Sarbatori Crestin-Ortodoxe anuale si Traditii Populare

[anuk]

A început Postul Crăciunului

Postul Crăciunului, care ţine până în ziua de Ajun a Crăciunului, 24 decembrie inclusiv (zi de post aspru), a început, în Biserica Ortodoxă, miercuri, 14 noiembrie.

Potrivit Agenţiei Basilica a Patriarhiei Române, anul acesta lăsatul de sec s-a făcut în seara de 13 noiembrie şi nu pe 14 noiembrie, deoarece această zi a căzut miercuri, când în Biserica Ortodoxă este zi de post. Astfel, în 2012, Postul Crăciunului începe pe 14 noiembrie, nu pe 15 noiembrie după cum e rânduiala din alţi ani, când ziua de 15 nu e precedată de o zi de post, adică miercuri sau vineri.


Postul Crăciunului aminteşte de postul îndelungat al patriarhilor şi drepţilor din Vechiul Testament, în aşteptarea venirii lui Mesia - Izbăvitorul. După unii tâlcuitori ai cultului ortodox, prin durata lui de 40 de zile, acest post ne aduce aminte şi de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu, Decalogul (cele 10 porunci), scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii.

Primele menţiuni despre respectarea acestei perioade de înfrânare alimentară şi trupească provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin şi de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit 'postul din luna a zecea'. Postul Crăciunului este închinat în primul rând sărbătorii Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

La început, nu toţi creştinii posteau în acelaşi mod şi acelaşi număr de zile. De exemplu, unii posteau numai şapte zile, alţii şase săptămâni; unii ţineau un post mai aspru, alţii unul mai uşor. Însă, Sinodul local din Constantinopol, ţinut la anul 1166 (sub patriarhul Luca Chrysoverghi), a uniformizat durata Postului Naşterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toţi credincioşii să postească timp de 40 de zile, începând cu data de 15 noiembrie.

Ca orice post, în primul rând el trebuie să reprezinte o abţinere de la lucrurile rele care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de oameni.

Din punctul de vedere al alimentaţiei, Postul Crăciunului este mai uşor faţă de cel al Paştelui, având multe dezlegări la peşte, ulei şi vin. Este dezlegare la peşte şi preparate din peşte, precum şi la vin, untdelemn în toate zilele de sâmbătă şi duminică, cuprinse în perioada 21 noiembrie-16 decembrie, inclusiv. Zilele cu dezlegare sunt marcate, de regulă, în Calendarul creştin ortodox fie prin menţiunea dezlegare la peşte, fie prin simbolul unui peşte.

Potrivit părintelui Ene Branişte ('Liturgica generală'), acest post este de asprime mijlocie, asemănător celui al Sfinţilor Apostoli. După rânduiala din pravile, în timpul acestui post, în mănăstiri se ajunează lunea, miercurea şi vinerea până în ceasul al IX-lea (aproximativ orele 15:00-16:00), când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte, fără untdelemn; marţea şi joia se mănâncă plante fierte, drese cu untdelemn, şi se bea vin, iar sâmbăta şi duminica se îngăduie şi peşte (cu excepţia perioadei dintre 20 şi 25 decembrie, când postul devine mai aspru).

Dacă lunea, marţea sau joia cade prăznuirea vreunui sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la peşte, iar miercurea şi vinerea, la vin şi untdelemn, dar se mănâncă numai o dată pe zi. Tot aşa, dacă miercuri sau vineri se întâmplă să cadă sărbătorirea unui sfânt cu Priveghere sau hramul bisericii, atunci se dezleagă la untdelemn, peşte şi vin.

În ultima zi a Postului Crăciunului (24 decembrie), numită Ajunul Crăciunului, credincioşii îl aşteaptă pe preot ca să le aducă vestea Naşterii Mântuitorului, în felul acesta cinstind marea sărbătoare care are să vină.

Sursa: Agerpres

 

[anuk]

Nu stiu cati dintre voi stiti ca sarbatorirea "Sfântului Apostol Andrei”este suprapusa de catre crestini ,sarbatorii lui Sântandrei care este o mare divinitate dacică .
Numele original al zeului uzurpat s-a pierdut, însă s-au păstrat tradiţiile legate de această sărbătoare. Este vorba despre o importantă divinitate precreştină, personificare a lupului. Noaptea de Sântandrei (29-30 noiembrie) şi ciclul de reînnoire a timpului, care coincid cu perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precreştine.

Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Colinele Tutovei, în această noapte, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul. Pentru a fi feriţi de acţiunea malefică a moroilor şi strigoilor, tinerii camuflau şi ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele şi uşile casei unde se desfăşura petrecerea înainte de lăsatul serii. De altfel, sărbătoarea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, când strigoii vii îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor, iar strigoii morţi ies din sicrie, morminte şi cimitire pentru a provoca suferinţe oamenilor, pocesc şi sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbaţilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii şi urşii etc. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită şi Păzitul Usturoiului, era în toi.

Fetele aduceau câte trei căpăţâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolaţi de lumea din afară, stăpânită de forţele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau, ca la un adevărat revelion. Este de remarcat faptul că această izbucnire de bucurie se desfăşura chiar în postul Crăciunului. Dimineaţa, pe lumina zilei, tinerii ieşeau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărţea usturoiul şi, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor. Începea un nou an. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, şi se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor şi descântecelor ş.a.

La cei vechi, moartea şi renaşterea divinităţii adorate şi deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era substituită de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om şi chiar a unui obiect însufleţit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii iudeo-cre(ş)tine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este cel atestat la românii din Transnistria, numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o aşezau pe laviţă (pat) ca pe un mort şi o jeleau. Lipseşte marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din tradiţiile care a migrat de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstiţiul de iarnă, să fi fost sacrificiul porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gădineţ, în special la Filipi, când începe împerecherea pentru înmulţire, este purtat şi de porcul tânăr, numit popular şi godin, godineţ.

Perioada calendarului popular cuprinsă între 14 noiembrie şi 7 decembrie, care adună laolaltă numeroase sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice dedicate lupului, este identificată, pe criterii etnologice, cu Anul Nou dacic. Multe din tradiţiile unor străvechi începuturi de an, precum Anul Nou agrar, celebrat primăvara, la Baba Dochia, şi Anul Nou dacic, celebrat toamna târziu, au migrat de-a lungul secolelor la solstiţiul de iarnă, unde sărbătorim azi Crăciunul, Anul Nou contemporan. Datele calendaristice ale sfinţilor moşi (Moş Crăciun, Moş Ajun, Moş Nicolae, Moş Andrei, Moş Martin) şi babă (Baba Dochia) indică în calendarul popular începuturi preistorice de an sau anotimpuri. Divinităţile ajunse la vârsta senectuţii sunt praguri ale timpului care marchează, simbolic, moartea anului vechi şi renaşterea anului nou. Sfinţii bătrâni, zei şi zeiţe ale Panteonului carpatic, au fost uzurpaţi de generaţia sfinţilor iudeo-creştini care le-au luat nu numai locul (zilele) de celebrare, ci şi vârsta şi, în parte, atribuţiile. Din acest motiv calendarul popular românesc este populat de o lume fantastică de sfinţi îmbrăcaţi în haine precreştine (Sângiorz, Sântoader, Sântandrei etc.) şi de zei îmbrăcaţi în haine creştine (Crăciun). Spre deosebire de Anul Nou contemporan, unde apar Moş Ajun şi Moş Crăciun (24 şi 25 decembrie), reprezentări mitice care sugerează prin vârsta înaintată apropierea timpului morţii şi renaşterii după 365 de zile, 366 de zile în anii bisecţi, peste Anul Nou dacic au fost plasaţi alţi moşi, Moş Andrei (30 noiembrie) şi Moş Nicolae (6 decembrie), iar peste Anul Nou agrar o babă, Baba Dochia (1-9 martie, Zilele Babei Dochia).

Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi punerea în mişcare a haitelor de lupi sunt semne evidente de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei.

O importantă zi a lupului este fixată de tradiţie pe data de 30 noiembrie. În această zi lupul îşi poate îndoi gâtul ţeapăn, devine şi mai sprinten, astfel că prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare. Ca urmare, acum trebuia să se ia măsuri suplimentare de pază a vitelor şi să se efectueze diverse practici magice de apărare împotriva lupilor. Se considera că nici un alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfăţişare de lupi sau câini, ca în ajunul şi în ziua de Sântandrei. Spre deosebire de vârcolaci care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. De asemenea, ei nu se întrupează în vietăţi sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină), ci în lup, câine, porc, cal, bivol, pisică, şarpe sau broască.

Pentru pericolul ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii şi lupii la Sântandrei, practicile de prevenire şi apărare erau asemănătoare cu cele efectuate la Sângiorz. Informaţiile etnografice nu atestă însă la Sântandrei aprinderea focurilor, fumigaţiile, stropitul şi scăldatul cu apă, strigătele şi producerea zgomotelor, pomenile pentru îmbunarea morţilor ieşiţi din morminte şi altele. Lipsesc, în general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale şi ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor şi a limbilor de meliţă sunt mai mult acţiuni de apărare pasivă. Forţelor malefice nu li se declara război deschis, ca la Bobotează, Sângiorz, Joimari, Sânziene, întrucât şansa de izbândă era minimă în condiţiile în care puterea aliaţilor, întunericul şi frigul, creştea neîncetat până la solstiţiul de iarnă.

Motivele pentru care dacii şi-au ales ca totem lupul şi nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt lămurite, în parte, de bogatul material etnografic românesc. Locuitorii satelor de munte, cei care au de-a face cu lupul, spun că la vederea lui simţi că ţi se ridică părul măciucă pe creştetul capului, în vreme ce sperietoarea fii cuminte că vine lupul este obişnuită pentru copiii neascultători. Într-adevăr, la latitudinea geografică a României lupul este cea mai feroce fiară.

După credinţele populare, în această perioadă calendaristică bogată în celebrări dedicate lupului, începe adevărata iarnă. Cu atât mai mult cu cât ciclul sărbătorilor cuprinse între 14 noiembrie şi 7 decembrie, deşi concentrează numeroase elemente rituale specifice unui scenariu de renovare a timpului, nu este legat de un sezon sau un an economic (agrar, pastoral), este evident că acest scenariu ritual ţine de un strat de credinţe foarte vechi. Chiar dacă biserica iudeo-cre(ş)tină a încercat eliminarea sărbătorii prin suprapunerea celei dedicate apostolului Andrei, se pare că, din fericire, nu a reuşit să facă în totalitate acest lucru.

Informaţiile sunt preluate din Sărbători şi obiceiuri româneşti de Ion Ghinoiu.

http://spiritualitatedacoromaneasca.wordpress.com

 

[anuk]

Maine, 2 Februarie , la 40 de zile de la Naştere se " prăznuieşte "Întâmpinarea Domnului".


"Istoricul praznicului Întâmpinării Domnului

Papa Gelasiu a introdus praznicul Întâmpinării Domnului, la Roma, în 494. Astfel, a fost înlocuită vechea serbare păgână a Lupercaliilor, care îl cinstea pe Pan, omorâtorul de lupi (Lupercus) şi ocrotitorul turmelor. În Răsărit, praznicul a fost introdus de Împăratul Justin în 526 şi generalizat de Justinian.

La catolici, sărbătoarea pune accent pe persoana Fecioarei (se şi numeşte "Curăţirea Sfintei Marii" – "Festum Purificationis Beatae Mariae Virginis"), în vreme ce ortodocşii pun în centrul praznicului pe Prunc, iar sărbătoarea face parte din cele dedicate Mântuitorului."

Alte amanunte interesante puteti citi aici :
http://www.evz.ro/detalii/stiri/int...upa-care-copiii-dusi-la-biserica-1021880.html

 

[anuk]

Duminică începe TRIODUL. Marele urcuş spre ÎNVIERE. Nu există scurtătură sau telecabină!


Duminică, 24 februarie, în Biserica Ortodoxă începe Triodul, una dintre cele trei mari perioade ale anului bisericesc. Numit şi perioada prepascală, el durează 10 săptămâni, până în Sâmbăta Mare dinaintea Învierii.

Denumirea de Triod (din grecescul "triodion" - trei cântări) vine de la numărul cântărilor din canoanele slujbei utreniei.

Începutul Triodului este momentul în care creştinul se află la poalele muntelui pe care îl are de urcat în fiecare an pentru a ajunge până la Înviere. Pentru că pentru a ajunge la Înviere nu există scurtătură sau telecabină: e nevoie de ceva efort şi un pic de jertfă!

Cele zece săptămâni de urcuş încep domol cu trei săptămâni (patru duminici) de "încălzire uşoară" pentru Post. Săptămâna viitoare, care începe cu duminica aceasta (a Vameşului şi a Fariseului), este una de dezlegare la toate (miercuri şi vineri nu se posteşte). Urmează Duminica Fiului Risipitor şi o săptămână când se posteşte normal (miercuri şi vineri). Vine apoi Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (când se lasă sec de carne), urmată de o săptămână în care se mănâncă doar ouă, lapte, brânzeturi şi peşte.

După Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (când se lasă sec de brânză), urcuşul devine mai abrupt: începe Postul Paştilor, de şase săptămâni, până în Duminica Floriilor.

În fine, partea cea mai anevoioasă a Triodului şi a Postului este Săptămâna Mare, care durează până în Noaptea Învierii.



http://www.evz.ro

 

[anuk]

Astazi este a doua zi a Pastelui la catolici cu obiceiuri pe care noi, crestinii ortodoxi nu le avem . Sunt obiceiuri frumoase ,vechi ,unele preluate de la germani si maghiari.

Cel mai cunoscut este obiceiul udatului/stropitului, despre care reprezentantii bisericii spun ca ar avea radacini religioase si ca dateaza de mai bine de doua mii de ani, de cand evreii i-au stropit cu apa pe adeptii lui Iisus care aduceau vestea Învierii.

Legenda ”stropitului” ne duce cu aproape doua mileni in urma, in vremuri biblice cand, se spune ca fiica unui evreu ar fi lesinat la aflarea vestii Invierii lui Iisus. Atunci tinerii din preajma au stropit-o cu apa pentru a-si reveni in simtiri.

Astfel a luat naștere obiceiul ”stropitului de pasti”, adus in zona Sibiului în Evul Mediu de catre coloniștii sasi.

Obiceiul a fost practicat numai în familiile nobiliare sasesti si maghiare, ulterior fiind preluat și de catre romani.

La inceput, fetele erau stropite cu apa, insa obiceiul s-a modernizat in timp; astazi, a doua zi de Pasti, baietii merg pe la casele fetelor și întreabă părinții: ”Primiti cu stropitul? Am auzit ca aveti o floare frumoasa, am venit sa o udam ca sa nu se ofileasca!”.

Acestia stropesc fata cu parfum, iar apoi sunt rasplatiti cu prajituri, cozonac si oua rosii.

Unii etnologi sunt insa de parere ca este vorba despre o traditie precrestina, practicata de popoarele cu origine germanica în amintirea zetitei Ostera, a fertilitatii si a primaverii. ( vezi ce serbeaza cei din religia Wica la echinoctiul de primavara.)

Stropitul se practica in satele ardelenesti îin a doua zi de Paste. Băieții tineri şi bărbații merg încă de dimineață să stropească fetele şi femeile cu apă sau cu parfum, pentru ca ele să rămână frumoase și proaspete pe tot parcursul anului. În unele zone obiceiul este restrâns doar la tineri. Inițial băieții mergeau la casele felelor din sat cu găleți pline cu apă de izvor (simbol al purificării), ele ajungând să fie înlocuite în prezent cu sticluțe cu apă de parfum. După ce sunt stropite, fetele îi răsplătesc pe băieți cu ouă roșii, prăjituri, cozonac, vin şi palincă.

De la maghiari a fost preluat obiceiul împodobirii porților fetelor nemăritate. În noaptea dinaintea Paștelui tinerii din anumite zone ale Transilvaniei împodobesc porțile caselor unde locuiesc fete nemăritate. Unii folosesc doar crengi de brad, iar alții confecționează coronițe din crengi de brad și flori. Fetele, care pândesc noaptea la ferestre, pentru a ști pe cine să răsplătească a doua zi, le oferă tinerilor în ziua de Paște bucate sau bani.

Un alt obicei ,necunoscut noua este " Umblatul în tez " care este o bucurie de primăvară a copiilor maramureşeni; e un fel de mers cu colindul, dar de Paşte.

În Maramureş, de Paşte, copilaşii merg pe la casele din sat, salutând gazdele cu “Hristos a-nviat!” şi sunt răsplătiţi cu ouă roşii. Celor mai mari, de 13-14 ani, li se oferă, cam în derâdere, câte o unealtă de gospodărie (o mătură, o lopată), ca o aluzie la faptul că de-acum ar trebui să se lase de treburi copilăreşti şi să se apuce de treburi de oameni mari. Azi, fireşte, cei de 13-14 sunt socotiţi tot copiii, dar pe vremuri, la sate, cei de această vârstă erau consideraţi aproape adulţi şi li se pretindea să muncească în gospodărie, cu eforturi şi răspunderi de oameni mari, pregătindu-se ca peste doar câţiva ani să-şi întemeieze propriile lor gospodării. În amintirea acestei concepţii, „măriceii” de 13-14 ani care se amestecă printre mititeii de 8-10-12 ani la umblatul în tez au parte de un „apropo” – li se arată uneltele muncii gospodăreşti, ca să li se aducă aminte că nu vor mai fi mult timp copii...


Imi amintesc cand eram f mica si locuiam la Moldova Noua,faceam afara ,in gaurile de piatra a zidului ,cuibusor din iarba undeurma sa-mi puna iepurasul ceva.

Daca stiti si alte traditii si obiceiuri... va invit sa le postati.

surse:
http://www.descopera.ro
http://www.rtv.net

In Germania copaci sunt impodobiti cu oua

 

[anuk]

Banuiesc ca mai toata lumea stie ca aceasta Duminica sunt Floriile ,ziua cand Iisus a intrat in Ierusalim dar putini sunt cei care stiu ca aceasta zi este numita si "Duminica Stâlpărilor" ,basca alte date interesant.

FLORIILE sau Duminica Stâlpărilor, sărbătoarea ce vesteşte Paştele

Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (ramurile de palmier sau finic, cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. Menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de "Săptămâna Mare", după cele 40 de zile de post. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl "petrec" pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere, a explicat pentru MEDIAFAX, părintele Constantin Stoica.

De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.

Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.

Sâmbăta din ajunul sărbătorii este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletele celor decedaţi, încheindu-se acum Sărindarele, adică pomenirea morţilor făcută în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creştinătate, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii.

În fiecare an de Florii se fac procesiuni, acestea rememorând intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în Ierusalim, după ce cu o zi înainte îl înviase pe Lazăr din morţi. Mulţimea era atât de uimită de minune, încât era convinsă că a venit vremea regelui prevestit de profeţi. "Osana!", îi strigau pruncii, iar oamenii toţi adunaţi pe drum aşterneau în faţa Domnului hainele lor şi veneau să-L întâmpine cu ramuri de finic. Blând şi smerit, Iisus a intrat în cetate pe mânzul asinei. Acum, peste veacuri, pelerinii refac, pe jos, drumul triumfal, cu tristeţea care premerge Patimile Domnului, dar şi cu bucuria care prevesteşte Învierea Sa, mai spune părintele Stoica.

În prescripţiile iudaice se arăta că fiecare evreu trebuie să meargă măcar o dată pe an la Templul din Ierusalim, pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Venirea lui Iisus cu o săptămână înainte de patimile sale şi de Învierea sa din morţi au fost profeţite cu mai bine de patru sute de ani înainte de sfântul proroc Zaharia, prin cuvintele "Bucură-te foarte fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei".

La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în "Constituţiile Apostolice" - document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.

În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu. Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez.

După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi. Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare.

Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.



http://www.mediafax.ro

 

[anuk]

1 Mai, Sarbatoarea de Armindeni si Ziua Pelinului

La 1 Mai romanii sarbatoresc Armindenul (Armindeni, Armendina, Armindin si Arminder). Denumirea populara de Arminden (Armindeni) este pusa de lingvisti in legatura cu vechiul slav Ieremii nidini (Ziua lui Ieremia). Sangiorzul sau Armindenul este o sarbatoare de primavara dedicata atat activitatilor pastorale si agrare, cat si sanatatii si veseliei oamenilor. Sa ne amintim cateva traditii romanesti legate de Sarbatoarea de Armindeni.

Armindenul simbolizeaza vechiul zeu al vegetatiei, cel care proteja recoltele si animalele. Azi se serbeaza pentru odihna pamantului - ca sa rodeasca, sa nu bata grindina, sa nu fie daunatori, sa fie vitele sanatoase, vinul bun, oamenii sanatosi.

In general, Armindeni i se spune unei crengi verzi sau unui pom curatat de ramuri pana aproape de varf si impodobit cu flori si spice de grau. Creanga este adusa din padure cu o zi inainte, iar de 1 Mai se pune in fata casei, unde se lasa pana la seceris. In satele noastre romanesti, creanga poarta numele de “Steag”, “Sanjor”, “Prepeleac”, “Armindean”, “Lemn” sau “Stalpar” si este taiata intotdeauna de un barbat. Din lemnul Armindeniului se face foc cand se coace intaia paine facuta din faina graului nou.

E bine ca dis-de-dimineata oamenii sa se spala cu roua (pentru sanatate).

Traditia spune ca acum se pun ramuri verzi la stalpii portilor si caselor - pentru noroc si belsug. La casele cu fete se pun puieti de mesteceni in fata portii. Cu ramuri verzi se impodobesc si intrarile in adaposturile vitelor, pentru ca oameni si animale, deopotriva, sa fie protejati de fortele distrugatoare ale spiritelor malefice.

Pentru ca in aceasta zi se sarbatoreste si “ziua boilor”, acestia nu se folosesc la muncile campului, iar nerespectarea acestei reguli atrage dupa sine moartea animalelor sau imbolnavirea oamenilor.

In ajunul acestei zile, femeile nu lucreaza nici in casa, nici pe camp - ca viforul si grindina sa nu se abata asupra satului. De asemenea, in ziua de Armindeni, femeile nu framanta paine, ca altfel mucegaieste. Cel mai des, acestea merg pe camp sa caute ierburi de leac. In popor, pelinul adunat de 1 mai era un leac apreciat in tratarea malariei, durerilor de stomac, umflaturilor si bolilor de ochi. In vechime, ciuma putea fi alungata doar in aceasta zi si numai cu frunza de pelin:
Frunza verde de pelin
Iata-ne la Armendin,
Beau mesenii si mananca,
Si de ciuma nu li-i frica!
(S. Florea Marian, 1899)

De ziua lui, pelinul se poarta la palarie, la brau sau in san, se pune la icoana, la fereastra, in asternuturi si sub prag. Pelinul este o planta magica: vindeca frigurile, durerile de stomac, de cap, de masele, tusea, umflaturile, bolile de ochi, precum si stari ce nu pot fi explicate precum “luatul din Calus” sau “luatul din Rusalii”.

Rolul Armindenului este apotropaic (superstitia apararii impotriva duhurilor rele), dar ne aminteste si de prigonirea lui Iisus, crezandu-se ca, atunci cand Irod omora copiii, a pus cate o ramura verde la poarta de unde ar fi inceput macelul in ziua urmatoare. Insa, a doua zi, au aparut ramuri verzi la toate casele, iar Irod n-a mai stiut unde sa-l caute pe Iisus.

De Armindeni sunt ecouri ale unei sarbatori viticole, indreptate mai ales catre conservarea vinului vechi. Sarbatoarea se tine pentru ca vinul de anul trecut “sa nu faca flori” si sa fie protejat astfel prin intermediul plantei magice a anotimpului, pelinul.
Mai exista inca traditia petrecerilor la iarba verde, a serbarilor campenesti, stropite din belsug cu vin pelin. De fapt, vinul pelin este unul dintre elementele centrale ale ritualurilor acestei zile. De aceea i se mai zice si “Ziua Pelinului”. Astazi se bea vin rosu cu pelin pentru a fi puternic si rumen in obraji. Deoarece de multe ori s-a intrecut masura, i s-a mai spus si “Ziua Betivilor”.
De Armindeni are loc si Bautul Martisorului, o petrecere campeneasca ocazionata de scoaterea martisorului agatat in piept, in pomi sau legat la mana in ziua Dochiei (1 martie). La ospat se mananca miel fript si se bea vin pelin pentru innoirea sangelui si sanatatea oamenilor.

Oamenii petrec si spera ca vor avea o vara cu vreme frumoasa, iar ziua de Armindeni le arata acest lucru: daca ploua in Ziua Pelinului, va mai ploua inca 40 de zile.


http://www.interferente.ro

 

[anuk]

Se deschide RAIUL. Cine moare în această săptămână moare FERICIT



Săptămâna aceasta, prima după Paşti, se mai numeşte şi Săptămâna Paştilor, Săptămâna Luminată, sau Săptămâna Albă.

Se spune că acesta este răstimpul când, până la Ispas, cerul este deschis. De asemenea, se mai spune că cel care moare în această săptămână e fericit, căci merge la Tatăl Ceresc.

Toate i se iartă

Cine moare în acest interval merge de-a dreptul în rai, pentru că în tot timpul acesta uşile raiului sunt deschise, iar cele ale iadului închise. Conform credinţei populare româneşti, cel care moare este primit în rai, “indiferent de păcatele pe care le-a făcut, căci toate i se iartă”. Raiul se deschide tuturor sufletelor reţinute în prinsoarea iadului, începând de la Adam şi până la venirea Mântuitorului, şi rămâne deschis de la Înviere, până la Duminica Tomii.

În nici o zi a acestei săptămâni sfinte nu se ţese, nu se deapănă, “căci cum se învârte vârtelniţa astfel se vor învârti şi vânturile şi vor aduce ploi şi furtuni, nu se coase, “căci precum sparge acul pânza, aşa va sparge şi piatra holdele”.

Curaţi şi frumoşi

Tradiţia populară românească mai spune că nu e bine săptămâna aceasta să arunci apa către uşă, “pentru că uzi sufletul mortilor din acea casă şi nu le place”. În a doua zi de Paşti, “finii merg la naşi cu dar de colaci, un covor ţesut în casă şi un ulcior”. Flăcăii merg la fete cu stropitul şi cu văluritul, iar o năframă albă pusă într-o prăjină se poartă în fruntea alaiului, care merge din casa în casă şi face urări de Paşti. Se zice că e bine ca flăcăii şi fetele să se uite în fântână, pentru a fi curaţi şi frumoşi ca apa de izvor.

 

[anuk]

6 August Schimbarea la Fata,dezlegare de peste ,vin si ulei .

 

[anuk]

Maine ,14 Septembrie este Înălțarea Sfintei Cruci (gr. Σταυροφανεια) este cea mai veche și cea mai importantă dintre sărbătorile creștine închinate cinstirii crucii lui Iisus. Atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic) cât și în cel latin această sărbătoare se ține pe data de 14 septembrie.

Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului crucii:

- aflarea crucii (de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare) pe care a fost răstignit Iisus și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către episcopul Macarie de Ierusalim, în ziua de 14 septembrie 326;

- readucerea lemnului crucii de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius I, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după care patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.

Istorie
Începutul cultului public și oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării lui Isus (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu "Ad Crucem"). Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin.

Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfintei cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin război, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul sfintei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.

Părțile din Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luată de Episcopul de Betleem și dusă în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Înălțarea_Sfintei_Cruci

 

[anuk]

Intrarea Maicii Domnului in Biserica - 21 noiembrie

Parintii Maicii Domnului au fost Ioachim, care se tragea din neam de imparat cu obarsia din David si Ana, fiica preotului Natan din neamul lui Aaron ; ei locuiau in Nazaret. In Galileeia acelor timpuri era de ocara sa nu ai copii si cei doi s-au rugat mult sa nu fie de rusinea lumii si sa le dea Dumnezeu si lor un copil, promitand ca, daca se va naste, pruncul va fi dedicat lui Dumnezeu. Binecuvantarea Lui s-a pogorat asupra celor doi si astfel Ana, batrana fiind, a nascut-o pe Maria.
Conform promisiunii facute in rugaciunile lor, cei doi au dus-o pe Maria la varsta de 3 ani la Templul din Ierusalim, incredintand-o patriarhului Zaharia, care avea sa devina tot la batranete, tatal lui Ioan Botezatorul.
Maria a stat la Templu vreme de 12 ani; se spune ca in acest timp a fost hranita cu hrana cereasca de catre Arhanghelul Gavriil. Inainte de vreme a Bunei Vestiri, Maria a fost incredintata logodnicului ei Iosif, ca pazitor si martor al fecioriei ei.
Ziua intrarii Sfintei Maria in Biserica este numita in calendarul popular - Ovidenie.


http://www.rugaciuni.ro/

 

[Old DG]

Duminica Infricosatoarei Judecati

Pilda Infricosatoarei Judecati, povestita numai in Evanghelia dupa Matei, ne pune in fata unei viziuni apocaliptice, relevandu-ne in ce fel, la sfarsitul timpurilor, oamenii vor fi alesi de Dumnezeu in functie de faptele lor bune, prin care isi vor fi dovedit sau nu credinta intru Domnul. Aceasta parabola este citita in biserica crestin ortodoxa in Duminica Infricosatoarei Judecati, penultima dinaintea inceperii Postului Sfintelor Pasti, dedicata lasatului sec de carne.

Iata Pilda Infricosatoarei Judecati asa cum o gasim in Evanghelia dupa Matei, 25:31-46:
"Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii îngeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; Gol am fost si M-ati îmbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau în temnita si am venit la Tine? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; Strain am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati îmbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat. Atunci vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu ti-am slujit? El însa le va raspunde, zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut. Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica."

Infricosatoarea Judecata din urma apare si in alte pasaje din Biblie, in Daniel, Isaia, si Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul: "Si am vazut, iar, un tron mare alb si pe Cel ce sedea pe el, iar dinaintea fetei Lui pamantul si cerul au fugit si loc nu s-a mai gasit pentru ele. Si am vazut pe morti, pe cei mari si pe cei mici, stand inaintea tronului si cartile au fost deschise; si o alta carte a fost deschisa, care este cartea vietii; si mortii au fost judecati din cele scrise in carti, potrivit cu faptele lor." (Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul, 20:11-12)

In Pilda Infricosatoarei Judecati, Iisus ne daruieste o uimitoare, la prima vedere, invatatura: oricand facem ceva pentru oamenii aflati la nevoie, facem ceva, de fapt, pentru Insusi Iisus! Atunci cand, dimpotriva, nu ii ajutam pe sarmani, nu ne implinim datoria fata de Iisus. Ni se comunica astfel, cu o claritate de cristal, ca faptele de caritate, lipsite de orice samanta de egoism, sunt o cerinta obligatorie in drumul nostru spre mantuire. Unii crestini recepteaza cu tulburare aceasta parabola, ei fiind invatati sa gandeasca ca mantuirea este conditionata numai de credintaori de rugaciune, dar nu si de faptele bune.

In aceasta pilda, oile si caprele sunt aduse inaintea Imparatului, a "Marelui Pastor", care le aseaza pe cele dintai la dreapta Sa si pe celelalte la stanga Sa. O astfel de separare a oilor de capre continua sa fie un lucru destul de obisnuit in Orientul Mijlociu. Desi sunt crescute impreuna, exista perioade cand sunt separate, precum atunci cand caprele trebuie sa fie mulse, sau atunci cand oile trebuie sa fie tunse de lana. In cadrul parabolei Infricosatoarei Judecati, separarea oilor de capre simbolizeaza impartirea finala a oamenilor intre cei care l-au urmat pe Dumnezeu si cei care nu au facut acest lucru. In acest context, asezarea in dreapta Domnului semnifica o pozitie de prestigiu, de onoare, in vreme ce asezarea in stanga Imparatului reprezinta rusine si degradare.

Oamenii adusi in fata lui Dumnezeu sunt judecati pe baza a sase criterii, fapte pe care le-au facut ori nu, nici una din ele nefiind inclusa printre cele Zece Porunci. Fiecare din cele sase feluri de fapte - daruirea de mancare celui flamand, de bautura celui insetat, de adapost celui strain, de haine celui dezbracat, de ingirijire celui bolnav si de alinare celui intemnitat- sunt acte de compasiune fata de cei mai putin norocosi in viata. Cel din urma verdict al lui Dumnezeu va depinde de felul cum ne-am ingrijit sau nu de aproapele nostru, de mila si compasiunea fata de ceilalti.

Pilda Infricosatoarei Judecati se refera, de fapt, la dragostea crestineasca, la "imposibila posibilitate" de a-l vedea pe Iisus Hristos in omul din apropierea ta, indiferent cine este acel om pe care Dumnezeu, prin planurile sale eterne si misterioase, a hotarat sa il aduca in viata ta, chiar si numai pentru cateva momente, nu atat ca un prilej de a te indemna sa faci o fapta buna, cat ca un mijloc de a te alatura lui Insusi Dumnezeu. Intrucat dragostea este, mai presus de orice, o forta misterioasa ce depaseste aspectul intamplator si exterior al "celui iubit" (infatisarea sa fizica, rangul social, originea etnica, capacitatea intelectuala) si ajunge la sufletul lui, unica si autentica radacina a fiintei umane, veritabila parte a sa ce apartine de Dumnezeu.

Daca Dumnezeu iubeste fiecare om, acest lucru se petrece fiindca numai El cunoaste adevarata valoare, unica comoara, a sufletului pe care El a daruit-o fiecarei fiinte umane. Dragostea crestina constitue alaturarea la aceasta cunoastere divina si darul acestei ceresti iubiri. Nu este vorba despre o dragoste "impersonala", pentru ca dragostea reprezinta minunata descoperire a sufletului din fiecare om, a dezvaluirii valorii existente in fiecare om ca dar din partea Domnului.

Multi oameni si-au daruit timpul si resursele financiare ori sufletesti pentru ajutorarea celor ajunsi intr-un impas. Unii dintre ei au devenit faimosi, altii nu. Poate ca faci parte tu insuti dintre astfel de oameni, chiar daca iti vine greu sa recunosti asta. Daca exista intre ei cineva care a trait poate mai profund decat oricine invatatura din pilda Infricosatoarei Judecati, o astfel de persoana ar putea fi Maica Tereza. Maica Tereza obisnuia sa spuna ca lucrarea ei este facuta pentru, cu, si alaturi de Iisus: "Il slujim prin aproapele nostru, Il vedem intru cel sarac, Il ingrijim intru cel bolnav, Il alinam intru fratii Sai si surorile Sale cea au ajuns la necaz."

 

[anuk]

De mentionata ca are loc in a treia duminica din cele 10 sptamani ale perioadei Triodului .

 

[anuk]

Sfintii 40 de Mucenici


In vremea imparatului Licinius (308-324), prigonitor al crestinilor. Sfintii 40 de Mucenici erau soldati crestini si faceau parte din Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia. Acestia nu erau doar romani de origine, ci si greci, amestecati cu armeni.

Afland despre credinta lor, Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Deoarece au refuzat, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. Dupa aceste chinuri, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare, in lacul Sevastiei. La miezul noptii, unul dintre cei 40 de mucenici, a iesit din apa din cauza gerului. Alergand spre baia calda, pusa de cei ce slujeau idolilor, a murit. Cei ramasi sa indure gerul au inceput sa se roage: "Ajuta-ne Dumnezeule, Mantuitorul nostru, usureaza-ne sarcina si alina iutimea vazduhului, ca spre Tine nadajduim, ca sa nu ne rusinam si sa cunoasca toti ca ne-am mantuit strigand catre Tine". In urma acestei rugaciuni s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. Unul dintre soldatii de paza, uimit ca in miezul noptii o lumina din cer incalzeste apa si ca o cununa din cele 40, pogorate peste mucenici, nu are peste cine sa se aseze, s-a aruncat in apa, marturisind ca si el este crestin.

Pentru ca au fost scosi vii din lac, comandantii au poruncit sa li se zdrobeasca picioarele cu ciocanele. Toti martirii au trecut la cele vesnice in urma acestui supliciu. Trupurile lor au fost puse intr-un car, ca sa fie duse spre ardere si apoi sa fie aruncate in lac. Numai Meliton, un tanar soldat, a supravietuit torturii. Pentru ca mai respira, ostasii nu l-au pus in car. Mama sa, stiind ca cei 39 de confrati in suferinta aveau pregatita imparatia cerurilor, isi ia fiul in brate si merge cu el sa-l puna in car. Daca ii dorea salvarea, trebuia sa fie lipsit de credinta in Hristos. Meliton moare pe drum, in bratele mamei sale.

http://www.crestinortodox.ro/religie/sfintii-40-mucenici-87984.html

 

[anuk]

Ce este Paşte al blajinilor" şi de ce este sărbătorit el anume acum?

În primul rând trebuie să explicăm termenii. «Пасха блаженных», numită la ruşi mai des «Радоница», a dat în româneşte numele de „Paştele blajinilor" care s-ar putea traduce cu „Paştile celor fericiţi" sau mai simplu - „Paştile celor adormiţi". E acelaşi Paşti, dar extins şi sărbătorit în două locuri: în casele noastre, când masa este pentru cei vii; şi în cimitire, la morminte, când masa şi darurile sunt servite în cinstea celor adormiţi.
Dacă e să abordăm problema doar din punct de vedere spiritual, acest „Paşti al blajinilor" poate fi sărbătorit odată cu Paştele propriu-zis sau imediat după acesta. Dar întrucât creştinii nu doresc doar să servească o masă sau să facă milostenie în cinstea celor adormiţi, ci să facă şi rugăciuni de pomenire pentru ei - ceea ce e foarte bine şi recomandabil, a fost nevoie ca „Paştile blajinilor" să fie mutat cu o sătămână mai târziu. Tipicul bisericesc interzice pomenirea morţilor în toată Săptămâna Luminată, inclusiv în Duminica Tomii, prima de după Paşti. De aceea, a fost obligatoriu ca această zi de pomenire a morţilor să fie mutată cel mai devreme posibil - şi această zi este luni, în săptămâna care urmează după Săptămâna Luminată.
Ruşii, puternic influenţaţi de spiritualitatea monahală, au mutat această zi abia marţi, pentru că mulţi postesc în ziua de luni (pe lângă miercuri şi vineri) şi o pomenire făcută luni, nu ar permite o bucurie deplină din cauza postului. E normal însă ca sărbătoare să fie ţinută de creştinii mireni anume luni, în prima zi de după Paşti în care se permit pomenirile.

Acest „Paşte al blajinilor" e ţinut doar în Biserica Rusă şi în puţine regiuni în Moldova din dreapta Prutului. Restul ortodocşilor îi pomenesc pe adormiţi în celalte zile prevăzute în calendar pentru astfel de pomeniri. Deci, putem spune, „Paştele blajinilor" e un obicei local.
În perioada comunistă sărătoarea nu se putea ţinea lunea (cum obişnuiesc moldovenii) şi nici marţea (cum obişnuiesc ruşii), de aceea s-a instituit obiceiul de a începe pomenirea morţilor încă de duminică, ceea ce iniţial nu era, întrucât în ziua de Dumică, pe toată perioada anului, pomenirile morţilor sunt intezise. În acest caz însă, deja s-a generalizat o excepţie, care bineînţeles nu atacă învăţătura de credinţă şi nici rânduielile liturgice fundamentale ale Bisericii.
Iată în câteva cuvinte originea acestei sărbători. Este o sărbătoare de bucurie pentru Hristos cel Înviat.
Este o afirmare a credinţei şi nădejdii noastre în învierea morţilor. Este şi o zi de pomenire a celor adormiţi, dar una plină de optimism şi bucurie, pentru că prin Îniverea lui Hristos, moartea nu mai este un sfârşit fatal, ci doar o trecere spre viaţa veşnică alături de Hristos şi de toţi sfinţii şi drepţii care au bine-plăcut Lui.

http://ortodoxia.md/component/content/article/533-ce-este-qpatile-blajinilorq

 

[anuk]

Maine, 7 Iunie sunt Mosii de Vara ,care sunt cunoscuti si sub denumirea de Mosii Cireselor, tinand cont de anotimpul in care au loc. Moşii de vară reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale cultului mortilor. Inainte se credea ca sufletele mortilor, dupa ce au parasit mormintele in Joia Mare si au zburat slobode timp de 50 de zile, se intorc in lumea subterana in sambata Rusaliilor. Pentru ca aceasta reintoarcere sa se desfasoare fara incidente, oamenii savarseau rituri de induplecare si de imbunare a spiritelor mortilor: impodobeau gospodariile si mormintele cu ramuri de tei si faceau pomeni fastuoase, practici ce s-au pastrat pana astazi.

De Rusalii se dau de pomana vase de lut, cani, strachini si vase de lemn, impodobite cu flori si umplute cu lapte, vin sau apa. In unele sate bucovinene "Mosii de vara" incep inca in dimineata sambetei de Rusalii, cand pomenile se trimit pe la casele vecinilor. Ritualul de pomenire are loc insa mai ales in cimitire, unde mormintele sunt curatate si impodobite din timp, iar lumanarile ard intreaga perioada in care se desfasoara ceremonialului de pomenire. Impacarea sufletelor mortilor si intoarcerea lor fara incidente in morminte depind de bogatia pomenilor si de respectarea ritualului.

In aceste zile, la portile cimitirelor, se intind mese pline cu colaci si sticle de vin impodobite cu verdeata si flori si au loc slujbe de pomenire, oficiate de preotul satului, dupa care acesta parcurge intregul cimitir pentru a sfinti fiecare mormant. Dupa incheierea ceremonialului, satenii isi daruiesc unii altora ofrandele sfintite de catre preot sau le impart saracilor.

In aceasta zi de sarbatoare, femeile merg la biserica cu ramuri de nuc si de tei care se aseaza la icoana pentru a le feri gospodaria de lucruri rele. Credintele populare spun ca in aceasta zi nu se matura, intrucat mortii vor primi praf in loc de mancare si nici nu se spala, scrie traditiidinromania.ro.

Chiar daca stai la casa este interzis sa dormi in afara casei, intrucat te poti intalni cu spiritele mortilor care cutreiera pe pamant. Totodata, se spune ca ploaia cazuta de Mosii de Vara aduce spor si bunastare in gospodarie si culturi.

 

[Ioan]

În legătură cu Sfânta Maria, îmi permit să exprim un nou punct de vedere.
Nu comentez locul naşterii ei, în Nazaret ori în Dacia, important este ADEVĂRUL SFINTEI MARIA, neştiut sau ţinut ascuns cu intenţie 2000 de ani de biserica creştină.
Conform adevărului revelat mai multor creştini şi sfinţi, Sfânta Maria ESTE UNA CU MARELE DUMNEZEU, DIN ETERNITATE, ALCĂTUIND SFÂNTA PĂTRIME. De altfel şi Iisus ESTE UNUL NĂSCUT, CARELE DIN TATĂL S-A NĂSCUT MAI ÎNAINTE DE TOŢI VECII! DECI, NU NUMAI DE 2000 DE ANI!
SFÂNTA MARIA, deşi este închinată şi preamărită în lumea catolică şi ortodoxă şi minunile Ei sunt nesfârşite, Dumnezeirea Ei nu a fost până astăzi recunoscută de biserici.
DEŞTEAPTĂ-TE CREŞTINE!