaginii, unpic la nordest de Marte este roiul de stele Pleiades, mai multe stele luminoase la un loc, la vreo 400 ani lumina distanta. Pleiades se afla pe cer in directia aproape diametric opusa directiei centrului galaxiei noastre.
Steaua insemnata Aldebaran este cea mai luminoasa stea din constelatia Taurus. Betelgeuse este cea mai luminoasa stea din constelatia Orion, iar Rigel este a doua cea mai luminoasa stea din Orion, amandoua insemnate in imagine. Alnitak, Alnilam si Mintaka sunt cele 3 stele in linie dreapta din centrul constelatiei Orion care e foarte usor de gasit pe cer cu ochiul liber. Dintre acestea, Alnilam este insemnata in imagine, Alnitak e imediat la est (stanga ei) si Mintaka la dreapta ei.
In coltul din dreapta sus a imaginii se afla galaxia Andromeda, cea mai apropiata galaxie mare cat galaxia noastra, la 2,2 milioane ani lumina distanta, insemnata M31. Ea are doua galaxii pitice care orbiteaza in jurul ei, insemnate M32 si M110. M33 este alta galaxie la 3 milioane ani lumina distanta.
Imaginea este pentru ziua 18 octombrie 2005, dar Sedna si Planeta 10a orbiteaza foarte incet, de la dreapta la stanga in imagine de-alungul liniilor roz care indica orbitele lor, asa ca pozitiile lor vor fi aproximativ similare si in anii urmatori.
Linia orizontala insemnata cu ascensiunea dreapta (RA) 2h (ore), 4h si 6h reprezinta ecuatorul ceresc, care corespunde cu ecuatorul planetei noastre proiectat pe cer, in sistemul ecuatorial de coordonate ceresti. O ora de ascensiune dreapta corespunde cu 15 grade. Celelalte linii orizontale sunt la 15 grade una de cealalta.
Mai este si sistemul de coordonate galactic, in care ecuatorul ceresc corespunde cu planul galaxiei noastre.
Pentru a descoperi planete noi in sistemul nostru solar se foloseste un telescop cu oglinda de mare diametru, ca sa prinda mai multa lumina si deci sa poata vedea obiecte mai putin luminoase. Telescopul e automatizat si programat sa pozeze un petec mic pe cer de mai putin de 1 grad patrat, apoi revine peste o ora si pozeaza acelasi petec a doua oara, si revine peste inca o ora si pozeaza acelasi petec a treia oara. Apoi, un program de calculator compara cele 3 imagini sa vada daca s-a miscat ceva. Stelele nu se misca in un interval asa scurt de timp, dar planetele din sistemul nostru solar se misca vizibil in cateva ore. Daca i se pare programului de calculator ca s-a miscat ceva, atunci imaginea e semnalata sa o verifice o persoana. De obicei, in jur de vreo 1000 de imagini sunt semnalate pentru verificare in fiecare saptamana, dar majoritatea sunt erori de imagine. Cateodata insa, asa cum e cazul in cele trei imagini de mai sus, se descopera o planeta.

 

[Hawaii]

Sedna
******************************************************

Acestea sunt cele 3 imagini la interval de vreo ora intre ele in care s-a descoperit Sedna. Partea de cer acoperita de aceste imagini este cat o gamalie de ac tinuta cu bratul intins in fata ochilor. Fiecare din cele 3 imagini reprezinta o suprafata de 3.4 x 3.4 minute de arc din cer. 1 grad patrat = 60 x 60 minute de arc.
Sedna e cea mai misterioasa dintre planetele mici. Ea e rosie, ca Marte si Titan, si are o orbita foarte eliptica. Desi ea se afla acum aproape de centura Kuiper unde orbiteaza si celelalte planete mici, orbita ei are o perioada completa de 10500 ani si o duce mult dincolo de centura Kuiper, pana la o distanta de 900 AU de soare, adica de 900 x distanta intre soare si planeta noastra, unde incetineste apoi se intoarce din nou spre soare si se apropie pana la centura Kuiper. Comparativ, centura Kuiper se afla intre vreo 30 AU si vreo 50 AU de soare.
Sedna se afla acum pe cer intre constelatiile Cetus, Taurus si Orion dar nu se poate observa cu ochiul liber. Sedna se apropie in continuare de noi pentru urmatorii 71 de ani pana in anul romanesc 7584 (2076) cand va fi la periheliu, apoi se va departa din nou pentru a reveni peste 10500 de ani. Cand Sedna se departeaza de soare in directia punctului cel mai departat de soare, numit afeliu, din orbita ei eliptica, ea merge in directia constelatiei Sagetator, adica in directia centrului galaxiei noastre.
Nibiru, o planeta mai mare decat Sedna care inca nu a fost descoperita, dar despre care ne povestesc tablitele sumeriene de acum 6000 de ani, are si ea o orbita eliptica similara cu cea a Sednei, cu afeliu in directia constelatiei Sagetator.

a doua imagine de 60 grade diametru simulata, cu Sedna vazuta dinspre planeta noastra

Sedna se afla intre constelatiile Cetus si Taurus si se misca incet spre stanga de-alungul liniei rosii care reprezinta orbita ei in jurul soarelui, vazuta pe cer de pe planeta noastra. Constelatia Orion, care e cea mai usoara de gasit pe cer cu ochiul liber in aceasta directie e la stanga lui Sedna in imagine, insemnata cu stelele numite in albastru Betelgeuse, Bellatrix si Alnilam. Cele mai luminoase 7 stele din constelatia Orion sunt incercuite cu galben. Stelele in o linie dreapta din centrul constelatiei sunt, de la stanga la dreapta, Alnitak, Alnilam si Mintaka.
Deasupra si unpic la dreapta de steaua Aldebaran din constelatia Taurus din imagine sunt mai multe stele luminoase - acesta este un roi de stele numit Pleiade care se afla la vreo 400 ani lumina de noi, deci in galaxia noastra, in directia opusa centrului galactic. Aldebaran (Alfa Taurus), la 65 ani lumina distanta, este cea mai luminoasa stea din constelatia Taurus, iar Menkar (Alfa Cetus), la 220 ani lumina distanta, este cea mai luminoasa stea din constelatia Cetus.
Andromeda, la o distanta de vreo 2,2 milioane ani lumina, este cea mai apropiata galaxie de galaxia noastra care e similara in marime, unpic mai mare decat galaxia noastra care are un diametru de 100 mii ani lumina. In apropierea galaxiei noastre mai sunt si mai multe galaxii pitice precum norul Magelan mic si norul Magelan mare, ambele vizibile din Noua Zeelanda si alte taramuri la sud de ecuator. M33 este alta galaxie la 3 milioane ani lumina distanta.

a treia imagine de 60 grade diametru simulata, cu Sedna vazuta din afara sistemului nostru solar de deasupra polului nord al planetei noastre dinspre constelatia Ursa Mare de la o distanta de 830 AU de Sedna.

1 AU este distanta medie intre soare si planeta noastra, aproximativ 149,597,870,691 metri, iar viteza luminii este 299792458 m/s. Sedna este acum la vreo 89 AU de planeta noastra. Asadar, o raza de lumina de la planeta noastra pana la Sedna traverseaza vreo 12 ore si 20 min (12,336 ore lumina) prin spatiu.
In dreapta imaginii sunt constelatiile Sagetator, Scorpion si centrul galactic, la 30000 de ani lumina de sistemul nostru solar. Echinoxul de primavara, si deci coordonatele ceresti RA,Dec=0,0 se afla in directia dinspre soare spre marginea de sus a imaginii.

 

[ramanya]

“Steaua Mortii” ne ameninta planeta


O stea invizibila ochiului uman, care ar orbita in jurul Soarelui, poate reprezenta sursa unor comete ucigatoare gata sa ne bombardeze Pamantul, anunta cercetatorii NASA.

"Pitica maro", aproape de cinci ori mai mare decat Jupiter, ar putea fi de vina pentru extinctiile in masa care s-au petrecut pe planeta noastra, odata la fiecare 26 milioane de ani. Steaua, denumita Nemesis de catre oamenii de stiinta ai NASA, ar fi invizibila, deoarece emite lumina doar in spectru infrarosu si se afla la o distanta foarte mare.

Se crede despre Nemesis ca ar gravita in jurul Soarelui, la o distanta de 25.000 de ori mai mare decat cea dintre Soare si Terra. Rotindu-se prin galaxie, puterea sa gravitationala atrage corpuri inghetate din Norul Oort - o sfera vasta de roca si praf, la fel de distanta ca si Nemesis.

Acesti "bulgari de zapada" ar fi, apoi, lansati inspre Pamant sub forma unor comete, provocand, la impact, dezastre similare celor produse de asteroidul care a sters de pe fata pamantului dionzaurii, in urma cu 65 milioane de ani.

Acum, cercetatorii NASA cred ca sunt capabili sa localizeze Nemesis cu ajutorul unui telescop cu detectie termica, ce a inceput sa scaneze cerurile in ianuarie 2010. Wide-Filed Infrared Survey Explorer - programat sa identifice o mie de pitice maro aflate pe o raza de 25 ani-lumina fata de soare - a trimis deja fotografia unei comete, formata, probabil, din Norul Oort.

Primul indiciu care i-a condus pe cercetatori cu gandul la existenta lui Nemesis a fost orbita bizara a unei planete pitice, denumita Sedna. Oamenii de stiinta cred ca orbita ovala, neobisnuita, cu un ciclu complet de 12.000 de ani a acestui corp astral, ar putea fi explicata de existenta altuia, foarte masiv.

Sedna este un obiect foarte bizar, nu ar trebui sa existe acolo. Singura modalitate prin care se poate obtine o orbita excentrica ar fi existenta unui corp gigantic care sa determine acest lucru. "Deci, ce se intampla exact acolo?", se intreaba cercetatorii.

sursa : descopera.ro

 

[anuk]

O calatorie in interiorul planetelor


Desi evolutia astronomiei din ultimul secol este un fapt cu implicatii greu de cuprins chiar si pentru noi, cei de azi, care navigam intr-un spatiu virtual si calatorim dintr-un capat in celalalt al Pamantului in cateva ore, aceasta nu este nici pe departe o disciplina recenta.




Omul a inceput sa descopere si sa cerceteze cerul, inainte de a cunoaste cat de intins era pamantul de sub picioarele lui. Prin urmare, fascinatia pentru ceea ce se afla deasupra si dincolo de noi si pentru ceea ce era parte a creatiei divine a facut ca primele notiuni de astronomie se apara cu mult inaintea erei noastre.

In timpurile stravechi, astronomii au observat cum anumite lumini se miscau pe cer in relatie cu alte stele. Grecii antici le-au numit “planetoi”, din care a derivat actualul cuvant “planeta”.
In Grecia antica, India, China, Babilon si in general, in toate civilizatiile premoderne, se credea ca Pamantul se afla in centrul universului si ca celelalte planete orbitau in jurul acestuia, deoarece erau observate chiar de la suprafata acestuia. Prin urmare, perceptia generala era ca planeta noastra era stabila si nu se afla in miscare.
Sistemul cosmologic a fost preluat de greci de la babilonieni incepand cu anul 600 i.Cr., incluzand aici constelatiile si zodiacul. In secolul VI i.Cr., babilonienii aveau deja un nivel avansat de cunostinte astrologice, dezvoltandu-si primele teorii despre planete cu cateva secole inaintea elenilor. Cu toate acestea, grecii au fost cei care au pus bazele astrologiei vestice.
In secolul I i.Cr., acestia au inceput sa-si elaboreze propriul sistem matematic cu ajutorul caruia sa localizeze cu usurinta pozitionarea planetelor si a altor corpuri ceresti. Aceste scheme, bazate mai degraba pe geometrie, decat pe aritmetica, au dat rezultate mai bune si mai concise fata de calculele aritmetice ale babilonienilor, intrecandu-le prin complexitate si comprehensiune.

Primele planete descoperite au fost denumite dupa zeitatile romane: Jupiter, cel care domnea peste toti zeii, Marte, zeul razboiului, Mercur, cel care juca rolul de mesager al zeilor, Venus, zeita frumusetii si a iubirii si Saturn, tatal lui Jupiter si zeul agriculturii.
Odata cu inventarea telescopului, alte trei planete au fost descoperite in sistemul nostru solar: Uranus, in 1781, Neptun in 1846 si Pluto in 1930. In 2006, Pluto a fost reclasificata sub denumirea de planeta pitica.
In plus, sistemul nostru solar este populat de mii de corpuri ceresti, comete si asteroizi, care orbiteaza in regiunea centurii dintre Marte si Jupiter.

Misiuni spatiale si calcule matematice complexe au fost de natura sa ofere mai multe informatii despre vecinele “tacute” ale Terrei. Cele mai apropiate planete de Soare, Mercur, Venus, Pamant si Marte sunt numite planete terestriale, deoarece suprafata lor este solida, in vreme ce urmatoarele patru sunt numiti planete gazoase sau giganti gazosi. Mic si indepartat, Pluto are o suprafata solida, insa inghetata, asemanatoare mai degraba cu planetele terestriale. In secolul XXI, oamenii de stiinta nu mai trebuie sa se foloseasca de imaginatie pentru a-si afla din ce sunt formate planetele care alcatuiesc sistemul solar. Pentru asta exista un alt cuvant de ordine: stiinta. Mijloacele ei? Instrumente precise de masurare, calcule si studii intense ale atmosferei care le inconjoara si a satelitilor lor.



Mercur

Orbita eliptica a planetei o poarta pe aceasta la o distanta de 47 milioane de kilometri, in cel mai apropiat punct fata de Soare si la 70 milioane de kilometri, in cel mai indepartat. Daca o fiinta umana s-ar putea afla pe Mercur in momentul in care planeta se afla in cel mai apropiat punct, ar putea vedea un Soare de trei ori mai mare decat se vede de pe Pamant. Temperaturile pe Mercur la suprafata ating 430 de grade Celsius in timpul zilei, dar fiindca planeta nu are o atmosfera care sa retina caldura, noaptea scad pana la – 170 de grade Celsius.
Densitatea planetei este de 5 430 kilograme pe metru cub. Se crede ca, la fel ca si Terra, in compozitia nucleului planetei intra un amestec de fier si nichel.
Mercur este o planeta a extremelor: este cea mai mica, cea mai densa, are cea mai veche suprafata, cele mai mari variatii de temperatura, si este in acelasi timp si cea mai putin explorata.

Distanta de la Soare: 57,909,175 kilometri
Masa: 330,220,000,000,000,000,000,000 kilograme



Venus

La prima vedere, daca Pamantul ar fi avut un frate geaman, atunci acesta ar fi fost Venus. Cele doua planete sunt asemanatoare ca marime, masa, compozitie si distanta fata de Soare. Insa similaritatile se termina aici. Venus nu are oceane si este inconjurata de un strat subtiri de nori, care absorb caldura de la suprafata, creand un puternic efect de sera. Temperaturile ajung la valori atat de ridicate, incat chiar si plumbul s-ar topi imediat. Presiunea este intr-atat de mare, incat o calatorie pe Venus ar fi echivalentul unei plimbari la 900 metri in adancimea oceanului. Norii care o invaluie pe Venus retin caldura la suprafata planetei, oferindu-i in acelasi timp privilegiul de a fi si cea mai stralucitoare pe cerul noptii, deoarece lumina solara este in mare parte reflectata.
Compozitia planetei, cu o densitate de 5240 de kilograme pe metru cub, este asemanatoare cu cea a Pamantului. Grosimea scoartei variaza intre 10 si 30 de kilometri de la suprafata, dupa care urmeaza mantaua cu o adancime de 3 000 de kilometri si nucleul, care contine un aliaj de fier si nichel.

Distanta de la Soare: 108 208 930 kilometri
Masa: 4,868,500,000,000,000,000,000, 000 kg



Pamant

Este singura planeta din sistemul solar in care viata a aparut si a evoluat intr-o incredibila diversitate. Toate lucrurile de care avem nevoie pentru a supravietui sunt protejate de un strat subtire al atmosferei, care ne separa pe noi de restul spatiului, mai putin ingaduitor in privinta vietii. Buna functionare a planetei are la baza un sistem complex si interactiv, a carui functionare este cateodata greu de prevazut. Aerul, apa, pamantul, viata in toata complexitatea ei, reprezinta combinarea unor forte care creeaza o lume aflata continuu in miscare, supusa schimbarii perpetue, o lume pe care inca ne straduim sa o intelegem.
Pamantul este a cincea planeta din sistemul nostru solar ca marime, al carei diametru este doar cu cativa kilometri mai mare decat cel la planetei Venus.
Pamantul are trei straturi separate. Grosimea crustei este de aproximativ 30 de kilometri in cazul suprafetei de pamant si de 5 kilometri in cazul depunerilor de pe fundul marilor si oceanelor.
Stratul urmator, mantaua, se extinde pana la 2 900 de kilometri in adancime, in vreme ce nucleul planetei este impartit la randul lui in doua straturi: unul exterior, format dintr-un aliaj lichid de fier si nichel si unul interior, constituit dintr-un aliaj de fier si nichel, aflat in stare solida. Densitatea medie a planetei este de 5 520 de kilograme pe metru cub.

Distanta fata de Soare: 149 597 890 kilometri
Masa: 5,973,700,000,000,000,000,000,000 kilograme



Marte

Planeta Rosie, una dintre muzele science-fictionului, i-a inspirat in aceeasi masura pe scriitori si pe cercetatori. Fie ca era sursa unor invadatori ostili, adapostul unor civilizatii stravechi sau o colonie a viitorului, scriitorii nu au facut decat sa fructifice semintele plantate de catre observatiile stiintifice acumulate secole la rand.
Ca si celelalte planete terestriale, suprafata sa a suferit multe modificari ca urmare a activitatilor vulcanice, impactului cu alte corpuri ceresti, miscari ale scoartei si efectelor atmosferice, cum ar fi furtunile sau uraganele. La cei doi poli ai planetei exista gheata a carei cantitate creste sau scade in functie de anotimp, iar probele de sol colectate din aceasta regiune sugereaza ca planeta s-a confruntat cu schimbari dramatice ale climatului in repetate randuri, cauzate probabil de o schimbare regulata a orbitei.
Marte este o planeta de dimensiuni mici, avand abia jumatate din diametrul Pamantului. Tocmai din cauza marimii sale, se crede ca nucleul acesteia s-a racit de-a lungul timpului. Structura geologica este alcatuita in mare parte din roci si metal. Nucleul este format dintr-un aliaj fier-nichel si sulfat de fier. Densitatea medie a planetei este de 3 930 kilograme pe metru cub.

Distanta fata de Soare: 227 936 640 kilometri
Masa: 641,850,000,000,000,000,000,000 kg

 

[anuk]

O privire de ansamblu asupra Sistemului Solar


Bazele

Sistemul solar este format din Soare; nouă planete, 68 sateliţi ai planetelor, un număr însemnat de corpuri mici (comete şi asteroizi), şi mediu interplanetar. (Mai sunt de asemenea mai mulţi sateliţi planetari care au fost descoperiţi dar încă nu au fost denumiţi oficial). În interiorul sistemului solar se află Soarele, Mercur, Venus, Pământ şi Marte.

Planetele din exteriorul sistemului solar sunt Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto.

Orbitele planetelor sunt elipse în jurul Soarelui , deşi toate, exceptând Mercur şi Pluto, sunt aproape circulare. Orbitele planetelor sunt mai mult sau mai puţin în acelaşi plan (numite eliptice şi definite de planul orbitei Pământului). Eclipticul este înclinat doar cu 7 grade de ecuatorul Soarelui. Orbita lui Pluto este deviată de plan cu o înclinaţie de 17 grade. Următoarele diagrame prezintă dimensiunea orbitelor celor 9 planete dintr-o perspectiva undeva deasupra elipticei (de aici rezultă aparenţa de non-circular). Toate orbitează în aceeaşi direcţie (în sensul acelor de ceasornic privind de deasupra Polului Nord al Soarelui); iar toate exceptând Venus, Uranus şi Pluto se rotesc în acelaşi sens.

(Următoarele diagrame prezintă poziţia corectă, poziţia pentru octombrie 1996, aşa cum a fost generată de programul excelent de la Macintosh, Starry Night; există de asemenea alte programe planetare disponibile).

Compoziţia de deasupra prezintă cele 9 planete cu dimensiune relativ corectă (vezi alte compoziţii similare şi o comparaţie a planetelor terestriale sau Anexa 2 pentru mai multe informaţii).

O modalitate pentru a ne ajuta să vizualizăm dimensiunile relative în sistemul solar este să ne imaginăm un model care este redus ca dimensiune cu un factor de 1 miliard (1e9). Pământul are un diametru de 1,3 cm (de dimensiunea unui bob de strugure). Luna orbitează la aproximativ un picior (foot - unitate de măsură englezească). Soarele are un diametru de 1,5 m (aproape înălţimea unui om) şi la 150 m (cât un bloc) de la Pământ. Jupiter are 15 cm în diametru (dimensiunea unei grefe mai mari) şi la 5 blocuri distanţă. Saturn (de dimensiunea unei portocale) este la o distanţă de 10 blocuri; Uranus şi Neptun (lămâi) sunt la 20 respectiv 30 blocuri distanţă. Un om cu dimensiunea la această scală are dimensiunea unui atom; cea mai apropiată stea ar fi la aproximativ 40000 km depărtare.

Ce nu sunt prezentate în ilustraţiile de mai sus sunt numeroasele corpuri mici care sunt în sistemul solar: sateliţii planetelor; numărul mare de asteroizi (corpuri mici de rocă) orbitând în jurul Soarelui, cele mai multe între Marte şi Jupiter dar şi în alte părţi; şi cometele (corpuri reci mici) care vin si se duc din interiorul sistemului solar în orbite alungite şi într-o orientare arbitrară faţă de eliptică. Cu mici excepţii, sateliţii planetari orbitează în acelaşi sens ca şi planetele şi aproximativ în planul eliptic dar nu este o regulă generală pentru comete şi asteroizi.

Clasificare
Clasificarea acestor obiecte a determinat unele controverse. În mod tradiţional, sistemul solar a fost divizat în planete (corpuri mari orbitând în jurul Soarelui), sateliţii lor (numiţi şi luni, cu variate dimensiuni orbitând în jurul Soarelui), asteroizi (obiecte mici şi dense orbitând în jurul Soarelui) şi comete (corpuri mici şi reci cu orbite cu centru foarte neregulat). Din nefericire, sistemul solar s-a dovedit să fie mult mai complicat decât s-a părut a fi :

* există câteva luni mai mari decât Pluto şi de două ori mai mari decât Mercur;
* există câteva luni mici care probabil sunt asteroizi capturaţi;
* cometele, câteodată "se răsuflă" şi devin nedistinctibile faţă de asteroizi;
* Corpurile Kuiper Belt şi altele ca Chiron nu se potrivesc bine schemei;
* Sistemele Pământul/Luna şi Pluto/Charon sunt deseori considerate ca "planete duble".

Alte clasificări pe compoziţia chimică sau/şi origine pot fi propuse pentru a deveni mai mult valide din punct de vedere fizic. Dar ele de multe ori sfârşesc având prea multe clase sau prea multe excepţii. Concluzia este că multe corpuri sunt unice; înţelegerea noastră actuală este insuficientă pentru a stabili categorii clare. În paginile care urmează, voi folosi clasificări convenţionale.

Cele nouă corpuri convenţional numite planete sunt mai departe clasificate în mai multe modalităţi:

* după compoziţie:
o telurice: Mercur, Venus, Pământ, şi Marte:
+ Planetele telurice sunt compuse în principal din roci şi pietre şi au relativ o densitate ridicată, rotaţie înceată, suprafaţă solidă, fără inele şi puţini sateliti.
o joviane sau gazoase: Jupiter, Saturn, Uranus, şi Neptun:
+ Aceste planete sunt compuse în principal din hidrogen şi heliu şi în general au o densitate scăzută, rotaţie rapidă, atmosfere groase, inele şi o mulţime de sateliţi.
o Pluto.
* după dimensiune:
o planete mici: Mercur, Venus, Pământ, Marte şi Pluto.
+ Planetele mici au diametre mai mici de 13000 km.
o planete gigant: Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.
+ Planetele gigant au diametre mai mari 48000 km.
o Mercur şi Pluto sunt câteodată referite ca planete mai mici (a nu fi confundate cu planete minore care este termenul oficial pentru asteroizi).
o Planetele gigantice sunt de multe ori referite ca giganţi de gaz.
* după poziţia relativă faţă de Soare:
o planete interioare: Mercur, Venus, Pământ şi Marte.
o planete exterioare: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluto.
o Centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter formează graniţa între sistemul solar din interior şi sistemul solar din exterior.
* după poziţia relativă faţă de Pământ:
o planete inferioare: Mercur şi Venus.
+ mai apropiate de Soare decât Pământul.
+ Planetele inferioare prezintă faze ca Luna când e văzută de pe Pământ.
o Pământ.
o planete superioare: de la Marte până la Pluto.
+ mai depărtate de Soare decât Pământul.
+ Planetele superioare deseori par pline sau foarte apropiate de acest lucru.
* după istorie:
o planete clasice: Mercur, Venus, Mars, Jupiter, şi Saturn.
+ cunoscute din timpuri preistorice
+ vizibile cu ochiul liber fără un ajutor suplimentar
o planete moderne: Uranus, Neptun, Pluto.
+ descoperite în timpurile moderne
+ vizibile doar cu telescopuri
o Pămnt.

http://www.astrotm.home.ro/Cele noua planete/overview.htm#ter_p

---

planete din exterior

---

pozitia

 

[anuk]

Tranzite

Tranzitul este fenomenul astronomic care are loc atunci cand un corp al Sistemului Solar trece prin fata Soarelui. Corpurile care pot sa tranziteze discul solar pot sa fie planete, asteroizi si comete. Cand se face referire la tranzit insa, este vorba de trecerea peste discul Soarelui a planetelor interioare orbitei terestre: Mercur si Venus. Tranzitele asteroidale sau cometare pot avea loc in conditii cu totul speciale insa sunt foarte rare. Mai este un tip de tranzit care insa nu poarta acest nume: eclipsele de Soare. Acestea sunt tranzite ale Lunii peste discul Soarelui dar datorita faptului ca Luna este un corp apropiat de planeta noastra noi vedem cum aceasta eclipseaza Soarele, acoperindu-l la un moment dat. Dar cum aminteam mai sus, in sensul larg al cuvantului tranzit, ne referim la planetele Mercur si Venus.

Daca planeta Mercur tranziteaza Soarele destul de des (cam de 13 ori la 100 de ani), pentru Venus aceste fenomene sunt foarte rare. Motivul acestei deosebiri este distanta diferita dintre Pamant si cele 2 planete. Un al factor important este inclinarea orbitei planetei fata de planul eclipticii. Daca orbitele ar fi in acelasi plan atunci la fiecare conjunctie inferioara am avea un tranzit. Insa orbita lui Mercur e inclinata cu 7 iar a lui Venus cu 3,4. Astfel puse toate cap la cap tranzitele lui Venus se repeta la intervale de 8, 105.5, 8 112.5 ani. Tranzitele lui Mercur au loc numai in lunile mai si noiembrie iar cele ale lui Venus numai in iunie si decembrie.

Dupa conditiile foarte bune pe care le-am avut la tranzitul lui Mercur din 7 mai 2003 si la cel al lui Venus din 8 iunie 2004, sansa noastra unica va fi sa observam urmatoarul tranzit a lui Venus din 2012

Data Planeta Ora maximului
06.06.2012 Venus 02:29:22
09.05.2016 Mercur 15:55:13
11.11.2019 Mercur 16:20:14
13.11.2032 Mercur 09:55:11
07.11.2039 Mercur 09:47:39
07.05.2049 Mercur 15:22:27
07.11.2052 Mercur 04:31:28
10.05.2062 Mercur 23:35:44
11.11.2065 Mercur 22:07:36
14.11.2078 Mercur 15:42:42
10.11.2098 Mercur 09:19:47
07.11.2085 Mercur 15:36:33
08.05.2095 Mercur 23:05:31
11.12.2117 Venus 03:54:31
08.12.2125 Venus 18:02:06

Orele maximului sunt date pentru Bucuresti in timp legal. In tabelul de mai sus sunt date trecerile lui Mercur pana in anul 2100 si ale lui Venus pana in 2200.
Astro Timer



Pana la eclipsa de Soare din 4 ianuarie 2011 mai sunt:

275 zile 19h36m56s.

 

[ramanya]

O galaxie este un sistem masiv, unit de forţe gravitaţionale, alcătuit din stele, praf şi gaz interstelar, materie întunecată invizibilă şi, posibil, energie întunecată. Galaxiile tipice conţin între 10 milioane şi un bilion, sau mai multe stele, toate orbitând în jurul unui centru de gravitaţie comun. În plus faţă de stele singuratice şi de un mediu interstelar subtil, majoritatea galaxiilor conţin un număr mare de sisteme stelare, de clustere stelare şi de tipuri variate de nebuloase. Majoritatea galaxiilor au un diametru cuprins între câteva zeci şi câteva sute de mii de ani lumină şi sunt de obicei separate una de alta prin distanţe de ordinul câtorva milioane de ani lumină.

Cu toate că aşa numita materie întunecată şi energie întunecată reprezintă peste 90% din masa majorităţii galaxiilor, natura acestor componente invizibile nu este înţeleasă bine. Există ceva dovezi conform cărora în centrul unor galaxii (probabil a tuturora) există găuri negre imense.

Spaţiul intergalactic, spaţiul dintre galaxii este aproape vid, având o densitate de mai puţin de un atom pe metru cub de gaz sau praf. Probabil că există mai mult de 1011 galaxii în universul vizibil.

Tipuri de galaxii

Edwin Hubble a clasificat galaxiile în trei grupe: eliptice, spiralate şi lenticulare; în afară de aceste grupe generale mai există şi tipuri particulare de galaxii, cum ar fi cele neregulate. Cu toate că secvenţa Hubble cuprinde toate galaxiile, ea se bazează numai pe aspectul morfologic vizibil, deci poate omite importanţa anumitor caracteristici ale galaxiilor cum ar fi rata de formare a stelelor.

Galaxia noastră, Calea Lactee, uneori numită pur şi simplu Galaxia (prima literă cu majusculă), este o galaxie în spirală cu bare de forma unui disc, având un diametru de aproximativ 30 kiloparseci sau 100.000 ani-lumină şi o grosime de aproximativ 3.000 ani-lumină. Ea conţine aproximativ 3·1011 stele şi are o masă de aproximativ 6·1011 ori masa Soarelui.

La galaxiile spiralate, braţele spiralei au forma asemănătoare cu spiralele logaritmice, o structură care poate rezulta în mod teoretic în urma unei dislocări într-o masă uniformă de stele rotative.

Asemenea stelelor, braţele spiralei se rotesc şi ele în jurul centrului, aceasta întâmplându-se cu o viteză unghiulară constantă. Asta înseamnă că stelele se deplasează în interiorul şi în afara braţelor spiralei. Se crede că braţele spiralei sunt suprafeţe cu densitate mare. Pe măsură ce stelele se mişcă în interiorul unui braţ, ele încetinesc, creând astfel o densitate mai mare. Braţele sunt vizibile deoarece densitatea mai mare facilitează formarea de stele noi, deci adăpostesc multe stele strălucitoare şi stele tinere.

Un nou tip de galaxii, clasificate drept Galaxii Pitice Ultra Compacte, au fost descoperite în 2003 de Michael Drinkwater de la Universitatea din Queensland, Australia.

Structuri de proporţii mai mari

Puţine galaxii există în mod separat. Majoritatea galaxiilor sunt legate gravitaţional de alte galaxii. Structurile conţinând până la 50 de galaxii sunt numite grupuri de galaxii, iar structurile mai mari, conţinând multe mii de galaxii înghesuite într-o arie de câţiva megaparseci în diametru sunt numite clustere. Clusterele de galaxii sunt adesea dominate de o galaxie eliptică gigantică, care, cu timpul, distruge galaxiile satelit din jurul ei şi le incorporează. Superclusterele sunt colecţii gigantice conţinând zeci de mii de galaxii, găsite în clustere, grupuri şi câteodată individuale.

Galaxia noastră este membră a Grupului Local, pe care-l domină împreună cu galaxia Andromeda; per total, Grupul Local conţine cam 30 de galaxii într-un spaţiu de aproximativ un megaparsec diametru. Grupul Local este la rândul lui parte componentă a Superclusterului Virgo, care este dominat de Clusterul Virgo (din care Galaxia noastră nu face parte).

Istoric

În 1610, Galileo Galilei a folosit un telescop pentru a studia banda strălucitoare de pe cerul nopţii, cunoscută şi sub numele de Calea Lactee, şi a descoperit că este alcătuită dintr-un număr imens de stele mici. Într-un tratat din 1755, Immanuel Kant, inspirându-se din munca lui Thomas Wright, a speculat (corect) că galaxia ar fi un corp rotativ alcătuit dintr-un număr imens de stele, grupate de forţe gravitaţionale, asemenea sistemului solar, dar la o scară mult mai mare. Discul de stele rezultat va fi văzut ca o bandă din perspectiva noastră din interiorul discului. Kant a presupus de asemenea că unele din nebuloasele vizibile pe cerul nopţii ar fi galaxii separate.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, Charles Messier a întocmit un catalog conţinând cele mai strălucitoare 109 nebuloase, urmat mai apoi de un catalog de 5000 de nebuloase, creat de William Herschel. În 1845, Lord Rosse a construit un telescop nou şi a fost capabil să distingă între nebuloasele eliptice şi cele în spirală. Cu toate acestea, nebuloasele nu au fost acceptate ca fiind galaxii separate, până când problema a fost rezolvată de Edwin Hubble la începutul anilor 1920 folsind un nou telescop. El a reuşit să determine părţile exterioare a unor nebuloase în spirală ca fiind colecţii de stele individuale şi a identificat câteva variabile Cefeide, astfel permiţând estimarea distanţelor până la nebuloase: erau prea departe ca să facă parte din Calea Lactee. În 1936, Hubble a produs un sistem de clasificare a galaxiilor care se foloseşte şi astăzi, numit "secvenţa Hubble".

Prima încercare de a descrie forma Căii Lactee şi poziţia soarelui în interiorul ei a fost realizată de William Herschel în 1785 prin numărarea atentă a stelelor în diferite regiuni ale cerului. Folosind o abordare îmbunătăţită, în 1920, Kapteyn a ajuns la imaginea unei galaxii elipsoidale mici (cu diametrul de aproximativ 15 kiloparseci), având Soarele aproape de centru. O metodă diferită, folosită de Harlow Shapley, bazată pe catalogarea clusterelor globulare a condus la o imagine total diferită: un disc plat cu diametrul de aproximativ 70 kiloparseci şi Soarele departe de centru. Amândouă analizele nu au luat în calcul absorbţia luminii de praful interstelar prezent în planul galactic. Odată ce Robert Julius Trumpler a cuantificat acest efect în 1930, studiind clusterele deschise, imaginea actuală a galaxiei prezentată mai sus s-a stabilit.

În 1944, Hendrik van de Hulst a prezis radiaţia microundelor ca având o lungime de undă de 21 centimeti, rezultată din hidrogenul atomic interstelar. Această radiaţie a fost observată în 1951 şi a permis un studiu mult îmbunătăţit al Galaxiei, deoarece nu este absorbită de praf, iar deplasarea sa Doppler poate fi folosită pentru a urmări mişcarea gazului în Galaxie. Aceste observaţii au condus la postularea unei structuri sub formă de bară rotativă în centrul Galaxiei. Cu ajutorul telescoapelor radio îmbunătăţite, hidrogenul putea fi urmărit şi în alte galaxii. În anii 1970 s-a realizat că masa totală a galaxiilor vizibile nu se potriveşte cu viteza gazului rotativ, astfel s-a ajuns la postularea materiei întunecate.


Începând cu anii 1990, telescopul Hubble a produs observaţii îmbunătăţite. Printre altele, s-a stabilit că materia întunecată nu poate consta doar din stele slabe şi mici. Telescopul a fotografiat Câmpul Adânc Hubble, aducând dovezi pentru miliarde de galaxii care există în universul vizibil.

În 2004, galaxia Abell 1835 IR1916 a devenit cea mai depărtată galaxie văzută vreodată de oameni.


sursa : wikipedia.org

 

[anuk]

Fulgere pe Saturn!
15 Aprilie 2010 de Mona Constantinescu


Sonda spatiala Cassini a surprin imagini ale fulgerelor din atmosfera lui Saturn, permitand construirea primului film care prezinta fulgere pe o alta planeta.



S-a observat ca flash-urile de lumina coincid cu emisia unor descarcari electrostatice puternice interceptate cu un alt instrument aflat la bordul sondei. Sunetul prezent in fragmentul video aproximeaza semnalele descarcarilor electrostatice detectate de instrument.

Pe planeta noastra, cele doua fenomene sunt legate de miscarile particulelor si ale moleculelor incarcate electric din atmosfera terestra. Se considera ca in atmosfera lui Saturn se petrec lucruri asemanatoare, iar masurarea intensitatii descarcarilor electrice poate oferi informatii despre marimea furtunilor care le-au produs si despre forta miscrarilor atmosferice pe Saturn.

Imaginile care formeaza fragmentul video au fost luate din noiembrie pana la mijlocul lui decembrie 2009, in timpul unei furtuni de scurta durata care a inclus fulgere mai luminoase si semnale radio mai puternice. Secventa video acopera un interval de 16 minute pe 30 noiembrie 2009, iar fulgerele dureaza mai putin de o secunda fiecare. In imagine apare un nor de 3000 de km si regiuni iluminate de fulgere cu diametre de aproximativ 300 de km.


http://www.astronomic.ro/2010/04/fulgere-pe-saturn/#more-4658


Deschideti link.exista material video

 

[anuk]

Sistemul solar - Live!

Pozitia curenta a planetelor in sistemul nostru solar:

Pozitia planetelor din sistemul solar. In imagine se observa planetele, notate cu simboluri si orbitele acestora, cercurile. Pentru ca nu se pot reprezenta toate orbitele deodata, sistemul solar este impartit in doua. In imaginea mare se vad orbitele planetelor Jupiter, Uranus, Neptun si cea a planetei pitice Pluto. In imaginea din chenar (staga sus) se vad orbitele planetelor de la Mercur la Marte. Cu galben, in centru, este Soarele.

Imagine de heavens-above.com.
http://www.astronomic.ro/sistemul-solar-live/

---

 

[anuk]

Epave pe Luna!
29 Aprilie 2010 de Adrian Sonka


Pamantenii se pricep sa acopere planeta cu deseuri. Chiar si fundul oceanelor este intesat de epave. Dar nu ne-am fi asteptat ca si suprafata Lunii sa fie la fel!

Epavele de pe Luna sunt resturile sondelor spatiale trimise acolo. Fiind cel mai apropiat corp ceresc, Luna a fost tinta primelor sonde spatiale si a fost vizitata de zeci de ori pana in prezent. Chiar si acum, in timp ce cititi aceste randuri, sonda Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) orbiteaza Luna de la o departare de 50 km de suprafata, cu o perioada de doua ore.

Pe langa descoperirile legate de Luna, sonda LRO mai are o misiune. Sa observe toate epavele sondelor care au fost trimise pe satelitul nostru. O si face, cu succes, pentru ca cele mai mici detalii vizibile in imaginile luate de ea au numai 50 cm.

Explorarea Lunii a inceput pe 14 septembrie 1959 cand sonda Luna 2 s-a prabusit controlat undeva langa craterele Aristide si Arhimede. Sona a fost lansata de URSS dar inca nu a fost fotografiata de LRO.

Surveyor 1 a fost prima sonda americana care a asolizat pe un alt corp ceres, Luna. Asolizarea s-a facut lin, undeva in Oceanul Furtunilor, pe 2 iunie 1966. Imaginea luata de LRO ne arata cum sonda, inalta de 3,3 m, lasa o umbra lunga de 15 m, inspre est.

Surveyor 3 a asolizat pe 20 aprilie 1967 pe marginea unui mic crater aflata in Mare Cognitum. Asolizarea s-a vrut a fi lina dar pentru ca radarul de la bordul sondei a fost pacalit de reflectivitatea mare a rocilor selenare, motoarele folosite la coborare nu s-au intrerupt si sonda a facut doua salturi, unul de 10 m inaltime si altul de 3 m.

A transmis 6315 imagini tv cu peisajul selenar dar si a unei mici parti din solul lunar. A functionat pana cand a apus Soarele. Astronautii misiunii Apollo12 au aselenizat in apropierea sondei si au recuperat cateva parti, folosite la studierea modului cum influenteaza materialele mediul de pe Luna.

Surveyor 5 a asolizat in septembrie 1967 undeva in Marea Linistii. Suprafata unei mari lunare este relativ lina, dar se pare ca Surveyor 5 a asolizat pe margineaa inclinata a unui crater mic. Dupa analiza imaginilor luate de sonda, s-a determinat ca panta avea o inclinare de 19,7°! Este o realizare faptul ca asolizarea s-a produs cu succes pentru ca s-a facut automat. Instrumentele de la bordul sondei au avut ceva de gandit cand calculau, in timpul asolizarii, cat de aproape se afla solul.

Misiunea a fost un succes, Surveyor 5 trimitand pe Terra mii de fotografii. In afara de fotografii s-a analizat si compozitia solului. Dupa doi ani, Apollo 11 a aselenizat la 100 km de locul unde se afla Surveyor iar astronautii au adus inapoi pe Pamant roci care aveau aceeasi compozitie cu cele analizate de sonda.

Surveyor 6 a fost penultima misiune selenara din programul NASA Surveyor. A asolizat pe 10 noiembrie 1967 in regiunea numita Sinus Medii, chair in centrul emisferei vizibile de pe Terra.

A analizat compozitia suprafetei, aflandu-se ca este bazalt, asemanator cu cel aflat in Marea Linistii. A supravietuit noptii lunare (care tine doua saptamani). Spre sfarsitul misiuni, operatorii sondei au aprins motoarele si au facut ca aceasta sa se ridice patru metri si sa asolizeze iar, la 2,5 metri departare de locul initial. A fost prima decolare de pe Luna.

Pe 14 aprilie 1970, etajul superior de racheta (o parte din racheta care a lansat naveta) al misiunii Apollo 13 a lovit Luna. In urma impactului s-a format un crater de 30 m in diametru. In plus, seismometrele amplasate pe Luna au inregistrat un cutremur. Undele seismice au avut trei componente, care s-au deplasat cu viteze diferite.

Un alt etaj de racheta prabusit intentionat pe Luna a fost cel al misiunii Apollo 14, pe 4 februarie 1971. Etajul de racheta avea 14 tone. Energia degajata la prabusire a fost echivalenta cu explozia a 10 tone de TNT. Craterul format are 35 m in diametru si in jurul sau se observa raze de albe aparute atunci cand materialul excavat de impact a fost aruncat in toate partile. Razele albe ating lungimi de 1,5 km.
Sonda sovietica Luna 17 a asoliat in Mare Imbrium pe 17 noiembrie 1970. La bordul sau s-a aflat un rover robotic, numit Lunokhod 1. Acesta a explorat suprafata lunara timp de 10 luni, fiind operat de pe Pamant. Distanta totala parcursa a fost de 10 km.

Imediat dupa asolizare, roverul a coborat pe sol pe o rampa si a testat cele opt roti. Energia folosita era extrasa de la Soare in timpul zilei, iar noaptea se folosea energia data de un incalzitor cu poloniu-210.

Dupa doi ani (ianuarie 1973), sonda Luna 21 a asolizat in caterul Le Monnier. Avea la bord o versiune imbunatatia de rover, Lunokhod 2. Acesta avea camere mai bune si instrumente de analiza mai precise.

Ziua explora suprafata si noaptea era parcat, strabatand in acest mod 37 de kilometri. A functionat numai 4 luni pentru ca sistemele de la bordul roverului s-au supraincalzit.

Luna 16 a fost prima din cele trei misiuni sovietice care aveau scopul de a aduce inapoi pe Terra material de pe Luna. Luna 16 a fost lansata de 12 septembrie 1970, a aselenizat pe 20 septembrie iar dupa o zi a lansat o capsula care continea 101 grame de material selenar. Capsula a ajuns pe Terra pe 24 septembrie. Captarea materialului de pe Luna s-a facut noaptea.

Luna 20 a ajuns pe Luna pe 21 februarie 1972 undeva intre Mare Fecunditatis si Mare Crisium. Dupa doua zile a lansat spre Terra o capsula ce continea 55 de grame de material de la suprafata Lunii. Mostra de sol continea aceleasi minerale ca cele colectate de astronautii misiunii Apollo 16.

Cele doua sonde aveau un brat care colecta praf si pietre de la suprafata Lunii. Bratul punea materialul in capsula iar aceasta era lansata spre Terra.

In octombrie 1974, Luna 23 asoliza dar nu a functionat. A urmat Luna 24, care a asolizat pe 2 august 1976. A forat la o adancime de 2 m si a extras 170 grame de material. Luna 24 a asolizat la marginea unui crater fara nume, de 60 m in diametru.
Explorarea robotica a Lunii nu s-a incheiat. Urmatorul rover robotic va fi trimis in 2013. Se numeste Chandrayaan 2 si va fi construit de India si Rusia.

---

http://www.astronomic.ro/2010/04/epave-pe-luna/#more-4587