• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute

Ştiinţa somnambulismului - viaţa pe care unii o trăiesc dormind .




Cu toţii ştim că somnul este menit să ne odihnească mintea şi trupul, fie că vorbim despre oameni sau animale. Un rol important în această refacere îl joacă, spun cercetătorii, visele. Ele ne permit, adesea, să fim interpreţii celor mai diverse şi fanteziste scenarii. Totul, însă, între aşternuturi, fără ca trupurile să ni se mişte mai mult decât, rareori, în unele zvâcniri spasmodice. Dar acest lucru nu caracterizează chiar 100% din populaţie. Mai există şi acea categorie de oameni care, din motive doar presupuse momentan, îşi părăsesc, inconştienţi, culcuşul în timpul procesului oniric şi, asemenea unor zombie, execută firesc şi implacabil diferite acţiuni rezervate stării de veghe. Aceştia sunt somnambulii şi nu lipsesc exemplele de cazuri când astfel de oameni au făcut sex în timpul somnului şi chiar au comis crime.


Chiar se întâmplă

Există nenumărate poveşti cu somnambuli care s-au trezit, la propriu, dezbrăcaţi în curţile caselor lor sau chiar în locuri mai îndepărtate. Conform unor sondaje, se pare că între 1 şi 15% din populaţie este predispusă somnambulismului, o disfuncţie a somnului ce presupune angajarea unei persoane, fără a fi trează, în acţiuni nefireşti. Somnambulismul frecvent poate duce la probleme de sănătate, deoarece tulbură tiparele normale ale somnului. Dar ce anume provoacă acest fenomen şi care sunt mijloacele prin care el poate fi controlat?

Mersul în somn apare în stadiile cele mai profunde ale somnului, atunci când undele cerebrale de frecvenţă joasă încep să se manifeste. Face parte dintr-un grup de dereglări cunoscute sub denumirea de parasomnii: comportamente neobişnuite sau activităţi ce au loc în timp ce un individ doarme. Aceastea variază, de la scrâşnitul dinţilor şi sindromul picioarelor neliniştite, până la acte sexuale şi hrănire în timpul somnului.



Experţii sunt depăşiţi

Dar atunci când vine vorba despre motive, despre ceea ce determină somnambulismul şi purtarea ciudată care îl însoţeşte, ştiinţa devine confuză. Această tulburare a fost considerată multă vreme o dereglare relaţionată cu regiuni din creier responsabile de controlarea excitabilităţii. Totuşi, căile specifice şi procesele implicate sunt încă necunoscute. Organismele noastre funcţionează conform unui ciclu de 24 de ore denumit ritm circadian, în cadrul căruia activitatea undelor cerebrale şi hormonii fluctuează, în parte sub influenţa factorilor externi precum lumina, dar şi stimulate de mecanisme interne. Unii cercetători cred ca micile variaţii ale acestui ciclu ar putea fi relaţionate cu somnambulismul.

Sue Wilson, cercetătoare în cadrul departamentului de Psihofarmacologie al Universităţii din Bristol, Marea Britanie, conduce o clinică de somnambuli şi investighează cauzele acestei dereglări. Cercetarea ei s-a concentrat asupra legăturii dintre hormonii stresului şi parasomnii. "Este posibil ca somnambulii să aibă ritmuri circadiene de stres diferite 7 sunt mai stresaţi după un somn nocturn decât oamenii normali", declară cercetătoarea. Nivelurile de stres ale unui somnambul pot chiar creşte atunci când acesta devine îngrijorat cu privire la tulburarea sa. "Este un cerc vicios, îşi fac probleme pentru că sunt somnambuli şi astfel dau în insomnie. Şi, desigur, dacă te privezi de somn, atunci când inevitabil adormi, o vei face mult mai profund şi cresc şansele de a avea manifestări de somnambulism", mai adaugă Wilson.



Mitul

Conform unor zvonuri, trezirea artificială a unui somnambul ar fipericuloasa, doarece acest lucru îi poate provoca un atac cerebral sau o altfel de avarie la nivelul creierului. Dar este adevărat? Stephen Julan, antropolog la Universităţii din Sydney dezaprobă. El pretinde că adevăratul motiv pentru care un somnambul nu ar trebui trezit este acela că el se poate răni singur sau pe cel care încearcă să îl trezească. Din punctul de vedere al unui somnambul, poate cel mai înfricoşător aspect al tulburării sale este acela că nu îşi poate aminti nimic din ce a făcut în acel răstimp, sau măcar faptul că a mers în somn. O trezire bruscă într-o ipostază total nefirească poate stârni, deci, justificat, un comportament ostil al individului. Aparent, creierul este capabil să mascheze acele comportamente ciudate şi periculoase. Părerile despre cum ar trebui gestionată situaţia unui somnambul în plină manifestare a problemei sale sunt împărţite. Unii experţi susţin că ei trebuie ghidaţi cu blândeţe şi grijă înapoi spre culcuş fără a fi treziţi. Alţii contrează această idee şi susţin că trezirea unui somnambul poate rezultă în dezorientarea sa, fără a-i fi totuşi nocivă.

Cazuri extreme

Violuri şi chiar crime au fost comise în timpul unor episoade de somnambulism. Este un caz atestat cel al femeii care a fost vindecată de o rară tulburare a somnului ce o determină să facă sex în mod inconştient, cu străini, în timp ce dormea.

Comportamentul femeii i-a afectat atât viaţa personală, cât şi pe cea a partenerului său. Noaptea, în timp ce dormea, somnambula aflată între două vârste şi care trăieşte în Australia, îşi părăsea locuinţa şi întreţinea relaţii sexuale cu persoane străine. Acest lucru a continuat pe parcursul mai multor luni de zile, fără ca femeia să aibă vreo amintire despre activităţile ei nocturne. Dovezi precum prezervative aruncate prin casă au alertat însă cuplul. La un moment dat, partenerul femeii s-a trezit, a văzut că aceasta lipseşte, a plecat să o caute şi a descoperit-o într-un plin act sexual. Desigur, iniţial bărbatul a fost sceptic cu privire la resorturile fenomenului, dar o combinaţie de factori l-a convinsă că era martor al unui caz de somnambulism. În timpul unei evaluări clinice a femeii, pacienta a fost testată de psihiatri şi verificată de probleme neurologice precum tumori cerebrale, care ar fi putut cauza comportamentul neobişnuit. Niciuna dintre aceste examinări nu a putut indentifică o cauză. Totuşi, s-a descoperit că persoana vorbea în somn în timpul adolescenţei, iar atunci când activitatea creierului i-a fost cercetată în laborator, s-a constatat un număr mai mare de excitări în timpul somnului profund decât este normal. Aceste lucruri ar fi putut explica situaţia.

Dar mai există şi cazuri extraordinare de somnambuli care şi-au părăsit locuinţele şi şi-au condus maşinile ori s-au angajat în comportamente care altfel nu i-ar caracteriza. În 1987, Ken Parks a condus pe o distanţă de 23 de kilometri, de la el de acasă până la casa socrilor, unde, odată ajuns, şi-a strangulat socrul şi şi-a înjunghiat soacra până i-a omorât. A fost achitat de acuzaţia de omor deoarece s-a constatat că era pur şi simplu somnambul în acele momente, iar oamenii în starea de automatism nu au acces la întreaga lor gamă de convingeri şi dorinţe, ceea ce face justificată scuzarea lor. În acelaşi fel, un bărbat care a săvârşit trei violuri a fost absolvit de orice acuzaţii pe motiv că acel comportament s-a datorat tulburării sale somnambulice. Dar este greu de dedus dacă acţiunile desfăşurate în timpul somnului au vreo legătură de orice fel cu gândurile conştiente, mai ales atunci când alţi factori, precum medicamentele şi alcoolul, intră în joc. Derulând un studiu pe baza crimelor săvârşite în somn şi relaţionate cu administrarea de substanţe halucinogene, expertul în astfel de probleme Mark Pressman i-a îndemnat pe medicii legişti sa cântărească atent situaţiile înainte de a se grăbi la concluzii. El pretinde că doctorii prescriu milioane de medicamente cu efect hipnotic în fiecare an, care se potrivesc prea puţin cu numărul relativ scăzut de cazuri diagnosticate cu somnambulism indus de medicaţie.



Medicamente sau stil de viaţă

Mulţi somnambuli devin, pur şi simplu, astfel la un moment dat. Cazurile sunt mult mai numeroase în rândul copiilor, 30% dintre aceştia experimentând un episod de somnambulism sau o "noapte de teroare". Pentru adulţii care suferă de somnambulism sever, sunt disponibile tratamente medicamentoase. Totuşi, din experienţa lui Wilson, mulţi somnambuli nu iau medicamentele prescrise în fiecare zi. Unii pacienţi îşi administrează medicamente precum peroxitina, benzodiazepamul, antidepresive triciclice şi clonazepam doar ocazional, atunci cad vor să evite mersul în somn. Schimbările de mediu se dovedesc a fi o reală problemă, aşa că somnambulii vor lua aceste medicamente numai când pleacă în vacanţă. Dar, exceptând această medicaţie, există şi simple schimbări la nivelul modului de viaţă care pot ameliora starea unui somnambul. Adoptarea unui tipar regulat de somn este vital iar schimbările dietei, precum reducerea dozei de cofeină, se crede că aduc mari beneficii. Cofeina acţionează ca stimulent şi contribuie la insomnie, care foarte des merge mână în mână cu somnambulismul. Asemenea altor tipuri de dereglări legate de somn, şi aceasta afectează cantitatea de somn neîntrerupt a unei persoane. Un studiu condus în 2002 de Fundaţia Naţională a Somnului a descoperit că 74% dintre americani sufereau de probleme de somn de cel puţin câteva ori pe săptămână. Pentru somnambuli, somnul întrerupt poate conduce la o întreagă serie de probleme. Aşadar, deşi somnambulismul este perceput ca ceva comic - cei mai ulţi oameni tind să vadă aceste cazuri ca pe nişte personaje de tip zombie care circulă cu braţele intainse înaine - pentru somnambuli situaţia nu este deloc amuzantă.



http://www.descopera.ro
 
A fost gasit un spin din coroana lui Iisus


De mai bine de 200 de ani, un spin din coroana purtata de Iisus, cand a fost rastignit, a stat intr-o scoala publica din Marea Britanie.
pub Plan Financiar ING Consiliere gratuita de la specialistii ING. Detalii aici!
Acum, spinul, care este infasurat in siragul de perle al reginei Maria a Scotiei, va fi expus la British Museum din Londra, pentru a fi prezentat in expozitia "Treasures of Heaven".

"Este un obiect incredibil si suntem extreme de bucurosi ca va fi expus in cadrul acestei expozitii. Este o adevarata comoara", a declarat Jan Graffius, curatorul expozitiei.

spini.jpg

Sursa foto: dailymail.co.uk

Potrivit Daily Mail, coroana de spini a lui Isus ar fi fost confiscata din Constantinopol, in timpul Cruciadei a IV-a, fiind apoi vanduta regelui Frantei, Louis al IX-lea.

Acesta ar fi pastrat coroana intr-un loc sigur si ar fi rupt spini din ea pentru a-i oferi cadou celor care se casatoreau cu un membru al familiei regale.

Se spune ca spinul gasit la liceul Stonyhurst, un liceu iezuit vechi de 400 de ani, i-ar fi fost dat reginei Maria a Scotiei, drept cadou de nunta, dupa ce s-a casatorit cu mostenitorul tronului Frantei.

Dupa executia reginei, in 1587, spinul a ajuns in posesia unuia dintre servitorii Mariei, Thomas Percy, care l-a dat mai departe fiicei sale, Elizabeth Woodruff. Aceasta l-a inmanat unui preot iezuit, in 1600, care l-a dus la liceul unde a fost gasit in urma cu putin timp.


* In schimb, descopera.ro scrie ca Templierii se aflau in posesia “Coroanei de Spini”, purtata de Iisus cand a fost rastignit.


Coroana de spini, conservata multa vreme la Constantinopol, a fost fragmentata cu intentia de a dona macar cate un spin mai multor biserici si sanctuare.

Coroana de spini a fost adusa in Europa probabil de catre Templieri, putand fi gasite mici bucati din ea in Roma, Pisa, Napoli, Barcelona, Seville, Oviedo, Catedrala de la Notre Dame, Ghent, Weverlgham, Trier si Worcester.

http://www.9am.ro/stiri-revista-pre...fost-gasit-un-spin-din-coroana-lui-Iisus.html
 
In completarea postarii anterioare



Templierii, ocrotitori ai relicvelor


Ordinul Templierilor a avut parte de o ascensiune neasteptata, devenind cea mai mare corporatie internationala. Au construit temple in toata Europa, au acumulat o avere uriasa, din cauza careia imperiul lor se va prabusi. Au inventat bancile, devenind, dupa biserica, una dintre cele mai mai bogate institutii. Cu toate acestea, Ordinul s-a prabusit la fel de brusc precum a luat nastere.

In urma cruciadelor, templierii au intrat in posesia celor mai controversate si cunoscute relicve ale crestinatatii. Relicvele sunt moastele unor oameni sau diverse obiecte de cult ce apar in Noul Testament.

GOANA DUPA RELICVE

Crucea lui Iisus

Legenda crucii incepe in anul 326, cand a fost descoperita de mama lui Constantin I, Imparateasa Elena.
In locul unde se spune ca a fost inmormantat Iisus a gasit 3 cruci vechi intr-o caverna.
Nu se stie exact cum Elena a determinat care dintre ele era cea pe care Iisus a fost rastignit.
La intoarcerea Elenei, crucea a fost tinuta la Ierusalim pana in anul 614, cand Chrosroes al II-lea al Persiei a capturat Ierusalimul, ducand crucea in Persia.
Dupa 30 de ani, imparatul roman Heraclius l-a invins pe Chrosroes si a luat relicva ducand-o la Constantinopol. Mai tarziu, va ajunge inapoi la Ierusalim.
Se spune ca sfanta cruce a fost tinuta ascunsa de crestini pana in anul 1009.
Crucea a ramas in mainile crestinilor pana in anul 1187, unde in urma bataliei de la Hattin, liderul musulman Saladin a capturat-o.

In pofida eforturilor lui Richard I, in timpul celei de-a treia Cruciada, crucea ramane in mainile musulmanilor. Se spune ca au fost aduse in Europa mai tarziu de catre templieri fragmente din cruce, insa daca am aduna toate fragmentele am forma o cruce de sute de ori mai mare decat cea originala.
Desi o relicva foarte cautata in acea vreme, in ziua de astazi nu mai exista nicio dovada ca ar exista.

Bucata de lemn din crucea pe care a fost rastignit Iisus era probabil cea mai populara relicva ale acelor timpuri, dar si cel mai usor de falsificat. In perioada Evului Mediu circulau si multe falsuri. Au avut templierii cu adevarat o bucata din crucea lui Iisus? Probabil nu vom stii niciodata, insa cu siguranta aceasta s-a pierdut printre numeroasele falsuri aparute in Evul Mediu.


Capul lui Ioan Botezatorul

Ioan Botezatorul a fost decapitat, capul sau a fost adus Salomeei pe o tava. Trupul sau a fost dus in orasul Samaria (astazi Sabastya, Israel) unde ar fi fost ingropat. Imparatul roman anti-crestin Julianus Apostata (360 – 363) ar fi ars ramasitele lui Ioan Botezatorul, imprastiindu-i cenusa. Capul a fost salvat si dus in Alexandria, iar mai apoi la Constantinopol. Traseul nu s-a terminat aici, dupa 400 de ani a fost mutat de catre regele francon Pippin III in provincia Poitou (Franta).
Cavalerii templieri au marturisit ca se inchinau la un obiect neobisnuit, unii spunand ca ar fi fost capul lui Ioan Botezatorul. Au fost oare templierii in posesia acestei relicve? Misterul continua, deoarece in acea vreme circulau mai multe capete ale lui Ioan Botezatorul.

Sunt cercetatori care sustin ca templierii ar fi practicat un “cult al capului taiat”. Acuzatia aceasta este mentionata si in actul de punere sub acuzatie, redactatat inainte de arestarea templierilor din Franta, in 1307. Idolatrie, sau venerarea unor moaste, nu vom discuta aici. Capul taiat se spune ca ar fi fost defapt capul Sfantului Ioan Botezatorul. Mai exista o teorie, ca acel cap era un craniu de fetita, invelit intr-o stofa rosie pe care era o eticheta ce purta o inscriptie ciudata in latina “Caput LVIII m” (Cap 58 m).


Coroana de spini a lui Iisus

Se spune ca Templierii se aflau si in posesia “Coroanei de Spini”, purtata de Iisus cand a fost rastignit. Coroana de spini, conservata multa vreme la Constantinopol, a fost fragmentata cu intentia de a dona macar cate un spin mai multor biserici si sanctuare.
Coroana de spini a fost adusa in Europa probabil de catre Templieri, putand fi gasite mici bucati din ea in Roma, Pisa, Napoli, Barcelona, Seville, Oviedo, Catedrala de la Notre Dame, Ghent, Weverlgham, Trier si Worcester.


Sfanta Eupehemia din Chalcedon

Euphemia a fost o martira a crestinatatii deoarece a murit pentru credinta ei, probabil intre anii 304 – 307 e.n.
In anul 620, din pricina invadatorilor persi, moastele Sfintei Euphemia au fost transferate la Constantinopol. Din pricina doctrinei iconoclasta, corpul Euphemiei a fost aruncat in mare, de unde a fost recuperat de doi frati pescari, Sergius si Sergonos. Acestia au dus corpul preotului local unde a fost tinut in secret intr-o cripta. Moastele a fost mai apoi transportate in insula Lemnos, iar in anul 795 au fost aduse inapoi la Constantinopol.
Mai tarziu, corpul Sfintei Euphemia a fost furat de catre Cruciati. Capul ei a fost luat de catre Cavalerii Templieri si dus in Nicosia, Cipru. Astazi se crede ca majoritatea relicvelor ei sunt tinute in basilica Sfanta Euphemia din Rovinj, Croatia.


Lada lui Iisus

A fost descoperita o lada in care se puneau oasele celui decedat.
Pe lada erau inscriptionate cuvintele: “Iacov, fiul lui Iosif, fratele lui Iisus”. Acea inscriptie nu demonstreaza ca ar fi apartinut unor rude de-ale lui Iisus. Numele de Iisus, Iosif, Ioan, erau foarte populare in acea vreme.
Studiile au aratat ca acea lada corespundea perioadei in care a trait Iisus, insa textul a fost gravat mai tarziu. Cercetatorii au ajuns la concluzia ca inscriptiile apareau ca fiind noi, scrise modern de cineva ce incerca sa reproduca caractere vechi. Templierii erau in posesia a unei cruci ce se spune ca era facuta din ramasitele acelei lazi.

Crucea din bronz fabricata din ligheanul folosit de Iisus

Templierii au avut si o cruce ce se spune ca a fost fabricata din lighenul in care Iisus a spalat picioarele discipolilor sai inainte de “Cina cea de Taina”.


Lancea lui Iisus

Cunoscuta si sub numele de Sulita Destinului, se spune ca a fost folosita de catre un soldan roman pentru a strapunge pieptul lui Iisus. Precum multe alte relicve si aceasta a fost in posesia templierilor. Legendele spun ca cei ce erau in posesia lancii controlau soarta lumii. Lancea a fost ravnita de multi, printre care Napoleon Bonaparte si Hitler. Hitler a intrat in posesia relicvei, iar dupa moartea sa a fost gasita ingropata langa Nuremberg. Desi a provocat numeroase controverse, se pare ca lancea dateaza de acum 2000 de ani, din perioada lui Iisus. Anumite elemente decorative au fost adaugate anterior. Lancea se afla astazi la Viena.


Sfantul Giulgiu

Sfantul Giulgiu a fost disparut misterios pentru o perioada de circa 100 de ani. In anul 1204, in timpul celei de-a patra Cruciade, panza a disparut de la Constantinopol si nu a iesit la suprafata pana in mijlocul celui de-al XIV-lea secol. Vaticanul a declarat ca acestia l-au tinut in secret si l-au venerat. Surprinzator sau nu, perioada in care panza a fost in mainile templierilor coincide cu rezultatul datarii giulgiului.


Sfantul Graal sau “sang real”

Iosif din Arimateea s-a ingrijit de inmormantarea lui Iisus. El a colectat sangele trupului lui Iisus intr-un vas si la tinut intr-un loc secret. Aceasta intamplare nu este consemnata in niciuna din cele patru Evanghelii. Templierii ar fi descoperit acest vas dupa prima Cruciada, cand au cucerit Ierusalimul, in data de 17 iulie 1099. In acest moment, legendele se complica. Se spune ca acestia l-ar fi transformat in misteriosul si mult adoratul obiect de cult, sub denumirea de Sfantul Graal. Exista si controverse, cum ca numele acestui obiect ar fi defapt “Sang real” (sangele adevarat al Domnului) si ar face referire la sangele lui Iisus, nu la denumirea data acestei cupe sau vas.
In lucrarea Parzival, scrisa de Wolfram von Eschenbach, intre anii 1197 si 1210, Graalul este o piatra pura si luminoasa, cazuta din cer. In romanul anonim Perlesvaus, el este descris ca cinci lucruri diferite.
Nu exista o singura poveste a Graalului si nici macar un singur Graal. Poate fi un obiect pamantesc, sau pur si simplu obiectivul unei cautari spirituale.


Ceremoniile initiatice secrete

In jurul templierilor s-au format diverse legende, iar zvonurile despre ceremoniile lor secrete au creat neincredere.
Se spune ca templierii venerau in secret, cel putin, o invatatura secreta si ca Templierii ar fi devenit gnostici, incluzand filozofia elenistica in teologia crestina.
Initierea era cunoscuta sub numele de Receptie, iar cadrul Ordinului era un profund angajament si implica o ceremonie solemna. Necunoscutii erau descurajati a participa la ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni in randurile inchizitorilor medievali in timpul proceselor ulterioare.
Noii membri trebuiau sa semneze de buna voie predarea intregii averi Ordinului si sa faca juraminte de saracie, castitate, pietate si obedienta. Membrii deveneau frati pe viata, desi unora le era permis sa se alature si pe o anumita perioada de timp. Unui om insurat ii era permis sa se alature doar daca avea permisiunea sotiei, insa nu avea voie sa poarte mantaua alba. Desi acest lucru nu era o necesitate, unii membri fiind acceptati si fara permisiunea sotiei.
Cavalerii templieri aveau pe robe o crucie rosie, simbol al martirului. Era considerata o mare onoare sa moara in lupta, fapt ce asigura un loc in rai. Era o lege de capatai care sublinia faptul ca razboinicii Ordinului nu ar trebui sa se predea niciodata, decat daca steagul templierilor ar fi cazut. Acest principiu, precum si reputatia lor pentru curaj, pregatirea lor excelenta si armamentul greu, au facut din templieri una din fortele de lupta cele mai de temut din timpurile medievale.


De la bogatie la esec

Ascensiunea Ordinului
La Consiliul bisericesc de la Troyes din anul 1127, Marele Maestru Hugues de Payens impreuna cu alti patru cavaleri au pledat pentru recunoasterea Ordinului. Cel putin, acesta era motivul oficial. Insa mai aveau un scop, organizarea unor turnee pentru obtinerea unor donatii pentru Ordin, ceea ce avea sa se si intample. Acestia au plecat mai apoi, fiecare pe o alta ruta, fiind primiti in orase, ca marea speranta a crestinismului. Li s-au acordat sume mari de bani, mosii, case paduri si diverse bunuri. Templierii au dezvoltat cu timpul si numeroase afaceri pe care le-au eficientizat sau chiar revolutionat. Au inventat operatiunile bancare, care sunt valabile si astazi.
Toate aceste lucruri au facut ca Ordinul sa devina unul dintre cele mai puternice si prospere din Europa. Bogatiile lor s-au marit an de an, donatiile incetand doar la momentul caderii Ordinului.

Templierii au inzecit averile prin activitatile lor comerciale. Tot ei asigurau transportul pe mare. Nu erau numai protectori ai relicvelor ci si ale marfurilor, asigurand o protectie pe durata transporturilor.
Sursa cea mai mare de venit a templierilor era cea bancara. In fortaretele Ordinului se pastrau diverse valori, artefacte, relicve si bani, detinand in permanent un urias capital.
Templierii au avut un profit imens si de pe urma numeroaselor pelerinaje care se faceau in Tara Sfanta.
Numerosi regi cand plecau la razboi le incredintau bijuteriile si lucrurile de valoare pentru a fi pastrate in siguranta.
Capitalul templierilor circula, nu zacea in banci, chiar ofereau imprumuturi celor ce le cereau ajutorul.
Templierii au inventat “cambia”, sau biletul de plata la ordin, care se folosesc chiar si astazi.

Prabusirea Ordinului
Ordinul Templierilor a avut parte de o dezvoltare si extindere spectaculoasa, insa avea sa cunoasca si o cadere dramatica. Mamelucii din Egipt impreuna cu sultanii lor, decisesera sa alunge ultimele ramasite ale statului cruciat.
In anul 1291 au asediat Acra, iar in urma unui carnagiu nemaiintalnit crestinii au pierdut batalia. Din cei cinci sute de templieri au scapat doar zece. In urma infrangerii, a disparut si stapanirea lor in Tara Sfanta.
Mai tarziu, regele Filip avea sa puna capat Ordinului Templierilor, a caror avere era ravnita de multi.

Regele Filip al IV-lea al Frantei era indatorat puternic ordinului si era invidios pe bogatia lor, dorindu-si dintotdeauna sa si-o insuseasca. Incercand sa-i elimine, a inceput sa faca presiuni asupra papei Clement al V-lea. Filip, iar in data de 13 octombrie 1307 a arestat multi membri ai Ordinului, inclusiv pe Marele Maestru Jacques de Molay (mai jos in imagine).
Jacques de Molay a fost interogat si supus unor torturi pentru a marturisi secretele ceremoniilor templierilor. In urma torturii Jaques de Molay le-a spus ca ritualul de initiere al templului includea si “negarea lui Hristos si scuiparea crucii”.
Papa Clement, sub presiunea regelui Filip, a dizolvat cu forta intregul ordin.

Papa a dorit totusi sa afle versiunea lui Jacques de Molay si a trimis doi cardinali la Paris, in decembrie 1307. In fata cardinalilor, de Molay si-a retras confesiunile anterioare.

Averile templierilor erau foarte ravnite. Marturiile, desi obtinute sub presiune, au provocat un scandal teribil la Paris. In 22 noiembrie 1307 Papa a cerut tuturor monarhilor crestini din Europa sa aresteze templierii si sa le confiste averile.

La Paris, au fost arsi zeci de templieri. Sub presiunea lui Filip ce ameninta cu actiuni militare daca papa nu ii respecta dorintele, Clement a acceptat in cele din urma dizolvarea ordinului.
La Consilul de la Viena, in data de 22 martie 1312, ordinul a fost desfiintat printr-un decret de catre Papa.
Jaques de Molay si asociatul sau, Geoffrey de Charney au fost declarati vinovati de erezie si au fost condamnati sa arda pe rug, fapt intamplat la Paris, 18 martie 1314.
O legenda spune ca Molay, cuprins de flacari, a strigat ca amandoi – papa Clement si regele Filip – se vor intalni in curand fata lui Dumnezeu. Papa Clement a murit o luna mai tarziu, iar regele Filip intr-un accident de vanatoare inainte de sfarsitul anului.
Chiar daca aceasta poveste nu este decat o legenda, dovezile istorice indica faptul ca Papa Clement V a murit la o luna dupa De Molay, iar Filip IV la sapte luni dupa aceea.
Templierii au jurat sa ramana saraci, dar au ajuns si mai bogati. Au fost prinsi si executati cand erau in plina glorie, ramanand in istorie si lasand in urma doar teorii si controverse.

www.descopera.org
 
S-a descoperit un creier de 2.500 de ani


S-a descoperit un creier de 2.500 de ani
Sursa Foto: dailymail.co.uk

Arheologii britanici au descoperit un creier vechi de 2.500 de ani intr-o groapa din York.
pub Pentru Viitorul Copilului tau,ai nevoie de sfaturi financiare gratuite de la specialistii ING!
Englezii au facut o descoperire uimitoare, pe santierul unde urmeaza sa fie construit un nou campus al Universitatii din York. Acestia au gasit in pamant un craniu, crezut a fi a unui barbat din Epoca Fierului, a carui materie cerebrala era pastrata in mod uimitor.

* Sa fie unul dintre cele mai vechi creiere descoperite vreodata?


Testele au arata ca tesutul cerebral apartine unui barbat care a trait acum 2.500 de ani si care a fost sacrificat intr-un ritual sadic in Epoca Fierului.

“Gasirea unui tesut cerebral, atunci cand niciun altfel de tesut nu mai exista pe schelet este un eveniment foarte rar. Creierul s-a pastrat intr-o forma foarte buna, desi, in mod normal, tesutul cerebral dispare in cativa ani dupa moarte”, a declarat cercetatoarea Sonia O'Connor de la Universitatea din Bradford pentru Daily Mail.

Acum cercetatorii incearca sa determine care au fost conditiile in care creierul s-a pastrat intact, in ciuda factorilor biologici care ar fi trebuit sa il elimine din craniu, in urma cu multi ani.

http://www.9am.ro/stiri-revista-pre...S-a-descoperit-un-creier-de-2-500-de-ani.html
 
Bokassa – Presedinte. Imparat. Canibal


Cum ai putea face portretul unui scelerat care isi devora dusmanii (uneori si prietenii) cu garnitura si salata? Cum ai putea fi echidistant fata de situatia in care canibalismul ajunge politica de stat? Cum s-au produs conjuncturile care au permis nasterea unui asemenea fenomen macabru? Cat de mult au suferit victimele celui care se autointitula mandru “Imparatul Canibal”? Cat respect si admiratie mai putem trage de la asa-zisele “regimuri civilizate occidentale” care l-au sprijinit si nu s-au dezis decat tarziu si tardiv de faptele sale monstruoase? La intrebarile de mai sus voi incerca sa raspund in articolul de mai jos.



Copilaria nefericita, eterna scuza...

Africa a prezentat, de-a lungul istoriei, o stranie fascinatie pentru omul alb, mai ales pentru cei veniti din Europa catolico-reformata. Pentru generatii de politicieni, regi, industriasi si corporatisti europeni, Continentul Negru nu a fost nimic altceva decat un imens rezervor de bogatii naturale, precum lemn scump si rar, diamante, aur, petrol, metale feroase si neferoase si multe altele. De asemenea, mii de maniaci ai vanatorii descindeau din palatele de lorzi, burghezi si bogatasi pentru a ucide splendidele animale africane, ce sfarseau sub forma unor triste trofee atarnate prin camere cu iz aristocratic.

Cat despre bastinasi, acestia aveau sa simta pentru sute de ani lantul greu al sclaviei, cu toate abuzurile inumane care rezulta de aici. Daca cele de mai sus s-au petrecut cu deosebire in asa zisa Epoca Moderna, articulata pe revolutia industriala, dar si pe flagelul colonialismului ridicat la rang de politica de stat, situatia care a dat nastere unui personaj precum Bokassa isi are originea in debandada care a cuprins Africa dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, atunci cand fostele colonii si-au castigat asa-zisa independenta, devenind tristele republici bananiere din Lumea a Treia...

Lumea in care frustrarile populatiilor care doreau peste noapte sa traiasca in conditii de bunastare occidentala, asa cum vazusera la fostii lor stapani germani, englezi, francezi, olandezi sau belgieni, s-au conjugat cu obiceiurile primitive reale ale bastinasului african, ai carui bunici isi mancau dusmanii la cina. Pe acest fond, s-a nascut un conducator precum Jean Bedel Bokassa.

Fara indoiala, Africa a dat si presedinti charismatici si luminati, precum Abdel Nasser sau Lubumba. Dar, intr-o mare de foste capetenii de trib ajunse in functia de presedinte de stat, cele doua personalitati benefice se transforma, vrand-nevrand, in exceptiile de la regula...

Bokassa nu a fost singurul "geniu al raului" african. Africa post-coloniala a dat o serie de tirani cu care s-ar mandri orice regim dictatorial din istoria cunoscuta: nu putem uita ororile produse de Idi Amin (1925-2003, presedintele Ugandei, personaj central al peliculei The Last King of Scotland), Mobutu Sese Seko (1930-1997, liderul Zairului), Robert Mugabe (1924- , tiranul din Zimbabwe) sau, mai nou, Obiang Mbasogo (1942- , ultimul presedinte canibal care se afla inca in exercitiu in Guineea Ecuatoriala).

Totusi, nici unul dintre tartorii enumerati mai sus nu s-a apropiat, nici macar in gluma, de grandomania si performantele sangeros-culinare ale lui Bokassa, presedintele cu coroana al Republicii Centrafricane.

Majoritatea psihologilor si psihiatrilor de astazi, adepti ai teoriei care afirma ca numerosi psihopati ajung la comportamentul deviant din pricina copilariei traumatizante, s-ar erija in cor in avocatii canibalului din jungla, daca i-ar afla povestea...

Micul Bokassa, pe numele sau complet Salah Eddine Ahmed Bokassa, a fost unul dintre cei 12 copii ai lui Mindogon Mgboundolou, seful tribului M'Baka, care vana de secole in bazinul raului Lobaye, in plina inima a imensei paduri ecuatoriale africane, la circa 50 de km de Bangui. Bokassa avea ce sa mosteneasca.



Mindongon era o capetenie tribala dura, ahtiata dupa putere, cu dese accese de sadism violent, batand cu cruzime pe oricine-i cadea pe mana. Seful de trib era angajatul unei companii forestiere franceze si isi mana oamenii cu ciomagul la taiat cat mai mult lemn, pentru propriul sau profit. Intr-o seara, in timp ce se intorcea beat la coliba regala, la urechea sa ajung zvonuri despre incercarile de rebeliune impotriva francezilor, trambitate prin jungla de un anume profet pe nume Karnu.

Ajuns la coliba, administreaza preventiv bataia zilnica lui Bokassa, cel mai neastamparat dintre copii, apoi cade mort de somn. Cand se trezeste, hotareste sa intre el insusi in rebeliune, o idee sfarsita prost. In mai putin de o saptamana este prins, judecat si batut pana la moarte, in sediul politiei din Mbaiki. La aflarea vestii, mama lui Bokassa face o depresie si se sinucide.

Micul Bokassa ramane orfan la varsta de doar 5 ani si intra in grija rudelor. Acestea il inscriu la scoala catolica de pe langa Misiunea Franceza din Mbaiki. Ironizat si umilit de colegi, deoarece era orfan si nu avea niciun tovaras de trib drept coleg, sangerosul ucigas de mai tarziu isi va gasi refugiul in lectura, devenind atat de atasat de manualul de limba franceza scris de un anume profesor Jean Bedel, incat toti ajung sa-l strige cu numele acestuia.



In adolescenta, ajunge sub ocrotirea unui preot catolic, parintele Gruner, care il sprijina sa isi termine studiile din Bangui. Naivul preot spera sa-l convinga pe Jean Bedel sa urmeze, la randul sau, calea preotiei. In schimb, Bokassa excela in doar doua directii: arta culinara si bataia, colegii ajungand sa-i stie de frica. Urmand sfaturile parintelui Gruner si ale bunicului sau M'Balanga, tanarul se inscrie in Armata Franceza.



Golanul care a dat lovitura de stat

Ajuns in randurile armatei Frantei, Bokassa devine caporal in anul 1940, pentru ca un an mai tarziu sa ajunga sergent. Participa la al doilea Razboi Mondial, luptand pe teritoriul Germaniei naziste, unde se distinge datorita bravurii si cruzimii sale native. Dupa incheierea razboiului, alege sa raman in continuare in armata, iar superiorii sai decid sa-l trimita la specializare in radiogoniometrie. Devenit expert in transmisiuni, Bokassa este detasat in primul razboi din Indochina, unde, in anul 1953, este decorat cu Croix de Guerre. Se casatoreste cu o bastinasa vietnameza, N'guyen Thi Hue, cu care are o fetita. Copilul din jungla era pe cai mari.



In anul 1956 este avansat la gradul de locotenent, peste 5 ani devine capitan, iar in 1962 paraseste armata franceza, pentru a deveni comandant de batalion in armata proaspetei Republici Centrafricane, fosta colonie a Africii Ecuatoriale Franceze. Spre surpriza sa, primul presedinte al tarii este ales nimeni altul decat varul sau, David Dacko. Pe baza nepotismului care era politica nationala intr-o astfel de asociatie de triburi cu pretentii de stat modent, Bokassa avanseaza rapid in cariera, beneficiind de sprijinul lui Dacko (foto, jos), care dorea la randul sau sa-si consolideze puterea avandu-l drept sef al armatei nationale pe un membru al tribului sau.



Serviciile secrete centrafricane stiau cu cine au de-a face, dar rapoartele trimise presedintelui Dacko cu privire la posibilitatea de a fi rasturnat de la putere de chiar varul sau, il amuza pe presedinte, care, in ignoranta sa, credea ca "Bokassa vrea doar sa adune cat mai multe medalii, iar ca individ este mult prea batut in cap pentru a se gandi la o lovitura de stat". Totusi, la insistentele fidelilor sai, Dacko creeaza un corp de protectie personala, format din 620 oameni care vegheau zi si noapte la siguranta sa.

Economia tarii stagna, birocratia si anarhia erau in floare, iar Dacko isi intarea legaturile cu China comunista a lui Mao, fapt care l-a umplut de furie pe Bokassa, depoarece in scolile franceze fusese invatat sa urasca pericolul reprezentat de China comunista si atee la adresa regimurilor occidentale.

Intre timp, coruptia si debandada ating proportii uluitoare, chiar si pentru o tara bananiera, tot mai multi bastinasi ajungand sa creada ca tanarul si ambitiosul Bokassa ar putea fi o partida mai buna decat ruda sa. Trezit in ultima clipa, Dacko decide sa-l trimita pe Jean Bedel la Paris, interzicandu-i mai apoi accesul in tara. Insa, viitorul canibal isi facuse intre timp prieteni sus-pusi in capitala tarii, aliati puternici care exercita presiune asupra presedintelui, Dacko fiind nevoit sa cedeze in cele din urma.

Mai tarziu, Bokassa (foto, jos) se lauda ca insusi Charles de Gaulle i-ar fi transmis lui Dacko "Bokassa trebuie sa se intoarca imediat la postul sau. Nu accept ca tovarasii mei de arme sa fie tratati in acest mod". Evident, mintea de rupea pamantul, presedintele francez neavand niciun amestec in elucubratiile sale.



In realitate, Bokassa mituia in stanga si in dreapta, incercand sa-si cumpere cat mai multi oameni politici, deoarece fortele sale loiale erau mult inferioare celor prezidentiale. Miscarea sa norocoasa a constat in cumpararea capitanului Alexandre Baza, un militar destoinic alaturi de care luptase in Indochina. Profitand de lipsa din capitala a presedintelui, Bokassa cheama pe toti apropiatii lui Dacko la o consfatuire, chipurile depre viitorul tari. Acestia, creduli, intra in sala, unde sunt arestati cu totii. Instantaneu, fortele armate, simtind schimbarea, trec in masa de partea invingatorului. Haituirea, capturarea, deminsionarea fortata si expulzarea din tara a lui Dacko devin detalii care se petrec in decursul unei singure zi. Bokassa ajunge, in sfarsit, presedinte, in stil centrafrican, bineinteles.



Napoleon cel Negru

Vesel si baut bine, prospatul presedinte se indreapta spre Radio-Bangui, singurul post de radio din tara, unde acapareaza microfonul, devenind DJ-ul national numarul 1, chiuind, cantand, razand, spunand bancuri si tinand discursuri oficiale timp de o noapte intreaga. Copilul din jungla era deja contaminat de putere si de celebritate. In primele zile ale regimului sau, Bokassa apare non-stop in public, imbracat in uniforma militara, laudandu-se in fata supusilor cu insignele franceze si demonstrandu-si forta, curajul si virilitatea. Mima si accese de modestie in care isi asigura compatriotii ca va renunta de buna voie la putere de indata ce va eradica comunismul si coruptia, iar economia va fi stabilizata.

In realitate planurile sale oribile! Mare admirator al lui Napoleon Bonaparte, conducatorul de stat provenit dintr-un trib unde inca se practica canibalismul ritual, renunta la functia de presedinte si, in urletele fidelilor, se autoproclama Imparat al tarii re-botezata Imperiul Centrafrican. Isi comanda un costum napolenian de epoca si, din acel moment, iese in public aproape intotdeauna purtand pe cap, cu mare mandrie, tricornul napolenian ornat cu pene de strut si cu osul unui dusman servit la masa in chiar seara victoriei.

Spre deosebire de suveranul european, un afemeiat celebru, dar care s-a limitat la o singura mare iubire, Josephine, emulul sau din inima Africii isi trage, pentru inceput, 17 sotii oficiale, peste care o pune sefa pe favorita sa, Catherine Sola, singura care sta la dreapta sa in momentul incoronarii. Bokassa a intretinut relatii sexuale cu mii de femei cu care a avut nenumarati copii.



Proaspatul imparat si-a ordonat o ceremonie de incoronare fastuoasa, care a costat peste 20 de milioane de dolari, o suma exorbitanta pentru acele timpuri, si mai ales tinand cont de faptul ca visul sau nebun era suportat de o tara din lumea a treia unde salariul anual al unui bastinas (norocos sa aiba serviciu) era de cel mult 120 $. Dar ce importanta avea asta pentru Jean Bedel Bokassa, un adevarat « self made man », care tocmai ajunsese din orfan proaspat imparat? Nebunia sa era la apogeu!



Bokassa comanda celebrului bijutier parizian Claude Bertrand o coroana regala din aur in valoare de 5 milioane $ garnisita cu diamante, dintre care cel mai mare avea 58 carate. Imparatul negru era infasurat in mantii din blana de leopard si statea pe un tron faurit din aur masiv, care cantarea nu mai putinde 2 tone. Avea 98 de limuzine luxoase Rolls Royce si era un mare admirator al cailor de rasa, cumparand o herghelie de 130 de exemplare de puri sange arabi. Oaspetii de la incoronare s-au delectat cu 65.000 de sticle din cea mai scumpa sampanie, serviti fiind de o armata de chelneri inchiriati din Paris si incantati de o orchestra de 120 de virtuosi adusi din Austria pentru a interpreta muzica clasica si valsuri in adancul junglei. Opulentul si irealul eveniment a fost produs si realizat de faimosul antreprenor si decorator francez Jean Pierre Dupont.



Musca-voi carne din dusman. Are gust bun! Mai vreau.

Pentru poporul sau va urma, insa, o perioada negra, mult prea negra chiar pentru Africa. Bokassa instaureaza un regim de fier, dand o serie de legi absurde si crude: toti cetatenii intre 18 si 55 ani trebuiau sa prezinte dovada ca au o slujba. Daca nu isi gaseau de lucru, cea ce era foarte posibil intr-o tara extrem de saraca si fara administratie, Bokassa ii condamna pe loc la moarte. Cersetoria este intersiza, toti milogii fiind vanati sistematic de brigazile imperiale, indesati in camioane si aruncati la crocodili (tortionarii lui Bokassa se scuzau pe motiv ca era prea cald sa le sape gropi). Pana si ritmurile de tam-tam ale tobelor, singura distractie a triburilor sunt interzise pe timpul noptii.

Noul "Napoleon" instituie o asa-zisa "brigada a moralitatii" care batea barurile si locurile de dans, pedepsindu-i pe "depravati" (in realitate, membrii brigadelor erau responsabili de miii de violuri si batai administrate dupa propriul chef). Bokassa, in paranoia sa, se considera, de fapt, un mare vizionar reformator. Interzice vanzarea oficiala a femeilor, poligamia (pentru supusi) si circumcizia feminina, instituind in schimb un regim de teroare unic in lume. Le permite, astfel, celor din tribul sau, care-i erau credinciosi pana la moarte, sa-si continuie practicile canibale prin care consumau, in mod ritualic, carnea dusmanilor.



Nu renunta nici el la traditia canibalismului. Isi comanda din Franta un frigider imens pe care il umple cu carnea oponentilor, din care se ospata deseori. Cand tiranul canibal a fugit din tara, fortele oponente au descoperit instalatia frigorifica intr-unul dintre palate. Imaginile cu frigiderul ticsit cu cadavre umane congelate au facut inconjurul lumii, fiind preluate de toate agentiile de presa.

Gurile rele aduc aminte despre o situatie putin cunoscuta. Bokassa se imprieteneste cu Ceausescu si ne viziteaza tara, in 1973. La Bucuresti, imparatului-canibal i-a solicitat dictatorului roman doua dansatoare romance, care i-ar fi cazut cu tronc. Ceausescu le-a trimis pe fete cu avionul, cadou din partea sa pentru "prietenul Bokassa". Rudele acestora nu au mai aflat nimic despre ele. De asemenea, Bokassa a avut si o sotie romanca, Gabriela Dramba, pe care a cunoscut-o in 1975. Imparatul-african a cerut-o de sotie chiar de la Nicolae Ceausescu, care ar fi obtinut in schimbul ei 10% din profitul minelor de diamante de pe teritoriul Africii Centrale.



Bokassa isi continua nestingherit periplul canibal prin propria tara. Dupa fuga sa, Philippe Lengis, bucatarul sef al imparatului, declara ca a fost fortat de nenumarate ori sa gatesca fripturi sau feluri de mancare locala care contineau carne de om. Lengis, de fapt a innebunit dupa ce a fost salvat din iadul lui Bokassa, ferindu-se sa mai consume orice fel de carne, fie ea de peste sau pasare, pana la sfarsitul zilelor sale. Este un eveniment cunoscut acela ca, in timpul unei sedinte de consiliu regal, Bokassa s-a enervat atat de tare pe un ministru, incat nefericitul a fost scos de urgenta din sala de garzile imperiale, executat, jupuit si gatit, carnea sa fiind oferita celorlati ministri ingroziti. De frica, acestia si-au mancat fostul coleg laolata cu imparatul care, gratie titlului, primise portia cea mai mare.

Intr-un final, poporul are o tentativa serioasa de rebeliune, iar regimul este zguduit: oamenii iau cu asalt cladirile oficiale. Mort de frica, Bokassa actioneaza cu o cruzime de care nu a fost capabil niciun alt dictator din istorie. Ordona oamenilor sai raiduri in satele rasculatior si le rapeste copii. Oamenii cedeaza. Nu si Bokassa care, in diavolismul sau, ordona sa-i fie adusi 30 de copii in palatul din Bangui. Micutii sunt intinsi pe pamant, iar imparatul beat de bucuria victoriei ordona soferului personal sa treaca peste copii cu masina sa blindata. Soferul, ingrozit, refuza. Bokassa, turbat, il impusca pe loc si se urca el insusi la volan dupa care trece inainte-inapoi peste trupuri, pana cand nu se mai aude niciun scancet. Putin mai tarziu, ia avionul si se duce in Libia, unde se imprieteneste atat de bine cu Muammar al-Gadaffi, incat se converteste la Islam si devine un suporter fidel al acestuia

In fata celorlati sefi de state, Bokassa se straduia sa se poarte ca un spirit nobil si bine crescut. Aici avem parte de o dubla de ipocrizie ridicata la rang de politica internationala. Marile puteri occidentale stiau foarte bine ce se intampla in inima Africii. Serviciile secrete le tineau la curent cu ororile pastorite de Jean Bedel, dar tentatia banului era prea mare! Pentru ca subsolul Republicii Centrafricane era foate bogat in resurse minerale valoroase, uraniu si diamante, unele tari, precum Franta sau Statele Unite ale Americii, l-au sprijinit pe Bokassa si au facut afaceri grase cu el.

Nu mai departe de anul 1975, presedintele francez Valery Giscard se autodeclara « prieten si membru de familie al lui Bokassa ». Pe atunci, Franta oferea fostei sale colonii sprijin militar si financiar, in schimbul carora Bokassa se revansa daruindu-i presedintelui francez partide lungi de vanatoare si lasandu-i pe francezi sa exploateze uraniul - element vital energiei nucleare produsa in Franta, precum si programului de inarmare a NATO, in plin Razboi Rece.



Al 13-lea Apostol...

Daca ororile lui Bokassa nu i-au impresionat prea mult pe puternicii lumii, trecerea lui Napoleon cel Negru la Islam si prietenia cu Gadaffi starnesc neliniste in cancelariile occidentale. Jean Bedel, cu coada intre picioare, revine la Paris, unde se intoarce "oficial" in sanul Bisericii Catolice, se leapada in public de Gadaffi si se declara prieten al regimurilor occidentale. Totusi, revolta din Bangui si oribilele bai de sange nu raman, la nesfarsit, fara ecou. Francezii se hotarasc sa-i pecetuiasca soarta. In plus, intoarcerea pe tron a lui Dacko nu ar fi avut cum sa le ameninte interesele economice din zona, ba dimpotriva!

Caderea tiranului se produce in momentul in care acesta nu se astampara si face o noua vizita in Libia. In acel moment, trupele celebrei Legiuni Straine primesc unda verde si lanseaza "Operatiunea Barracuda" in urma careia capitala Bangui este ocupata, iar David Dacko redevine presedinte al Republicii Centrafricane, dupa 13 ani de infern.

Bokassa se refugiaza, pentru 4 ani, in Coasta de Fildes. Dupa acest moment, isi gaseste adapost chiar intr-un castel din Franta (avea o resedinta la Hadrincourt si cetatenie franceza, deoarece servise in Legiunea Straina), ajungand sa se imprieteneasca la catarma cu membrii partidului ultra nationalist Frontul National (sa mai ziceti ca omul nu este o fiinta absurda).

Nostalgia nu-i da pace si vrea sa-si revada tara, ascultand sfaturile "intelepte" ale noilor sai prieteni, care il asigura ca toti centrafricanii il asteapta asa cum l-au asteptat odinioara francezii pe Napoleon sa revina din Insula Elba. Indeajuns de nebun sa se intoarca in propria tara, Bokassa era convins ca fostii sai supusi il vor astepta cu covorul rosu. In realitate, in anul 1980 fusese judecat in lipsa pentru genocid. Evident, a fost gasit vinovat si condamant, in lipsa, la moarte.

Este prins de compatriotii sai in anul 1986 pentru a fi judecat, din nou, pentru crime si canibalism. Este condamnat la spanzuratoare, dar sentinta sa este comutata la 20 de ani de inchisoare, de noul presedinte centrafrican, Andre Kolingba, care in trecut fusese bodyguardul sau cel mai fidel. Tiranul profita de o amnistie generala in anul 1996 si este din nou liber. In lunecarea sa in abisurile nebuniei malefice, se autoproclama cel de-al 13-lea Apostol si pretinde ca s-a intalnit, in secret, cu Papa Ioan Paul al II-lea, care s-a inchinat in fata lui si i-a sarutat mana. Are in plan o noua aventura "imperiala" insa soarta nu mai tine cu el. Monstrul cu chip de om moare pe data de 3 noiembrie 1996, la varsta de 75 ani. A lasat in urma sa 17 neveste, 55 copii recunoscti si, dupa unele surse, peste 2.400 de copii "neoficiali"...




http://www.descopera.ro
 
Un succes al antropologiei virtuale

Imagistica 3D a permis unei echipe de cercetatori (antropologi) francezi din cadrul CNRS sa reconstituie in detaliu un craniu al unui om de Cro-Magnon si creierul acestuia, conturandu-se ideea ca, de-a lungul timpului, creierul acestor oameni preistorici si al descendentilor lor, Homo Sapiens, s-a comprimat. Asemenea tuturor partilor moi ale corpului, creierul nu se fosilizeaza. Dar, in timpul vietii individului, lasa amprente asupra suprafetei interne a craniului (denumita endocraniu) sub forma unor minuscule adancituri sau excrescente. Pe baza acestor microreliefuri, cercetatorii au reusit sa determine limitele diferitelor arii ale creierului.

Obiectul utilizat a fost un craniu de Cro-Magnon, vechi de 28.000 de ani, descoperit in 1868 intr-un sit din Dordogne (Franta) care a fost supus in partea interioara unei scanari pentru a i se masura toate reliefurile, grosimea, pentru a scoate in evidenta straturile constitutiei interne, prezenta bulelor de aer si a canalelor semicirculare. Craniul a fost apoi reprodus prin tehnica imagisticii virtuale 3D si comparat cu altele apartinand unor indivizi din paleoliticul superior, cu o vechime de 20.000-30.000 de ani, si cu 100 de cranii apartinand unor barbati actuali. Si asta, pentru a a fi studiate variatiile de forma si marime ale endocraniului.

Apoi, cercetatorii au reprodus creierul prin aceeasi tehnica imagistica, punandu-se in evidenta sinusurile venoase, retelele meningiene si lobii creierului, apreciindu-se faptul ca acesta avea 2550 cm3 fata de 1350 cm3 in cazul omului modern (asadar, stramosii nostri aveau endocraniul cu15% mai voluminos decat al nostru).

S-a ajuns la concluzia ca, in ultimii zeci de mii de ani, creierul s-a comprimat in zonele din fata si din spate, pierzand 7,7% din lungime, 3,4% din inaltime si 4-5% din volum, procesul de diminuare a creierului continuand pana la aparitia omului modern. S-a observat si faptul ca lobii frontali au reculat iar cei parietali s-au lungit. Creierul s-a adaptat asadar la diminuarea volumului cutiei craniene, fara sa poata fi insa identificata cauza acestui fenomen. Desi e imposibil de interpretat functionarea creierului acestor oameni preistorici, cercetatorii considera ca, in linii mari, capacitatile cognitive potentiale erau compatibile cu cele ale omului modern.

In timp ce, in cazul hominizilor, din urma cu 4 milioane de ani, creierul avea tendinta de a se mari, in cazul omului de Cro-Magnon si a lui Homo Sapiens acesta a avut tendinta de a se comprima. Consecinta acestui spatiu disponibil din craniu a fost formarea de noi conexiuni cerebrale.

http://www.revistamagazin.ro/
 
Copiii salbatici .


Copilul salbatic este un copil care a fost izolat fata de societatea umana si de contactul uman, la o varsta frageda. Acest copil nu a avut parte de ingrijirea umana (deloc sau foarte putin), de dragoste sau de modele de comportament social, si mai presus de toate, de limbajul uman. Unii copii salbatici sunt sechestrati de catre alti oameni (de regula parintii lor); in unele cazuri abandonul copilului se datoreaza respingerii copilului de catre parinti, din cauza unor handicapuri severe de natura fizica si mentala. E posibil ca unii copii salbatici sa fi fost expusi unor abuzuri sau traume severe, inainte de a fi abandonati sau de a fugi de acasa.

Se pare ca exista si informatii despre cateva cazuri in care copii au fost crescuti de catre animale salbatice; ba chiar unele cazuri in care copiii au trait in salbaticie pe cont propriu. Presa mondiala a relatat aproape 100 de cazuri de acest gen.

Atunci cand e crescut de mic de catre un animal, copilul salbatic se va manifesta prin trasaturi comportamentale (in cadrul limitelor fizice) asemanatoare cu cele ale animalului-mama, cum ar fi frica sau indiferenta fata de oameni.





Cazuri documentate

In urma dezvaluirilor din 2008, ale ziarului belgian Le Soir, despre best-seller-ul “Misha: Un memoriu al anilor holocaustului” si filmul “Survivre avec les loups“, care au fost dovedite ca fiind fraude mediatice, mass-media franceza a dezbatut problema credulitatii cu care un numar mare de copii salbatici au fost acceptati orbeste. Desi exista o literatura bogata despre acesti copii, aproape nici una din ele nu e bazata pe arhive sau documente originale. Autorii au preferat sa se bazeze pe informatii de mana a doua sau chiar si a treia. Conform lui Serge Aroles, un chirurg francez care e si autorul unui studiu general al copiilor salbatici bazat pe documente de arhiva ((L’Enigme des Enfants-loups, 2007).

Aproape toate aceste cazuri sunt farse scandaloase sau povesti complet fictionale:

-copilul lup hesian (1304, 1341 si 1344).

-baiatul de la Bramberg, crescut printre vite (pe la sfarsitul anilor 1500).

-baiatul irlandez crescut de oi, mentionat de Nicolaes Tulp in cartea sa “Observationes Medicae” (1672). Serge Aroles ne ofera niste dovezi care ne indica faptul ca e vorba de un baiat cu probleme mentale severe, acest baiat era expus publicului contra cost.

-cei trei baieti-urs lituanieni (1657, 1669, 1694). Serge Aroles ne arata prin intermediul arhivelor reginei Poloniei (1664-1688) ca aceast lucru e un fals. Era vorba doar de un baiat, descoperit in padure, in primavara anului 1663 si adus in capitala Poloniei.

-fata din Oranienburg (1717).

-cei doi baieti pirineeni (1719).

-Peter, baiatul salbatic al Hamelin-ului (1724). Un baiat cu handicap mental ce prezenta anomalii ale limbii si degetelor. El traise doar un an in salbaticie.

- Marie-Angelique Memmie Le Blanc, fata salbatica din Songy sau fata salbatica din Champagne (Franta, 1731). Serge Aroles a descoperit sute de documente legate de ea, a publicat 30 dintre ele intr-o biografie din 2004. Acesta este singurul caz documentat a unui copil care a supravietuit 10 ani in padure (noiembrie 1721-septembrie 1731) si e singurul copil care s-a reabilitat intelectual complet, invatand sa scrie si sa citeasca. Din nefericire, arhivele sunt in Franta, iar majoritatea articolelor scrise in alte limbi despre ea, sunt complet gresite.

Marie-Angelique nu avea 10 ani cand a fost gasita, avea 19; ea nu a murit in saracie la varsta de 30 de ani, ci a murit bogata la varsta de 63 de ani; nu era o eschimoasa, ci o amerindiana din Wisconsin (colonie franceza la acea vreme); ea a fost adusa in Franta de o doamna ce locuia in Canada, dupa care Marie a fugit in padurile din Provence (1721).

Ea este singurul copil salbatic care a supravietuit timp de 10 ani in salbaticie, poate din cauza ca a fost crescuta intr-un trib amerindian si a reusit sa isi aminteasca cum sa supravietuiasca in salbaticie. Ea este si singurul copil salbatic a carui intreaga viata poate fi verificata prin intermediul unei cantitati imense de documente, totodata fiind si singurul copil salbatic care a avut parte de o recuperare intelectuala totala.

-fata-urs din Krupina, Slovacia (1767). Serge Aroles nu a gasit dovezi ale existentei ei in arhivele de la Krupina.

-adolescentul din Kronstadt (1781). Conform documentelor maghiare publicate de Serge Aroles, acest caz a fost o farsa; baiatul care era handicapat mental, totodata suferea de o afectiune a glandei tiroide si avea gusa. Si el a fost expus publicului contra cost.

- Victor din Aveyron (1979), prezentat in filmul din 1969 “L’Enfant sauvage” al lui Francois Truffaut.

Victor era un copil salbatic care se pare ca isi traise intreaga sa copilarie, gol si singur, in padure pana cand a fost gasit prin apropierea orasului Saint-Sernin-sur-Rance, Franta, 1797. El a fost capturat, dar a reusit sa evadeze. A fost capturat iar si lasat in grija unei localnice, dar dupa o saptamana a fugit din nou.

La data de 8 ianuarie 1800, a iesit din padure de bunavoie, probabil era obisnuit cu bunavointa umana din experientele anterioare. Varsta sa era necunoscuta, era estimata ca fiind de 12 ani. Lipsa limbajului, dar si a preferintelor culinare si prezenta cicatricilor de pe corpul sau, indicau faptul ca isi traise aproape toata viata in salbaticie.

Un profesor local de biologie, Pierre Joseph Bonnaterre, l-a examinat pe Victor. El l-a dezbracat si l-a dus afara in plina iarna. Victor in loc sa fie deranjat de temperatura, a inceput sa se tavaleasca prin zapada. Acest lucru se presupune ca ar indica faptul ca reactia tipica umana la anumite temperaturi, este in mare parte rezultatul conditionarii si a experientelor anterioare.

- Kaspar Hauser, descoperit pe la inceputul anilor 1800. A fost prezentat de Werner Herzog in filmul “Jeder fur sich und Gott gegen alle”.

Acesta e un copil misterios gasit in Germania secolului al XIX-lea, el este faimos datorita faptului ca afirma ca a trait inchis intr-o celula intunecoasa, intr-o izolare totala. La data de 26 mai 1828, un tanar a aparut in orasul Nuremberg, Germania. De abia putea vorbi si avea cu el o scrisoare ce era adresata capitanului celui de al patrulea escadron al celui de al saselea regiment de cavalerie al orasului, Capitanul von Weewnig. Adresa expeditorul era trecuta ca fiind granita cu Bavaria, fara se se precizeze locul. Autorul anonim spunea ca baiatul a fost invatat sa scrie si sa citeasca si ca a fost instruit in religia crestina, dar nu i s-a permis sa iasa niciodata din casa. Scrisoarea mai preciza faptul ca baiatul isi doreste sa intre in cavalerie, de aceea capitanul ar trebui fie sa aiba grija de el, fie sa il spanzure. Mai exista o alta scrisoare atasata, care se pare ca provenea de la mama sa si era adresata celui care il va lua in grija. Dar era scrisa de aceeasi persoana, in ea se zicea ca baiatul e nascut la data de 30 aprilie 1812, iar tatal sau era un capitan de cavalerie din cadrul celui de al saselea regiment, actualmente decedat. Cizmarul Weickmann a dus baiatul la casa lui von Wessenig, in tot acest timp el repeta cuvintele “Vreau sa fiu capitan de cavalerie, asa cum a fost tatal meu” si “Cal!Cal!”.

Raspundea la intrebari prin lacrimi sau printr-un “Nu stiu!” hotarat. A fost dus la o sectie de politie, acolo si-a scris numele: Kaspar Hauser. S-a vazut ca era familiarizat cu banii, putea sa scrie cateva rugaciuni si chiar sa citeasca un pic, dar vocabularul sau era limitat.

A petrecut urmatoarele doua luni inchis intr-un turn, in grija unui temnicer, Andreas Hiltel. Desi alte surse ale vremii sustin contrariul, Kaspar era intr-o conditie fizica buna, de exemplu, putea sa urce cele 90 de trepte ce duceau la camera sa. Avea o constitutie sanatoasa si parea sa aiba 16 ani, dar se vedea clar ca avea probleme intelectuale. Primarul Binder sustinea ca ca baiatul avea o memorie excelenta si ca invata repede. Kaspar a fost vizitat de diverse persoane, lucru care se pare ca ii facea placere.

El refuza orice aliment, cu exceptia painii si a apei.

La inceput se credea ca era semi-salbatic, dar in timpul discutiilor avute cu primarul Binder, Kaspar a vorbit despre trecutului sau si se pare ca nu era salbatic.

Conform povestirii lui, si-a petrecut intreaga viata intr-o celula lunga de 2 metri, lata de 1 metru si cu o inaltime de 1,5 metri. Celula avea ca mobilier o saltea de paie si un cal de lemn. Painea si apa le gasea in fiecare dimineata langa patul sau, din cand in cand, apa avea un gust ciudat, dupa ce o consuma dormea mai adanc ca de obicei, iar la trezire gasea o saltea noua, iar parul si unghiile sale ii erau taiate.

Singura persoana cu care a intrat in contact era un barbat misterios, care nu isi arata niciodata fata. Acest barbat l-a invatat sa isi scrie numele si totodata l-a invatat sa repete in dialectul bavarian “Vreau sa fiu un capitan de cavalerie, asemenea tatalui meu”. Kaspar sustine ca nu a inteles semnificatia acestor cuvinte. Aceasta poveste, faimoasa si azi, a dat nastere la multa curiozitate si a facut din Kaspar obiectul unei atentii internationale.

In zilele noastre, majoritatea cercetatorilor sunt de acord asupra lipsei de veridicitate a povestirii lui. Psihiatrul Rene Spitz concluzioneaza:

“daca ar fi trait inca din copilarie in aceste conditii descrise de el, nu s-ar fi dezvoltat niciodata dincolo de nivelul unui idiot; nu ar fi putut supravietui atat de mult. Povestea lui e plina de absurditati, de aceea e surprinzator faptul ca a fost crezuta si ca inca e crezuta chiar si in ziua de azi.”

- Amala si Kamala, gasite in 1920, in apropiere de Midnapore, regiunea Calcutta, India. Acestea sunt numele a doua fete salbatice despre care se crede ca au fost crescute de catre lupi.

In 1926, preotul Joseph Amrito Lal Singh, conducatorul orfelinatului local, a publicat o nota in ziarul “Calcutta Statesman” in care zicea ca cele doua fete i-au fost incredintate de catre un barbat ce locuia in jungla din preajma satului Godamuri, undeva in districtul Midnapore, la vest de Calcutta. Se pare ca fetele traiau intr-o cusca din apropierea casei. Mai tarziu, preotul a sustinut ca ca el insusi a salvat fetele si a scos fetele din vizuina lupilor. El este cel care a dat nume copiilor si a tinut toate observatiile facute in privinta lor intr-un fel de jurnal (foi separate, unele datate, altele nu). Acest jurnal se intindea pe o durata de 10 ani si reprezinta cea mai documentata incercare de descriere a copiilor-lup si a incercarilor de umanizare.

Deoarece exista multe versiuni diferite a celor intamplate si nici una din ele nu are alt martor decat preotul Singh insusi, exista o oarecare controversa in privinta veridicitatii celor relatate. Majoritatea cercetatorilor considera ca Amala si Kamala nu sunt altceva decat simpli copii retardati si cu defecte congenitale. “Mitul” cresterii de catre lupi e o conceptie antica indiana care incearca sa explice comportamentul asemanator animalelor pe care il prezinta unii copii abandonati si care prezinta defecte congenitale.

Serge Aroles considera ca cazul celor doua fete e una dintre cele mai scandaloase farse ferale. Aroles a cercetat atent cazul, a verificat arhivele si alte surse de informatie anterior necunoscute. El a ajuns la un set de concluzii.

Jurnalul original in care Singh sustine ca a notat observatiile zilnice despre comportamentul celor doua fete, e fals. A fost scris in India dupa 1935, la 6 ani dupa moartea lui Kamala. Fotografiile in care cele doua fete merg in patru labe, mananca carne cruda sau fac alte lucruri, au fost facute in 1937, dupa moartea celor doua fete. In poze apar doua fete din Midnapore, ele pozeaza la cererea lui Singh. Corpurile si trsaturile faciale ale fetelor din poze sunt diferite de cele ale lui Amala si Kamala. Conform doctorului care se ocupa de orfelinat, Kamala nu prezenta nici una din anomaliile inventate de Singh, cum ar fi dintii lungi si ascutiti, vedere nocturna si o stralucire albastra a ochilor pe timpul noptii, etc. Conform altor surse de incredere, Singh o batea pe Kamala, pentru a o convinge sa se comporte asa cum dorea el, in fata vizitatorilor. Frauda a fost facuta in scopuri financiare. Aroles indica corespondenta dintre Singh si profesorul Robert M. Zinng, in care isi exprima credinta in valoarea financiara a povestii. Dupa publicare jurnalului lui Singh, Zinng i-a trimis lui Singh 500 de dolari, bani de care Singh avea nevoie urgenta pentru a mentine deschis orfelinatul. Kamala era retardata, suferea de sindromul Rett. Acesta a fost descris de neurologistul austriac Andreas Rett in 1966. Simptomele include o incetinire a procesului de crestere a craniului, uneori chiar si microcefalie, maini si picioare mici, probleme cognitive si de socializare.

- Shuckskinder din Zell Am See, Austria (1930). Acesta a fost vazut de localnicii din regiunea Saalbach-Hinterglem a Alpilor austrieci. Nu exista fotografii confirmate si nici nu s-a reusit identificare copilului, desi localnicii credeau ca ca e un copil cu probleme mentale. Rebecca Gowing si Jamie Gates au reusit sa gaseasca originea copilului-mit. Provenea din familia Shucksmith, care locuia la granita austro-ungara si al carei fiu cu probleme mentale disparuse de acasa.

- Ramu din Lucknow, India (1954). A fost adoptat de un lup si a stat in familia de lupi pana la varsta de 7 ani. Conform lui Aroles si acesta e un fals.

- Baiatul-gazela sirian era un baiat in varsta de 10 ani, a fost descoperit in mijlocul unei turme de gazele din desertul sirian (1950). Capturarea sa sa facut cu ajutorul unui jeep al armatei siriene, baiatul putea alerga cu o viteza de 50 de kilometri pe ora. Asemnea tuturor celorlalti copii-gazela si acest caz sa dovedit a fi un fals.

- Baiatul-gazela saharian a fost gasit in Rio de Oro, partea spaniola a Saharei. Jean-Claude Auger a scris despre el in cartea sa din 1971, “L’enfant sauvage du grand desert“. Atunci cand Aroles s-a intalnit cu Auger, acesta a recunoscut ca a fost o inselatorie.

- Genie din Los Angeles, California, 1970.

A fost sechestrata multa vreme de tatal ei, lumea ei consta intr-o singura camera.

Acesta e pseudonimul unui copil salbatic care si-a petrecut primii 12 ani din viata inchis intr-un dormitor. Genie a fost descoperita de catre autoritatile din Los Angeles la data de 4 noiembrie 1970. Descoperirea ei a fost comparata cu cu descoperirea lui Victor din Aveyron. Psihologi, lingvisti si alti cercetatori au tratat cazul cu mult entuziasm, deoarece li se oferea sansa de a dezvalui mecanismele dezvoltarii limbajului si a perioadei critice.

Desi initial a fost cazata si ingrijita in spitalul din Los Angeles, Genie a devenit subiect de cearta in legatura cu unde si cu cine va trai. Dupa o serie de mutari intre casele cercetatorilor, intre orfelinate si casa mamei sale, Genie a ajuns in cele din urma intr-un adapost pentru adultii cu dizabilitati din California. Finantarea si interesul pentru cazul ei a incetat in cele din urma.

Genie si-a petrecut 12 ani din viata incuiata in acel dormitor, deoarece tatal sau a crezut ca e retardata si a incercat sa o protejeze prin izolare severa. In timpul zilei era legata de un scaun-olita, purta in acelasi timp si un scutec; in timpul noptii era legata intr-un sac de dormit si inchisa intr-un leagan de copii care era acoperit cu o plasa de sarma. Se pare ca tatal ei o batea daca vocaliza, de aceea el latra si maraia ca un caine ca sa o faca sa taca. Totodata el nu permitea sotiei si fiului lor sa isi paraseasca casa sau sa vorbeasca cu Genie. La varsta de 13 ani, Genie era muta in aproape in intregime, poseda un vocabular de vreo 20 de cuvinte si cateva fraze scurte (aproape toate negative).

Genie a fost descoperita la varsta de 13 ani, atunci cand mama ei a fugit de acasa, luand-o si pe Genie cu ea. Pe 4 noiembrie 1970, au intrat intr-un birou de ajutor social, mama dorea sa beneficieze de ajutorul financiar acordat orbilor. Un lucrator social le-a luat in primire si a crezut ca Genie are 6 sau 7 ani si e probabil autista. Atunci cand a inteles ca de fapt are 13 ani, si-a anuntat superiorul care la randul lui a anuntat politia. Politistii au acuzat parintii de abuz asupra copiilor, iar Genie a fost dusa la spitalul din Los Angeles. Mama lui Genie, slabita si aproape oarba, a sustinut ca si ea este o victima a abuzurilor intreprinse de catre tatal lui Genie. Tatal lui Genie s-a impuscat in cap in ziua in care ambii parinti urmau sa fie acuzati de abuz asupra copilului. Mama a fost acuzata in continuare, iar cazul ei a ajuns la curtea municipala de justitie, dar judecatorul a refuzat sa trimita cazul mai departe, declarand:

“Nici un judecator sau juriu nu ar condamna vreodata pe aceasta femeie”.


Genie avea un mers ciudat, aproape iepuresc, isi tinea mainile in fata, asemenea unor labute. Desi era foarte tacuta, in schimb amusina, scuipa si zgaria des. Ca de obicei, atunci cand interesul pentru cazul ei a devenit national, a devenit centrul atentiei pentru diversi specialisti care incercau sa demonstreze teoria perioadei critice de achizitionare a limbajului. Desi initial era tacuta, mai tarziu Genie a invatat sa se vocalizeze si sa se exprime prin limbajul semnelor. I-au fost furnizate cateva jucarii pentru a o stimula, isi petrecea o mare parte din timp intr-o camera intunecata fixand cu privirea o pelerina galbena de ploaie. Dupa salvarea ei si dupa incercarile facute cu scopul de a o ajuta sa vorbeasca si sa socializeze, comportamantul ei s-a schimbat drastic, a devenit sociabila cu adultii pe care ii cunostea. Obiectele de plastic, viu colorate, erau preferatele ei, a aratat o adanca fascinatie fata de muzica de pian. Genie si-a dezvoltat abilitati non-verbale remarcabile, in repetate randuri, atat ea cat si si ingrijitorii sai au fost abordati de straini, care fara sa li se ceara, ii ofereau in mod spontan lui Genie daruri sau alte obiecte proprii, fata de care ea manifesta interes.

- Robert (1982). Si-a pierdut parintii in razboiul civil ugandez,atunci cand soldatii lui Obote au asediat satul sau, avea 3 ani. Robert a fost nevoit sa traiasca in salbaticie, se presupune ca a adoptat stilul de viata al maimutelor locale. A facut acest lucru timp de 3 ani, dupa care a fost gasit de soldati.

- James Goodfellow (1983). A fost gasit in Brazilia fiind crescut de lupi. Reusise sa devina masculul alpha al haitei. Se deplasa cu toate cele 4 membre si urla la luna. A fost vazut cum se curata cu limba si cu mainile, lucru comun la copii salbatici.

- Baby Hospital (1984). O fata de 17 ani care a fost gasita de un misionar italian in Sierra Leone. Se pare ca fusese crescuta de maimute. Baby Hospital era incapabila sa stea in picioare, se tara in loc sa mearga si manca direct din castron, fara sa se foloseasca de maini. Se pare ca bratele si mainile ii erau bine dezvoltate, dar nu si muschii picioarelor. A rezistat eforturilor de civilizare si isi petrecea o mare parte din timp, plangand, un lucru foarte neobisnuit la un copil salbatic.

- Mifune (1987). Un baietel in varsta de 5 ani care a petrecut un an in compania maimutelor din Africa de Sud, Kwazulu-Natal.

- Oxana Malaya, Ucraina (1990)

A crescut alaturi de caini pana la varsta de 9 ani. Isi insusise diverse obiceiuri canine.

Parintii alcoolici ai Oxanei erau incapabili sa o ingrijeasca, la varsta de 3 ani a fost exilata din casa parinteasca. Ei locuiau intr-o zona saraca si care era populata de haite de caini salbatici. Oxana s-a refugiat intr-un cotet, din spatele casei sale, care era locuit de caini. Ea a fost ingrijita de ei si le-a invatat manierele si comportamentele. Ea maraia, latra, mergea in patru labe si se ghemuia ca un caine salbatic, isi amusina mancarea inainte sa o manance si se pare isi dezvoltase puternic auzul, mirosul si vazul.

Atunci cand a fost descoperita, Oxana a intampinat dificultati in a asimila comportamentul uman socialo-emotional. Ea fusese deprivata de de stimulii intelectuali si sociali, singurul ei suport emotional a venit din partea cainilor cu care traia. Lipsa de expunere la un limbaj intr-un context social a facut foarte dificila imbunatatirea abilitatilor sale verbale.

Astazi, Oxana poate vorbi si multe dintre problemele ei comportamentale au fost remediate. Dar ramane de vazut daca va fi capabila sa isi dezvolte legaturi puternice si sa se simta o parte a unei comunitati. La varsta de 26 de ani, Oxana locuieste intr-un azil pentru oameni cu handicapuri mentale. Ea are grija de vacile din ferma clinicii. Ea recunoaste ca e mai fericita atunci cand e printre caini.

- Daniel, Baiatul-Capra (1990). A fost gasit in Peru, se presupune ca a fost crescut de capre timp de 8 ani.

- John Ssebunya, Uganda (1991). A fost crescut de maimutele din jungla, timp de cativa ani.

- Belo, baiatul-cimpanzeu nigerian (1996). A fost crescut de cimpanzei timp de un an si jumatate.

- Ivan Mishukov (1998). A fost gasit in apropiere de Moscova, crescut de caini timp de doi ani, a reusit sa ajunga masculul alpha al haitei.

- Edik, Ucraina (1999). Edik a fost gasit de lucratorii sociali traind cu cainii dintr-un apartament.

- Alex, baiatul-caine (2001). A fost gasit Talcahuano, Chile.

- Traian Caldarar, Romania (2002).

A trait timp de 3 ani alaturi de cainii salbatici. In februarie 2002 un cioban l-a gasit ascuns intr-o cutie de carton. Era gol si de abia daca mai traia. Desi avea varsta de 7 ani, ca fizic corespundea celei de 3 ani, suferea de malnutritie si avea cicatrici de la degeraturi. A fost adus intr-un orfelinat din Brasov. Doctorilor nu le-a venit sa creada ca a putut supravietui atata timp singur si in acele conditii, au speculat asupra alaturarii sale unui grup de caini. Traian uitase cum sa mai vorbeasca. La scurt timp dupa gasirea sa, Traian a fost reunit cu mama sa, Lina Caldarar. Ea a spus autoritatilor ca in momentul disparitiei lui Traian, ea a fost fortata sa fuga de tatal abuziv al lui Traian. La scurt timp dupa fuga sa, s-a intors acasa si a aflat ca Traian a fugit.

Din aprilie 2002, Traian s-a intors in grija mamei lui. Desi atunci cand a fost gasit prezenta un comportament animalic, a invatat repede sa se adapteze la societate. Atunci cand copii salbatici sunt gasiti la o varsta inaintata, de regula sunt incapabili de a mai invata limbajul uman si de a se obisnui cu relatiile umane normale.

- Andrei Tostyk (2004) din Bespalovskoya, oras de langa lacul Baikal din Rusia. A fost abandonat de catre parintii sai si a fost crescut de catre un caine de paza.

-Amy G. din Bansko, Bulgaria (2007). A fost gasita intr-o zona montana, a fost crescuta de catre caini salbatici. Era incapabila sa comunice si se pare ca a supravietuit hranindu-se cu zmeura si sobolani.

- Lyokha din Kaluga, Rusia Centrala (decembrie 2007). Traia alaturi de o haita de lupi, avea reactii si un comportament asemanator lupilor . Era incapabil de a vorbi. A fost dus la un spital moscovit, a primit un oarecare tratament, un dus, i s-au taiat unghiile, a primit cateva mese, dupa care a fugit din spital. La ora actuala se crede ca inca e in salbaticie.

- Danielle Crockett, din Florida, S.U.A. (2007-2008). A fost incuiata in dormitorul ei si lipsita de interactiune umana pe parcursul primilor 7 ani de viata. A fost gasita si adoptata, in momentul de fata se fac eforturi pentru integrarea ei in societate.


mai multe detalii ,aici
 
Incredibila poveste a lui ZERO


“In istoria culturii, descoperirea lui zero va ramane pentru totdeauna una dintre cele mai mari realizari ale rasei umane” – Tobias Danzig. S-a spus ca niciun alt numar nu a reusit sa produca atatea catastrofe precum zero. In mod ironic, o cifra pe care obisnuim sa o privim cateodata cu malitiozitate, si-a ras de marile civilizatii ale lumii, stiinta l-a renegat, dupa care a incercat sa-l imbratiseze, multa vreme fara sa cunoasca prin ce metoda. In zilele prezentului, aventura cifrei zero pare ca a ajuns la final insa pana aici a fost o cale lunga si sinuoasa, pe care va invitam sa o descoperiti.


Fiul ratacitor

Zero este unic, iar diferentele dintre el si restul cifrelor (unice, de asemenea) sunt mai mari decat cele dintre celelalte cifre: intai oaia neagra a numerologiei, apoi copilul teribil, devenit mai tarziu fiu ratacitor, primit, in cele din urma, in bratele familiei sale numeroase, intocmai ca un erou.

Din cauza acestei cifre, in aparenta nevinovata si banala, s-au iscat controverse puternice intre carturarii diverselor epoci pe care le-a traversat sau intre oamenii de stiinta si reprezentantii religiosi. Efectele existentei sale au generat paradoxuri ce pareau insurmontabile, creand o multime de probleme chiar si oamenilor de stiinta din epoca moderna. Puterea acestui numar vine din faptul ca se invecineaza cu infinitul, prin faptul ca desemneaza neantul. Iar cele mai chinuitoare si persistente intrebari ale omenirii se refera la eternitate si la vid. Ceea ce la inceput parea a fi doar o controversa, s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari batalii pe care omenirea le-a dat cu ea insasi. Rasarit versus Apus, religie versus stiinta. Zero este prezent peste tot si cu toate acestea, omenirea l-a cunoscut destul de tarziu. A invatat sa il accepte si sa il inteleaga si mai tarziu.

Zorii – lumea in lipsa lui zero

Povestea lui zero incepe din timpuri stravechi. Radacinile sale au aparut inainte ca oamenii sa invete sa scrie si sa citeasca. Matematica, ca disciplina si ramura a stiintei, a rasarit din nevoia primara a omului de a numara, mai exact, de a tine evidente. Dupa dezvoltarea simtului material, care se traduce prin acumularea de proprietati, omul a simtit nevoia sa aiba o evidenta a avutului sau, dar si un mai bun control asupra timpului. Pana in acest punct, necesitatea lui zero nu a fost explicita, astfel incat, odata bifate aceste doua nevoi, oamenii nu s-au mai preocupat de de zero, al carui simbolism nu parea oricum sa aduca nimic bun.

Noua, celor de astazi, ne-ar fi practic imposibil sa ne imaginam viata fara zero. Disparitia brusca a acestui numar din existenta si cultura noastra ar fi de ajuns pentru a arunca o intreaga planeta in haos. Cu toate acestea, inaintasii nostri au trait multa vreme fara sa-l cunoasca.

Pentru a intelege cum a inceput totul este necesara o intoarcere in timp, undeva catre inceputurile matematicii. Initial, a fost osul de lup. Cu ajutorul acestuia, oamenii primitivi tineau socoteli, chiar daca nu este inca complet clar ce numarau. Cert este ca, la sfarsitul anilor ’30 ai secolului XX, arheologii au descoperit in Cehoslovacia un os de lup cu o vechime de 30.000 de ani, pe care figurau niste crestaturi. Probabil ca, in epoca de piatra, acest pretios os de lup era echivalentul unui computer modern. Pentru ca in acea perioada, numerele erau inca un deziderat indepartat, insa se impunea efectuarea unei diferente intre multimi, iar la inceput homo sapiens a invatat sa faca diferenta intre singular si plural. Practic, la inceputuri, oamenii pesterilor faceau diferenta intre o sulita si mai multe sau un animal si mai multe animale.


Evolutia urmatoare a cifrelor a fost o rezultanta naturala a dezvoltarii limbajelor primitive si a nevoii oamenilor de precizie si personalizare. De aici s-au dezvoltat sistemele de numeratie binare, in baza cinci sau in alte baze, diferenta fiind data de cultura de care apartineau. Exista totusi o trasatura comuna: nici unul dintre aceste sisteme nu includea cifra zero. Aceasta pentru ca nimeni nu dorea sa tina evidenta a zero animale sau zero copii.

Abilitatea de a numara in timpurile stravechi era rara, insa benefiicile ei au facut ca practica numaratului sa o ia inaintea scrisului si cititiului. Cand primele civilizatii au descoperit tablitele de lut, papirusul si pergamentul, sistemele numerice erau deja stabilite de ceva vreme. Totusi, foarte repede, s-a simtit nevoia ca sistemele numerice orale sa capete o forma scrisa. Pentru aceasta, oamenii au inventat coduri, in functie de sistemul numeric pe care il practicau. Intr-un sistem in baza cinci, se putea folosi un simbol pentru unu, altul pentru cifra cinci, un alt simbol pentru 25 si tot asa.

Este ceea ce au facut egiptenii cu mai bine de 5.000 de ani in urma. Acestia au inventat o metoda de reprezentare a sistemului zecimal pe care il practicau, insa nu prin intermediul cifrelor, ci al pictogramelor. Se stie despre acestia ca erau niste matematicieni destoinici si totodata maestri in astronomie si in tinerea evidentei timpului. Tot ei sunt aceia care au inventat si dezvoltat arta geometriei, insa in ciuda eforturilor magistrale depuse in acest domeniu, cifra zero nu era de gasit nicaieri. In ciuda mintii lor curioase si sclipitoare, lipsa lui zero se poate explica prin intermediul firii lor practice.

04-egipt.jpg


Acestia au folosit geometria si matematica pentru a rezolva problemele legate de existenta lor imediata, fara a indrazni sa paseasca pe taramul logicii, asa cum nu au imbinat nici matematica cu filozofia. Grecii nu s-au sfiit insa sa faca acest pas, aducand matematica pe cele mai inalte culmi ale lumii antice. Cu toate acestea, nici macar ei nu au reusit sa il descopere pe zero. Acesta avea sa isi faca intrarea in scena dinspre Rasarit.



Cum se naste o stea? Din doua cuie!

Grecii au imprumutat bazele matematicii de la egipteni, insa tot ei au fost cei care au dus aceasta stiinta mai departe, depasindu-si in foarte scurt timp profesorii. Sistemul de numeratie grecesc in baza 10 era mai sofisticat decat cel egiptean, insa nu era cel mai performant. Acest titlu era revendicat de sistemul babilonian de numarat. La prima vedere, poate parea unul dintre cele mai complicate sisteme de de numeratie, pentru simplu motiv ca era sexagesimal, in baza 60. Insa tocmai aceasta alegere neobisnuita a facut posibila aparitia cifrei zero in Orient, pe teritoriul actualului Irak.

Babilonienii foloseau doar doua semne pentru a-si descrie numerele: cifra 1 reprezentata de un cui si cifra 10, reprezentata de doua cuie. Aceste semne, impartite in grupe, dispuse la randul lor in gramezi de pana la 59 desemnau simbolurile de baza ale sistemului lor de numeratie.

Ciudatenia care a facut posibila aparitia lui zero era data de faptul ca babilonienii nu aveau un simbol pentru fiecare numar, astfel incat un singur cui putea desemna numere diferite, cum ar fi 1, 60 sau 3600. Era ceea ce am numi in vremurile moderne, echivalentul antic al unui cod de computer. Pentru ca simbolul pentru cifra 1 era un cui, iar simbolul pentru 60 era tot un cui, se impunea marcarea unei diferente intre cifre. Zero a fost solutia acestei dileme. Era in jurul anului 300 i.Hr. cand babilonienii incepusera sa marcheze spatiul gol folosind doua cuie oblice. Acest spatiu era echivalent cu o coloana goala pe abac (instrument alcatuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile colorate si care este folosit la efectuarea unor calcule aritmetice). Cele doua cuie oblice erau, in fapt, un semn de substitutie care ii ajuta pe cei ocupati cu socotelile sa determine pozitia unui simbol.

02-abac.jpg


Astfel, inainte de aparitia lui zero, doua cuie alaturate puteau insemna 61 sau 3601. Dupa aparitia lui zero, doua cuie alaturate desemnau 61, in vreme ce doua cuie despartite de alte doua cuie in pozitie oblica, descria suma 3601. Astfel si-a inceput cariera matematica cifra zero, desi la origini nu a fost decat un simbol de substituitie. Intr-un context de cifre, acesta capata inteles, insa privit separat, insemna… nimic.

Apusul s-a temut de zero, de nimic, de reprezentarea neantului si a vidului, insa Orientul, cu deschiderea sa catre cunoastere si cultura, l-a primit cu bratele larg deschise. Locul in care a dat roade pentru prima data a fost in Asia. Mai intai in India si apoi, pe domeniile arabe.

03-babilon.jpg



Nu-ti fie teama de infinit

Babilonienii i-au gasit rostul lui zero, insa nu i-au acordat nicio valoare. Zero nu se putea sustine singur. Indienii au fost primii care i-au aratat pretuire si i-au schimbat statutul in matematica pentru totdeauna. Vestea despre ingeniosul sistem de numeratie babilonian a ajuns in India purtata de catre trupele persane din Babilon ale lui Alexandru cel Mare, in secolul al IV-lea i.Hr. Dupa moartea lui Alexandru Macedon, s-a terminat si fragila legatura care se stabilise intre cele doua civilizatii. Indepartata Indie nu avea sa fie la curent cu nasterea crestinismului, caderea Romei sau cu filozofia lui Aristotel. De altfel, acesta din urma nu avea sa prinda prea bine pe taramurile indiene, deoarece bazele celor doua culturi erau semnificativ diferite. De aceea, indienii nu s-au temut de infinit sau de vid, si, mai mult decat atat, au imbratisat aceste concepte. Matematicienii indieni au fost cei care au transformat simbolul zero intr-un numar cu puteri depline. Nelimitate, chiar...

Un text indian care dateaza din anul 476 i.Hr. evidentiaza influenta pe care grecii, egiptenii si babilonienii au avut-o asupra matematicii indiene. Transformarea a inceput undeva in secolul V i.Hr., cand indienii au trecut de la un sistem de numeratie asemanator cu cel grecesc la unul de tip babilonian, care prezenta mai multe avantaje. Diferenta consta in faptul ca cel indian era in baza 10, spre deosebire de cel babilonian, in baza 60. Mai departe, cifrele pe care noi le folosim in prezent sunt derivate din cele indiene, deci mai corect ar fi sa le numim cifre indiene, in loc de arabe. O referire care ajuta la intelegerea evolutiei cifrelor hinduse este facuta de un episcop sirian, care, in anul 662, descrie modul in care indienii isi faceau calculele, utilizand 9 cifre, in loc de 10. Se banuieste ca, in acel moment, zero inca nu-si gasise locul in sirul numeric, desi in secolul IX aparuse deja un simbol pentru zero.

Chiar daca nu au fost fanatici ai geometriei plane, pe care grecii au adorat-o, matematicienii indieni puteau sa se foloseasca de noi tertipuri pentru a efectua operatiile de adunare, scadere, inmultire si impartire, fara ajutorul unui abac. Asa au aparut matematicienii numiti “decimalisti”, care concurau direct cu “abacistii”, cei care se foloseau de abac pentru a socoti.

Algebra a aparut ca urmare a refuzului matematicienilor indieni de a vedea cifrele prin prisma geometriei, algebra nemaifiind utilizata doar pentru a masura obiecte. Acestia au reusit sa vada interdepenedenta dintre cifre, in afara unei semnificatii geometrice, si, prin urmare, sa il accepte pe zero. Lasand geometria in spate, indienii nu isi mai faceau griji ca operatiile matematice nu mai aveau sens. Pentru greci, care evaluau ecuatiile din punct de vedere geometric, operatia "2-3=-1", un numar negativ, altfel spus, un numar fara noima. Insa indienii au imbratisat si numerele negative. In gandirea acestora, daca "2-3=- 1", unde -1 este un numar negativ, dar totusi un numar, atunci daca "2-2=0", zero este tot un numar. Acum, pentru ca, in sfarsit, ii fusese recunoscuta calitatea de numar, trebuia asezat undeva in sirul numeric. Logica a fost urmatoarea: de vreme ce "2-2=0", "2-1=1" si "2-3=-1", zero nu putea fi asezat in alta parte decat intre 1 si -1. Un sir numeric in absenta lui zero nu mai putea exista.



De la rasarit vine lumina

Desi am putea rasufla usurati acum, vazand ca nabadaiosul zero si-a gasit in sfarsit locul, lucrurile nu s-au asezat imediat in matca lor, deoarece acceptarea lui zero ca numar avea sa aduca mai multe necazuri matematicienilor. Acestia s-au panicat cand si-au dat seama ca operatiile de inmultire si impartire erau date peste cap in prezenta lui zero. Logica isi pierdea logica atunci cand orice numar inmultit sau impartit cu zero dadea, invariabil, zero. Teama lor nu a dainuit mult. Curand, indienii si-au dat seama ca 1:0 reprezenta infinitul. Bhaskara, un matematician indian din secolul al XII-lea observa: “Aceasta fractie, in care numitorul este zero, desemneaza o cantitate infinita. Nu are loc nicio modificare, desi se pot extrage si introduce multe; asa cum nu are loc nicio modificare in infinit si in Dumnezeul imuabil”. Iata cum Dumnezeu se regasea atat in ideea de infinitate, cat si in cea de zero, de vid.

De la indieni, zero a fost preluat de catre Islam. Odata patruns in cultura araba, nu a mai fost decat un pas pana la raspandirea sa in mijlocul civilizatiilor occidentale. Musulmanii aveau calitatea de a absorbi repede invatamintele popoarelor pe care le cucereau. Nu numai ca asimilau cunostinte, dar le si dezvoltau. In secolul IX, califul al-Mamun a infiintat la Bagdad “Casa Intelepciunii” , cel mai important centru educational al Orientului. Aici s-a nascut sintagma araba “Al-jabr” care insemna “a duce ceva la bun sfarsit”, de unde a reiesit denumirea unuia dintre cele mai fascinante domeniile ale matematicii: Algebra.

Abu Ali al-Hasan ibn al-Hasan ibn al-Haytham (sau Alhazen, 965-1039), unul dintre parintii algebrei

05-arab.jpg



Lucru deloc de mirare, zero isi are etimologia in hindusa si araba. Arabii au preluat zero de la indieni, care denumeau cifra 0 “sunya” – “gol”. Arabii l-au denumit “sifr”, iar cand europenii au inceput sa vorbeasca despre el, i-au dat o rezonanta latina, reiesind “zephirus”. Acest ultim cuvant este radacina lui zero, asa cum il folosim si numim in prezent. Se intelege ca “sifr” a primit mai tarziu un sens mai general, care s-a transformat in cuvantul “cifra”.

Dupa adoptarea lui de catre lumea araba, care, trebuie mentionat, nu a fost deloc usoara, zero pasea incet, incet catre Europa crestina. Acceptarea lui zero in Europa nu a fost ingreunata numai de chestiunile matematice sau de cele filozofice. Avea legatura, in egala masura, si cu credinta. Cand a patruns in Europa, crestinismul s-a amestecat cu teoria aristotelica asupra universului, care demonstra necesitatea existentei unei forte primordiale, a unui motor prim, deci a lui Dumnezeu. In acest context, acceptarea lui zero insemna respingerea notiunilor de vid si de infinitate.

Bineinteles ca, la inceput, acesta avea sa se confrunte cu un refuz categoric, insa Europa acelor vremuri nu era definita numai de spiritualitate. Mai era si materialismul, cel mai bine definit prin latura comerciala a statelor. Comertul avea sa fie cel care, practic, a pregatit si a netezit calea lui zero pe “batranul continent”. Insa meritul principal ii apartine lui Leonardo din Pisa, fiul unui negustor italian care a calatorit prin nordul Africii, voiaj care i-a prilejuit contactul cu invatatii musulmani de la care a deprins matematica, devenind la randul lui, un foarte bun matematician. Posteritatea l-a pastrat in memorie sub numele de Fibonacci. O problema de matematica pe care a introdus-o in cartea sa, “Liber Abaci”, avea sa genereze celebrul sir al lui Fibonacci, insa in acelasi timp, avea sa il prezinte europenilor pe zero, deoarece odata cu invatamintele matematicienilor musulmani, Fibonacci adoptase si cifra zero, introducand noul sistem de notare in cartea sa. Prin intermediul acestei lucrari, italianul le prezenta bancherilor si comerciantilor avantajele utilizarii cifrelor arabe in calculele complexe. Convingandu-se de acest lucru, aceste doua bresle au fost primele care au imbratisat acest sistem, si odata cu el, si cifra zero. De aici, pana la dependenta pe care am creat-o fata de aceasta cifra nu a mai fost decat un pas.


“De-a lungul intregii sale istorii, in ciuda respingerii si exilului, zero i-a infrant intotdeauna pe cei care i s-au opus. Omenirea nu a reusit niciodata sa il oblige pe zero sa se integreze in filozofiile ei. In schimb, zero a modelat viziunea omenirii asupra universului – si asupra lui Dumnezeu.” Charles Seife.



http://www.descopera.ro
 
A fost gasita Atlantida?

Desi majoritatea savantilor considera ca Atlantida n-ar fi decat un mit, imaginat de Platon si preluat apoi de numerosi alti ganditori ai Antichitatii, exista inca temerari care continua sa caute continentul disparut. Folosind fotografierea din satelit, tehnologii radar de ultima ora si metode inedite de detectie subacvatica, o echipa de specialisti, condusa de arheologul Richard Freund de la Universitatea Hartford a anuntat descoperirea vestigiilor atlante intr-o zona mlastinoasa din Spania!


Tehnologii de ultima ora

In acest moment, echipa lui Freund, formata din experti americani, canadieni si spanioli studiaza geologia locurilor pentru a vedea daca aceasta corespunde descrierii lui Platon si incearca sa dateze artefactele identificate, urmand ca apoi sa compare perioada careia ele apartin cu cea in care Atlandida ar fi inflorit, potrivit surselor antice.

Cercetarile lor au facut si obiectul unui film documentar produs de postul de televiziune National Geographic si intitulat „Descoperirea Atlantidei”. Totul a inceput atunci cand pe o fotografie luata din satelit, un arheolog spaniol a remarcat ceea ce parea a fi un oras scufundat, in mijlocul uneia dintre cele mai mari mlastini din Europa, Dona Ana, in sudul Spaniei. Imediat, el a luat legatura cu Freund, autor al unei noi metode de identificare a siturilor stravechi – asa-numita tomografie cu rezistivitate electrica, un fel de RMN virtual, aplicat la nivelul solului – care foloseste si radare ce „vad” la adancimi mari, in pamant si intocmeste rapid harti digitale, de o precizie remarcabila. In 2009 si 2010, Freund a colaborat cu arheologii si geologii spanioli, explorand impreuna ruinele vechiului oras, a carui vechime a fost estimata, la o prima evaluare, la peste 4.000 de ani.

Ruinele unui oras inelar

Dar indiciul fundamental asupra destinului Atlantidei a fost dat nu de ruinele gasite in sudul Spaniei, ci de descoperirea, de catre Freund, a mai multor misterioase orase memoriale, construite ca reflectari ale legendarului continent scufundat, in centrul Spaniei. O contributie importanta la aceste descoperiri au avut-o geofizicianul canadian Paul Bauman de la Laboratoarele Worley Parsons din Calgary si geograful Philip Reeder, de la Universitatea South Florida, care au analizat datele cartografice obtinute. Dupa cum se stie, Atlantida reprezinta unul dintre cele mai vechi mistere ale lumii. Potrivit lui Platon, care a scris despre ea acum mai bine de doua milenii si jumatate, Atlantida ar fi fost „o insula aflata in fata stramtorii pe care voi o numiti Coloanele lui Heracle” (Stramtoarea Gibraltar).

Folosind descrierea precisa facuta de Platon, specialistii moderni au realizat o harta virtuala a orasului, pe care acum vor sa o compare cu vestigiile gasite in sudul Spaniei. Un amanunt in plus in favoarea acestei locatii il ofera afirmatia filosofului grec potrivit careia Atlantida se afla in fata unui oras de pe continentul european, numit Gadara – denumirea antica a actualului Cadiz. Probabil, spun cercetatorii, Platon s-a inselat cu putin, iar orasul atlantilor nu se afla in Mediterana, ci in interiorul peninsulei iberice.

In vastele intinderi mlastinoase din delta fluviului Guadalquivir, ei au reusit sa identifice forme geometrice stranii, parand a fi ramasitele unui oras ale carui cladiri erau dispuse in cercuri concentrice, adica exact descrierea platoniciana! Mai mult decat atat, s-a reusit identificarea unei imagini sculptate in piatra si care pare sa reprezinte un razboinic atlant, strajuind intrarea in orasul inelar. Tot cu ajutorul tehnologiei moderne, Freund si colegii sai spera sa poata identifica precis motivul disparitiei acestei civilizatii, ei neexcluzand posibilitatea ca un cataclism natural de proportii sa fi ingropat infloritorul oras sub apa si noroi, intr-o singura noapte, asa cum a scris Platon...

http://www.revistamagazin.ro
 
Mari mituri ale stiintei de zi cu zi .



Nu putini sunt cei care cred in continuare ca fulgerul nu loveste de doua ori in acelasi loc, ca celulele nervoase nu se regenereaza sau ca nu exista gravitatie in spatiu, doar pentru ca “se spune ca…”. Care este, de fapt, adevarul? Discovery.com explica, pe scurt, cateva mituri care persista in mintea oamenilor, chiar daca ele au fost demontate de cercetatori de-a lungul timpului.

Mit: Celulele creierului nu se pot regenera

Realitate: Oamenii cred acest mit tocmai pentru ca cercetatorii au sustinut pentru mult timp aceasta teorie, crezand ca activitatea complexa a creierului ar putea fi perturbata de cresterea unor noi neuroni. Cu toate acestea, in 1998, oameni de stiinta din Suedia si Statele Unite au descoperit ca celulele creierului se pot regenera. Centrul memoriei si al invatarii din creier poate crea noi celule. Chiar mai mult, Steve Stice, un cercetator american de la o Universitate din Georgia, care se ocupa cu studiul celulelor stem, a descoperit un proces prin care celule stem din embrionul uman pot fi transformate in celule nervoase.

Mit: Un banut aruncat de pe o cladire foarte inalta poate omori o persoana aflata la sol

Realitate: Chiar daca unii oameni sunt convinsi ca o moneda scapata din mana de pe un zgarie nori ar putea atinge o asemenea viteza incat sa ucida pe cineva aflat la sol, acest lucru nu este adevarat. Forma sa non-aerodinamica impiedica acest lucru sa se intample. Cel mult, persoana in cauza poate simti o intepatura in urma impactului.

Mit: Se spune ca fulgerul nu loveste de doua ori in acelasi loc.

Realitate: De fapt, relitatea dovedeste contrariul. Spre exemplu, o cladire precum Empire State Building este lovita de fulgere de aproape 25 de ori pe an. Este cunoscut faptul ca fulgerele sunt atrase de copacii si cladirile inalte, in timp ce in camp deschis ele lovesc in mod repetat obiectele cele mai inalte din zona, pana cand se deplaseaza suficient de mult pentru a gasi alte tinte care se profileaza la orizont.

Mit: Nu exista gravitatie in spatiu

Realitate: Exista chiar foarte multa gravitatie in spatiu. Ea este cea care face stelele sa orbiteze centrul Galaxiei si Pamantul sa se roteasca in jurul Soarelui. Astronautii par lipsiti de greutate in spatiu. De fapt, ei orbiteaza Pamantul – cad in directia lui, dar nu ‘aterizeaza’ niciodata. Miscarile lor sunt cauzate de slabirea efectului de gravitatie, dar ea nu dispare niciodata cu totul. Spre exemplu, la 402 kilometri deasupra pamantului gravitatia se reduce cu doar 10 procente.

Mit: Exista o parte intunecata a Lunii

Realitate: Luna are o parte ascunsa in sensul ca acea parte nu poate fi vazuta niciodata de pe Pamant. Si acest fenomen se datoreaza faptului ca miscarea de rotatie a Lunii in jurul propriei axe dureaza cat miscarea sa de revolutie pe orbita din jurul Pamantului. Noi vedem intotdeauan aceeasi ‘fata’ a Lunii, dar cealalta parte nu este mereu intunecata – cand avem o luna in crestere, Soarele lumineaza cu precadere acea parte a sa pe care nu o vedem.




http://think.hotnews.ro
 
Cel mai vechi text scris din Europa a fost descoperit in Grecia


O tablita de argila arsa veche de peste 3.000 de ani, considerata drept cel mai vechi text scris si descifrabil din Europa, a fost descoperita in Grecia, a declarat pentru AFP arheologul Michael Cosmopoulos, profesor la unviersitatea din Missouri (SUA).

Placuta a fost scoasa la lumina zilei in timpul sapaturilor arheologice efectuate pe un deal din Iklena, un satuc din departamentul Messena, la 300 km sud-vest de Atena si pare a fi "un document financiar" provenit dintr-un vechi oras micenian, a explicat Michael Cosmopoulos.

"Este vorba de cea mai veche tablita descoperita in Grecia, deci cea mai veche din Europa", a precizat Cosmopoulos.

"Pe una din fetele tablitei figureaza nume si cifre si pe cealalta un verb care trimite la verbul a confectiona", a precizat el.

Inscriptia este in scrierea lineara B, folosita de micenieni in Epoca de Bronz (1.600 i.Hr.), epoca razboiului din Troia, descris de Homer.

Sapaturile in acest sit, supervizate de scoala de arheologie din Atena si finantate partial de National Georgraphic Society, au inceput in 2006 si au adus la lumina zilei ruinele unei mari structuri, cu ziduri imense, fresce si un sistem de drenaj avansat, datand din 1550-1440 inaintea erei noastre.

Michael Cosmopoulos, care conduce cercetarile, crede ca situl a fost distrus probabil in jurul anului 1400 i.Hr., dupa care a fost invadat de regatul vecin Pylos, al carui rege Nestor este mentionat in Iliada.

"Descoperirea acestei tablite sugereaza ca scrisul este mult mai vechi decat se credea pana acum", a adaugat profesorul.

Tablita va fi prezentata publicului de Cynthia Shelmerdine, specialista in scrierea miceniana la Universitatea din Austin (Texas), cea care a si descifrat-o, de altfel.

http://www.hotnews.ro/stiri-cultura...t-scris-din-europa-fost-descoperit-grecia.htm
 
Cercetătorii americani au descoperit „o nouă forță a naturii"?


Potrivit agenției de presă AFP, este posibil ca o echipă internațională de fizicieni să fi descoperit o nouă particulă elementară, sau o posibilă forță necunoscută a naturii, cu ajutorul acceleratorului de particule Tevatron, din cadrul Fermilab, laborator aflat sub coordonarea Departamentului de Energie al SUA.

Potrivit declarațiilor unor specialiști, noua descoperire ar putea oferi indicii cu privire la masa obiectelor și la felul în care acestea o obțin, una dintre cele mai aprinse preocupări actuale ale Fizicii.

„Poate fi vorba despre o forță dincolo de orice cunoaștere. Dacă se confirmă, are potențialul să deschidă o lume a interacțiunilor cu totul nouă", a declarat pentru AFP Giovanni Punzi, membru al echipei internaționale de savanți care analizează în aceste momente datele obținute.

Oamenii de știință susțin că descoperirea nu are legătură cu „Particula lui Dumnezeu", adică bosonul Higgs, o particulă elementară ipotetică pe care experții o caută cu ajutorul acceleratoarelor de particule, pentru a explica de ce obiectele au masă.

„Bosonul Higgs este e piesă dintr-un puzzle pe care deja îl avem. Pe când ceea ce tocmai s-a descoperit este ceva care depășește acestă frontieră - o nouă interacțiune, o nouă forță. Singurul lucru cert este că nu avem de a face cu bosonul Higgs, se comportă diferit. În timp ce Particula lui Dumnezeu s-ar dezagrega în quarci grei (denumiți top și bottom), particula descoperită se desprinde în quarci normali", a mai adăugat Punzi.

Oamenii de știință analizează descoperirea din SUA și urmează să iasă la rampă cu noi declarații publice. Tevatronul a fost cea mai puternică mașinărie din lume pentru acest soi de cercetare până în 2008, atunci când LHC a devenit operațional la CERN.

Sursa: Discovery

http://www.stiintasitehnica.com
 
Primul homosexual, aparut acum 5.000 de ani

210481_articol.jpg


La aproape cinci mii de ani de la moartea sa, a fost descoperit primul barbat homosexual preistoric.
Potrivit arhelogilor, care l-au deszgropat pe barbat in Cehia, pozitia in care acesta era ingropat arata ca barbatul avea o alta preferinta sexuala.

Scheletul din Epoca de Piatra se pare ca dateaza din anii 2900 sau 2500 inainte de Hristos.

In acea perioada barbatii erau ingropati asezati pe partea dreapta, cu capul intors spre vest, in timp ce femeile erau asezate pe partea stanga, cu capul spre est. Acest barbat este insa pozitionat pe partea stanga si isi tine capul cate vest.

Un alt indiciu ca acesta ar fi fost homosexual este felul in care acesta a fost ingropat. In acea vreme barbatii erau de obicei pusi in pamant cu arme de vanatoare, cutite si ciocane. Femeile erau ingropate cu bijuterii, animale de companie, cercei din cupru si vase, transmite Daily Mail.

Barbatul descoperit era ingropat doar cu cateva vase, si fara arme sau unelte.

Arheologii nu cred ca ar fi vorba de o greseala doarece in Epoca de Piatra oamenii puneau un mare pret pe ritualul de inmormantare.

“Este foarte probail ca barbatul descoperit sa fi avut o alta orientare sexuala sau era travestit”, spustine Kamila Remisova, conducatoare echipei arheologice.

http://www.9am.ro/stiri-revista-pre...imul-homosexual-aparut-acum-5-000-de-ani.html
 
aur-inside.jpg



Povestea aurului românesc


Puţini români ştiu că ţara lor a avut şi încă are unele dintre cele mai mari rezerve de minereuri aurifere între toate ţările lumii. Povestea aurului pe meleagurile mioritice este una interesantă şi dureroasă, în egală măsură.

Războaie, invazii, trădări, jafuri naţionale, blesteme, peripeţii şi întâmplări de pomină, patimă şi nebunie, toate acestea au răscolit din plin destinul aurului nostru.

De la împăraţi persani şi romani, la împăraţi habsburgi, de la lideri comunişti până la vânătorii de comori sau companiile internaţionale atrase de aur precum însetatul de apă, saga metalului galben pare a fi departe de sfârşit.

Istorie în colb de aur

Istoria căutării şi prelucrării aurului în spaţiul carpato-danubiano-pontic este una deosebit de veche - preistorică.

Pe baza mai multor studii detaliate, se poate afirma că exploatarea aurului din zăcămintele de la Roşia Montană, Căraci şi Câinel, a început încă din timpuri preistorice.

Între popoarele antice, primii care au fost atraşi ca un magnet de aurul dacilor nu au fost romanii, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci primele triburi de greci, care, în migraţia lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munţii Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care şi-au făurit monede. Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur - khrūsos - ar veni de la numele Crişurilor, râurile noastre care străbat ţinuturile aurifere. Alte cercetări susţin că primele monede de aur greceşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni.

Pe lista invadatorilor ahtiaţi după aurul din Apuseni au urmat, la rând, străvechii perşi. Herodotus, Părintele Istoriei, relata în scrierile sale cumm împăratul Darius, fiul lui Hystaspes, stăpânitor al tuturor perşilor, a pornit război împotriva triburilor dacice ale agatârşilor, care locuiau în Munţii Apuseni, îndeosebi pe malurile Mureşului de astăzi, pentru a-i jefui de aur, fiindcă această ramură a daco-geţilor se desfăta în podoabe de aur.

Faima minelor de aur ale Daciei a străbătut, astfel, Antichitatea până în epoca dominată de prezenţa Imperiului Roman. În lumea antică, aurul era adevăratul motor care grăbea căderea unei civilizaţii sau dezvoltarea alteia. Primele încercări de cucerire a minelor aurifere ale dacilor au apărut încă din perioada împăratului Domiţian. Dar cucerirea a fost desăvîrşită de Traian.

Acesta din urmă era ambiţiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber). Ajuns, în cele din urmă, împărat, datorita calităţilor sale militare, Traian moşteneste o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domiţian şi ai cărei cetăţeni erau înglodaţi în datorii. Veştile despre aurul din munţii dacilor nu mai reprezentau de multă vreme o noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei şi instalarea legiunilor în munţii săi ar fi reprezentat un fapt de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe lângă jefuirea strămoşilor noştri de aurul şi argintul strânse în generaţii, Roma ar fi stabilit astfel, la graniţa de răsărit, un avanpost important împotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliaţi cu popoarele iraniene precum sarmaţii, sciţii si roxolanii, după cum avea să o demonstreze mai târziu Istoria. După celebra trădare a lui Bicilis, despre care unele surse istorice spun că era un scrib grec care făcea parte dintre apropiaţii regelui Decebal, şi nu o căpetenie dacă trădătoare, spre Roma urmau să mărşăluiască mii de care încărcate cu peste 160 de tone de aur pur şi 300 tone de argint!

În cei 166 ani de ocupare romană a Apusenilor, mineritul local al aurului s-a dezvoltat prin noi metode tehnologice de extragere şi prelucrare a preţiosului metal.

Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane, nu mai puţin de 500 tone de aur şi 950 tone de argint au părăsit Dacia pentru a consolida economic Imperiul Roman.

În acest scop, romanii au adus în zonă coloni de origine traco-iliră, specializaţi în prelucrarea aurului. Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna.

Mai târziu, ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au fost exploatatori şi jefuitori ai aurului din zăcămintele noastre.

Puţini români ştiu că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, oraşe precum Budapesta, Viena, Roma, Istambul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre. După exploatarea zăcămintelor de către romani, a urmat o perioadă de pauză de circa 1.000 de ani, după care regii maghiari, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. Conform unor documente istorice, într-un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de 10 tone de aur.

Misterele aurului românesc

Orice geolog cu experienţă în domeniu ne va spune că zăcămintele aurifere apar sub două forme principale: aurul de filon şi cel aluvionar. Iniţial, toate zăcămintele s-au format în straturile de pământ şi rocă, fiind dispuse în filoane. În urma procesului natural de eroziune, determinat de apa ploilor, care desprindea mici fragmente de aur şi le transporta în pâraie şi alte cursuri de apă, apărea aşa-numitul aur aluvionar. Dacii au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de-a curmezişul râurilor. Miţele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.

Conform informaţiilor publicate de dr. Bogdan Constantinescu, fizician şi cercetător ştiinţific principal al Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară "Horia Hulubei" din Bucureşti, aurul actual din Transilvania se găseşte aliat cu mult argint, până la 20% din compoziţie, fapt care-i conferă o culoare deschisă. Există, de asemenea, un obiect de aur dintr-un mormânt egiptean descoperit la Abydos, vechi de peste 4.000 de ani. Obiectul este compus din aur de culoare roşiatică, combinat cu telur şi stibiu. Telurul a fost descoperit într-un mineral din ţara noastră, fiind separat, pentru prima dată în lume, în anul 1782, din compuşii auriferi de la Săcărămb.

Am fost o ţară foarte bogată în aur, iar aurul aluvionar, de râu, se găsea în cantităţi importante în aproape toate râurile, până în perioada medievală târzie. Credeţi sau nu, dar majoritatea râurilor noastre erau, în trecut, aurifere. Argeşul, Dâmboviţa. Oltul, Siretul , Buzăul şi toate râurile din Ardeal şi Moldova aduceau cantităţi mari de aur. Dimitrie Cantemir relatează, în "Descriptio Moldaviae", despre comunităţile de ţigani care erau lăsate de voievozi să culeagă, pur şi simplu, aurul din râuri, cu condiţia ca aceştia să-i plătească în fiecare an soţiei domnitorului o dare de 5 ocale de aur (adica 5 kilograme de aur). Un călător italian prin Moldova acelor vremuri relatează despre şatre de ţigani aurari care erau obligate să plătească o dare de 15 ocale de aur, ceea ce ne face să credem că unele cursuri de apă conţineau cantitaţi mai mari de aur decît celelalte.

Cadrilaterul de Aur

Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur sunt cantonate în Munţii Metaliferi (nume deloc întâmplător pentru aceşti munţi situaţi în sudul Apusenilor), în cadrul aşa-numitului Cadrilater de Aur, o suprafaţă de aproximativ 500 kilomteri pătraţi, încadrată între localităţile Săcărâmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.

Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar. Îndeosebi în intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi anul 1918, când Ardealul a revenit unde-i era locul, adică la patria-mamă, se estimează că de aici s-a exploatat o cantitate record de aur, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.

Mineritul de adâncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşul Mare, Zlatna, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş. Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu târnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catâri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, după care era colectat pe ţesături din lână sau blănuri de oaie, ca pe vremea dacilor.

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist. Nicolae Ceauşescu a dat un ordin strict de extragere a unor cantităţi cât mai mari de aur; dacă în perioada interbelică se extrăgeau doar 2 tone de aur anual, Ceauşescu a ordonat extragerea a 4 tone pe an, deşi cheltuielile finale erau de zeci de ori mai mari decît valoarea pe piaţă a aurului la acea vreme.

Hoţii şi aventurierii aurului

Comorile şi tezaurele vechi rămase îngropate în pământul României sunt ameninţate, azi, de adevărate reţele organizate de infractori înarmaţi cu detectoare de metal de ultimă generaţie.

Aceste reţele nu cuprind doar "cavaleri ai norocului", care speră să se îmbogăţească peste noapte, ci implică numeroase "persoane grele" din rândul autorităţilor, după cum au demonstrat-o cazuri destul de recente, cum a fost "Scandalul Brăţărilor Dacice". Subiectul căutătorilor de aur din România include numeroase exemple, multe dintre ele relatate cu lux de amănunte de presă, de-a lungul timpului.

Cert este că se fură în continuare, mulţi vânători de aur colindând în special zona adiacentă cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, în speranţa descoperirii cosonilor, celebrele monede dacice din aur, sau a vaselor şi podoabelor făurite din acelaşi metal preţios.

Dacă ne reîntoarcem la situaţia rezervelor de aur rămase în Apuseni, Maramureş sau Banat, descoperim o întreagă industrie internaţională de exploatare a aurului care se îndreaptă cu paşi mărunţi, dar perseverenţi, spre Munţii Apuseni.

Miza este una deosebit de importantă, dacă ţinem cont de cotaţia tot mai mare pe care o are aurul la burse, la ora actuală. Mai mult de 20 de localităţi din 8 judeţe ale ţării vor fi cercetate amănunţit în căutarea aurului.

Trebuie doar un simplu search pe Internet pentru găsi numele a multe companii care, după informaţiile vehiculate în presă, ar fi primit licenţă să sape după aurul din România - în frunte cu controversata Gabriel Resources.

Nici Barrick Gold Corporation, cel mai mare producător de aur din lume, nu a trecut cu vederea aurul dacilor, acest grup canadian deţinând, la ora actuală, trei permise de prospecţiuni în judeţele Arad şi Caraş-Severin. Între marii jucători în hora aurului României se detaşează European Goldfields din Canada, Dacian Mining din Suedia (sic!), Romaltyn Ltd din Isle of Man, Valhalla Resources din Cipru, Samax România Ltd. din Marea Britanie şi Elisedor Ltd. din Cipru.

Unul dintre cei mai bogaţi şi puternici oligarhi ruşi, Mihail Prokhorov, este de asemenea interesat în expolatarea minereului aurifer de la noi. Conform informaţiilor vehiculate de mari cotidiene din Bucureşti, prosperul afacerist rus ar controla o companie implicată în industria de prelucrare a aurului din zona Baia Mare şi ar deţine trei licenţe de prospectare în judeţele Satu Mare şi Maramureş. Recent, au "transpirat" în presă unele informaţii trecute la capitolul "secret de stat", conform cărora România ar mai deţine încă, în subsol, cantităţi de aur mult mai mari decăt cele estimate şi acceptate oficial.

În aceste condiţii, orice estimare a viitorului aurului românesc este extrem de nesigură, ţinând cont şi de climatul politic internaţional şi naţional de la ora actuală.

Şi atunci, întrebarea: "Oare aurul din subsolul României va fi exploatat în beneficiul statului şi al cetăţenilor români?", devine una de al cărei răspuns ne temem cu toţii...





http://www.descopera.ro
 
Back
Top