cristinateodora
Banned
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 108
- Reaction score
- 0
Care este viziunea voastra asupra celor doua locuri.
Cum ajungi in Rai ?
Cum ajungi in Iad ?
Cum ajungi in Rai ?
Cum ajungi in Iad ?
RAIUL si IADUL
- Thread starter cristinateodora
- Start date
Buna intrebare,Gogu. Cred ca exista, parerea mea ca cei din Tibet se incadreaza bine in categoria amintita de tine.
Manuela, bun si rau exista de cand e omul. Multi spun ca, problemele omenirii s-au nascut de cand a aparut proprietatea. Asta face un fel de echilibru. E sanatos sau nu?...nu stiu...sunt prea putin ca sa pot sa judec asta.
Manuela, bun si rau exista de cand e omul. Multi spun ca, problemele omenirii s-au nascut de cand a aparut proprietatea. Asta face un fel de echilibru. E sanatos sau nu?...nu stiu...sunt prea putin ca sa pot sa judec asta.
http://www.damaideparte.ro/?p=76..
Profesorul unei universitati importante si-a provocat studentii sa raspunda la urmatoarea intrebare: “Dumnezeu a creat tot ceea ce exista?”
Un student a raspuns ferm: “Da!”
Profesorul a pus o noua intrebare: “Daca Dumnezeu a creat totul inseamna ca el l-a creat si pe diavol. Si de vreme ce acesta exista (asa cum putem observa in propriile noastre actiuni), inseamna ca Dumnezeu este cel rau?”
Studentul nu a putut raspunde la acesta supozitie, iar profesorul a sustinut ca demonstrat astfel faptul ca a crede in Dumnezeu este o poveste pentru copii, lipsita de logica.
Un alt student a ridicat mana si a cerut sa puna o alta intrebare. El s-a ridicat in picioare si a intrebat: “Domnule profesor, starea de frig exista
Profesorul unei universitati importante si-a provocat studentii sa raspunda la urmatoarea intrebare: “Dumnezeu a creat tot ceea ce exista?”
Un student a raspuns ferm: “Da!”
Profesorul a pus o noua intrebare: “Daca Dumnezeu a creat totul inseamna ca el l-a creat si pe diavol. Si de vreme ce acesta exista (asa cum putem observa in propriile noastre actiuni), inseamna ca Dumnezeu este cel rau?”
Studentul nu a putut raspunde la acesta supozitie, iar profesorul a sustinut ca demonstrat astfel faptul ca a crede in Dumnezeu este o poveste pentru copii, lipsita de logica.
Un alt student a ridicat mana si a cerut sa puna o alta intrebare. El s-a ridicat in picioare si a intrebat: “Domnule profesor, starea de frig exista?”
“Bineinteles!”, i-a raspuns profesorul. “Ce fel de intrebare este aceasta? Cu siguranta ca exista, nu ti-a fost frig, n-ai tremurat niciodata?”
Proaspatul student a raspuns: “De fapt starea de rece nu exista. In concordanta cu legile fizicii, ceea ce noi consideram rece reprezinta de fapt absenta caldurii. Orice lucru poate fi obiect de studiu atata vreme cat transmite energie (caldura). Zero absolut reprezinta absenta totala a caldurii, dar starea de rece nu exista. Ce am facut noi este doar sa cream un termen care sa descrie ce simtim cand nu primim caldura in organism.”
“Si, continua studentul, intunericul exista”?
“Bineinteles!” raspunse profesorul.
De aceasta data studentul raspunse: “Va inselati din nou, domnule profesor. Nici intunericul nu exista. Ceea ce exista de fapt este doar absenta luminii. Lumina poate fi studiata, intunericul nu. Nici nu poate fi fractionat intunericul, lumina da. O simpla raza de lumina alunga intunericul pe suprafata pe care ajunge raza de lumina. Intunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se intampla cand nu avem lumina.”
In sfarsit, studentul il intreba pe profesor: “Domnule profesor, exista raul absolut?”
Profesorul ii raspunse “Bineinteles ca exista, dupa cum am mentionat la inceputul discutiei vedem violuri, crime, violenta peste tot in lume, toate acestea sunt intruchiparea raului.”
“Domnule profesor, raul absolut nu exista. La fel cum am demonstrat in celelalte doua cazuri, raul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absentei lui Dumnezeu in inima omului!”
Dupa toate acestea, profesorul se recunoscu invins de aceasta argumentatie logica sii nu mai spuse nimic.
Numele acelui tanar student era ALBERT EINSTEIN.
Profesorul unei universitati importante si-a provocat studentii sa raspunda la urmatoarea intrebare: “Dumnezeu a creat tot ceea ce exista?”
Un student a raspuns ferm: “Da!”
Profesorul a pus o noua intrebare: “Daca Dumnezeu a creat totul inseamna ca el l-a creat si pe diavol. Si de vreme ce acesta exista (asa cum putem observa in propriile noastre actiuni), inseamna ca Dumnezeu este cel rau?”
Studentul nu a putut raspunde la acesta supozitie, iar profesorul a sustinut ca demonstrat astfel faptul ca a crede in Dumnezeu este o poveste pentru copii, lipsita de logica.
Un alt student a ridicat mana si a cerut sa puna o alta intrebare. El s-a ridicat in picioare si a intrebat: “Domnule profesor, starea de frig exista
Profesorul unei universitati importante si-a provocat studentii sa raspunda la urmatoarea intrebare: “Dumnezeu a creat tot ceea ce exista?”
Un student a raspuns ferm: “Da!”
Profesorul a pus o noua intrebare: “Daca Dumnezeu a creat totul inseamna ca el l-a creat si pe diavol. Si de vreme ce acesta exista (asa cum putem observa in propriile noastre actiuni), inseamna ca Dumnezeu este cel rau?”
Studentul nu a putut raspunde la acesta supozitie, iar profesorul a sustinut ca demonstrat astfel faptul ca a crede in Dumnezeu este o poveste pentru copii, lipsita de logica.
Un alt student a ridicat mana si a cerut sa puna o alta intrebare. El s-a ridicat in picioare si a intrebat: “Domnule profesor, starea de frig exista?”
“Bineinteles!”, i-a raspuns profesorul. “Ce fel de intrebare este aceasta? Cu siguranta ca exista, nu ti-a fost frig, n-ai tremurat niciodata?”
Proaspatul student a raspuns: “De fapt starea de rece nu exista. In concordanta cu legile fizicii, ceea ce noi consideram rece reprezinta de fapt absenta caldurii. Orice lucru poate fi obiect de studiu atata vreme cat transmite energie (caldura). Zero absolut reprezinta absenta totala a caldurii, dar starea de rece nu exista. Ce am facut noi este doar sa cream un termen care sa descrie ce simtim cand nu primim caldura in organism.”
“Si, continua studentul, intunericul exista”?
“Bineinteles!” raspunse profesorul.
De aceasta data studentul raspunse: “Va inselati din nou, domnule profesor. Nici intunericul nu exista. Ceea ce exista de fapt este doar absenta luminii. Lumina poate fi studiata, intunericul nu. Nici nu poate fi fractionat intunericul, lumina da. O simpla raza de lumina alunga intunericul pe suprafata pe care ajunge raza de lumina. Intunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se intampla cand nu avem lumina.”
In sfarsit, studentul il intreba pe profesor: “Domnule profesor, exista raul absolut?”
Profesorul ii raspunse “Bineinteles ca exista, dupa cum am mentionat la inceputul discutiei vedem violuri, crime, violenta peste tot in lume, toate acestea sunt intruchiparea raului.”
“Domnule profesor, raul absolut nu exista. La fel cum am demonstrat in celelalte doua cazuri, raul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absentei lui Dumnezeu in inima omului!”
Dupa toate acestea, profesorul se recunoscu invins de aceasta argumentatie logica sii nu mai spuse nimic.
Numele acelui tanar student era ALBERT EINSTEIN.
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Binele si raul ca idei religioase.
Raul este pana la un anumit nivel o constructie culturala. Locuitorii Insulei Pastelui credeau ca furtul, atunci cand era incununat de success, era o virtute.
Acesta era probabil un mecanism social de redistribuire a resurselor rare pe o insula mica. Dar unele tipuri de rau – razboiul, genocidul sau terorismul, ca sa numim cateva dintre ele – sunt recunoscute imediat drept Rau. Problema de ce-ului in care un Dumnezeu atotputernic permite aparitia unor asemenea grozavii e una dintre cele mai dificile (si evidente) intrebari religioase.
La un moment dat in istoria umana se parea ca Raul va fi eliminat de navala fortelor rationalismului si a modernismului. Diavolul a devenit un simplu personaj literar gata intotdeauna sa incheie un targ stupid cu cineva in schimbul sufletului acelui om.
Aceasta imagine trivializata este perpetuata in zilele noastre. Cinematografia il introduce pe diavol, fie printr-un efect special monstruos, fie prin intermediul unui trickster zapacit. Ideea de adversar nobil al lui Dumnezeu asa cum era infatisat in operele lui Dante, Milton sau in Biblie, este uitata de multa vreme.
Secolul XX a adus razboi total, genociduri, lagare ale mortii, arme nucleare, chimice si biologice si in final o teroare, care nu face discriminari.
Raul a revenit in forta, nu e nici o indoiala.
Binele si raul ca idei religioase
Conceptul dualistic al naturii a reprezentat o faza necesara in gandirea umana. Gasim aceleasi concepte de bine si de rau la toti oamenii pe pamant inca de la inceputul dezvoltarii lor, sub numele de animism.
Dar principiul unitatii domina dezvoltarea gandirii.
Omul incearca sa isi uneasca conceptiile intr-un monism consistent si armonios. Bineinteles ca in timp ce credinta in spirite bune tinde spre formarea monoteismului, cea in spirite rele, tinde spre acceptarea unei singure zeitati negative care intruchipeaza tot ceea ce e rau, imoral si distructiv.
Monoteismul si monodiabolismul, care au aparut simultan din tendintele monistice ale evolutiei mentale umane constituie impreuna un dualism, care pentru multi este in continuare, cea mai acceptata conceptie despre lumea noastra. Cu toate acestea, nu este telul final al filozofiei umane. Pe masura ce ganditorii omenirii au devenit constienti de dualismul implicat in aceasta interpretare a lumii, s-a manifestat din nou o tendinta catre o conceptie superioara, adica monism.
Ar putea monismul sa elimine ideea de Diavol ca sa il poata face pe Dumnezeu singur si unic? Sau va aboli ambele concepte lasand loc doar pentru o lume de materie in miscare? Oare viitorul omenirii, va fi dupa cum zice M. Guyau, o perioada in care religia va disparea, facand loc ireligiei?
Cei care nu inteleg implicarea dualismului in evolutia gandirii umane stiind doar ca doctrina sa nu poate fi sustinuta prin argumente, se asteapta ca viitorul omenirii sa fie ireligios, sunt liber-cugetatori care declara ca ateismul va inlocui toate conceptiile legate de Dumnezeu. Dar nu e posibil.
Tendintele monistice nu vor distruge religia, ci o vor purifica. Animismul salbaticilor a fost o etapa necesara in evolutia mentala a omului, apare ca o eroare pentru omul modern, dar e o eroare ce contine un adevar care se transforma intr-o conceptie mai complexa despre lumea in care traim. In mod similar, ideile religioase din prezent, sunt simboluri. Literar, nu inseamna nimic. Nu au sens. Dar odata inteleasa natura lor simbolica, ele devin sursa unei conceptii mai pure a adevarului.
Tendintele filozofice care se impun azi ne conduc catre o conceptie pozitiva a lumii, in care simbolurile sunt inlocuite de argumente, iar acest lucru nu determina o negare a alegoriilor religioase, ci o intelegere mai profunda a lor.
O stare de ireligie in care omenirea ar adopta si practica o doctrina a ateismului, e o imposibilitate. Ateismul e o negatie, iar negatiile nu pot sa reziste singure, deoarece au sens numai daca sunt confruntate cu o idee pozitiva pe care sa o respinga. Deci conceptia noastra antropomorfica despre Dumnezeu, numita pe scurt antropoteism, care are ca baza o fiinta infinita, o sa faca loc unei alteia, in care vom intelege ca ideea de Dumnezeu personal e doar o simpla metafora. Dumnezeul viitorului nu va fi unul personal, ci unul super-personal.
Raul este pana la un anumit nivel o constructie culturala. Locuitorii Insulei Pastelui credeau ca furtul, atunci cand era incununat de success, era o virtute.
Acesta era probabil un mecanism social de redistribuire a resurselor rare pe o insula mica. Dar unele tipuri de rau – razboiul, genocidul sau terorismul, ca sa numim cateva dintre ele – sunt recunoscute imediat drept Rau. Problema de ce-ului in care un Dumnezeu atotputernic permite aparitia unor asemenea grozavii e una dintre cele mai dificile (si evidente) intrebari religioase.
La un moment dat in istoria umana se parea ca Raul va fi eliminat de navala fortelor rationalismului si a modernismului. Diavolul a devenit un simplu personaj literar gata intotdeauna sa incheie un targ stupid cu cineva in schimbul sufletului acelui om.
Aceasta imagine trivializata este perpetuata in zilele noastre. Cinematografia il introduce pe diavol, fie printr-un efect special monstruos, fie prin intermediul unui trickster zapacit. Ideea de adversar nobil al lui Dumnezeu asa cum era infatisat in operele lui Dante, Milton sau in Biblie, este uitata de multa vreme.
Secolul XX a adus razboi total, genociduri, lagare ale mortii, arme nucleare, chimice si biologice si in final o teroare, care nu face discriminari.
Raul a revenit in forta, nu e nici o indoiala.
Binele si raul ca idei religioase
Conceptul dualistic al naturii a reprezentat o faza necesara in gandirea umana. Gasim aceleasi concepte de bine si de rau la toti oamenii pe pamant inca de la inceputul dezvoltarii lor, sub numele de animism.
Dar principiul unitatii domina dezvoltarea gandirii.
Omul incearca sa isi uneasca conceptiile intr-un monism consistent si armonios. Bineinteles ca in timp ce credinta in spirite bune tinde spre formarea monoteismului, cea in spirite rele, tinde spre acceptarea unei singure zeitati negative care intruchipeaza tot ceea ce e rau, imoral si distructiv.
Monoteismul si monodiabolismul, care au aparut simultan din tendintele monistice ale evolutiei mentale umane constituie impreuna un dualism, care pentru multi este in continuare, cea mai acceptata conceptie despre lumea noastra. Cu toate acestea, nu este telul final al filozofiei umane. Pe masura ce ganditorii omenirii au devenit constienti de dualismul implicat in aceasta interpretare a lumii, s-a manifestat din nou o tendinta catre o conceptie superioara, adica monism.
Ar putea monismul sa elimine ideea de Diavol ca sa il poata face pe Dumnezeu singur si unic? Sau va aboli ambele concepte lasand loc doar pentru o lume de materie in miscare? Oare viitorul omenirii, va fi dupa cum zice M. Guyau, o perioada in care religia va disparea, facand loc ireligiei?
Cei care nu inteleg implicarea dualismului in evolutia gandirii umane stiind doar ca doctrina sa nu poate fi sustinuta prin argumente, se asteapta ca viitorul omenirii sa fie ireligios, sunt liber-cugetatori care declara ca ateismul va inlocui toate conceptiile legate de Dumnezeu. Dar nu e posibil.
Tendintele monistice nu vor distruge religia, ci o vor purifica. Animismul salbaticilor a fost o etapa necesara in evolutia mentala a omului, apare ca o eroare pentru omul modern, dar e o eroare ce contine un adevar care se transforma intr-o conceptie mai complexa despre lumea in care traim. In mod similar, ideile religioase din prezent, sunt simboluri. Literar, nu inseamna nimic. Nu au sens. Dar odata inteleasa natura lor simbolica, ele devin sursa unei conceptii mai pure a adevarului.
Tendintele filozofice care se impun azi ne conduc catre o conceptie pozitiva a lumii, in care simbolurile sunt inlocuite de argumente, iar acest lucru nu determina o negare a alegoriilor religioase, ci o intelegere mai profunda a lor.
O stare de ireligie in care omenirea ar adopta si practica o doctrina a ateismului, e o imposibilitate. Ateismul e o negatie, iar negatiile nu pot sa reziste singure, deoarece au sens numai daca sunt confruntate cu o idee pozitiva pe care sa o respinga. Deci conceptia noastra antropomorfica despre Dumnezeu, numita pe scurt antropoteism, care are ca baza o fiinta infinita, o sa faca loc unei alteia, in care vom intelege ca ideea de Dumnezeu personal e doar o simpla metafora. Dumnezeul viitorului nu va fi unul personal, ci unul super-personal.
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Raiul si iadul
Pr. Anthony M. Coniaris scria despre învãtãturile Bisericii cu privire la natura iadului:
"Noi suntem cei care ne creãm singuri iadul atunci când ne folosim de darul liberului arbitru, pe care Dumnezeu ni l-a dat, spunându-I 'Nu'. A-L exclude pe Dumnezeu din vietile noastre înseamnã a fi în iad. Dumnezeu nu ne-a creat pentru iad. Ne-a creat pentru Împãrãtia Cerurilor. Noi suntem cei care ne creãm iadul prin trufasa noastrã rãzvrãtire si prin neascultare. Pentru cã a fost creat liber, omul nu poate fi fortat sã se uneascã cu Dumnezeu. Îi este însã îngãduit privilegiul de a se confrunta cu vesnicele urmãri fie ale 'Da'-ului sãu, fie ale 'Nu'-ului sãu adresate lui Dumnezeu."[1]
Potrivit învãtãturii Bisericii, cei care deliberat se depãrteazã de Dumnezeu vor descoperi cã ultima revelatie a dragostei lui Dumnezeu nu este cereascã, ci diabolicã, chiar dacã spun cã 'cred în Iisus' (Matei 7:21-23)
Biserica învatã cã ceea ce suntem (suma a ceea ce ne-am fãcut sã fim) conteazã, nu ceea ce spunem cã credem, si cu atât mai putin ceea ce spunem cã simtim. Aceasta ne-a învãtat Hristos când a spus: "Nu tot cel ce îmi va spune 'Doamne, Doamne' va intra în Împãrãtia Cerurilor, ci acela care face voia Tatãlui meu din ceruri…" (Matei 7.22). Potrivit lui Iisus putem sti precis care este voia Tatãlui: "Asa sã lumineze lumina voastrã înaintea oamenilor, încât sã vadã faptele bune si sã slãveascã pe Tatãl vostru Cel din ceruri." (Matei 5.16)
Biserica istoricã învatã cã dragostea lui Dumnezeu este constantã. În anul 380 Sf.Grigore de Nisa scria: "Cel care doreste ca toti oamenii sã fie mântuiti si sã ajungã la cunoasterea adevãrului aratã astfel calea cea mai desãvârsitã si binecuvântatã cãtre mântuire, calea dragostei."[2] Biserica Ortodoxã nu învatã cã Dumnezeu cautã sã se rãzbune pe pãcãtosi. Dumnezeu nu este asemenea unui judecãtor pãmântean care doreste sã pedepseascã pe cei rãi; si cu atât mai putin ne învatã cã Dumnezeu este un fel de zeitate rãzbunãtoare din mitologia greacã, o oroare augustiniano-calvinã care-i predestineazã pe unii spre pierzanie. Asa cum scria Sf. Ioan Gura de Aur:
"Sã aflãm deci curaj în dragostea Sa pentru oameni si sã ne învrednicim sã arãtãm pocãinta [care înseamnã schimbarea inimii urmatã de schimbarea purtãrii noastre] înainte sã vinã acea zi în care nu ne mai putem cãi."[3]
Sfânta Traditie a Bisericii învatã cã Dumnezeu este iubire.
"Astfel nu este vrere înaintea Tatãlui vostru, Cel din ceruri, ca sã piarã vreunul dintr-acestia mici." (Matei 18.14).
Si totusi, potrivit Sfintei Traditii, Dumnezeu pedepseste într-adevãr pãcatul, dar nu din rãzbunare. Mai curând judecata Sa este manifestarea dragostei sale înspãimântãtoare, pure, pe care o aratã fatã de fiecare în mod egal, credincios sau necredincios, la fel cum soarele strãluceste atât pentru cel drept cât si pentru cel nedrept. Potrivit lui Eusebiu:
"Pe cel flãmând l-a îndestulat de bunãtãti iar bratele celui trufas le-a frânt. Nu doar fatã de credinciosi, ci si fatã de cei necredinciosi a dovedit cã cele din vechime sunt adevãrate."[4]
Motivul pentru care dragostea Lui este resimtitã ca judecatã de cei care-L resping este cã unii s-au depãrtat atât de mult de El încât au început sã dispretuiascã orice manifestare a existentei sale. Propriile lor alegeri si purtãri i-au îndepãrtat de Chipul lui Dumnezeu care au fost chemati sã fie. Acestia au ales autonomia individualã în locul ascultãrii. Uneori oamenii se îndepãrteazã într-atât de Dumnezeu încât ura lor fatã de dragostea Lui devine palpabilã. Asa cum scria si Arhiepiscopul Ortodox al Finlandei: "Rolul jucat de liberul arbitru în mântuire a fost arãtat pe Calvar în destinele diferite ale celor doi rãufãcãtori care au fost rãstigniti cu Hristos."[5]
Nu este greu sã ne imaginãm cã cel care îsi bate joc de viata, moartea si învierea lui Hristos va gãsi cã dragostea lui Dumnezeu este infernalã în viata de apoi. Aceasta este consecinta fireascã a respingerii voluntare a dragostei lui Dumnezeu în persoana lui Hristos în aceastã viatã. Vechile obiceiuri dispar cu greu.
Sf, Marc Ascetul scria:
"Cel care nu-si potriveste voia cu voia lui Dumnezeu este robul vechilor sale nãravuri."[6]
Parabola fiului risipitor (Luca 15:11-32) ilustreazã cât se poate de bine ce scria Sf. Marc Ascetul. În povestirea lui Iisus aflãm cã tatãl îl iubea la fel atât pe fiul sãu risipitor cât si pe fiul credincios. Dar datoritã resentimentelor acestuia din urmã fatã de fratele sãu, dragostea lui Dumnezeu a fost înteleasã diferit de cãtre cei doi fii. Cu cât îsi iubea tatãl mai mult fiul risipitor, cu atât mai mult fratele sãu îl ura, se simtea 'prins' între tatã si fiu. Astfel cã dragostea tatãlui a avut efecte diferite asupra celor doi fii ai sãi. Pentru unul, dragostea tatãlui era cereascã, pentru cel de-al doilea era diabolicã. Tatãl însã îi iubea pe amândoi si a fost gata sã fie generos cu amândoi. Cu sigurantã cã nu a 'predestinat' pe unul pentru iad si pe altul pentru rai. În functie de atitudinea fiilor fatã de tatã si totodatã a unuia fatã de celãlalt, fiecare fiu si-a aflat propria judecatã sau binecuvântare la praznicul tatãlui, la care amândoi erau bineveniti.
În ceea ce priveste judecata noastrã, Sf. Marc Ascetul scria:
"La fel cum un gând transpare prin vorbe si fapte, rãsplata viitoare o vom afla din imboldurile inimii. Astfel cã o inimã milostivã va afla milã, iar o inimã neîndurãtoare va afla contrariul."[7]
Cuvintele Sf. Marcu nu se vor o amenintare, ci mai degrabã o observare a felului cum functioneazã legea de iubire reciprocã a lui Dumnezeu. Acest adevãr îl gãsim si în rugãciunea Domnului: "Si ne iartã nouã greselile noastre asa cum iertãm si noi gresitilor nostri." Inimii smerite, pocãite a fiului risipitor, dragostea tatãlui îi aduce bucurie. Inimii ipocrite si lipsite de generozitate a celui de-al doilea frate, dragostea tatãlui îi aduce tristete si îi agraveazã si mai mult vãtãmãtorul resentiment tocmai pentru cã fiul cel mare nu a iertat dupã cum îi fusese iertat.
Biserica învatã cã mântuirea sau pierzania este alegerea liberului nostru arbitru. Aceasta apare si la Fer. Augustin: "Dumnezeu face sã rãsarã soarele chiar si pentru astfel de oameni [pãcãtosi] oferindu-le cel mai plãcut dar de viatã si sãnãtate la fel cum a fãcut si înainte."[8]
Fer. Augustin scrie despre faptul cã noi suntem responsabili când luptãm cu pãcatul alegând sã ne folosim de liberul nostru arbitru în cãlãtoria noastrã spre Hristos. "Fie ca pãcatul sã te aibe ca judecãtor, nu ca stãpân. Ridicã-te si aflã rãzbunare [judecatã] împotriva-ti, si aseazã-ti vina înainte. Tu o aseazã înainte dacã nu vrei ca Dumnezeu sã o aseze El în fata ta."[9]
http://www.ortho-logia.com/Romanian/DansSingur/C16/DA-A-16-4.htm
Pr. Anthony M. Coniaris scria despre învãtãturile Bisericii cu privire la natura iadului:
"Noi suntem cei care ne creãm singuri iadul atunci când ne folosim de darul liberului arbitru, pe care Dumnezeu ni l-a dat, spunându-I 'Nu'. A-L exclude pe Dumnezeu din vietile noastre înseamnã a fi în iad. Dumnezeu nu ne-a creat pentru iad. Ne-a creat pentru Împãrãtia Cerurilor. Noi suntem cei care ne creãm iadul prin trufasa noastrã rãzvrãtire si prin neascultare. Pentru cã a fost creat liber, omul nu poate fi fortat sã se uneascã cu Dumnezeu. Îi este însã îngãduit privilegiul de a se confrunta cu vesnicele urmãri fie ale 'Da'-ului sãu, fie ale 'Nu'-ului sãu adresate lui Dumnezeu."[1]
Potrivit învãtãturii Bisericii, cei care deliberat se depãrteazã de Dumnezeu vor descoperi cã ultima revelatie a dragostei lui Dumnezeu nu este cereascã, ci diabolicã, chiar dacã spun cã 'cred în Iisus' (Matei 7:21-23)
Biserica învatã cã ceea ce suntem (suma a ceea ce ne-am fãcut sã fim) conteazã, nu ceea ce spunem cã credem, si cu atât mai putin ceea ce spunem cã simtim. Aceasta ne-a învãtat Hristos când a spus: "Nu tot cel ce îmi va spune 'Doamne, Doamne' va intra în Împãrãtia Cerurilor, ci acela care face voia Tatãlui meu din ceruri…" (Matei 7.22). Potrivit lui Iisus putem sti precis care este voia Tatãlui: "Asa sã lumineze lumina voastrã înaintea oamenilor, încât sã vadã faptele bune si sã slãveascã pe Tatãl vostru Cel din ceruri." (Matei 5.16)
Biserica istoricã învatã cã dragostea lui Dumnezeu este constantã. În anul 380 Sf.Grigore de Nisa scria: "Cel care doreste ca toti oamenii sã fie mântuiti si sã ajungã la cunoasterea adevãrului aratã astfel calea cea mai desãvârsitã si binecuvântatã cãtre mântuire, calea dragostei."[2] Biserica Ortodoxã nu învatã cã Dumnezeu cautã sã se rãzbune pe pãcãtosi. Dumnezeu nu este asemenea unui judecãtor pãmântean care doreste sã pedepseascã pe cei rãi; si cu atât mai putin ne învatã cã Dumnezeu este un fel de zeitate rãzbunãtoare din mitologia greacã, o oroare augustiniano-calvinã care-i predestineazã pe unii spre pierzanie. Asa cum scria Sf. Ioan Gura de Aur:
"Sã aflãm deci curaj în dragostea Sa pentru oameni si sã ne învrednicim sã arãtãm pocãinta [care înseamnã schimbarea inimii urmatã de schimbarea purtãrii noastre] înainte sã vinã acea zi în care nu ne mai putem cãi."[3]
Sfânta Traditie a Bisericii învatã cã Dumnezeu este iubire.
"Astfel nu este vrere înaintea Tatãlui vostru, Cel din ceruri, ca sã piarã vreunul dintr-acestia mici." (Matei 18.14).
Si totusi, potrivit Sfintei Traditii, Dumnezeu pedepseste într-adevãr pãcatul, dar nu din rãzbunare. Mai curând judecata Sa este manifestarea dragostei sale înspãimântãtoare, pure, pe care o aratã fatã de fiecare în mod egal, credincios sau necredincios, la fel cum soarele strãluceste atât pentru cel drept cât si pentru cel nedrept. Potrivit lui Eusebiu:
"Pe cel flãmând l-a îndestulat de bunãtãti iar bratele celui trufas le-a frânt. Nu doar fatã de credinciosi, ci si fatã de cei necredinciosi a dovedit cã cele din vechime sunt adevãrate."[4]
Motivul pentru care dragostea Lui este resimtitã ca judecatã de cei care-L resping este cã unii s-au depãrtat atât de mult de El încât au început sã dispretuiascã orice manifestare a existentei sale. Propriile lor alegeri si purtãri i-au îndepãrtat de Chipul lui Dumnezeu care au fost chemati sã fie. Acestia au ales autonomia individualã în locul ascultãrii. Uneori oamenii se îndepãrteazã într-atât de Dumnezeu încât ura lor fatã de dragostea Lui devine palpabilã. Asa cum scria si Arhiepiscopul Ortodox al Finlandei: "Rolul jucat de liberul arbitru în mântuire a fost arãtat pe Calvar în destinele diferite ale celor doi rãufãcãtori care au fost rãstigniti cu Hristos."[5]
Nu este greu sã ne imaginãm cã cel care îsi bate joc de viata, moartea si învierea lui Hristos va gãsi cã dragostea lui Dumnezeu este infernalã în viata de apoi. Aceasta este consecinta fireascã a respingerii voluntare a dragostei lui Dumnezeu în persoana lui Hristos în aceastã viatã. Vechile obiceiuri dispar cu greu.
Sf, Marc Ascetul scria:
"Cel care nu-si potriveste voia cu voia lui Dumnezeu este robul vechilor sale nãravuri."[6]
Parabola fiului risipitor (Luca 15:11-32) ilustreazã cât se poate de bine ce scria Sf. Marc Ascetul. În povestirea lui Iisus aflãm cã tatãl îl iubea la fel atât pe fiul sãu risipitor cât si pe fiul credincios. Dar datoritã resentimentelor acestuia din urmã fatã de fratele sãu, dragostea lui Dumnezeu a fost înteleasã diferit de cãtre cei doi fii. Cu cât îsi iubea tatãl mai mult fiul risipitor, cu atât mai mult fratele sãu îl ura, se simtea 'prins' între tatã si fiu. Astfel cã dragostea tatãlui a avut efecte diferite asupra celor doi fii ai sãi. Pentru unul, dragostea tatãlui era cereascã, pentru cel de-al doilea era diabolicã. Tatãl însã îi iubea pe amândoi si a fost gata sã fie generos cu amândoi. Cu sigurantã cã nu a 'predestinat' pe unul pentru iad si pe altul pentru rai. În functie de atitudinea fiilor fatã de tatã si totodatã a unuia fatã de celãlalt, fiecare fiu si-a aflat propria judecatã sau binecuvântare la praznicul tatãlui, la care amândoi erau bineveniti.
În ceea ce priveste judecata noastrã, Sf. Marc Ascetul scria:
"La fel cum un gând transpare prin vorbe si fapte, rãsplata viitoare o vom afla din imboldurile inimii. Astfel cã o inimã milostivã va afla milã, iar o inimã neîndurãtoare va afla contrariul."[7]
Cuvintele Sf. Marcu nu se vor o amenintare, ci mai degrabã o observare a felului cum functioneazã legea de iubire reciprocã a lui Dumnezeu. Acest adevãr îl gãsim si în rugãciunea Domnului: "Si ne iartã nouã greselile noastre asa cum iertãm si noi gresitilor nostri." Inimii smerite, pocãite a fiului risipitor, dragostea tatãlui îi aduce bucurie. Inimii ipocrite si lipsite de generozitate a celui de-al doilea frate, dragostea tatãlui îi aduce tristete si îi agraveazã si mai mult vãtãmãtorul resentiment tocmai pentru cã fiul cel mare nu a iertat dupã cum îi fusese iertat.
Biserica învatã cã mântuirea sau pierzania este alegerea liberului nostru arbitru. Aceasta apare si la Fer. Augustin: "Dumnezeu face sã rãsarã soarele chiar si pentru astfel de oameni [pãcãtosi] oferindu-le cel mai plãcut dar de viatã si sãnãtate la fel cum a fãcut si înainte."[8]
Fer. Augustin scrie despre faptul cã noi suntem responsabili când luptãm cu pãcatul alegând sã ne folosim de liberul nostru arbitru în cãlãtoria noastrã spre Hristos. "Fie ca pãcatul sã te aibe ca judecãtor, nu ca stãpân. Ridicã-te si aflã rãzbunare [judecatã] împotriva-ti, si aseazã-ti vina înainte. Tu o aseazã înainte dacã nu vrei ca Dumnezeu sã o aseze El în fata ta."[9]
http://www.ortho-logia.com/Romanian/DansSingur/C16/DA-A-16-4.htm
bodo
Prieten
- Joined
- Nov 29, 2009
- Messages
- 9,993
- Reaction score
- 0
Invatatura simpla despre Rai si Iad
După o viaţă lungă trăită cu eroi, un samurai de soi ajunse dincolo şi fu trimis în rai. Cum însă era un om foarte curios, ceru să i se îngăduie să arunce mai întâi o privire şi în iad.
Un înger îi făcu pe plac şi îl duse până în iad.
Acolo se pomeni într-un salon imens care avea la mijloc o masă plină de farfurii umplute care mai de care cu bucate săţioase şi bunătăţi de neînchipuit. Mesenii care şedeau de jur împrejur erau însă slabi, palizi şi cu oasele ieşite în afară de-ţi era mai mare mila când îi vedeai.
- Cum este cu putinţă aceasta? întreba samuraiul nostru călăuza. Cum pot fi aşa slabi cu toate bunătăţile ce le au în faţă?
- Vezi tu, atunci când ajung aici, cu toţii primesc câte două beţigaşe. din acelea folosite îndeobşte la mâncare, cu singura deosebire că sunt mai lungi de un metru şi neapărat trebuie prinse de la capăt. Numai aşa pot să ducă mâncarea la gură.
Samuraiul nostru se cutremură. Pedeapsa acelor nefericiri era îngrozitoare, deoarece, oricât s-ar fi straduit, ei nu izbuteau să vâre în gură nici măcar o fărâmiţă.
Nu mai vru să vadă altceva şi ceru să fie dus de îndată în rai.
Aici avu parte de o surpriză. Raiul era un salon absolut identic cu iadul.
Şi acolo era o uriaşă masă cu o mulţime de oameni împrejur şi la fel de multe delicioase feluri de mâncare înşirate pe ea.
Ba mai mult, toţi mesenii aveau în mână aceleaşi beţigaşe lungi de mai bine de un metru pe care le ţineau de la capăt pentru a duce mâncarea la gură.
O singură deosebire era însă: lumea din jurul mesei aici era plină de veselie, bine hrănită şi strălucind de bucurie.
- Dar cum e cu putinţă asta? întrebă samuraiul nostru.
Îngerul răspunse surâzând:
- În iad, fiecare se chinuie să apuce mâncarea şi să şi-o ducă la propria gură, aşa cum a făcut mereu în timpul vieţii. Aici însă, fiecare apucă mâncarea cu beţigaşele şi se străduie să o ducă la gura celui de lângă el.
Raiul şi iadul îţi stau deopotrivă la îndemână chiar azi.
http://www.razvanciobanasu.ro
După o viaţă lungă trăită cu eroi, un samurai de soi ajunse dincolo şi fu trimis în rai. Cum însă era un om foarte curios, ceru să i se îngăduie să arunce mai întâi o privire şi în iad.
Un înger îi făcu pe plac şi îl duse până în iad.
Acolo se pomeni într-un salon imens care avea la mijloc o masă plină de farfurii umplute care mai de care cu bucate săţioase şi bunătăţi de neînchipuit. Mesenii care şedeau de jur împrejur erau însă slabi, palizi şi cu oasele ieşite în afară de-ţi era mai mare mila când îi vedeai.
- Cum este cu putinţă aceasta? întreba samuraiul nostru călăuza. Cum pot fi aşa slabi cu toate bunătăţile ce le au în faţă?
- Vezi tu, atunci când ajung aici, cu toţii primesc câte două beţigaşe. din acelea folosite îndeobşte la mâncare, cu singura deosebire că sunt mai lungi de un metru şi neapărat trebuie prinse de la capăt. Numai aşa pot să ducă mâncarea la gură.
Samuraiul nostru se cutremură. Pedeapsa acelor nefericiri era îngrozitoare, deoarece, oricât s-ar fi straduit, ei nu izbuteau să vâre în gură nici măcar o fărâmiţă.
Nu mai vru să vadă altceva şi ceru să fie dus de îndată în rai.
Aici avu parte de o surpriză. Raiul era un salon absolut identic cu iadul.
Şi acolo era o uriaşă masă cu o mulţime de oameni împrejur şi la fel de multe delicioase feluri de mâncare înşirate pe ea.
Ba mai mult, toţi mesenii aveau în mână aceleaşi beţigaşe lungi de mai bine de un metru pe care le ţineau de la capăt pentru a duce mâncarea la gură.
O singură deosebire era însă: lumea din jurul mesei aici era plină de veselie, bine hrănită şi strălucind de bucurie.
- Dar cum e cu putinţă asta? întrebă samuraiul nostru.
Îngerul răspunse surâzând:
- În iad, fiecare se chinuie să apuce mâncarea şi să şi-o ducă la propria gură, aşa cum a făcut mereu în timpul vieţii. Aici însă, fiecare apucă mâncarea cu beţigaşele şi se străduie să o ducă la gura celui de lângă el.
Raiul şi iadul îţi stau deopotrivă la îndemână chiar azi.
http://www.razvanciobanasu.ro
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Este Raiul nostru doar paradisul naivilor?
Este un cliseu, dar suspectez ca exista doua feluri de oameni: cei care cred, pur si simplu, in Rai si cei care cred in Rai fara sa isi fi dat inca seama. Oricine se exclude vehement din cele doua categorii, ar trebui sa faca un mic exercitiu de memorie si sa se intrebe doar atat: “S-a intamplat, macar o data in viata mea, sa fiu optimist sau sa sper?” Dace raspunsul este negativ, atunci acel individ isi poate amenja propria categorie selecta a celor care neaga cu desavarsire Salvarea. In caz contrar, aflati ca si voi sunteti, voit sau nu, constient sau nu, adepti ai unei existente (luminoase) dupa moarte. O cu totul alta chestiune este fiintarea efectiva a acestui Paradis, complet discutabila si despre care unii oameni, asa cum este jurnalistul si scriitorul britanic Johann Hari, cred ca este o “constructie fatala cu o istorie scurta si sangeroasa”.
“Imagine there’s no heaven/ It’s easy if you try/ No hell below us/ Above us only sky.”
Sunt versurile unui cantec al "Beatles"-ului John Lennon. In ciuda numerosilor sai adepti, nu sunt foarte multi credinciosi care sa acheseze la ideea sugerata de artist. Conform unor studii destul de recente, se pare ca, in general, in lume, procentul celor care cred in Rai este mai mare si, pe alocuri, mult mai mare decat al scepticilor. Ba, mai mult, in ultima perioada aceasta tendinta chiar a inregistrat cresteri substantiale. In plus, multi indivizi sunt de parere ca pana si animalele lor de companie - caini, pisici, soareci, serpi - ii vor insoti prin portile de aur ale locului cu fericire vesnica.
Raiul isi schimba constant forma deoarece consta intr-o intreaga istorie de nadejdi umane subconstiente. "Arata-mi Raiul tau si iti voi arata ce iti lipseste din viata", scrie Lisa Miller in paginile cartii sale, intitulata "Raiul: Fascinatia noastra perena pentru lumea de dincolo". Calatorii deserturilor, cei care au scris atat Biblia cat si Coranul, traiau intr-o permanenta seceta si senzatie de sete - asadar Raiul lor era un izvor urias si general de rauri, fantani si oaze. Sclavii afro-americani credeau ca se duc, dupa moarte, intr-un Rai unde "cei dintai voi fi cei din urma, iar cei din urma primii", astfel incat ei sa fie oamenii liberi care ii vor domina pe sclavii de culoare alba. Astazi, sinucigasii islamisti traiesc intr-o societate cu placeri sexuale extrem de precare, prin urmare Paradisul lor imbraca forma unei orgii totale, in care nici mai mult nici mai putin de 72 de fecioare supuse ii satisfac martirului cele mai ascunse placeri. Cu alte cuvinte, Raiul este un "loc" individual si nu unul general. Fiecare vede in Rai o salvare, o infruptare abundenta din tot ceae ce nu poate avea in timpul vietii; este o reprezentare dupa standarde pur umane si, la urma urmei, o inventie omeneasca de la un capat la celalalt, din pura nevoie.
Raiul s-a nascut
Si se pare ca stim cu precizie momentul in care a aparut aceasta proiectare in vazduh a vindecarii neajunsurilor noastre: 165 i.Ch., sub patentul evreilor antici. Pana la acel moment, Raiul - Shamayim pentru cei din Levant - era, exclusiv, lacasul lui Dumnezeu si al ingerilor. Ocazional, Domnul cobora din "casa" pentru a face cunoscute oamenilor, prin intermediul unor alesi, poruncile si invataturile Lui. Dar contactul se oprea aici, oamenii nu aveau sa se intoarca dupa moarte in Gradina Edenului, de unde fusesera odata alungati. Nu li se spunea ca vor merge acolo si nici nu se asteptau sa o faca. Exista o oarecare nadejde ca o entitate nemateriala, parte a individului material, se va inalta undeva in sferele mai inalte ale Pamantului, dar nu de-a dreapta tatalui si nu intr-un extaz total. Pe atunci, principala speranta a unui om pentru ce avea sa i se intample dupa moarte era ca osemintele sa ii fie ingropate laolalta cu cele ale oamenilor sai, intr-un mormant comun, iar povestea sa ii fie transmisa mai departe, prin descendenti. Era o abordare realista si umana a mortii: omul pleca, dar urmasii sai ramaneau sa continue orice ar fi fost de continuat.
Si atunci, cum de a ajuns ideea de Rai - in prezent - locul perfect unde Dumnezeu locuieste si unde vom ajunge si noi daca traim corect - sa fractureze aceasta stare de fapt? Mai multe componente ce pluteau in atmosfera Ierusalimului acelor vremuri par sa isi fi adus contributia la aceasta situatie. Grecii credeau ca exista in fiecare om un suflet etern care se ridica la ceruri dupa moarte. Adeptii zoroastrismului credeau ca fiecare va fi judecat la sfarsitul vietii pentru actiunile sale pe Pamant. Brahmanismul miza pe eternul extaz al Nirvanei, iar evreii credeau intr-un Yahve atotputernic.
Dar a fost nevoie de un eveniment major pentru ca toate acestea sa fuzioneze. Cu mai bine de 2.000 de ani in urma, regele seleucid Antioh al III-lea cel Mare invada Israelul si incerca sa inabuse cu totul religia iudaica, substituindu-i acesteia venerarea lui Zeus. Evreii vedeau distrus sub ochii lor tot ceea ce aveau mai sacru: li se ordona, dintr-o data, sa sacrifice animale dinaintea statuii lui Zeus, care le domina acum Sfantul Templu, aceia care se opuneau urmand a fi macelariti pe strazi. Brusc, evreii erau vaduviti si de atat de sfantul lor ritual de inhumare a mortilor alaturi de rudele decedate, din pricina debandadei totale, a prigoanei si a numarului mare de fugari, care nu se mai puteau preocupa de trupurile celor trecuti in nefiinta. Atunci, in iuresul creat, conceptia despre moarte a evreilor a migrat, dintr-o data, spre altceva. Multi tineri semiti fugisera spre dealurile Palestinei pentru a se replia si a pregati un asalt armat impotriva lui Antioh - asalt amintit si serbat sub forma evenimentului Hanukkah. Profetii au anuntat atunci ca evreii martiri vor fi bine recompensati. "Multi dintre cei care isi vor dormi somnul de veci in tarana se vor trezi, unii la viata vesnica, altii la rusine si jelire eterna", suna pilda care ne-a trimis pe drumul bifurcat al Raiului si al Iadului. Iar ideea a avut succes la scara universala. In interval de un secol, mai toti evreii credeau in Rai, iar ideea nu a mai murit niciodata de atunci.
Unealta de manipulare?
Totusi, desi componentele cheie ale "Raiului" erau pe pozitii, ideea nu era chiar cea paradisiaca si de "parc de distractii" care a devenit astazi. Era un loc sacru, unde sufletul omului decedat, Dumnezeu si ingerii stateau impreuna. Iisus a avertizat ca "nu exista casatorie in Rai" si nici ideea intalnirii cu rudele trecute in nefiinta nu era foarte populara. Totul se rezuma la relatia dintre individ si Dumnezeu, care aveau sa stea, impreuna, in rugaciune eterna. Era paradisul, dar nu asa cum il "cunoastem" acum. Totul la ideea de Rai este atat de evaziv si de dinamic, incat, pana si unii atei privesc astazi conceptul ca pe una dintre cele mai nevatamatoare idei religioase: o alinare naiva la marginea prapastiei. Dar este ceva mai mult in legatura cu Raiul decat o eventuala autoamagire copilareasca. Pentru ca principala sa menire de-a lungul secolelor a fost aceea de instrument al controlului si al intimidarii celor condusi.
Vaticanul, spre exemplu, a declarat ca detinea monopolul asupra listei Sfantului Petru, pazitorul portilor Raiului. Ca atare, numai aceia care aveau sa intre in gratiile si sa se supuna poruncilor acestei institutii sacre, chiar platind sume uriase pentru "indulgente divine" puteau sa isi rezerve, alaturi de copiii lor, locuri in Rai. Viata de apoi devenise, ironic, un mediu de tiranizare a oamenilor din aceasta existenta. In loc sa fie o forma de confort psihic, paradisul se transformase, mai degraba, intr-un mijloc de disciplinare, intr-un penitenciar de natura ideologica.
Dar aceasta tendinta nu ramane apanajul trecutului si nu ne putem considera in intregime scuturati de ea in zilele noastre. Sa luam exemplul recent al lui Margaret Toscano, membra a comunitatii mormonilor americani si adepta fanatica, in tinerete, a lui Joseph Smith Jr. - lider religios american, fondator al Miscarii Sfintilor din Zilele cele de pe Urma. Margaret a studiat miscarea feminista in timpul anilor de facultate. A revenit in comunitatea ei cu conceptii proaspete si a militat pentru dreptul femeilor de a se face preoti. Autoritatile mormone - oamenii care au negat pana in anul 1976 ca oamenii de culoare ar avea suflete - i-au ordonat sa se cenzureze, avertizand-o ca, in sens contrar, atat ea cat si restul familiei sale vor fi vaduviti de privilegiul de a merge in Rai. A refuzat sa taca. Acum, surorile ei devastate cred ca nu o vor mai intalni in viata de apoi. Inca si mai rau decat exemplele de acest fel, promisiunea Raiului este folosita si ca imbold pentru unii oameni sa comita atrocitati. Este adevarat si cunoastem cu totii cazuri, macar de la televizor. Oameni care doreau sa se sinucida cu bomba au fost interogati in numeroase cazuri si toti s-au declarat extaziati de eventualitatea orgiei in care se vor desfata odata ajunsi in "nori". Raiul poate fi, deci, un stimulent pentru oroare.
Un exercitiu de credinta
Exista studii care ii supun pe unii subiecti intrebarilor referitoare la felul in care arata Raiul lor. Dar aproape niciodata nu sunt intrebati acesti oameni despre lucruri esentiale legate de aceasta idee, cum ar fi dovada existentei unui Rai sau de unde cred ca provine aceasta notiune. Sunt intrebari si curiozitati inerente atunci cand se discuta despre orice set de idei, mai putin, insa, atunci cand vine vorba de religie, moment in care sunt privite ca blasfemii.
Desigur, exista numeroase dovezi si este de bun simt convingerea ca ideea de Rai este linistitoare si necesara, dar asta nu o face neaparat reala. Diferentierea dintre gandirea pozitiva si acceptarea faptelor nu este intotdeauna un lucru facil. Iar in acest caz si mai putin, deoarece oamenii prefera sa devina emotivi in raport cu ideea vietii de dupa moarte si mai putin rationali si logici. "Intrebarile rationale nu sunt de niciun folos", cred unii eruditi referindu-se la ideea de Rai. Acesti oameni spun ca o asemenea situatie se rezuma la un "exercitiu de credinta". Ceea ce, la un moment dat, poate parea corect, intrucat se pare ca ratiunea nu este singura dimensiune a fiintei umane. Mai dispunem de intuitie, de un al saselea simt de multe ori. Totusi, vin scepticii sa contracareze aceasta pozitie, in ce alt camp de activitate mai abandonam in totalitate nevoia de dovezi? Si se intreaba de ce am face acest lucru tocmai in situatia unui sens atat de crucial al existentei noastre. Si, daca este sa privim dincolo de dovezi, de ce alegem Raiul crestin? De ce nu ne gandim ca vom trai, dupa moarte, in Shambala sau in Pamantul de Mijloc, pentru a caror existenta sunt tot atatea dovezi?
Este momentul in care vine si randul credinciosilor sa dea un raspuns. Ei avanseaza ca argument al loialitatii lor pentru ideea de Rai marturiile oamenilor care au trait mult trambitatele experiente la limita mortii. Potrivit jurnalului medical The Lancer, intre 9 % si 18% dintre oamenii care au avut o asemenea experienta au declarat ca s-au vazut trecand pritr-un tunel, cu o lumina puternica in capat. Dar, aparent, chiar si aceasta traire extrem de realistica are o explicatie stiintifica. Pe masura ce creierul se stinge, vederea periferica este cea care dispare prima, lasand impresia vizuala a unui tunel. Centrul viziunii este ceea ce ramane impregnat pe retina, o lumina stralucitoare. Virtual, toate elementele unei experiente la limita mortii - senzatia miscarii prin tunel, sentimentul extracorporalizarii, evlavia spirituala, halucinatiile si fluxul intens de amintiri - pot fi induse cu o doza consistenta de ketamina, un tranchilizant cabalin, folosit adesea ca drog la petreceri. Adica numai chimie.
Dar, mai spun detractorii, chiar daca acceptam ideea de Rai in lipsa oricaror dovezi, el are o mare lacuna in chiar inima sa, una care ii nelinisteste chiar si pe cei mai ferventi credinciosi. Nu ar fi, oare, extrem de plictisitor, dupa un timp? Atunci cand traiesti in desert, un izvor pare a fi insusi paradisul. Dar atunci cand ai vreme de mii de ani acea sursa de apa, nu te saturi de ea? Raiul este, in cuvintele lui George Orwell - scriitor englez care a trait in prima jumatate a secolului XX - o incercare de a "produce o societate perfecta printr-o continuitate nesfasita a ceva pretuit tocmai datorita efemeritatii sale". Daca eliminam contrastul din peisaj, Raiul devine Iad. Pare un concept de luat in seama.
Si totusi, ramane complet justificabila alegerea multor oameni de a crede in Rai, chiar si in fata argumentelor lucide ale ratiunii. Este un mijloc, poate util sau poate nu, de a scapa si de a gestiona goliciunea ingrozitoare a mortii. "Sa nu fii aici/ Sa nu fii niciunde/ Si inca curand; nimic mai teribil, nimic mai adevarat"sunt cuvintele lui Philip Larkin, unul dintre cei mai mari poeti britanici ai secolului trecut, referindu-se la drama disparitiei definitive a tot ce este viu. A muri, a putrezi, a te transforma in nimic. Este sumbru si tragic, nimic nu poate fi mai rau pentru o manifestare de orice fel a vietii decat sa isi inchipuiasca stingerea fara de reaprindere, disparitia eterna, anularea definitiva a oricarei forme de constiinta. Nu am fi sanatosi la cap daca nu am cauta o cale prin care sa evitam sau macar sa negam aceasta situatie, singura pentru care, din nefericire, ni se ofera dovezi in aceasta viata.
Sa il meritam
In Epopeea lui Ghilgames, scrisa in Babilon cu 4.000 de ani in urma, eroul calatoreste in gradinile zeilor, in incercarea descoperirii secretului vietii vesnice. Secret pe care il va si afla. Anume ca nu exista, de fapt, niciun secret. "Aceasta este. Atat primim. Aceasta viata. Acum. O singura data", isi spune Ghilgames in fata crudei evidente. "Bucura-te de viata ta", ii sugereaza zeita Sifuri. "Iubeste copilul care te tine de mana si strange-ti puternic in brate nevasta". Ghilgames se intoarce in lume si traieste mai intens, mai real si mai adanc decat inainte, stiind ca nu exista o continuare celesta la sfarsitul vieti si nici eternitatea. Este doar o poveste, nu o atestare imuabila a nefiintarii lumii de dincolo sau a vietii vesnice. Personal, cred ca nici macar nu isi are rostul o discutie despre Rai, vizand eixstenta sau inexistenta lui. Ca exista sau nu, vietile noastre de acum, cele de care putem fi siguri, raman prea putin afectate.Totusi, daca este sau nu bine si ce implica credinta noastra in viata de apoi si, implicit, in Rai si in Iad, sunt elemente ce alcatuiesc o chestiune de importanta majora, una ce ar trebui dezbatuta intens si, fara indoiala, abordata chiar in scoli.
Pentru ca aceasta discutie are valoarea unei problematici existentiale, afecteaza insusi felul in care traim si, poate, chiar forma generala a societatilor si a speciei noastre. Ironic, pentru viata noastra palpabila, poate nu are o prea mare importanta daca Raiul este sau nu, dar cantareste capital ceea ce credem noi despre acest lucru. Pe de o parte, avem speranta; ideea ca, dupa ce murim, renastem la viata vesnica, avand sansa extazului si a beatitudinii eterne. Este un gand care ii anima si ii alina, probabil, pe cei mai multi pamanteni; un gand care ne ajuta sa suportam si sa traim viata, mai ales atunci cand ea ne este potrivnica. Paradoxal, credinta in viata de apoi este, totodata, si cea capabila a ne investi cu nebunia care impinge la suicid. Cred ca orice sinucigas este, culmea, un credincios; sau un nebun. Pentru ca o forma de constiinta nu ar avea cum sa renunte la viata, la a fi, a exista, indiferent de conjunctura, daca ar crede ca primeste la schimb intunericul etern, prabusirea vesnica, o bezna si o cadere nici macar percepute.
Nu cred ca exista un singur om pe Pamant, care sa accepte sincer si deplin finalul desavarsit, care sa vada si sa creada intr-o incetare absoluta a calatoriei si a perceptiei. Fie si numai pentru ca nu ne putem imagina o asemenea stare de nefiinta. Cu toate acestea, a nu crede ca dupa adormirea finala a trupului urmeaza o alta sansa, o continuare, o trezire - asa cum le place unor oameni sa spuna - nu este neaparat un lucru rau, mai ales pentru cei care pot trai fara speranta, pentru cei care accepta tot ce li se intampla si iau lucrurile pe rand, asa cum vin. Intocmai precum Ghilgames, convingerea ca viata aceasta este singura pe care o primim, singura sansa de a face si de a simtit ceva, ocazia unica si minunata de a fi fost creati si de a experimenta cate sunt de experimentat, are cu siguranta efectul de a determina orice individ cu o asemenea optica sa traiasca la cote colosale si sa ia totul de la viata, fara a amana sau a pierde macar o ocazie.
Daca nu crezi intr-o judecata divina la sfarsitul vietii si nici macar intr-o forma diferita de existenta de care te-ai putea bucura odata ce vei termina cu anii pamanteni, atunci cu siguranta vei profita din plin de tot ce are sa iti ofere locul in care te afli aici si acum. Dar tot cred ca si un asemenea om, in anii batranetii, in ultimele minute ar jindui sa fie ceva mai mult decat aceasta viata chiar daca, inchizand ochii, isi va putea spune siesi ca nu regreta nimic si ca, daca aceasta a fost tot, a meritat totusi pentru ca a facut tot ce si-a dorit. Desigur, adevarul sau, cel putin, raspunsul este undeva la mijloc. Cel putin daca ne referim la modul in care ar trebui sa traim: ideal este sa impacam speranta si optimismul date de bizuirea pe viata eterna cu o dorinta arzatoare de a trai totusi clipa si a nu amana niciodata nimic. Cineva mai intelept a si spus-o, de altfel, mai frumos si mai concis, cu mult timp in urma, surprinzand exact esentialul: "Traieste ca si cum ai muri maine, viseaza ca si cum ai trai vesnic". Cat despre Rai, "chiar daca nu exista, ar fi bine sa traim in asa fel incat sa meritam ca el sa existe". Si, totodata, sa intelegem ca ii dam conotatii mult prea lumesti si ni l-am "construit" dupa rigori prea materiale pentru ca el, daca se intampla, sa semene macar cu imaginea creata de noi.
Sursa: TheIndependent
Este un cliseu, dar suspectez ca exista doua feluri de oameni: cei care cred, pur si simplu, in Rai si cei care cred in Rai fara sa isi fi dat inca seama. Oricine se exclude vehement din cele doua categorii, ar trebui sa faca un mic exercitiu de memorie si sa se intrebe doar atat: “S-a intamplat, macar o data in viata mea, sa fiu optimist sau sa sper?” Dace raspunsul este negativ, atunci acel individ isi poate amenja propria categorie selecta a celor care neaga cu desavarsire Salvarea. In caz contrar, aflati ca si voi sunteti, voit sau nu, constient sau nu, adepti ai unei existente (luminoase) dupa moarte. O cu totul alta chestiune este fiintarea efectiva a acestui Paradis, complet discutabila si despre care unii oameni, asa cum este jurnalistul si scriitorul britanic Johann Hari, cred ca este o “constructie fatala cu o istorie scurta si sangeroasa”.
“Imagine there’s no heaven/ It’s easy if you try/ No hell below us/ Above us only sky.”
Sunt versurile unui cantec al "Beatles"-ului John Lennon. In ciuda numerosilor sai adepti, nu sunt foarte multi credinciosi care sa acheseze la ideea sugerata de artist. Conform unor studii destul de recente, se pare ca, in general, in lume, procentul celor care cred in Rai este mai mare si, pe alocuri, mult mai mare decat al scepticilor. Ba, mai mult, in ultima perioada aceasta tendinta chiar a inregistrat cresteri substantiale. In plus, multi indivizi sunt de parere ca pana si animalele lor de companie - caini, pisici, soareci, serpi - ii vor insoti prin portile de aur ale locului cu fericire vesnica.
Raiul isi schimba constant forma deoarece consta intr-o intreaga istorie de nadejdi umane subconstiente. "Arata-mi Raiul tau si iti voi arata ce iti lipseste din viata", scrie Lisa Miller in paginile cartii sale, intitulata "Raiul: Fascinatia noastra perena pentru lumea de dincolo". Calatorii deserturilor, cei care au scris atat Biblia cat si Coranul, traiau intr-o permanenta seceta si senzatie de sete - asadar Raiul lor era un izvor urias si general de rauri, fantani si oaze. Sclavii afro-americani credeau ca se duc, dupa moarte, intr-un Rai unde "cei dintai voi fi cei din urma, iar cei din urma primii", astfel incat ei sa fie oamenii liberi care ii vor domina pe sclavii de culoare alba. Astazi, sinucigasii islamisti traiesc intr-o societate cu placeri sexuale extrem de precare, prin urmare Paradisul lor imbraca forma unei orgii totale, in care nici mai mult nici mai putin de 72 de fecioare supuse ii satisfac martirului cele mai ascunse placeri. Cu alte cuvinte, Raiul este un "loc" individual si nu unul general. Fiecare vede in Rai o salvare, o infruptare abundenta din tot ceae ce nu poate avea in timpul vietii; este o reprezentare dupa standarde pur umane si, la urma urmei, o inventie omeneasca de la un capat la celalalt, din pura nevoie.
Raiul s-a nascut
Si se pare ca stim cu precizie momentul in care a aparut aceasta proiectare in vazduh a vindecarii neajunsurilor noastre: 165 i.Ch., sub patentul evreilor antici. Pana la acel moment, Raiul - Shamayim pentru cei din Levant - era, exclusiv, lacasul lui Dumnezeu si al ingerilor. Ocazional, Domnul cobora din "casa" pentru a face cunoscute oamenilor, prin intermediul unor alesi, poruncile si invataturile Lui. Dar contactul se oprea aici, oamenii nu aveau sa se intoarca dupa moarte in Gradina Edenului, de unde fusesera odata alungati. Nu li se spunea ca vor merge acolo si nici nu se asteptau sa o faca. Exista o oarecare nadejde ca o entitate nemateriala, parte a individului material, se va inalta undeva in sferele mai inalte ale Pamantului, dar nu de-a dreapta tatalui si nu intr-un extaz total. Pe atunci, principala speranta a unui om pentru ce avea sa i se intample dupa moarte era ca osemintele sa ii fie ingropate laolalta cu cele ale oamenilor sai, intr-un mormant comun, iar povestea sa ii fie transmisa mai departe, prin descendenti. Era o abordare realista si umana a mortii: omul pleca, dar urmasii sai ramaneau sa continue orice ar fi fost de continuat.
Si atunci, cum de a ajuns ideea de Rai - in prezent - locul perfect unde Dumnezeu locuieste si unde vom ajunge si noi daca traim corect - sa fractureze aceasta stare de fapt? Mai multe componente ce pluteau in atmosfera Ierusalimului acelor vremuri par sa isi fi adus contributia la aceasta situatie. Grecii credeau ca exista in fiecare om un suflet etern care se ridica la ceruri dupa moarte. Adeptii zoroastrismului credeau ca fiecare va fi judecat la sfarsitul vietii pentru actiunile sale pe Pamant. Brahmanismul miza pe eternul extaz al Nirvanei, iar evreii credeau intr-un Yahve atotputernic.
Dar a fost nevoie de un eveniment major pentru ca toate acestea sa fuzioneze. Cu mai bine de 2.000 de ani in urma, regele seleucid Antioh al III-lea cel Mare invada Israelul si incerca sa inabuse cu totul religia iudaica, substituindu-i acesteia venerarea lui Zeus. Evreii vedeau distrus sub ochii lor tot ceea ce aveau mai sacru: li se ordona, dintr-o data, sa sacrifice animale dinaintea statuii lui Zeus, care le domina acum Sfantul Templu, aceia care se opuneau urmand a fi macelariti pe strazi. Brusc, evreii erau vaduviti si de atat de sfantul lor ritual de inhumare a mortilor alaturi de rudele decedate, din pricina debandadei totale, a prigoanei si a numarului mare de fugari, care nu se mai puteau preocupa de trupurile celor trecuti in nefiinta. Atunci, in iuresul creat, conceptia despre moarte a evreilor a migrat, dintr-o data, spre altceva. Multi tineri semiti fugisera spre dealurile Palestinei pentru a se replia si a pregati un asalt armat impotriva lui Antioh - asalt amintit si serbat sub forma evenimentului Hanukkah. Profetii au anuntat atunci ca evreii martiri vor fi bine recompensati. "Multi dintre cei care isi vor dormi somnul de veci in tarana se vor trezi, unii la viata vesnica, altii la rusine si jelire eterna", suna pilda care ne-a trimis pe drumul bifurcat al Raiului si al Iadului. Iar ideea a avut succes la scara universala. In interval de un secol, mai toti evreii credeau in Rai, iar ideea nu a mai murit niciodata de atunci.
Unealta de manipulare?
Totusi, desi componentele cheie ale "Raiului" erau pe pozitii, ideea nu era chiar cea paradisiaca si de "parc de distractii" care a devenit astazi. Era un loc sacru, unde sufletul omului decedat, Dumnezeu si ingerii stateau impreuna. Iisus a avertizat ca "nu exista casatorie in Rai" si nici ideea intalnirii cu rudele trecute in nefiinta nu era foarte populara. Totul se rezuma la relatia dintre individ si Dumnezeu, care aveau sa stea, impreuna, in rugaciune eterna. Era paradisul, dar nu asa cum il "cunoastem" acum. Totul la ideea de Rai este atat de evaziv si de dinamic, incat, pana si unii atei privesc astazi conceptul ca pe una dintre cele mai nevatamatoare idei religioase: o alinare naiva la marginea prapastiei. Dar este ceva mai mult in legatura cu Raiul decat o eventuala autoamagire copilareasca. Pentru ca principala sa menire de-a lungul secolelor a fost aceea de instrument al controlului si al intimidarii celor condusi.
Vaticanul, spre exemplu, a declarat ca detinea monopolul asupra listei Sfantului Petru, pazitorul portilor Raiului. Ca atare, numai aceia care aveau sa intre in gratiile si sa se supuna poruncilor acestei institutii sacre, chiar platind sume uriase pentru "indulgente divine" puteau sa isi rezerve, alaturi de copiii lor, locuri in Rai. Viata de apoi devenise, ironic, un mediu de tiranizare a oamenilor din aceasta existenta. In loc sa fie o forma de confort psihic, paradisul se transformase, mai degraba, intr-un mijloc de disciplinare, intr-un penitenciar de natura ideologica.
Dar aceasta tendinta nu ramane apanajul trecutului si nu ne putem considera in intregime scuturati de ea in zilele noastre. Sa luam exemplul recent al lui Margaret Toscano, membra a comunitatii mormonilor americani si adepta fanatica, in tinerete, a lui Joseph Smith Jr. - lider religios american, fondator al Miscarii Sfintilor din Zilele cele de pe Urma. Margaret a studiat miscarea feminista in timpul anilor de facultate. A revenit in comunitatea ei cu conceptii proaspete si a militat pentru dreptul femeilor de a se face preoti. Autoritatile mormone - oamenii care au negat pana in anul 1976 ca oamenii de culoare ar avea suflete - i-au ordonat sa se cenzureze, avertizand-o ca, in sens contrar, atat ea cat si restul familiei sale vor fi vaduviti de privilegiul de a merge in Rai. A refuzat sa taca. Acum, surorile ei devastate cred ca nu o vor mai intalni in viata de apoi. Inca si mai rau decat exemplele de acest fel, promisiunea Raiului este folosita si ca imbold pentru unii oameni sa comita atrocitati. Este adevarat si cunoastem cu totii cazuri, macar de la televizor. Oameni care doreau sa se sinucida cu bomba au fost interogati in numeroase cazuri si toti s-au declarat extaziati de eventualitatea orgiei in care se vor desfata odata ajunsi in "nori". Raiul poate fi, deci, un stimulent pentru oroare.
Un exercitiu de credinta
Exista studii care ii supun pe unii subiecti intrebarilor referitoare la felul in care arata Raiul lor. Dar aproape niciodata nu sunt intrebati acesti oameni despre lucruri esentiale legate de aceasta idee, cum ar fi dovada existentei unui Rai sau de unde cred ca provine aceasta notiune. Sunt intrebari si curiozitati inerente atunci cand se discuta despre orice set de idei, mai putin, insa, atunci cand vine vorba de religie, moment in care sunt privite ca blasfemii.
Desigur, exista numeroase dovezi si este de bun simt convingerea ca ideea de Rai este linistitoare si necesara, dar asta nu o face neaparat reala. Diferentierea dintre gandirea pozitiva si acceptarea faptelor nu este intotdeauna un lucru facil. Iar in acest caz si mai putin, deoarece oamenii prefera sa devina emotivi in raport cu ideea vietii de dupa moarte si mai putin rationali si logici. "Intrebarile rationale nu sunt de niciun folos", cred unii eruditi referindu-se la ideea de Rai. Acesti oameni spun ca o asemenea situatie se rezuma la un "exercitiu de credinta". Ceea ce, la un moment dat, poate parea corect, intrucat se pare ca ratiunea nu este singura dimensiune a fiintei umane. Mai dispunem de intuitie, de un al saselea simt de multe ori. Totusi, vin scepticii sa contracareze aceasta pozitie, in ce alt camp de activitate mai abandonam in totalitate nevoia de dovezi? Si se intreaba de ce am face acest lucru tocmai in situatia unui sens atat de crucial al existentei noastre. Si, daca este sa privim dincolo de dovezi, de ce alegem Raiul crestin? De ce nu ne gandim ca vom trai, dupa moarte, in Shambala sau in Pamantul de Mijloc, pentru a caror existenta sunt tot atatea dovezi?
Este momentul in care vine si randul credinciosilor sa dea un raspuns. Ei avanseaza ca argument al loialitatii lor pentru ideea de Rai marturiile oamenilor care au trait mult trambitatele experiente la limita mortii. Potrivit jurnalului medical The Lancer, intre 9 % si 18% dintre oamenii care au avut o asemenea experienta au declarat ca s-au vazut trecand pritr-un tunel, cu o lumina puternica in capat. Dar, aparent, chiar si aceasta traire extrem de realistica are o explicatie stiintifica. Pe masura ce creierul se stinge, vederea periferica este cea care dispare prima, lasand impresia vizuala a unui tunel. Centrul viziunii este ceea ce ramane impregnat pe retina, o lumina stralucitoare. Virtual, toate elementele unei experiente la limita mortii - senzatia miscarii prin tunel, sentimentul extracorporalizarii, evlavia spirituala, halucinatiile si fluxul intens de amintiri - pot fi induse cu o doza consistenta de ketamina, un tranchilizant cabalin, folosit adesea ca drog la petreceri. Adica numai chimie.
Dar, mai spun detractorii, chiar daca acceptam ideea de Rai in lipsa oricaror dovezi, el are o mare lacuna in chiar inima sa, una care ii nelinisteste chiar si pe cei mai ferventi credinciosi. Nu ar fi, oare, extrem de plictisitor, dupa un timp? Atunci cand traiesti in desert, un izvor pare a fi insusi paradisul. Dar atunci cand ai vreme de mii de ani acea sursa de apa, nu te saturi de ea? Raiul este, in cuvintele lui George Orwell - scriitor englez care a trait in prima jumatate a secolului XX - o incercare de a "produce o societate perfecta printr-o continuitate nesfasita a ceva pretuit tocmai datorita efemeritatii sale". Daca eliminam contrastul din peisaj, Raiul devine Iad. Pare un concept de luat in seama.
Si totusi, ramane complet justificabila alegerea multor oameni de a crede in Rai, chiar si in fata argumentelor lucide ale ratiunii. Este un mijloc, poate util sau poate nu, de a scapa si de a gestiona goliciunea ingrozitoare a mortii. "Sa nu fii aici/ Sa nu fii niciunde/ Si inca curand; nimic mai teribil, nimic mai adevarat"sunt cuvintele lui Philip Larkin, unul dintre cei mai mari poeti britanici ai secolului trecut, referindu-se la drama disparitiei definitive a tot ce este viu. A muri, a putrezi, a te transforma in nimic. Este sumbru si tragic, nimic nu poate fi mai rau pentru o manifestare de orice fel a vietii decat sa isi inchipuiasca stingerea fara de reaprindere, disparitia eterna, anularea definitiva a oricarei forme de constiinta. Nu am fi sanatosi la cap daca nu am cauta o cale prin care sa evitam sau macar sa negam aceasta situatie, singura pentru care, din nefericire, ni se ofera dovezi in aceasta viata.
Sa il meritam
In Epopeea lui Ghilgames, scrisa in Babilon cu 4.000 de ani in urma, eroul calatoreste in gradinile zeilor, in incercarea descoperirii secretului vietii vesnice. Secret pe care il va si afla. Anume ca nu exista, de fapt, niciun secret. "Aceasta este. Atat primim. Aceasta viata. Acum. O singura data", isi spune Ghilgames in fata crudei evidente. "Bucura-te de viata ta", ii sugereaza zeita Sifuri. "Iubeste copilul care te tine de mana si strange-ti puternic in brate nevasta". Ghilgames se intoarce in lume si traieste mai intens, mai real si mai adanc decat inainte, stiind ca nu exista o continuare celesta la sfarsitul vieti si nici eternitatea. Este doar o poveste, nu o atestare imuabila a nefiintarii lumii de dincolo sau a vietii vesnice. Personal, cred ca nici macar nu isi are rostul o discutie despre Rai, vizand eixstenta sau inexistenta lui. Ca exista sau nu, vietile noastre de acum, cele de care putem fi siguri, raman prea putin afectate.Totusi, daca este sau nu bine si ce implica credinta noastra in viata de apoi si, implicit, in Rai si in Iad, sunt elemente ce alcatuiesc o chestiune de importanta majora, una ce ar trebui dezbatuta intens si, fara indoiala, abordata chiar in scoli.
Pentru ca aceasta discutie are valoarea unei problematici existentiale, afecteaza insusi felul in care traim si, poate, chiar forma generala a societatilor si a speciei noastre. Ironic, pentru viata noastra palpabila, poate nu are o prea mare importanta daca Raiul este sau nu, dar cantareste capital ceea ce credem noi despre acest lucru. Pe de o parte, avem speranta; ideea ca, dupa ce murim, renastem la viata vesnica, avand sansa extazului si a beatitudinii eterne. Este un gand care ii anima si ii alina, probabil, pe cei mai multi pamanteni; un gand care ne ajuta sa suportam si sa traim viata, mai ales atunci cand ea ne este potrivnica. Paradoxal, credinta in viata de apoi este, totodata, si cea capabila a ne investi cu nebunia care impinge la suicid. Cred ca orice sinucigas este, culmea, un credincios; sau un nebun. Pentru ca o forma de constiinta nu ar avea cum sa renunte la viata, la a fi, a exista, indiferent de conjunctura, daca ar crede ca primeste la schimb intunericul etern, prabusirea vesnica, o bezna si o cadere nici macar percepute.
Nu cred ca exista un singur om pe Pamant, care sa accepte sincer si deplin finalul desavarsit, care sa vada si sa creada intr-o incetare absoluta a calatoriei si a perceptiei. Fie si numai pentru ca nu ne putem imagina o asemenea stare de nefiinta. Cu toate acestea, a nu crede ca dupa adormirea finala a trupului urmeaza o alta sansa, o continuare, o trezire - asa cum le place unor oameni sa spuna - nu este neaparat un lucru rau, mai ales pentru cei care pot trai fara speranta, pentru cei care accepta tot ce li se intampla si iau lucrurile pe rand, asa cum vin. Intocmai precum Ghilgames, convingerea ca viata aceasta este singura pe care o primim, singura sansa de a face si de a simtit ceva, ocazia unica si minunata de a fi fost creati si de a experimenta cate sunt de experimentat, are cu siguranta efectul de a determina orice individ cu o asemenea optica sa traiasca la cote colosale si sa ia totul de la viata, fara a amana sau a pierde macar o ocazie.
Daca nu crezi intr-o judecata divina la sfarsitul vietii si nici macar intr-o forma diferita de existenta de care te-ai putea bucura odata ce vei termina cu anii pamanteni, atunci cu siguranta vei profita din plin de tot ce are sa iti ofere locul in care te afli aici si acum. Dar tot cred ca si un asemenea om, in anii batranetii, in ultimele minute ar jindui sa fie ceva mai mult decat aceasta viata chiar daca, inchizand ochii, isi va putea spune siesi ca nu regreta nimic si ca, daca aceasta a fost tot, a meritat totusi pentru ca a facut tot ce si-a dorit. Desigur, adevarul sau, cel putin, raspunsul este undeva la mijloc. Cel putin daca ne referim la modul in care ar trebui sa traim: ideal este sa impacam speranta si optimismul date de bizuirea pe viata eterna cu o dorinta arzatoare de a trai totusi clipa si a nu amana niciodata nimic. Cineva mai intelept a si spus-o, de altfel, mai frumos si mai concis, cu mult timp in urma, surprinzand exact esentialul: "Traieste ca si cum ai muri maine, viseaza ca si cum ai trai vesnic". Cat despre Rai, "chiar daca nu exista, ar fi bine sa traim in asa fel incat sa meritam ca el sa existe". Si, totodata, sa intelegem ca ii dam conotatii mult prea lumesti si ni l-am "construit" dupa rigori prea materiale pentru ca el, daca se intampla, sa semene macar cu imaginea creata de noi.
Sursa: TheIndependent
adrian_nicolae
Prieten
- Joined
- Nov 7, 2009
- Messages
- 5,234
- Reaction score
- 0
Dovezi ale existentei raiului
Un documentar care prezinta marturiile unor oameni care au trecut in lumea de "dincolo " si au vazut paradisul sau raiul promis in biblie de catre Domnul Isus prin moarte clininca si astfel sufletul lor s-a dezlipit de trup pentru cateva momente dupa care s-a intors la locul initial .
http://www.youtube.com/watch?v=WSXL5mVYGjk&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=JpXt2VYLmaQ&feature=related
sursa: youtube
Un documentar care prezinta marturiile unor oameni care au trecut in lumea de "dincolo " si au vazut paradisul sau raiul promis in biblie de catre Domnul Isus prin moarte clininca si astfel sufletul lor s-a dezlipit de trup pentru cateva momente dupa care s-a intors la locul initial .
http://www.youtube.com/watch?v=WSXL5mVYGjk&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=JpXt2VYLmaQ&feature=related
sursa: youtube
anuk
Moderator
- Joined
- Oct 28, 2009
- Messages
- 59,925
- Reaction score
- 0
Stephen Hawking: „Raiul este o poveste inventată pentru oamenii care se tem de moarte”
Într-un interviu acordat cotidianului britanic The Guardian, omul de ştiinţă Stephen Hawking a împărtăşit gândurile sale despre moarte.
Credinţa în rai sau în viaţa după moarte este doar o poveste necesară oamenilor care se tem de moarte, afirmă Stephen Hawking.
Cel mai cunoscut om de ştiinţă din Marea Britanie a declarat că nu există nimic dincolo de momentul în creierul «pâlpâie» pentru ultima dată.
Hawking a fost diagnosticat cu scleroză amiotrofică laterală la vârsta de 21 de ani, o boală incurabilă. Doctorii nu se aşteptau ca acesta să trăiască mai mult de câţiva ani de la apariţia primelor simptome.
"De 49 de ani trăiesc cu perspectiva unei morţi timpurii, aşa că nu mă tem de moarte. Dar nu mă grăbesc să mor, mai am atâtea de făcut până atunci", a declarat el.
"Privesc creierul ca pe un computer care va înceta să funcţioneze atunci când componentele sale se vor strica. Nu există rai sau viaţă după moarte pentru computere. Aceasta este doar o poveste pentru oamenii ce se tem de întuneric", a adăugat Hawking.
Ultimele comentarii făcute de Hawking sunt mai incisive decât afirmaţiile făcute în cartea publicată de el 2010, The Grand Design, în care acesta susţinea că nu este nevoie de un creator pentru a explica existenţa universului. Cartea a provocat o reacţie din partea unor lideri religioşi, printre care şi Marele Rabin, Lord Sacks, care l-a acuzat pe Hawking de "erori elementare de logică".
Hawking respinge noţiunea de viaţă dincolo de moarte, subliniind necesitatea de a ne îndeplini potenţialul nostru pe Pământ printr-o bună utilizare a vieţii noastre. Întrebat cum ar trebui să trăim, Hawking a răspuns: "Trebuie să căutăm cea mai mare valoare pe care o putem obţine din acţiunile noastre".
Întrebat dacă existenţa oamenilor se datorează exclusiv norocului, fizicianul a explicat: "Ştiinţa prezice că mai multe tipuri de universuri vor fi create spontan din nimic. Este o chestiune de şansă că ne aflăm în acesta".
http://www.descopera.ro
Într-un interviu acordat cotidianului britanic The Guardian, omul de ştiinţă Stephen Hawking a împărtăşit gândurile sale despre moarte.
Credinţa în rai sau în viaţa după moarte este doar o poveste necesară oamenilor care se tem de moarte, afirmă Stephen Hawking.
Cel mai cunoscut om de ştiinţă din Marea Britanie a declarat că nu există nimic dincolo de momentul în creierul «pâlpâie» pentru ultima dată.
Hawking a fost diagnosticat cu scleroză amiotrofică laterală la vârsta de 21 de ani, o boală incurabilă. Doctorii nu se aşteptau ca acesta să trăiască mai mult de câţiva ani de la apariţia primelor simptome.
"De 49 de ani trăiesc cu perspectiva unei morţi timpurii, aşa că nu mă tem de moarte. Dar nu mă grăbesc să mor, mai am atâtea de făcut până atunci", a declarat el.
"Privesc creierul ca pe un computer care va înceta să funcţioneze atunci când componentele sale se vor strica. Nu există rai sau viaţă după moarte pentru computere. Aceasta este doar o poveste pentru oamenii ce se tem de întuneric", a adăugat Hawking.
Ultimele comentarii făcute de Hawking sunt mai incisive decât afirmaţiile făcute în cartea publicată de el 2010, The Grand Design, în care acesta susţinea că nu este nevoie de un creator pentru a explica existenţa universului. Cartea a provocat o reacţie din partea unor lideri religioşi, printre care şi Marele Rabin, Lord Sacks, care l-a acuzat pe Hawking de "erori elementare de logică".
Hawking respinge noţiunea de viaţă dincolo de moarte, subliniind necesitatea de a ne îndeplini potenţialul nostru pe Pământ printr-o bună utilizare a vieţii noastre. Întrebat cum ar trebui să trăim, Hawking a răspuns: "Trebuie să căutăm cea mai mare valoare pe care o putem obţine din acţiunile noastre".
Întrebat dacă existenţa oamenilor se datorează exclusiv norocului, fizicianul a explicat: "Ştiinţa prezice că mai multe tipuri de universuri vor fi create spontan din nimic. Este o chestiune de şansă că ne aflăm în acesta".
http://www.descopera.ro
Angela74
New member
- Joined
- Jan 23, 2011
- Messages
- 1,207
- Reaction score
- 0
Creierul meu este atat de limitat incat nu poate intelege si pace cum ceva poate fi creat din nimic.Adica nimic,nimic.
A, si de unde vin sentimentele, adica iubirea fata de copil vine de la o reactie chimica ce are loc in acelasi creer?( acelasi creer limitat, ok?)
E clar ca universul nostru este si va ramane limitat, incatusat in dimensiuni.
Dupa cum spune d-ul respectiv: "Ştiinţa prezice că mai multe tipuri de universuri vor fi create spontan din nimic. Este o chestiune de şansă că ne aflăm în acesta".
... poate o farama de sentiment (poate o idee), ca o hoata evadeaza spre un alt univers, razvratindu-se mortii, ca daca-i vorba de noroc si hazard, pana si acesta trebuie sa fie asa nemilos si crud ,incat sa insele asteptari de-o viata?, sau de-o clipa?
ps:si ca sa vezi ce incatusati suntem, ne raportam mereu la timp, e ca o lipitoare de care nu putem scapa.
pps:sansa, e si ea ceva, sau tot nimic e?
A, si de unde vin sentimentele, adica iubirea fata de copil vine de la o reactie chimica ce are loc in acelasi creer?( acelasi creer limitat, ok?)
E clar ca universul nostru este si va ramane limitat, incatusat in dimensiuni.
Dupa cum spune d-ul respectiv: "Ştiinţa prezice că mai multe tipuri de universuri vor fi create spontan din nimic. Este o chestiune de şansă că ne aflăm în acesta".
... poate o farama de sentiment (poate o idee), ca o hoata evadeaza spre un alt univers, razvratindu-se mortii, ca daca-i vorba de noroc si hazard, pana si acesta trebuie sa fie asa nemilos si crud ,incat sa insele asteptari de-o viata?, sau de-o clipa?
ps:si ca sa vezi ce incatusati suntem, ne raportam mereu la timp, e ca o lipitoare de care nu putem scapa.
pps:sansa, e si ea ceva, sau tot nimic e?
adrian_nicolae
Prieten
- Joined
- Nov 7, 2009
- Messages
- 5,234
- Reaction score
- 0
Eu as zice ca domnul asta crede ca stie tot , si as vrea sa-i adresez o intrebare : De unde stie el ca nu exista viata dupa moarte ????
Si ce treaba au computerele cu oamenii ?!
"Privesc creierul ca pe un computer care va înceta să funcţioneze atunci când componentele sale se vor strica. Nu există rai sau viaţă după moarte pentru computere."
Eu nu am vazut calculatoare care au emotii, sentimente.....
Si ce treaba au computerele cu oamenii ?!
"Privesc creierul ca pe un computer care va înceta să funcţioneze atunci când componentele sale se vor strica. Nu există rai sau viaţă după moarte pentru computere."
Eu nu am vazut calculatoare care au emotii, sentimente.....
