• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute

Incredibilul observator construit la 2.500 metri adâncime sub Antarctica .

observator.jpg


Îngropat la o adâncime de aproximativ 2.500 de metri în calota glaciară a Antrarcticii se află cel mai bizar observator din lume, a cărui asamblare a fost finalizată recent.

Observatorul IceCube Neutrino este un telescop gigantic poziţionat la Polul Sud şi proiectat astfel încât să detecteze particule elementare subatomice denumite neutrini care circul prin Pământ cu viteza luminii.

observator-6.jpg


Construirea telescocupului s-a definitivat la finele anului trecut, deşi el a colectat deja date mai mulţi ani la rând. Se ştiu foarte puţine despre neutrini, dar se crede că aceştia transportă informaţii esenţiale despre naşterea galaxiei noastre precum şi despre enigmaticele găuri negre.

observator-1.jpg


Fizicienii cred că aceste particule misterioase cu energie uriaşă se nasc în urma evenimentelor cosmice violente, cum ar fi coloziunea dintre galaxii sau găuri negre. Capabili să călătorească miliarde de ani-lumină prin spaţiu fără să fie absorbiţi sau respinşi de câmpuri magnetice ori de atomi, neutrinii ar putea oferi răspunsuri la unele dintre cele mai fundamentale întrebări despre univers.
observator-4.jpg

observator-2.jpg



Dar mai întâi particulele trebuie găsite şi observate, iar soluţia pare a fi telescopul IceCube. Întregul proiect a costat 279 de milioane de dolari. În forma sa finală construcţia a condus la forarea a cel puţin 86 de găuri pentru cei 5.160 de senzori optici care intră în componenţa detectorului principal.
observator-3.jpg



Coliziunea dintre un neutrin şi un atom produce particule cunoscute ca "muoni" într-o sclipire de lumină albastră denumită "radiaţie Cherenkov". În ultratransparenţa gheţii antarctice, senzorii optici ai telescopului pot detecta această lumină albastră.
observator-8.jpg



Poate în mod neaşteptat, senzorii observatorului IceCube sunt orientaţi în jos, prin miezul pământului spre cerul de deasupra Arcticii, pentru a detecta neutrinii atunci când aceştia pătrund prin planetă.

Cum neutrinii sunt singurele particule cunoscute care pot trece prin materie neobstrucţionate, telescopul foloseşte Pământul ca pe un filtru pentru a selecta doar muonii ce rezultă din coliziuni.

Un telescop pentru neutrini trebuie să fie suficient de transparent încât lumina "muonică" să poată trece printr-o largă varietate de senzori, şi destul de opac pentru a evita interferenţa cu lumina naturală. De asemenea, el trebuie să fie destul de adânc încât să evite şi razele cosmice din emisfera sudică. Stratul de gheaţă din Antarctica îndeplineşte toate aceste criterii.


Sursa
 
Potopul lui Noe – un episod care a schimbat istoria :P


Povestea lui Noe si a Marelui Potop se regaseste in toate marile culturi si civilizatii ale lumii. Osciland intre mit si adevar, considerata de unii pura fictiune, in vreme ce credinciosi ferventi au imbratisat-o neconditionat, povestea unei supravietuiri miraculoase a infierbantat nu numai mintile populatiilor, ci si a omenilor de stiinta. Urmarea nu este greu de banuit. Cercetatori din diverse domenii ale stiintei s-au transformat in exploratori si aventurieri, dedicandu-si intreg timpul identificarii urmelor potopului preistoric si dezlegarii unei istorii care ne-a parvenit plina de contradictii.
In acest articol

* Pionierii
* Glasul marii
* Adresa lui Noe?
* “Globalizare” locala

Pionierii

Numeroase ipoteze au fost lansate in decursul istoriei in incercarea de a explica circumstantele cataclismului preistoric insa, abia in 1990, geologii William Ryan si Walter Pitman au reusit sa stranga dovezi clare ale potopului care a avut loc in urma cu 7500 de ani.

Sirul evenimentelor, asa cum a fost imaginat de cei doi cercetatori, a avut loc cu mult inainte de aparitia episodului biblic al potopului lui Noe, care a durat 40 de zile si 40 de nopti. Ryan si Pitman cred ca revasarea Mediteranei in lacul care urma sa devina Marea Neagra, a inspirat, prin amploarea si gravitatea sa, povestea potopului biblic care avea sa fie scrisa mult mai tarziu.

Echipa acestora a cules mostre ale sedimentelor marine aflate in adancul Marii Negre, care au revelat faptul ca acest teritoriu era odata un tinut uscat. Sedimentele erau acoperite de sectiuni uniforme de namol, sugerand faptul ca suprafetele au fost “batute” multa vreme de fluxuri de apa sarata. Echipa de cercetatori a avansat si ideea ca potopul nu a fost un eveniment global, ci mai degraba unul local, insa intrebarea lor cea mai arzatoare ramanea alta: era acea zona locuita? Perspectiva pe care Ryan si Pitman au propus-o era una complet diferita si nu lipsita de baze stiintifice. In opinia acestora, Marea Neagra nu exista in urma cu 7500 de ani, ci in locul ei se afla un lac cu apa dulce, alimentat de rauri si inconjurat de terenuri fertile. O asemenea oportunitate, care le garanta apa potabila si hrana din belsug nu putea sa scape oamenilor din Neolitic, prin urmare este foarte posibil ca acestia sa se fi stabilit in jurul lacului si sa intemeieze asezari.

In aceasta perioada, clima globala trecea prin transformari importante: incalzirea care a urmat ultimei glaciatiuni a cauzat topirea masiva a ghetarilor si, prin urmare, cresterea rapida a nivelului marilor si oceanelor. Ryan si Pitman sunt de parere ca in momentul in care nivelul marilor a ajuns intr-un punct critic, acestea s-au revarsat. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Marea Mediterana care a crescut atat de mult, incat a invadat vechiul lac, transformandu-i bazinul intr-o mare cu apa sarata si distrugand campiile fertile care il inconjurau. Odata cu acestea au disparut si asezarile umane care se aflau acolo, impreuna cu oameni, specii de plante si de animale. Cei care au fost martorii acestei catastrofe au crezut probabil ca inundatiile masive sunt consecintele furiei unui zeu si au povestit mai departe urmasilor lor ceea ce avea sa ramana in istoria lumii drept Marele Potop. Ghidandu-se dupa directia curentilor nordici veniti din stramtoarea Bosfor, cercetatorii au aproximat ca forta cu care apa a navalit si a ocupat teritoriile uscate a fost de 20 ori mai mare decat viteza de curgere a cascadei Niagara. In vreme ce nivelul apei crestea cu 15 centimetri pe zi, asezarile umane s-ar fi aflat la cateva sute de metri sub apa intr-un an.



Glasul marii

Teoria celor doi cercetatori a parut perfect plauzibila unei echipe internationale de cercetatori, specializati in diferite domenii. Condusi de Robert Duane “Bob” Ballard, celebrul oceanograf si specialist in arheologie marina, si ajutati de mijloace moderne de cercetare si masurare, acestia au pornit in explorarea adancurilor Marii Negre pentru a cauta dovezi puternice care sa vina in sustinerea acestei teorii.

In vara anului 1999, Ballard si colegii sai au pornit in cautarea campiilor odata fertile si mangaiate de soare. Mergand pe ideea ca nivelul apei a crescut cu peste 150 metri in timpul revarsarii, echipa a incercat sa identifice ceea ce ar fi trebuit sa fie linia de coasta a vechiului lac. Cu ajutorul unui sonar performant acestia au reusit sa localizeze o suprafata aflata la 37 de kilometri de actuala coasta a marii. Adiacent acestei intinderi se afla bazinul fosului lac, iar la o oarecare departare se afla dune de nisip care modeleaza forma initiala a coastei. Imaginile captate cu ajutorul sonarului au fost primele dovezi ale existentei unei acumulari de apa anterioare marii, insa cercetatorilor le mai lipseau cateva piese ale puzzle-ului.

Sonarului i-au urmat scufundarile, cele care au adus la suprafata mostre de sedimente si organisme marine fosilizate. Desi analiza acestora a durat ceva timp, se pare ca rezultatele au meritat asteptate. In noiembrie 1999, Ballard a dat publicitatii rezultatele. Au fost analizate noua specii diferite de moluste, dintre care sapte erau specifice mediului de apa sarata, si a caror vechime a fost aproximata la 6 800 de ani vechime. In schimb, celelalte doua exemplare s-au dovedit a fi specii de apa dulce, extincte in prezent, care au populat adancimile lacurilor in urma cu 7 460 pana la 15 500 de ani. Descoperirea lor este o dovada a faptului ca apa trebuie sa fi fost dulce cu pana la 7 460 de ani in urma, oferind inca o dovada asupra modului in care s-a format Marea Neagra.



Adresa lui Noe?

Ultimele descoperiri au fost de natura sa lumineze trecutul “uscat” al bazinului Marii Negre, insa cercetatorii au simtit nevoia sa treaca rapid la urmatoarea intrebare: “Ce s-a intamplat cu oamenii aflati aici?”
In toamna anului 2000, au inceput cautarile unor posibile asezari umane. La scurt timp dupa aceea au fost gasite unelte care s-au dovedit a fi artefacte importante, insa pentru Ballard, dovada suprema insemna gasirea unor ramasite ale adaposturilor umane. Dupa cautari asidue si vizualizarea atenta a zeci de kilometri patrati care ar fi putut ascunde secrete, eforturile cercetatorilor pareau ca vor fi in sfarsit rasplatite. Locul care urma sa se numeasca “Site 82”, se afla la 95 de metri adancime si reprezinta o structura facuta de mana omeneasca. Cercetatorii au reusit sa obtina imagini detaliate ale sitului cu ajutorul unui aparat numit “Micul Hercule”.

Ceea ce au putut observa erau imagini ale unor grinzi de lemn, bucati de ceramica si unelte din piatra. Insa la o datare ulterioara cu radiocarbon s-a dovedit ca lemnul era prea tanar pentru a face parte din structura unor asezari din urma cu 7500 de ani. In schimb, probele de sedimente colectate din sit au revelat faptul ca fundatiile sunt facute dintr-un tip de piatra popular in cadrul asezarilor neolitice din regiune. Pana in prezent, oamenii de stiinta nu pot afirma cu precizie daca situl 82 este unul neolitic, intemeiat inainte de revarsare, insa posibilitatea ca lucrurile sa fi stat asa exista. Numai cercetarile viitoare vor putea confirma sau infirma acest fapt. Adancimile reci si sarace in oxigen ale Marii Negre au facut ca aceasta particularitate sa se transforme intr-un adevarat noroc pentru arheologi si oameni de stiinta, deoarece are capacitatea de a conserva dovezi care au supravietuit timp de sapte milenii, dovezi care ar fi fost pierdute oriunde altundeva.

Credinciosii nu au nevoie de o dovada a existentei potopului lui Noe, in vreme ce dovezile existentei acestui eveniment in istorie nu constituie implicit si o dovada a existentei lui Dumnezeu. Desi in urma expeditiei lui Ballard nu a fost complet lamurit aspectul martorilor puternicelor revarsari de ape, uneltele si alte artefacte sunt ramasite care vorbesc despre istoria omenirii.



“Globalizare” locala

Povestea potopului in sine este una controversata. Episodul, citit in prezent, nu poate fi luat in nici un caz ad literam, ci poate fi integrat mai degraba in randurile mitologiei. Oamenii de stiinta au refuzat sa mearga pe principiul “crede si nu cerceta”, ci si-au inventat un principiu propriu, de genul “cauta adevarul din pamant”.

Una dintre cele mai mari dileme legate de potop este daca acesta a fost sau nu global. Desi pare un pic probabil ca o asemenea catastrofa de proportii sa fi lovit intreg Pamantul, oamenii de stiinta au trecut la analizarea atenta a rocilor si sedimentelor care par sa spuna intotdeauna adevarul. Furtuni, fulgere, cutremure si alte perturbari geofizice au insotit aceasta catastrofa. Pentru cei care au fost martori, cu siguranta ca aceasta desfasurare de forte nu putea sa fie decat manifestarea furiei unui zeu, iar amintirea acestui eveniment aproape apocalitic a fost transmisa oral, din generatie in generatie, pentru a fi pastrata mai tarziu in cantece, epopee si in episodul biblic care a fost relatat in Geneza.

Cat despre dezabaterea aprinsa asupra localizarii potopului, oamenii de stiinta au gasit o explicatie, care a fost insa acceptata numai in parte. Raspunsul este simplu: a fost un eveniment local. Si aici taberele se impart iar in doua: in vreme ce unii sustin ca a fost locala, dar globala, in sensul ca s-a petrecut in mai multe parti ale globului, dar in perioade diferite de timp, cea de-a doua tabara sustine ca a fost doar intr-un singur loc, posibil in zona Marii Neagre, dar proportiile sale au fost atat de mari, incat povestea s-a propagat sub diferite forme de-a lungul unei foarte lungi perioade de timp, devenind “globala”. Insa exisa si un consens asupra unui aspect: potopul nu a fost global si simultan. Este greu de crezut ca un astfel de eveniment poate cuprinde in acelasi timp intreaga suprafata a Pamantului si nu poate in nici un caz explica diversitatea faunei si florei din prezent. Un alt argument este ca dupa ce potopul a distrus orice planta sau fiinta vie, ramase in afara arcei, si dupa incetarea ploilor, porumbelul se intoarce cu o ramura de maslin in cioc. Ori, acest lucru nu ar fi fost posibil nici la un an dupa oprirea ploii, deoarce totul ar fi fost distrus. Teoria cercetatorilor este ca potopul a fost local, insa deoarece in acele vremuri “global” inseamna zona cunoscuta lor, iar deplasarile de pe un continent pe altul nu existau nici macar in science-fiction, porumbelul a reusit sa zboare pana la o zona care nu fusese afectata de ape, de unde a cules ramura de maslin, cea care avea sa devina simbol al renasterii si al reinnoirii.

http://www.descopera.ro/
 
Organe SRL. En gros şi en-detail .

Noul canibalism: traficul de organe

Este cu adevărat corpul uman sacru? Ori este doar un produs de larg consum, numai bun să fie tăiat în bucăţi şi lăsat la cheremul forţelor cererii şi ofertei? Potrivit unui articol recent apărut în revista americană Wired, răspunsul este o problemă de perspectivă: cât ar fi corpul uman de "templu", când noi, oamenii, avem nevoie de "piese de schimb", devenim dintr-o dată foarte deschişi la o eventuală tranzacţie care ne-ar putea salva viaţa.

Problema este că cererea pentru acest soi de "piese de schimb" depăşeşte cu mult oferta existentă. În Statele Unite, ca de altfel în toate ţările civilizate, este ilegal să vinzi organe umane; ele pot fi luate doar de la donatori decedaţi sau de la cei vii dispuşi să renunţe la unul din pură mărinimie, ceea ce înseamnă că nu există prea multe organe la dispoziţie şi, ca în cazul oricărei resurse aflate ori în afara legii ori prea reglementată, piaţa neagră prosperă.

Uneori, pe această piaţă, furnizorii direcţi sunt oameni disperaţi, plătiţi cu sume infime pentru donaţii riscante; alteori, organele sunt furate de la cei recent decedaţi. Şi, din când în când, se întâmplă şi ca oamenii să fie pur şi simplu omorâţi pentru organele lor.

Sânge
Până în anii `70, în Statele Unite, de exemplu, centrele de colectare a sângelui erau localizate aproape în fiecare cartier muncitoresc. Situaţia însă s-a schimbat după ce un studiu a arătat că donaţiile plătite încurajează standarde scăzute. Legislaţia a fost modificată, iar sângele şi organele nu mai pot fi vândute. Cel puţin nu în ţările bogate. În ţările sărace, se mai poate încă face profit din această activitate. În 2008, în India au fost prinşi hoţi de sânge, care ţineau oameni prizonieri pentru a le lua sânge de trei ori pe săptămână. Au existat cazuri în care oameni au fost ţinuţi în captivitate în acest scop chiar şi peste 2 ani.

Păr
În fiecare an, zeci de milioane de kilograme de păr sunt date drept ofradă zeului Venkateswara la templul Tirumala din sudul Indiei. Templul vinde aceste donaţii în Vest, unde ele devin materie primă pentru industria americană de extensii de păr. Părul indian este la mare căutare, datorită lungimii şi calităţii firelor: indianul mediu nu foloseşte produse care să dăuneze podoabei capilare. Aşa se face că templul face vânzări de circa 12 milioane de dolari în fiecare an, care se traduc în sute de milioane la nivelul saloanelor de înfrumuseţare.

Cornee
Cornea este relativ uşor de transplantat şi uşor de transportat, două calităţi aflate la baza unei pieţe internaţionale înfloritoare. Ba chiar, având în vedere că în Statele Unite rata donaţiilor depăşeşte cererea, americanii au devenit exportatori. În afara graniţelor americane, piaţa de cornee este însă departe de a fi "disciplinată". În 2001, un fost chirug chinez a declarat în faţa Congresului Statelor Unite că ar fi recoltat sute de cornee (pe lângă rinichi şi piele) de la peste o sută de prizonieri chinezi executaţi. De-atunci încoace, ONU a tot încercat să pună capăt "bursei" de organe dar, până în prezent, piaţa globală a rămas tot nereglementată.

Inimă
Transplanturile de cord "la negru" sunt extrem de rare, dacă nu pentru alt motiv, doar pentru faptul că implantarea unei inimi noi poate fi făcută doar într-un centru medical de ultimă oră, unde angajaţii au tendinţa de a fi foarte atenţi când vine vorba de donarea de organe.
Ca atare, deşi un manager de spital din Arabia Saudită a declarat pentru revista Wired că există o piaţă neagră pentru transplanturi în ţara respectivă, nu există nicio dovadă că aşa ceva s-ar întampla cu adevărat. Singurele donaţii neconsimţite cunoscute care survin provin tot de la prizonieri chinezi şi practicanţi Falun Gong, potrivit surse ONU.

Ficat
Ficatul este un organ uimitor de rezistent: chiar şi unul foarte grav afectat deţine capacitatea incredibilă de a se regenera complet. Şi, chiar şi-atunci când un pacient are nevoie de un transplant, vestea bună este că nu-i trebuie un întreg organ: ajunge un singur lob hepatic sănătos, ceea ce înseamnă că există posibilitatea utilizării de donatori vii. Vestea proastă este că, pentru donatori, recuperarea este un proces extrem de dureros, de unde şi lipsa reală de amatori. Şi-aşa se face că tot prizonierii chinezi executaţi reprezintă una din cele mai "viabile" surse de ficat de pe piaţa neagră. Donaţii ilicite mai pot proveni şi din Filipine, de la oamenii săraci, disperaţi să facă rost de bani.

Rinichi
Pentru americanii care nu vor să aştepte ani de zile pentru a primi un rinichi, să găsească o sursă peste hotare este un lucru destul de uşor. Ba chiar unele companii americane de asigurări acoperă cheltuielile pacienţilor care doresc să meargă în străinătate. Partea proastă este că, în acest caz, provenienţa organelor nu mai este sigură. Nu mai departe de 2008, într-un raport al Consiliului Europei, de exemplu, era demascată activitatea unei reţele de recoltare de organe care-şi racola donatorii din rândul celor mai săraci locuitori ai ţărilor Europei de Est, cărora li se promitea suma de 20.000 dolari, niciodată plătiţi, în schimbul unor organe vândute ulterior şi la 100.000 de dolari bucata. Acestea erau tarifele reţelei internaţionale de traficanţi de organe cu sediul operaţional în Kosovo, o organizaţie criminală de cel puţin 7 persoane anchetată de procurorul misiunii UE în Kosovo (EULEX), Jonathan Ratel, cel care a şi emis un act de acuzare dat publicităţii de Associated Press.

Prin urmare, în 2008, potrivit actului de acuzare redactat de oficialul UE, circa 20 de cetăţeni străini "au fost recrutaţi în alte ţări, transportaţi şi preluaţi de la aeroportul din Pristina cu promisiunea falsă că vor fi recompensaţi pentru extirparea ficatului". Moldova, Kazakhstan, Rusia şi Turcia erau ţările de provenienţă ale victimelor, care aveau, toate, în comun un trai în condiţii de "sărăcie extremă şi dificultăţi financiare grave". Clinica privată din Pristina, "Medicus", figura ca locul executării efective a recoltării organelor: titularul Arban Dervishi, tatăl acestuia, chirurgul Lufti, cei doi medici Sokol Hajdini şi Driton Jilta, dar şi Ilir Rrecaj, fost funcţionar cu rang înalt în Ministerul Sănătăţii, sunt cei 5 kosovari acuzaţi. Acestora li se adaugă chirurgul turc Yusuf Sonmez şi cetăţeanul israelian Moshe Harel. Niciunul dintre ei nu este, în clipa de faţă, arestat. Potrivit cotidianului sârb Blic, cazul ar putea avea legătură cu un presupus trafic de organe provenite de la prizonieri civili sârbi, organizat de membri ai Armatei de Eliberare kosovară (Uck) în timpul şi imediat după încheierea conflictului sârbo-kosovar din 1998-1999.


Ovule
Donarea ovulelor este legală în Statele Unite, dar implantarea unuia sau sau a mai multe e destul de costisitoare. Nu-i aşadar de mirare că există multe persoane interesate de "solduri" peste hotare. Cipru este una dintre destinaţiile cu un trafic ilegal de ovule umane înfloritor; aici, clinicile sunt pline de femei sărace din Rusia şi Ucraina, dispuse să se supună unei recoltări agresive de ovule pentru bani. O tranzacţie de acest gen îi poate aduce unui client o economie de 40% la serviciile de fertlizare in vitro. Alte programe ieftine de fertilizare in vitro există şi în România, Spania şi Israel.


Mamele "surogat"
Pe cât se pare, India, capitala mondială a outsourcing-ului, este locul unde trebuie să mergi dacă vrei ca altcineva să poarte 9 luni copilul în locul tău. Bine ascunsă în orăşelul industrial Gujarat, de exemplu, Akanksha Infertility Clinic oferă un program complet de mame-surogat pentru doar 23.000 de dolari, un sfert din preţul plătit în Vest. Se spune că această clinică înregistrează şi o surprinzător de mare rată de succes, transferând câte 5-6 embrioni fiecărei femei înscrise în program şi ţinându-le pe mamele surogat sub control strict pe toată perioada sarcinii

Ligamente şi oase
Majoritatea organelor devin inutilizabile la scurt timp după moartea posesorului. Excepţie fac ligamentele şi oasele. Firme de pompe funebre din Statele Unite au fost implicate în furtul acestora şi vânzarea lor fără permisiune unor bănci de ţesuturi. De exemplu, potrivit unei investigaţii recente, între 2004 şi 2005, o companie denumită Biomedical Tissue Services a recoltat ilegal ţesuturi de la 244 de corpuri provenite de la morgile din Philadelphia.

Piele
Întrucât nu există prea mulţi oameni în viaţă interesaţi să doneze piele, cele mai multe grefe provin de la persoane decedate; ori legal, de la donatori, ori - dacă e vorba de ligamente şi oase -, ilegal, de la firmele de servicii funerare. Pericolul recoltării de ţesuturi de la cadavre este că pielea respectivă nu este întotdeauna atât de "igienică" cum ar trebui să fie. În cazul companiei Biomedical Tissue Services, angajaţii au "hăcuit" cadavru după cadavru fără a se spăla pe mâini, trimiţând eşantioane potenţial infectate la băncile de ţesuturi.

Schelete
A fost o vreme când orice viitor doctor din Statele Unite primea, în primul an de medicină, un set complet de oase umane alături de manualul de anatomie. Aceste oase veneau de obicei din Calcutta, care producea aproape 60.000 de schelete pe an. În 1985, practica exportului de oase umane a fost scoasă în afara legii, astfel încât, în prezent, nu mai există prea multe surse legale de schelete medicale. Acum, scheletele de pe piaţa neagră, şterpelite din cimitirele indiene, sunt curăţate în băi de acid, scoase fraudulos din ţară şi vândute la preţuri piperate prin intermediul brokerilor, în Canada.

Tăind în carne vie
Profesoară de antropologie şi director al programului de Antropologie Medicală de la Universitatea California, Berkeley, Nancy Scheper-Hughes este o autoritate în materie: începând din 1996, ea s-a implicat în investigaţii pe teren pe tema traficului global de organe, din Brazilia, Argentina şi Cuba în Moldova, Israel şi Turcia, din India până în Africa de Sud şi Statele Unite.
"Parte din munca mea este să fac lumea să înţeleagă că nu este vorba doar de o legendă", declara Nancy Scheper-Hughes într-un interviu pe tema miturilor care circulă în jurul traficului de organe, răspândite în egală măsură în ţările industrializate, cât şi în cele sărace. Cine n-a auzit de legenda urbană despre turistul care acceptă o băutură de la un necunoscut într-un bar şi se trezeşte într-o cadă plină cu gheaţă, plin de sânge şi cu un bilet pe care scrie: "Ţi-a fost extirpat un rinichi: du-te repede la spital" ? O imagine dramatică care, însă, nu corespunde în totalitate realităţii. Turiştii occidentali bogaţi constituie grupul cu gradul cel mai scăzut de risc pe piaţa traficului de organe; categoria cu gradul cel mai mare de risc o constituie cea a populaţiei sărace, care trăieşte la periferia marilor oraşe din ţările în curs de dezvoltare.

Profesoara este şi co-fondatoare a organizaţiei Organs Watch, înfiinţată în 1999 ca o mică organizaţie umanitară neguvernamentală, dedicată promovării unui program de susţinere în cazurile de violare a integrităţii fizice a populaţiilor vulnerabile. Graţie activităţii sale, a fost descoperită existenţa unei reţele mondiale de trafic de organe şi ţesuturi unde, în anumite cazuri, sunt recoltate, fără consimţământ prealabil, organe şi ţesuturi de la cadavre. Scheper-Hughes a descoperit, de exemplu, o reţea care, pornind din Coreea de Sud şi sfârşind în America de Nord, profita de prevederile legislative ambigue. "Mare parte din legile transplantului de organe datează din anii '80 şi seamănă toate între ele. De obicei, în morgile spitalelor şi în închisorile de stat, legistul are însărcinarea de a preleva ţesuturi în exces de la cadavre neidentificate şi de a le expedia la costuri de analiză acceptabile". În această reţea extrem de încurcată, ţesuturile în exces devin tot mai valoroase cu fiecare escală şi, în final, ajung să valoreze 2.500 dolari bucata. Profiturile devin, aşadar, considerabile.

"Condamnaţii" la transplant
Oricât de complicat şi şocant ar fi să recoltezi organe şi ţesuturi de la cadavre, fără consimţământ prealabil (din partea rudelor), Organs Watch a descoperit şi existenţa unei reţele de vânzare-cumpărare de organe prin care persoanele aflate încă în viaţă îşi vând rinichii, părţi din ficat şi ochi. "La Manila erau bărbaţi care mă întrebau dacă vreau să cumpăr un ochi, un picior, orice organ deţinut în dublu exemplar!", îşi aminteşte profesoara. Una dintre declaraţiile care au impresionat-o cel mai tare a fost cea a unui bărbat întâlnit în Recife, Brazilia, în vârstă de 37 de ani, şomer, căsătorit şi tată a 2 copii. "Vând orice organ pe care îl am în dublu exemplar şi a cărui recoltare nu-mi provoacă decesul imediat", declara el.

După cum explică specialista, sărăcia îi împinge pe oameni adeseori să adopte măsuri extreme, dar progresele în medicină deschid noi scenarii şi tipul de risc se modifică. Conceptul potrivit căruia corpul unui individ este ceva indivizibil este înlocuit de cel care vede corpul drept ceva divizibil, din care se poate lua, rând pe rând, câte o bucată. Persoanele îşi vând dintotdeauna părţi din corpul lor (păr, dinţi), se poate aşadar spune că nu-i nimic nou sub soare, chiar dacă astăzi tehnologia este mult mai avansată. "În Filipine există ghetouri unde locuitorii, familii întregi, s-au specializat în a vinde părţi din corpul lor. Poţi începe cu tatăl, apoi fiul cel mare, pentru a termina cu nevasta şi, cât ai clipi, întreaga familie şi-a vândut câte un rinichi. Iar aspectul tragic în toate aceste lucruri este că, odată rinichiul vândut, vor să-şi mai vândă şi altceva, deoarece banii câştigaţi (la Manila, maximum 2.000 de dolari) dispar rapid", precizează Scheper-Hughes .

"Bursa" de organe
Desigur, acest sistem nu se limitează la implicarea cumpărătorului şi a vânzătorului. Recent s-a afirmat şi figura aşa-numitului "broker", un soi de om de afaceri internaţional, care adeseori are legături cu crima organizată şi care lucrează în colaborare strânsă cu "vânătorii" de rinichi locali. Aceştia, explică Scheper-Hughes, sunt, la rândul lor, persoane foarte sărace, care de obicei şi-au vândut deja un rinichi. Merg în favelas, în ghetouri şi, ridicându-şi tricoul pentru a-şi arăta cicatricea operaţiei, spun: "Uite, eu n-am murit şi am şi câştigat 10.000 de dolari. Poţi s-o faci şi tu". Sigur că potenţialii pacienţi sunt minţiţi în legătură cu banii pe care urmează să-i primească.
Atunci când tentaţia banului nu este suficientă pentru a convinge o persoană să se separe de o parte a corpului, se recurge la înşelătorii şi violenţă. "Uneori, cum se întâmplă în anumite sate din Republica Moldova, acestor persoane li se promite un loc de muncă, ca şofer, zugrav sau muncitor în construcţii în Turcia, unde, odată ajunşi, sfârşesc în mâinile unui broker care-i informează că munca lor constă în a-şi vinde un rinichi, dacă mai vor să se întoarcă vii acasă, în Moldova". În aceste cazuri, subliniază Scheper-Hughes, "există o mafie în toată puterea cuvântului, care le forţează pe aceste persoane, cu pistolul la tâmplă, să se aşeze pe masa de operaţie".

Realitatea crudă este că în lume există o reală lipsă de organe şi acest fapt implică existenţa unui univers întunecat, unde legea cererii şi a ofertei se amestecă cu concepte echivoce de integritate fizică, criminalitate şi trafic de carne vie. Este oricum, numai simplu nu, explică Scheper-Hughes: "Nu se poate generaliza şi defini tot ceea ce se întâmplă drept trafic de organe. În anumite cazuri, tranzacţia survine de comun acord, chiar dacă ea contravine legii din practic toate ţările; pur şi simplu fiinţele vii nu pot să-şi vândă un rinichi sau o bucată de ficat". Apoi, în mod ironic, legile pieţei merg mână în mână cu prejudecăţile oamenilor, adică rinichii nu costă toţi la fel, ci în funcţie de persoana de la care provin. Astfel, un broker israelian oferea unei cliente posibilitatea de a alege între rinichi de provenienţă braziliană şi israeliană: vânzătorul brazilian primea 2.000 de dolari, cel israelian 20.000, pentru că, şi pe această piaţă, cu cât plăteşti mai mult, cu atât oferta devine mai bogată.

Cât despre cumpărător, cum îşi justifică acesta achiziţionarea unui rinichi? Experta mărturiseşte că a vorbit mai mult cu cei care-şi vând organele, deoarece aceştia sunt cei care suferă, dar că, totuşi, acei puţini cumpărători pe care i-a întâlnit sunt destul de "relaxaţi". Totul se reduce la faptul că sunt bolnavi. "Nu poţi să judeci ceea ce fac. Nu eşti bolnav, prin urmare nu-mi poţi judeca tu mie acţiunile!", spun ei.
Este un lucru real dar, din punct de vedere al legii, este just şi să pretinzi nişte răspunsuri la anumite întrebări, crede Scheper-Hughes . "Mulţi dintre aceşti pacienţi sunt destul de înstăriţi pentru a-şi permite să-şi aştepte rândul pe lista de transplant, sau să-şi permită o dializă, care, deşi nu este un lucru plăcut şi nu este ceva ce o persoană ar face dacă ar avea o alternativă, este, totuşi, un paliativ în aşteptarea unui organ disponibil. Sau ar putea cere un organ unei rude. Mulţi oameni însă preferă să cumpere unul de la un străin decât să-i ceară unei persoane dragi să se supună unui transplant".
În opinia profesoarei de antropologie, acest fapt ridică chestiuni etice relevante. Ea se declară îngrijorată de "biopolitici", de faptul că oamenii nu acceptă ideea de a aştepta un organ pe lista de transplant, că nu acceptă ideea de a-l cere unei rude sau unui prieten, în timp ce nu-şi fac nicio problemă de conştiinţă în a-l cumpăra de la un străin (este mult mai uşor şi nu eşti constrâns să mai revezi persoana după transplant). "Cel bolnav este dispus să facă orice pentru a obţine acea viaţă la care crede că are dreptul şi eu pot înţelege acest lucru. Dar ceea ce mă preocupă este etica aflată în spatele a toate acestea. Cel care cumpără refuză categoric ideea uniui organ provenit de la un mort, crede că nu este sănătos şi că va trăi mai bine cu organul unei persoane aflate în viaţă".
Apoi, de cele mai multe ori, nu numai cel care vinde este înşelat, ci şi cel care cumpără. I se spune că "donatorul" este sănătos tun, în timp ce majoritatea celor care-şi vând organele nu au datele care i-ar califica drept donatori din punct de vedere legal. Şi aşa se face că, în multe cazuri, bolnavii se mai căptuşesc cu încă o boală, în urma transplantului.

"Avantajul" unui rinichi proaspăt
Cumpărătorii sunt înşelaţi şi cu privire la sumele de bani care trec din mână în mână, sunt lăsaţi să creadă că vânzătorul primeşte 10.000 dolari, în timp ce, în realitate, acesta primeşte doar 2.000 sau chiar mai puţin. Atunci când brokerul contactează potenţialii clienţi, cei mai slabi au de pierdut. Pacienţii aflaţi în dializă sunt contactaţi de broker. Ei sunt, cum ar veni, targetul vânătorilor de rinichi, aflaţi într-o veşnică căutare de pacienţi interesaţi să cumpere. "Las-o încolo de dializă, nu mai aştepta un rinichi de la un mort, îţi găsim noi un organ proaspăt", este un argument adeseori folosit pentru a-i convinge.

Chirurgul, un Dumnezeu
Scheper-Hughes s-a adresat Congresului Statelor Unite şi Consiliului European şi lucrează în strânsă legătură cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Activitatea ei a condus la demascarea unei reţele internaţionale de traficanţi de organe cu filiale în New York, New Jersey şi Israel şi la o serie de arestări realizate de FBI.
În Brazilia a fost formată o comisie parlamentară care abordează aceste problemă, iar în Africa de Sud există programe de informare a forţelor poliţieneşti şi a personalului sanitar care lucrează în domeniul transplanturilor. Implicarea instituţiilor statului rămâne însă una slabă. Potrivit profesoarei, problema priveşte percepţia socială asupra chirurgiei transplanturilor. "Chirurgii care se ocupă de transplanturi sunt trataţi cu o mare consideraţie. În Statele Unite, de exemplu, unde statutul medicilor a fost, într-un anumit sens, redimensionat de tendinţa mare de a intenta procese în instanţă, chirurgii care fac transplanturi sunt văzuţi precum nişte făcători de miracole, şi pot fi consideraţi ultimul exemplu al medicului ca şaman, sfânt sau chiar Dumnezeu. Nimeni nu pune în dubiu ceea ce fac". Dintr-o altă perspectivă, însă, explică profesoara, încă de la începuturile ei, chirurgia transplanturilor a operat într-un cadru deasupra legii, deoarece, pentru a avansa, a trebuit ca, prin forţa lucrurilor, s-o eludeze. Scheper-Hughes dă drept exemplu cazul lui Christiaan Barnard (chirurgul care a realizat, în 1967, primul transplant uman de inimă reuşit), care a trebuit să recolteze inima unui pacient aflat în pragul morţii clinice; la vremea respectivă nu exista conceptul de moarte clinică, prin urmare Barnard a fost nevoit să încalce legea pentru a realiza transplantul. Reacţia opiniei publice mondiale a fost aceea că, dacă chirurgia are nevoie de organe ale persoanelor moarte din punct de vedere clinic şi nu provenite de la cei a căror inima a încetat să bată, atunci trebuie redefinit însuşi conceptul de moarte, pentru a-l aservi exigenţelor chirurgiei transplanturilor. "Procedura a fost stabilită de Protocolul de la Harvard, compus din experţi în bioetică, chirurgi şi preoţi, şi unde nu exista o rezistenţă reală la conceptul de moarte clinică. Nu contest acest concept, eu spun doar că există o susţinere unanimă cu privire la activitatea chirurgilor de transplanturi", precizează Scheperd-Hughes.

A legaliza sau a nu legaliza, aceasta-i întrebarea!
În ultima vreme, în cadrul congreselor medicale încep, totuşi, să apară şi dezbateri pe tema traficului de organe. Medicii înşişi încep să ia în serios problema. Le este frică şi vor să ştie dacă există o modalitate legală de a acţiona, dacă pot fi schimbate legile pentru a ţine situaţia sub control.
Ca şi în cazul legilor pe tema drogurilor sau a prostituţiei, soluţia este, într-adevăr, aceea de a le legaliza? se întreabă specialista. În opinia ei, nu există nicio garanţie că prin intermediul legalizării pot fi eliminate toate dezechilibrele şi problemele de natură etică. Iranul, de exemplu, este singura ţară care a introdus un sistem legal de vânzare-cumpărare şi transplant de organe. "În Iran, cumpărarea şi vânzarea de rinichi este legală de 10 ani, dar persistă încă problema celor care le vând. Folosesc aceleaşi metode ca şi traficanţii de rinichi, chiar dacă se numesc asistenţi sociali", precizează Scheperd-Hughes.
"Asistenţii" merg în birourile de plasare a forţei de muncă, în închisori, la marginea societăţii şi încearcă să convingă oamenii că este o modalitate de a scăpa de sărăcie. Şi, întrucât guvernul iranian promite circa 1.000 de dolari celui care donează un rinichi, au dispărut toate listele de aşteptare la transplanturi.
De asemenea, în sistemul ilegal pe care Scheper-Hughes îl cercetează, majoritatea studiilor de follow-up îi privesc doar pe cei cărora li s-a transplantat un organ. Cei de la care ele provin, odată încheiate tratativele, nu mai contează. "Aceste persoane nu mai sunt considerate oameni vii, ci cadavre ambulante, nimeni nu mai consideră că ar avea nevoie de asistenţă. Dacă un guvern decide să legalizeze această activitate, atunci legile ar trebui să-i asigure o asistenţă medicală adecvată şi o poliţă de asigurare celui care şi-a vândut un rinichi; dar majoritatea ţărilor nu cred că vor fi dispuse s-o facă".



http://www.descopera.ro
 
Patru români deţin câte o insulă în Caraibe

patru-romani-detin-cate-o-insula-in-caraibe-89171.jpg


Patru români sunt fericiţii posesori ai unor insule în Caraibe! Şi le-au cumpărat!!! Casele de vacanţă în străinătate sunt doar pentru cei mai modeşti dintre bogătaşi. Numărul românilor deveniţi proprietari de lux în străinătate a crescut cu peste 30% şi asta în an de criză.

O insulă privată reprezintă luxul suprem.

Deşi e criză, patru români cu conturi grase, a căror identitate nu a fost dezvăluită, sunt acum sunt vecini cu cei mai bogaţi oameni din lume.

Ca să ajungi proprietarul unei insule, îţi trebuie întâi de toate foarte mulţi bani. Cele mai modeste pot fi achiziţionate cu aproape un milion de dolari. Dar sunt unele care ajung la 39 de milioane.

Dar nu oricine poate cumpăra insule întregi.

Românii bogaţi vor şi imobile de lux. În ultimul an, s-au vândut cu 30% mai multe case de vacanţă în străinătate. Cele mai multe în Franţa, Spania sau Statele Unite. Unele costă cît o insulă.

Un apartament de lux din Franţa de 146 mp, dotat cu toate utilităţile costă 1.300.000 de euro.

În Spania, pentru un apartament în Costa del Sol, cu o suprafaţă de 442 mp, situat într-un complex cu piscină şi loc de joacă pentru copii, se cere un preţ de 1.500.000 de euro.

Ceva mai departe, în SUA, la Beverly Hills un apartament cu o suprafaţă de 300 de mp se vinde cu 900.000 de euro.

Printre românii care au proprietăţi de lux în străinatate se număra tenismenul Ilie Nastase, care deţine un apartament în Paris, omul de afaceri Elan Schwartzenberg - o casă pe Coasta de Azur, dar şi politicieni. Radu Berceanu are casă în Palma de Mallorca, Miron Mitrea - în Austria, iar Silviu Prigoană - apartament în Chicago. Lista este însă mult mai lungă.

http://www.antena3.ro/romania/patru-romani-detin-cate-o-insula-in-caraibe-119403.html
 
Evolutia femeii in societate.


Statutul femeii a variat considerabil de la o societate la alta. Femeile au avut, inca din antichitate, in societatea si viata politica a statelor europene, un statut si functii subordonate.

r.jpg



Statutul femeii a variat considerabil de la o societate la alta. Femeile au avut inca din antichitate, in societatea si viata politica a statelor europene, un statut si functii subordonate.

In antichitate, majoritatea oamenilor isi castiga existenta din agricultura, care era de fapt o afacere de familie. Cel mai cunoscut loc de munca pentru femei era cel de menajera.
Casatoria era o componenta importanta a sistemului economic si social al lumii antice.

Cu exceptia barbatilor din Atena, care puteau amana casatoria pana la varsta de 30 de ani, restul - atat femei cat si barbati - se casatoreau putin dupa varsta pubertatii.

O femeie singura isi putea gasi de lucru intr-un templu sau ca servitoare intr-o casa.

Un barbat singur putea sa-si procure hrana, dar nu prea avea timpul necesar sa si-o prepare sau sa-si confectioneze hainele. Viata era grea si moartea pandea la fiecare colt, ca atare pentru supravietuirea societatii era necesara o rata ridicata a natalitatii.

Femeile in Egiptul antic

Pozitia sociala a femeii in Egiptul antic era determinata in mod decisiv de pozitia tatalui sau a sotului, insa ea avea drepturi egale cu cele ale barbatului.

Chiar daca barbatul era considerat capul familiei, femeia era tratata mult mai bine comparativ cu celelalte civilizatii antice: egiptencele aveau mai multa libertate, mai multa putere si mai multe drepturi.

Femeii ii era permis sa ocupe orice pozitie in ierarhia sociala si putea chiar sa conduca tara.

nefertiti.jpg


Avand dreptul sa detina cladiri si proprietati, femeile nu erau dependente de sotul lor din punct de vedere economic. Ele aveau dreptul sa imprumute bani, sa semneze contracte, sa intenteze divort si sa apara in tribunal ca martori. Bineinteles, ele aveau si responsabilitatile ce decurgeau din aceste drepturi.

Necunoscandu-se nici o forma de ceremoniere a casatoriei din acea vreme, se presupune ca barbatul si femeia deveneau sot si sotie atunci cand hotarau sa traiasca sub acelasi acoperis, iar divortul era un fapt obisnuit asemenea recasatoririi.

Barbatii se ocupau frecvent de politica si de problemele administrative, in timp ce femeile ramaneau acasa pentru a avea grija de copii si de gospodarie. Ele preparau mancarea, dar confectionau si articolele de imbracaminte.

Femeile in Roma antica

In legislatia romana, dupa casatorie, femeia trecea de la autoritatea tatalui la cea a sotului. De abia in secolul I i.e.n., femeile romane au inceput sa aiba o mai mare libertate.

Femeilor romane nu le era permis sa detina afaceri proprii. Dupa o lunga perioada de timp, in care femeilor nu le-au fost permise nici macar sugestiile, barbatii au inceput sa fie interesati de opiniile si sfaturile nevestelor.
quirinal-hill-luigi-rossini.jpg

Roma Antica

Femeile ce apartineau familiilor instarite nu erau nevoite sa lucreze, munca fiind rezervata sclavilor si claselor inferioare.

Principala ocupatie a femeii era ingrijirea casei si cresterea copiilor, insa femeile sarace erau nevoite sa si munceasca pentru a putea trai. Femeile sclave lucrau ca servitoare sau ca menajere personale ale doamnelor din clasele superioare.

Femeile in Grecia antica

In Grecia antica, femeile erau considerate fiinte inferioare, cu un nivel de inteligenta putin mai ridicat decat cel al copiilor. Filosofii credeau ca femeile aveau emotii puternice si minti slabe. Din acest motiv ele trebuiau protejate de ele insele.

Fiecare femeie avea un gardian (sotul, sau cel mai apropiat barbat nascut in familie) care detinea controlul asupra vietii ei.

Ea putea sa detina imbracaminte, bijuterii, sclavi personali si putea sa achizitioneze lucruri marunte, necostisitoare. Cetatenia ii oferea femeii dreptul de a se casatori cu un barbat, dar nu-i oferea nici un drept politic sau economic.

olympos-zeus-temple.jpg


Grecia Antica


Varsta medie de casatorie a fetelor din Atena era de 13-14 ani, pe cand a barbatilor era in jur de 30 de ani.

Datoria nevestelor era sa nasca copii legitimi si sa aiba grija de casa. Ele ieseau in afara casei, doar foarte rar si numai insotite de catre sclave, cu ocazia participarii la diferite festivaluri sau funerarii. Despre o femeie vazuta singura pe strada se credea ca este sclava, prostituata sau concubina.

Femeile in Evul Mediu

Femeile Evului Mediu au fost renumite ca sotii, mame si calugarite (femei ale bisericii), dar au mai fost cateva care s-au indepartat de traditiile acelor vremuri; acelea au fost scriitoarele, poetele, educatoarele si chiar cele care au practicat vrajitoria.

In intregul Ev Mediu situatia femeii era intr-o umbra deasa si grea a pacatului originar. Femeile erau vazute ca fiind inferioare barbatilor si nu se bucrau de afectiunea lor. Biserica le invata pe femei ca trebuie sa fie ascultatoare si supuse tatilor si barbatilor lor.

La oras, femeile aveau o varietate de ocupatii: faceau comert, coceau paine si torceau. Atat femeile casatorite cat si cele necasatorite erau nevoite sa munceasca pentru a trai si de multe ori ele lucrau in mai multe locuri, deoarece erau platite mai putin decat barbatii.

Proprietarii, fie ei barbati sau femei erau figuri importante in societatea medievala iar o femeie nemaritata proprietara avea drepturi egale cu cele ale unui barbat.

Ea putea sa-si faca testament si avea drept de semnatura. Dar din momentul casatoriei, ea ii ceda pamantul si drepturile sotului ei. Doar la moartea lui avea dreptul la o treime din pamant, pentru a se intretine.

De cele mai multe ori, casatoria nu era alegerea femeii, ci era mai degraba determinata de vointa parintilor.

Inca de la o varsta frageda, fetele erau obisnuite cu gandul ca se vor casatori si erau invatate cum sa devina neveste bune pentru viitorii lor soti: sa le faca pe plac si sa le creasca copiii. Era de neconceput pentru o femeie sa-si urmareasca propriile idealuri sau sa aiba dorinte, acestea fiind privilegiile barbatilor.

Femeile erau crescute pentru a se marita, unica lor alternativa fiind intrarea intr-o manastire de maici. Femeile puteau fi date la o manastire de catre propria familie, dar puteau intra si de bunavoie, indiferent de varsta.

Pentru multe femei manastirea era locul in care scapau de saracie, in care li se oferea oportunitatea de a avea o viata pioasa, de a obtine o educatie si anumite responsabilitati care le erau refuzate in lumea exterioara.

De abia spre sfarsitul secolului al 18-lea, in societatea burgheza s-au facut auzite si primele voci care revendicau drepturi egale pentru femei. Acest lucru a avut mai multe cauze. In primul rand, Declaratia Drepturilor Omului, elaborata pe baza dreptului natural in Franta si Statele Unite, au facut ca si femeile sa emita pretentia unor drepturi egale.

Prin dezvoltarea activitatii capitaliste de productie, locul de munca si cel de domiciliu au devenit entitati din ce in ce mai diferite.

Societatea burgheza nu permitea femeilor sa devina concurente directe in cadrul procesului de productie. Ele erau excluse de la multe decizii de ordin economic, politic si chiar si privat.

Femeile aveau posibilitati limitate de educatie, nu dispuneau de bunurile lor, nu puteau semna contracte si nici nu puteau sa lucreze fara consimtamantul sotului lor. In divorturi si in hotararile judecatoresti cu privire la custodia copiilor, femeile erau dezavantajate in mod clar.

In acelasi timp, femeile care munceau primeau cele mai mici salarii si erau exploatate la maximum. Aceasta situatie generala a constituit sursa din care s-au nascut primele revendicari publice pentru dobandirea de drepturi si posibilitati egale pentru femei.

Franta - "Declaratia drepturilor femeii si ale cetatencei"

Femeile au jucat un rol important in procesele de schimbare sociala din Franta secolului al 18-lea.

Revoltele care izbucneau in Franta pe timpul foametei erau conduse in mod traditional de catre femei. Multe femei au luptat cot la cot cu barbatii lor pe baricade, in timpul Revolutiei Franceze. Totusi, dorinta lor de a fi considerate egalele barbatilor nu s-a implinit. Femeile au ramas in afara drepturilor proclamate.

Acesta a fost contextul istoric in care scriitoarea Olympe de Gouges a formulat "Declaratia drepturilor femeii si ale cetatencei".

Documentul este inspirat puternic din "Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului", proclamat in anul 1789. Ceea ce este revolutionar in continuturile acestei Declaratii este implicarea consecventa a femeii in formularile si articolele legii: "Femeia are dreptul sa urce pe esafod. La fel, ea trebuie sa aiba dreptul sa se urce la tribuna pentru a se adresa multimii."

Olympe de Gouges a trimis aceasta declaratie Adunarii Generale spre ratificare, dar a zacut multa vreme neobservata prin arhive, nefiind inclusa pe lista oficiala a documentelor vremii. De abia odata cu aparitia miscarii feministe ea a fost redescoperită si confirmată in statutul ei de document istoric unic si valoros.

In 1848, in localitatea Seneca Falls din statul New York (SUA), Elizabeth Cady Stanton si Lucretia Mott au organizat o conferinta pe a carei ordine de zi s-a aflat pentru prima data discriminarea femeilor.

Majoritatea femeilor de la acea intrunire se implicase deja mai inainte in miscarea pentru drepturile negrilor. Miscarea anti-sclavagista a ascutit constiinta femeilor care si-au dat seama ca si ele erau discriminate.

Adeptele miscarii pentru drepturile femeii cereau, printre altele:

- dreptul de a dispune de proprietatea si veniturile proprii;

- dreptul de a primi custodia copiilor in cazul unui divort;

- posibilitati mai extinse de a le si aproba divortul;

- drepturi legale si economice mai bune pentru femeile divortate;

- acces sporit la educatie si activitati profesionale;

- dreptul la vot.

Cu toate ca "Declaration of Sentimen" cat si autoarele ei au avut de indurat in cele ce au urmat remarci sarcastice si interpretari nedrepte, acest moment constituie inceputul miscarii feministe din SUA, care a intrat in lupta pentru impunerea drepturilor femeii mult mai devreme decat cele de pe continentul european si care a detinut cu siguranta o functie exemplara.

"Prima miscare feminista"

Primele incercari ale miscarii feministe, aparute pe parcursul secolului al 19-lea, au fost de a ameliora situatia femeilor in domeniul civil si sa devine mature legal (divort, custodie, desfiintarea statutului de fiinta superioara a barbatului in casnicie etc).

Prima miscare feminista a insistat din ce in ce mai mult asupra dobandirii dreptului de vot. Feministele s-au asociat in organizatii proprii, autonome sau partial autonome. Aceste femei care s-au impus pe firmamentul vietii publice pot fi impartite in trei categorii distincte: moderatele, radicalele si socialistele.

Moderatele - este vorba de o grupare eterogena de asociatii de femei, ale caror membre incercau sa impuna anumite schimbari intr-o mai mica masura sau treptat, in cadrul societatii burgheze preexistente.

Radicalele - aceasta era o categorie relativ restransa de burgheze care se impuneau pentru o transformare radicala a societatii. Ele au fost forta motorie principala a luptei pentru obtinerea dreptului de vot la femei. Aceste femei sustineau din rasputeri egalitatea dintre sexe, femeile trebuind sa dispuna astfel de aceleasi drepturi ca si barbatii.

Socialistele - aceasta era gruparea femeilor organizate in mod relativ autonom in jurul miscarii socialiste si, mai tarziu, al miscarii comuniste. Revendicarile principale ale femeilor socialiste corespundeau revendicarilor socialiste mai generale de dupa desfiintarea diferentelor dintre clase si a proprietatii private asupra mijloacelor de productie.

Cele mai importante revendicari politice ale feministelor, mai ales dreptul de vot, au fost pana la urma solutionate.

Dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, atentia societatii s-a concentrat din nou asupra familiei si maternitatii, soldatii deziluzionati intorsi din razboi trebuiau ingrijiti, scaderea ratei natalitatii trebuia compensata. De abia 60 de ani mai tarziu au fost reluate ideile generatiei bunicilor noastre.

"8 martie" - Ziua Internationala a femeii.


In anul 1977, Adunarea Generala a ONU a proclamat - printr-o rezolutie - Ziua Natiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor si Pace Internationala.

O sarbatoare a femeilor, recunoscuta international, dar fara a se preciza o zi anume, a fost hotarata inca din 1910, de Internationala Socialista reunita la Copenhaga.

Dupa primul razboi mondial Adunarea Generala a ONU a fixat data de 8 martie ziua internationala a femeii.

Femeile au inceput din nou sa demonstreze pentru drepturi egale si dreptul de vot al femeilor.

Urmatorul pas in instituirea unei zile dedicate femeii l-a constituit proclamarea, in 1975, de catre ONU, a Anului International al Femeilor si declararea perioadei 1976 - 1985 ca Deceniu ONU pentru conditia femeii.

Secolul 20, situatia femeilor se amelioreaza treptat

Acest lucru s-a intamplat prin modificarea constitutiilor nationale si prin elaborarea unor declaratii si documente internationale.

In multe tari au fost desfiintate limitarile juridice, astfel incat femeile au capatat acces la educatie, la sistemul sanitar si au putut sa participe si ele la viata politica. In ciuda acestor fapte s-a vazut ca drepturile femeii nu sunt intotdeauna garantate, indiferent de contextul cultural.

Actele de incalcare a drepturilor femeii sunt rezultate directe ale uzului de violenta. Cel mai important drept al omului, dreptul la viata si la integritate corporala, este de foarte multe ori refuzat femeilor din intreaga lume.

In Arabia Saudita, cea mai traditionalista dintre tarile arabe, femeile n-au inca drept de vot, n-au voie nu numai sa conduca o masina, dar nici macar sa mearga pe bicicleta. In autobuze, au locuri rezervate in spate, separat de ceilalti calatori, iar interactiunea cu barbati e considerata generatoare de promiscuitate si trebuie evitata cu orice pret.

Desi emanciparea femeii nu este finalizata, caci discriminari continua sa existe, si desi inca exista societati in care femeile suporta tratamente umilitoare, ele fiind obligate sa accepte casatoria sotului si cu alte femei, in acelasi timp, sau sa fie supuse pana la moartea barbatului, in majoritatea societatilor moderne aceasta schimbare s-a produs intr-un timp destul de scurt, dar eficient, iar lupta pentru perfectionarea egalitatii continua sa fie purtata in fiecare zi, prin infiintarea organizatiilor impotriva violentei in familie si prin emiterea de noi legi tot mai specifice si explicite ce protejeaza femeia casatorita si le pun în vedere sotilor ca o nevasta nu este o achizitie.

Cu toate ca, probabil, vor mai trece multe secole pana ce barbatii vor accepta la nivel global egalitatea dintre ei si sotiile lor, in majoritatea societatilor evoluate mentalitatea s-a schimbat in general radical, astazi opinia publica privind agresarea unei femei, fie ea chiar si propria nevasta, ca un act barbar, lipsit de onoare si injustificabil.


Sursa articolului
 
20 de femei care au schimbat lumea




Sunt sute de femei care au schimbat cumva lumea, insa sunt milioane care au schimbat cel putin o lume: a ta, a unui sot, a unui copil, a unui parinte.

Nu te mai gandi ca Ziua Femeii este un cliseu, bucura-te de aceasta recunoastere care a venit mai tarziu (mai bine acum decat niciodata), si gandeste-te ca meritul apartine inaintaselor tale care au luptat impotriva obiceiurilor si ideilor preconcepute pentru ca tu sa primesti astazi recunoasterea de care orice fiinta umana ar trebui sa beneficieze.

Cei care isi imagineaza ca citesc un articol feminist, se inseala. Oricine are un strop de cultura generala stie ca in tot ceea ce formeaza natura si cultura umana, sunt necesare doua forte pentru a crea armonia si echilibrul si aceasta este starea de fapt catre care trebuie sa tindem: o echilibrare a fortelor si o recunoastere a aportului fiecareia in parte.

Prin urmare, dragelor, propun ca in aceasta perioada sa incercam sa ne relaxam un pic mai mult, sa inchinam un gand in cinstea inaintaselor noastre indepartate pentru darzenia, inteligenta si curajul de care au dat dovada, si sa le amintim bunicilor, mamelor, surorilor si prietenelor noastre cat de minunate sunt. In fiecare zi.


Nefertiti 1370 i.e.n. - 1330 i.e.n.
nefertiti-bust2.jpg



Nefertiti a fost deseori plasata pe locul doi in randul reginelor Egiptului Antic, dupa Cleopatra. Celebritatea ei prezenta sa datoreaza unui bust ce o reprezinta, ale carui trasaturi sunt atat de echilibrate, incat deseori a fost numita "cea mai frumoasa femeie din lume". Ma intreb ce ar fi crezut Nefertiti despre acest titlu ce ii parvine dupa mai bine de 3 000 de ani.

Mai este un motiv pentru care Nefertiti si-a castigat un loc in acest top. Impreuna cu sotul sau, faraonul Akhenaton, a instituit prima religie monoteista a Egiptului si trebuie sa spunem ca acest lucru nu a fost deloc usor. Egiptenii au primit cu reticenta ideea de a se inchina unui singur zeu, in cazul acesta, Aton - zeul discului solar.


Cleopatra 69 - 30 i.e.n.

cleopatra-large.jpg


O stiti din cartile de istorie si din filme. Cleopatra, o femeie de o frumusete rapitoare, a fost in acelasi timp, si un om politic iscusit. Scopul ei era sa scoata Egiptul de pe harta cuceririlor Imperiului Roman. Pentru a-l atinge, a pus interesele poporului mai presus de propria persoana si a format aliante politice foarte importante, cu doi dintre cei mai puternici lideri ai Imperiului Roman: Marc Antoniu si Iulius Cezar. Ce a iesit de aici? Relatiile s-au complicat putin, drept pentru care astazi ne rasfatam cu varianta straveche a "Legaturilor primejdioase".


Boudicca secolul I e.n.

boudicca-1.jpg


Chiar daca nu ne este cunoscuta din cartile de istorie, Boudicca trebuie mentionata in aceasta enumerare pentru taria de caracter si curajul de care a dat dovada, calitati ce aproape frizau nebunia in acea epoca. Dupa moartea sotului sau, tribul celtilor iceni din care facea parte, era amenintat de invazia romana. Romanii au incendiat satele celtilor, au jefuit si au violat femeile. Nici Bouddica impreuna cu cele doua fiice ale sale nu au scapat de acest tratament dur.


Sub conducerea Boudiccai, celtii au reusit sa isi recucereasca o parte din orase, printre care si varianta primitiva a Londrei de astazi. Aceste victorii au fost de scurta durata, deoarece armata romana avea sa tempereze aceste revolte, insa nu cu costuri mici. Unul dintre motivele pentru care armata Boudiccai a fost infranta a fost legat si de faptul ca majoritatea soldatilor erau femei neexperimentate si lipsite de disciplina necesara intr-o batalie, insa chiar si asa, nu mai putin curajoase decat orice soldat.


Mary Wollstonecraft 1759-1797
tumblr-lgssihzo0r1qetwk0o1-400.jpg


Mary Wollstonecraft a scris cartea cu cel mai mare impact asupra miscarii feministe timpurii. In " A Vindication of the Rights of Women", autoarea militeaza pentru obtinerea mai multor drepturi pentru femei, atat de ordin social, cat si de ordin politic. Aceasta adevarata pioniera si vizionara isi merita cu prisosinta locul in acest top, fiind una dintre primele voci care s-au ridicat din multime pentru a sustine drepturile femeilor la vot.


Harriet Beecher Stowe 1811-1896
harriet-beecher-stowe.jpg


Va aduceti aminte "Coliba unchiului Tom"? Din pacate pentru mine, atunci cand am citit aceasta carte in copilarie, nu am patruns mesajul sau puternic intru totul. Harriet Beecher Stowe a fost toata viata sa o militanta ferventa impotriva rasismului, iar unchiul Tom a fost cel care a ajutat-o sa isi popularizeze campania impotriva sclaviei. Chiar si Abraham Lincoln a marturisit ceva mai tarziu ca aceasta carte a fost unul dintre factorii care au pus paie pe foc in timpul Razboiului Civil american.


Harriet Tubman 1820 - 1913
harriet-tubman.jpg



Povestea lui Harriet poate parea subiectul unui telenovele, cu diferenta ca aceasta femeie a existat in realitate, iar pericolul a fost cat se poate de real. O sclava fugara, care desi se afla intr-un mare pericol, nu a ezitat sa ajute aproape 300 de sclavi sa fuga din Sudul american. In timpul Razboiului Civil a fost si sora medicala, dar si spion. Si ceea ce mi se pare cu adevarat emotionant, desi ea insasi era analfabeta, a inteles importanta educatiei in formarea femeilor, a fost o adevarata promotera a educatiei si a militat pentru dreptul femeilor la vot.


Marie Curie 1867-1934
mariecurie.jpg




Marie Curie este prima femeie careia i s-a decernat premiul Nobel si mai ales, prima femeie care a primit aceasta distinctie pentru doua categorii stiintifice diferite. In 1903 a castigat premiul in domeniul fizicii, pentru studiile sale legate de radioactivitate. In 1911, aceeasi distinctie i se acorda in chimie, pentru descoperirea a doua noi elemente: radiu si poloniu. Cativa ani mai tarziu contribuie la elaborarea primului aparat cu raze X.


Coco Chanel 1883-1971
coco-chanel-working.jpg




Coco Chanel este o legenda care nu mai are nevoie de introduceri. Una dintre cele mai creative minti din moda, Coco si-a folosit flerul si experienta de viata pentru a-si pune o amprenta defintiva asupra stilului feminin. Ideile sale au fost geniale tocmai prin simplitatea si eleganta lor, incluzand aici si initiativa de a "imprumuta" haine barbatesti si de a le adapta nevoilor unei femei. Nu degeaba revista Time a inclus-o in topul celor 100 cei mai influenti oameni ai secolului XX. Noi vrem sa credem ca influenta ei va depasi granitele secolului trecut, pe cele ale celui prezent si viitor.


Eleanor Roosevelt 1884-1962
coco-chanel-working.jpg


In acest articol este loc si pentru o Prima Doamna. Chiar daca Eleanor Roosevelt nu era nici frumoasa, nici eleganta, preocuparea ei pentru organizarea sociala si drepturile omului a imortalizat-o in postura de persoana altruista si dedicata cauzelor nobile. Aflata la conducerea comisiei Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Eleanor Roosevelt a contribuit la realizarea Declaratiei Drepturilor Omului din 1948.

A fost o aparatoare a femeilor, a luptat impotriva injustitiei si, ce este si mai laudabil este faptul ca, pentru a face toate aceste lucruri minunate, a trebuit intai sa castige o lupta dura impotriva propriei sale naturi. Si asta pentru ca Eleanor Roosevelt "suferea" de timiditate.


Amelia Earhart 1897-1937

amelia-earhart.jpg

Nu numai actiunile din timpul vietii ei au facut-o o vedeta, dar chiar si dupa moartea sa, Amelia a continuat sa traiasca in mintea multor oameni, care fie jurau ca s-au intalnit cu ea la piata din oras, fie avansau teoria conform careia disparitia avionului ei in Oceanul Pacific nu a fost intamplatoare. Dincolo de aceste zvonuri, faptele ne spun ca Amelia a fost o femeie inaintea epocii ei, care a dat dovada de un spirit temerar iesit din comun atunci cand s-a angajat in periculoasa misiune de a zbura in jurul lumii, indrazneala ce a costat-o viata.

Simone de Beauvoir 1908-1986
beauvoir50ans.jpg



Una dintre cei mai importanti filozofi existentialisti ai secolului XX, Simone de Beauvoir mai este cunoscuta si pentru relatia ei personala si intelectuala cu Jean Paul Satre. Cartea sa, "Al doilea sex" a creat o mini-revolutie sociala, rasturnand valori sociale depasite, invinovatind traditionalismul exagerat al vremii care guverna atat istoria, cat si societatea.

Desi cartea si-a condus cititorii de la agonie la extaz (in functie de sexul cititorului), a fost una dintre lucrarile definitorii ale miscarii feministe.


Maica Teresa 1910-1997

mother-teresa-0820.jpg



Multi oameni au descris-o pe Maica Teresa ca fiind o sfanta in viata. Si poate ca acestia nu greseau. Maica Teresa si-a inchinat existenta ingrijirii celor saraci si neajutorati, devenind un adevarat icon a celei mai pure si dezinteresate forme de altruism. Prin intermediul misiunilor sale de caritate, Maica Teresa a reusit sa ingrijeasca peste o mie de oameni bolnavi sau muribunzi in Calcutta. Actiunile sale dezinteresate si profund altruiste i-au adus un binemeritat premiu Nobel pentru Pace in anul 1979.



Gertrude Belle Elion 1918 - 1999

elion.jpg


Desi nu este la fel de cunoscuta precum Marie Curie, mii de oameni ii datoreaza viata. De asemenea, castigatoare a premiului Nobel, Gertrude a fost unul dintre cercetatorii care au dezvoltat doua medicamente care ajuta in tratamentul leucemiei. In 1957 a dezvoltat primul agent imunosupresant, realizare ce a facut posibil transplantul de organe.


Helen Gurley Brown n. 1922

helen-brown-jpg.jpg


Cum ar fi fost astazi revista Cosmopolitan fara Helen Gurley Brown? De fapt, ma intreb daca existenta ei ar mai fi fost posibila in absenta celei care a impus o linie editoriala avangardista pentru acea epoca... Revolutia sexuala a jucat un rol major in emanciparea femeii, prin urmare, si Helen Gurley Brown a jucat un rol important in acest scenariu al eliberarii sexuale si indepartarii tabuu-urilor.

Autoarea best-seller-ului publicat in 1962, "Sex and the Single Girl" si editor al revistei Cosmopolitan timp de 32 de ani, Helen a fost una dintre cele mai "hotarate" avocate ale libertatii sexuale, cu mult inainte ca ideea aceasta sa inceapa sa isi faca loc si in mintea societatii.



Marilyn Monroe 1926-1962


marilyn-monroe.jpg

Nascuta Norma Jean Baker, viata lui Marilyn seamana cu o poveste, desi sfarsitul sau nu este nicidecum clasicul "si au trait fericiti pana la adanci batraneti". Nascuta intr-o familie saraca, maritata devreme, Marilyn era condamnata la o viata de muncitoare in fabrica daca un fotograf nu ar fi descoperit-o. Celebritatea nu a venit peste noapte, insa atunci cand a venit, a fost prea mult de suportat. De ce este Marilyn atat de importanta pentru noi?

Nu neaparat pentru cariera sa de actrita (se spune ca filmele sale sunt putin peste medie), ci pentru ceea ce simboliza ea, pentru frumusetea ei clasica, pentru aura glamour pe care a creat-o in jurul ei si pentru ca i-a facut pe barbati sa viseze atat de frumos.


Jacqueline Kennedy Onasis 1929 - 1994

jackie.jpg


Desi nu a fost de o frumusete rapitoare, Jacqueline a impresionat audienta (si nu numai) cu alte calitati minunate. Eleganta sa nativa o facea perfecta pentru rolul de Prima Doamna, desi nici cel de sotie a unui multi-milionar nu ii venea mai rau.

Gratia sa, completata de taria de caracter de care a dat dovada atunci cand tragedia i-a invadat viata, dedicarea fata de copiii sai, dar si modul in care a reusit sa isi reinventeze viata in rolul unui editor literar de succes, fac din ea un adevarat model inspirational pentru femei din lumea intreaga.


Wangari Maathai n. 1940

wangari-maathai-jpg.jpg



Una dintre primele ecologiste si prima femeie africana care a primit premiul Nobel pentru Pace, Maathai a trebuit sa treaca prin abuzuri fizice si perioade de inchisoare pentru a-si sustine cauzele. A incurajat femeile sa planteze copaci ajungand pana la astronomica cifra de 45 de milioane de arbori plantati in intreaga lume. A ajutat la crearea locurilor de munca pentru cei saraci, lupta activ impotriva defrisarilor si a eroziunii solului si planuieste sa mai planteze niste copaci, pentru a ne oferi noua, oamenilor, mai mult oxigen.


Oprah Winfrey n.1954

oprah-600.jpg




Desi Oprah este o vedeta peste ocean, tehnologia moderna a facut posibila celebritatea ei in toata lumea. Este prima femeie care a avut un talk show propriu, iar accentul pe care il pune pe ideea de familie, focusarea pe problemele femeilor, actele sale de caritate si puternicul club de carte pe care il conduce, fac din ea una dintre cele mai importante personalitati (aici includem si barbatii) ale Americii.


Printesa Diana 1961-1997

diana-tout.jpg



Era o poveste ce promitea multe: fata saracului cea frumoasa si inteleapta il intalneste pe print. Un print adevarat. Si povestea se termina aici, pentru ca mariajul printesei Diana cu printul Charles este departe de a fi idilic. Dar Diana a fost si a ramas o printesa pentru miile de oameni pe care i-a ajutat, pentru implicarea ei activa in cauzele umanitare, pentru suportul acordat victimelor SIDA si pentru zambetul ei atat de cald.


J.K.Rowling n.1965

jk-rowling-nc.png




J.K.Rowling merita cu prisosinta un loc in topul nostru din doua motive, as spune chiar trei. In primul rand pentru ca ni l-a prezentat pe Harry Potter, despre care sunt sigura ca va fi unul dintre cele mai influente personaje din cartile pentru copii (functioneaza si la adulti, nu-i asa? Trebuie sa ii dam Cezarului ce-i al Cezarului).

Al doilea motiv este dat de imaginatia ei bogata care a facut posibila o lume atat de vie, de intriganta si de frumoasa, care ne-a smuls un pic din lumea noastra plictisitoare de "incuiati" si ne-a aruncat direct in trenul de Hogwarts. Si in final, al treilea motiv, pentru ca s-a apucat sa scrie carti pentru copii din nevoia de a-si intretine copiii, fiind o mama singura. Se pare ca a facut-o atat de bine, incat a devenit una dintre cele mai bogate femei din Marea Britanie.

http://www.intrefete.ro/lifestyle/celebritati/20-de-femei-care-au-schimbat-lumea-8026313?p=2
 
Informatii pe care marile companii ar vrea sa nu le stii

Recent, reteta dupa care este preparata Coca-Cola a fost dezvaluita pentru prima data integral, insa exista multe alte secrete pe care unele companii le vor pastrate bine. Aceste informatii nu sunt neaparat ceva ce reprezentantii firmelor ar vrea sa tina ascuns fata de public si cumparatori, ci mai degraba pentru a avea un avantaj in fata competitorilor.

Conform Discovery, iata cateva dintre cele mai mari si mai valoroase secrete ale unor companii.

1. Reteta puiului de la KFC

Reteta dupa care este preparat puiul "bun de-ti lingi degetele" la KFC presupune un amestec de 11 ierburi si condimente si a fost inventata de colonelul Harland Sanders. Reteta scrisa de mana este pastrata intr-un seif al Trezoreriei din Louisville, Kentucky. Doar doua persoane cunosc aceasta formula si inca una stie combinatia de la seif, pentru orice eventualitate.

2. Sosul pentru Big Mac

Acest sos a determinat in timp numeroase presupuneri legate de ingredientele din care este preparat. In 2004, reprezentantii lantului McDonald's au recunoscut ca au pierdut reteta originala, dupa ce aceasta a fost modificata pentru a mai reduce putin din costuri. Ulterior insa, ei au reusit sa obtina din nou formula de la o firma de aprovizionare care a preparat o data sosul.

3. Alimente modificate genetic

Companii ca Monsanto conduc afaceri de miliarde de dolari pe baza unor culturi de alimente modificate genetic, investind multi bani si mult timp in acestea. Insa, reprezentantii acestei companii au mers atat de departe cu pastrarea secretelor incat au dat in judecata fermieri care au cultivat plante din semintele companiei.

4. Algoritmul de cautare pe Google

Cheia catre succes a companiei Google este algoritmul folosit de fiecare data cand cineva cauta ceva anume. Iar acesta este modificat si imbunatatit frecvent, pentru a ramane in pas cu cerintele utilizatorilor si cu progresul tehnologic.

Anul acesta reprezentantii Google au acuzat compania Bing ca ar fi copiat rezultatele lor de cautare, dovedind acest lucru cu print-screen-uri. In replica, cei de la Bing au spus ca nu a fost neaparat o copiere, ci o observare a comportamentului utilizatorilor vizavi de motoarele de cautare, pentru a-si imbunatati strategia lor.

5. Securitatea computerelor

Cu toate amenintarile care exista pe Internet, firmele care asigura protectia computerelor, cum ar fi Symantec, McAfee, Kaspersky Lab, nu vor dezvalui cum se straduiesc sa faca acest lucru nu numai pentru a-i impiedica pe competitori sa le fure ideile, dar si pentru a nu inlesni munca hackerilor.

6. Soft-uri din industria financiara

Un rol important in industria financiara il are un soft de tranzactionare de mare viteza care foloseste un algoritm pentru ca deciziile sa fie luate rapid, tinand cont de riscuri, timp, pret si alte conditii de piata, iar programele de acest gen sunt foarte bine protejate. Anul trecut, un programator a fost condamnat la 15 ani de inchisoare pentru incercarea de a dezvalui anumite aspecte ale acestora.

7. Armele

Tehnologia militara este probabil cea mai protejata deoarece nu e vorba doar de concurenta dintre fabricile de arme, ci si de competitia dintre tari, pentru a avea avantaje militare. O simpla fotografie a unui nou aparat de zbor militar poate strica echilibrul de forte dintre cei implicati intr-un conflict. Iar in tehnologia militara pastrarea secretelor poate fi uneori o problema chiar si de viata sau moarte.

http://www.ziare.com/magazin/stiri-...marile-companii-ar-vrea-sa-nu-le-stii-1078805
 
vezi ca am schimbat subiectul,intrucat nu am descifrat link-ul
 
Frumusetea de-a lungul timpului .




Muza de inspiratie pentru artisti, subiect inepuizabil pentru oamenii de stiinta, frumusetea feminina s-a aflat dintotdeauna in centrul preocuparii umane. In ce epoca din istoria lumii regasim insa frumusetea absoluta? S-a inventat oare vreo oglinda fermecata care ar putea sa ne plimbe de-a lungul timpului si sa ne spuna: da, ea este cea mai frumoasa femeie nascuta pe pamant vreodata? Nu chiar... Fiecare veac si-a construit propriile tipare de frumusete, a hranit mituri fascinante, a descoperit trucuri de perfectiune si a reinventat valoarea cuvantului frumusete. Cum sa alegi cea mai frumoasa femeie din lume dintre miile de zeite, regine, imparatese, amazoane, top modele, actrite sau splendori anonime? Este practic imposibil... Exista insa nume asociate cu eternul feminin, exista femei asociate cu o anumita forma arhetipala de exprimare a frumusetetii. Cine nu a auzit de ochii incondeiati ai Cleopatrei sau de tenul ireal de alb al gheiselor? Frumusetea feminina a avut micile ei retete de succes si nu trebuie sa subestimam niciodata dorinta femeii de a se pune in valoare. Nici acum o mie de ani si nici in ziua de astazi...

Ritualuri de frumusete au existat inca din antichitate, in mormintele din Egipt descoperindu-se adevarate truse de machiaj complexe. De asemenea, in 1372, egiptenii bogati foloseau pentru igiena corporala zilnica apa minerala din izvoare si isi aplicau masca de argila pe intreg corpul de pe malurile nisipoase ale Nilului. Masti de exfoliere aplicate pe trup erau obtinute dintr-un amestec de uleiuri esentiale si nisip. Ritualul de curatare era urmat de ungerea trupului cu uleiuri obtinute din maslin sau palmier la care se adaugau plante frumos mirositoare. Scopul lor era de a hidrata pielea si de a o feri de razele puternice ale soarelui, dandu-i in acelasi timp suplete si stralucire.

Frumusetea de-a lungul timpului Egiptenii se mai rasfatau si prin baile cu lapte. Legenda sau nu, despre Cleopatra, regina Egiptului, se credea ca se imbaia in lapte de magarita. Machiajul egiptenilor ramane o sursa de inspiratie pentru cei mai indemanatici machiori ai vremurilor de astazi: pe pleoapa inferioara se trasa o dunga neagra cu khol negru pentru a scoate in evidenta profunzimea privirii, iar pleoapele superioare erau fardate in nuante vii de albstru, turcoaz, verde sau violet. Cleopatra folosea o combinatie de albastru marin si verde si isi alungea genele cu Khol dizolvat, echivalentul rimelulului din ziua de astazi. In exteriorul ochilor, erau aplicate codite alungite spre tample. O femeie era considerata fascinanta daca isi aplica pe decolteu pudra de culoarea aurului.

In Sparta si Atena, machiajul era permis doar curtezanelor, insa cu timpul acesta s-a transormat intr-o adevarata arta. Femeile isi uneau sprancenele cu praf de carbune, iar buzele se pictau in rosu. Romanii, in schimb, aveau un cult al parfumului si al ingrijirii pielii, baile publice reprezentand adevarate institutii de infrumusetare. Se purta tenul alb sau in nuante de roz, iar in perioada de inceput a imperiului roman, femeile nobile isi epilau tot corpul cu ceara, aplicau mese false in par pe care le aranjau cu ajutorul fierului incins. Parul era decolorat cu o infuzie obtinuta din mai multe plante.

Stiati ca in Evul Mediu femeile erau considerate frumoase daca aveau o frunte inalta, iris in nuante ce aminteau de bijuteriile emailate si sprancene micute si subtiri? Pentru ca natura nu ne inzestreaza in mod egal, femeile din Evul Mediu isi indepartau parul aflat la baza fruntii pentru a da impresia de inalt. O frunte inalta, lata si lucioasa era considerat drept semn de distinctie. Pentru a reda stralucirea ochilor, femeile din acesta perioada se foloseau de sucul de lamaie. In ciuda dogmelor religioase care interziceau acest lucru, unele femei isi schimbau nuanta parului apeland la sulfura de arsenic. Foarte interesant, dar periculos in acelasi timp, parul nedorit de pe corp era epilat cu un amestec chimic pe baza de mercur.


In Renastere, frumusetea constituia combinarea a trei culori: rosu, alb si negru. Pielea, dintii si mainile trebuiau sa fie izbitor de albe, buzele, obrajii si unghiile erau considerate atractive daca erau rosii, iar ochii, sprancenele si genele erau considerate feminine daca aveau culoarea neagra. Pentru ca se purta talia foarte ingusta si soldurile voluptoase, femeile se foloseau de corset pentru a-si subtia talia. Femeile venetiene obisnuiau sa poarte decolteuri adanci si adorau sa-si pudreze sanii, curtezanele utilizand pudra pentru intreg corpul. Pentru mai mult farmec, isi pictau alunite false pe obraz.

In secolul XVIII, femeile au renuntat la rosul violent aplicat pe obraz in favoarea rosului galbui sau chiar a movului, a rozului si a portocaliului. Daca pana atunci se aplica concentric doar pe pometi, fardul de obraz a inceput sa fie utilizat si in jurul ohilor, mascand cearcanele. Pudra era aplicata cu darnicie si pe fata si pe zona gatului. In perioada clasica a Frantei, o coafura inseamna o opera de arta, stylingul de astazi inspirandu-se din metodele neobisnuite prin care femeile se infrumusetau. Cocurile erau de o lungime colosala si erau imbogatite cu numeroase accesorii care de care mai ciudate, de la panglici si voaluri pana la ...papusi., cum purta ducesa de Chartres.

Ce nu face o femeie ca sa fie frumoasa? Daca astazi putem apela la chirurgia estetica pentru a ne corecta sau modela corpul, femeile din secolul XVIII foloseau corsetele inca din copilarie. Chiar daca acestea duceau la deformarea coastelor si la modificarea unor organe interne... Si pentru ca paloarea obrazului era on fashion in perioada romantismului, otetul era baut in cantitati impresioanante de catre femei. In Tarile Romane, formularul cosmetic al lui Stefan Fodor, aparut in 1858, povesteste despre obiceiul femeilor de la tara de a-si vopsi fata si buzele cu foita rosie umezita.

Deoarece fardurile nu erau foarte raspandite si nu erau accesibile oricui la inceputul secolului XX, femeile de rand foloseau pe post de fard funinginea obtinuta prin afumarea unei farfurioare cu ajutorul unei lumanari aprinse. Genele erau puse in evidenta cu ajutorul unui creion gras, substituent al dermatografelor de astazi, in invelisul lor de lemn. Machiajul era purtat in schimb cu incredere de protagonistele filmelor mute. Tenul foarte alb era pus in valoare de pleopele fardate intr-o nuanta de gri inchis spre negru. Pentru ca fondul de ten nu se inventase inca, enigmatica actrita Greta Garbo se pudra cu o pudra intr-o nuanta foarte deschisa O aplica pe ten, o stergea apoi cu puful, ulterior aplica un alt strat. Pudra adera astfel foarte bine pe piele si dadea impresia de natural.

Acum, in plin secol XXI, produsele de ingrijire si infrumusetare nu mai reprezinta o enigma pentru nimeni. Sunt la indemana oricarei femei, sunt din ce in ce mai sofisticate si se preteaza oricarui gust si nevoi. Practicile infrumusetarii au incetat sa mai reprezinte apanajul nobililor, un lux al claselor sociale de sus, un secret bine-pazit sau un stigmat al curtezanelor. Au devenit obicei si necesitate.


Sursa Garbo.ro
 
Top 10 "curiozitati" din intreaga lume

Credeai ca stii totul? Iata aici cateva lucruri pe care putini le stiu despre cateva orase si locuri extrem de cunoscute din lume.

slide_208639_4980.jpg

Muntele Everest e in crestere

Desi este ciudat, in unele situatii nu poti renunta la lupta desi nu mai ai pe cine invinge. Asta se intampla chiar si in natura. Astfel, desi este cel mai inalt varf din lume, Everest continua sa creasca cu circa 4 milimetri pe an, relateaza The Lonely Planet.

In prezent, varful Everest, din Muntii Himalaya, masoara 8.850 de metri inaltime.

slide_208639_5000.jpg

Mexico City se afunda

Daca Everest este in continua crestere, in cazul Mexico City situatia este cea opusa. Capitala statului Mexic se afunda cu o rata de 10 centimetri pe an, de 10 ori mai rapida decat cea a orasului italian Venetia.

Mexico City a fost construit intr-o zona in care patura de apa freatica este foarte aproape de suprafata, motiv pentru care afundarea orasului poate fi recunoscuta din trotuarele crapate, cladirile care stau sa cada si cele 23 de trepte adaugate in plus catre statuia Ingerul Independetei .

slide_208639_5001.jpg

Garzile elvetiene, Vaticanul si Italia

Cu toate ca este inconjurat de Italia, o tara in care moda este aproape litera de lege, Vaticanul, cel mai mic stat din lume, ramane ferm pe pozitie si isi pastreaza traditiile. Astfel, garzile elvetiene ale Vaticanului inca mai poarta uniforme inspirate de pictorul renascentinst Rafael.

Vaticanul are 44 de hectare, 800 de locuitori, un imn si o moneda nationala care poate fi folosita in Italia si in Uniunea Europeana.

slide_208639_5006.jpg

Numele "lung" al orasului LA

El Pueblo de Nuestra Senora la Reina de Los Angeles (LA). Acesta este numele pe care orasul american Los Angeles l-a avut initial. Satul de fermieri care s-a nascut in 1781 si care s-a dezvoltat in ceea ce stim astazi ca "orasul ingerilor" era situat undeva unde se afla in prezent monumentul istoric El Pueblo.

Pentru un ecou ultramodern al orginii lingvistice a orasului, turistii pot vizita Catedrala Our Lady of the Angels (foto), care a fost construita in secolul XXI si are 11 etaje.

slide_208639_5007.jpg

Numele intreg al orasului Buenos Aires

Aidoma orasului Los Angeles si Buenos Aires din Argentina a avut o alta denumire, ceva mai lunga si mai pompoasa: Nuestra Senora Santa Maria del Buen Aire (n.r. Doamna Noastra Sfanta Maria a Bunului Aer).

Oras seducator cu strazi ce amintesc de perioada coloniala, cafenele cosmopolite si multe petreceri, Buenos Aires este totodata si locul in care poate fi cu adevarat savurat cel mai melancolic dans: tangoul. Acesta pulseaza prin sali de bal decolorate de vreme, prin parcuri si piete, in cautare de barbati si femei pe care sa-i inlantuiasca in ritmuri senzuale de tango.

slide_208639_5008.jpg

Metroul londonez

Nu multe persoane stiu ca primul metrou din lume este cel londonez. Astfel, in 1863 au fost inaugurati primii 6 kilometri, care faceau legatura intre Paddington si Farringdon si, in ciuda aburului si tunelelor pline de fum dens, metroul londonez s-a dovedit a fi un adevarat succes.

Ruta Paddington - Covent Garden - London Transport Museum (n.r. Muzeul Londonez de Transporturi), din zilele noastre, inca mai pastreaza ceva din ruta originala din secolul XIX. Muzeul inca pastreaza unul dintre motoarele locomotivelor de metrou de atunci.

Pentru cei curiosi: al doilea metrou din Europa a fost construit in 1896 la Budapesta, iar al treilea, la Paris, in 1900.

slide_208639_5009.jpg

La o plimbare cu gondola in Venetia, Italia

Una dintre experientele la care orice turist, care ajunge in Venetia, va renunta cu greu este o plimbare cu gondola. Insa pe masura ce ne avantam in josul Marelui Canal, iata cateva lucruri pe care ar trebui sa le stim. Fiecare gondola este facuta din nici mai mult nici mai putin de 280 de piese diferite, fiecare dintr-un alt tip de lemn. Partea stanga este mai larga decat cea dreapta cu 24 de centimetri, astfel, gondolele au o usoara alura de semiluna, in timp ce varful subtire si ridicat ii confera ambarcatiunii mai multa manevrabilitate.

Ce este si mai intrigant, este faptul ca gondola este de fapt "un mozaic al orasului". Astfel, partea din fata aminteste de cele sase cartiere ale orasului, spatele gondolei reprezinta Insula Giudecca, in timp ce luneta este simbol pentru Podul Rialto.

slide_208639_5010.jpg

Marele Zid Chinezesc

Toata lumea stie ca cea mai mare constructie militara de pe pamant este Marele Zid Chinezesc, insa putini stiu ca acesta nu a fost construit tot o data, ci pe bucati.

Astfel, aproximativ 2.000 de kilometri din cei circa 8.850 cat are in total Marele Zid Chinezesc, au fost construiti initial pe bucatele, in mod independent, de regatele care se aflau pe teritoriul Chinei intre secolele VII si IV inainte de Hristos, si unificate de primul imparat al Chinei Qin Shi Huang in anul 210 i.H.

slide_208639_5011.jpg

Table Mountain: O fata de masa suficient de mare pentru un munte?

Nici prin cap nu ne-ar putea trece ca pentru o "masa" asa de mare, Table Mountain (n.r. Muntele Masa), poate exista o fata de masa pe masura.

Insa acest platou imens (1.087 metri), care uneori umbreste orasul Cape Town din Africa de Sud, are si asa ceva: o fata de masa pufoasa, tesuta din nori.

slide_208639_5012.jpg

Uluru, Australia

Este foarte interesant, ca desi este atat de rosu, Uluru nu este ruginit deloc.

Aceasta formatiune stancoasa extraordinara se inalta in mijlocul desertului australian si ofera o priveliste de neuitat la fiecare apus. Pe masura ce ocolesti baza Uluru, probabil cel mai mare monolit din lume, ai crede ca este facut din gresie rosie. Aceasta capata culoarea rosie dupa ce este expusa oxizilor de fier si ruginii.

http://www.9am.ro/top/International...ati-din-intreaga-lume/10/Uluru-Australia.html
 
Prostitutia de-a lungul timpului .



Deoarece faimoasa Kama Sutra isi are originile in stravechiul poem indian Kama Kama al nu mai putin celebrului si invatatului vremurilor de la inceputul erei noastre Vatsyayana, vom incerca sa vorbim in cele ce urmeaza despre cea mai veche meserie din lum

Indienii aveau, ca mai toate popoarele primitive (a caror civilizatie o depaseste deseori in valoare pe cea europeana) un deosebit respect pentru prostitutie. Nu o singura data gasim in Kama Kama reflectii despre femeia casta, pusa in inferioritate de prostituata, atat din punct de vedere sexual cat si social. Acest lucru nu inseamna altceva decat ca a-ti castiga existenta prin practicarea amorului nu avea pe atunci nimic respingator in ochii poetului sau pentru contemporanii acestuia.

Nici macar in zilele noastre geishele japoneze nu sunt dispretuite de Imperiul de la Soare Rasare. Acest popor a stiut sa imprumute stiinta si tehnologia occidentului, lucruri esentiale unei dezvoltari statale moderne, fara insa a-si renega obiceiurile stramosesti, printre care prostitutia eleganta si rafinata din barcile cu flori, cea care va ramane inca mult timp una intre cele mai curioase si mai inteligente forme de prostitutie.

Curtezanele au evoluat de-a lungul timpului intr-un mod diferit, in functie de principiile morale si religioase ale locurilor si epocilor.

In societatile antice, a-ti castiga existenta dintr-o munca oarecare era la fel de onorabil ca a face acest lucru cu ajutorul sexului. Obiceiurile sexuale s-au dezoltat in timp, luand, la greci spre exemplu, forma ritualurilor de prositutie sacra din temple. In aceste temple, in timpurile stravechi, Afrodita (zeita greaca a iubirii si frumusetii) era infatisata ca oricare alta divinitate reincarnata sub o forma sau alta, intocmai ca Venus (zeita romana a dragostei) sau asemenea altor divinitati asiatice ale amorului. In antichitate, voluptatea se invata in scoli, asa cum se invata azi scrisul si cititul sau cum sunt invatate fetele sa coase sau sa brodeze. Astfel, o tanara cunostea inca de la pubertate "procedeele galante" ale artei amorului, in afara cazului in care era destinata sa intre intr-un harem. Intr-o tara in care meseria de a oferi placere era nobila si stimata, copiii erau pregatiti de mici in acest sens prin exercitii amoroase. Nu trebuie sa credem totusi ca fetele obisnuite din adolescenta sa umble fara rost deveneau preotese ale zeitei Venus sau Afrodita, populand lupanarele sacre si devenind curtezane cunoscute si stimate de toata lumea din oras. Nimic nu e mai fals. Tot ceea ce stim despre civilizatia greaca antica ne arata ca prostituatele din temple erau femei de familie buna, iar heitarele - curtezanele Atenei (zeita greaca a intelepciunii) - faceau parte din cele mai nobile familii ale acestui oras stat. Se intelege de la sine ca familiile bogate si nobile nu scapau ocazia de a destina copiii de sex feminin acestei meserii considerate onorabile, chiar daca acest lucru ii ingrozeste in prezent pe istoricii moderni.

In Grecia antica, femeia curtezana primea o educatie cu totul speciala, diferita de a celorlalte femei, iar acest fapt ne demonstreaza ca fata era pregatita de la cea mai frageda varsta pentru a deveni prostituata intr-un templu si acest lucru nu era considerat umilitor.

Care era modul lor de viata? Putem considera sigur faptul ca o prostituata ateniana ducea o viata bogata si indestulata, ceea ce inseamna ca obiceiul de a fi platita pentru serviciile erotice era un fapt normal si legal. Afirmatia nu este gratuita, deoarece in zilele noastre, cu greutate ar putea o prostituata sa dea pe cineva in judecata pentru ca i-ar datora ceva. Curtezana antica ducea o viata linistita, protejata de traditii, practicandu-si meseria in functie de pricepere si de gusturile mereu schimbatoare ale epocii. Numele unor curtezane sunt mai vestite decat ale unor regi din antichitate.

Grecii si romanii nu ar fi fost de acord cu persecutiile si privarea de drepturi la care sunt supuse postituatele din statele moderne de azi. Un magistrat nu ar fi acordat atunci mai putina importanta marturiei unei femei care traieste din vanzarea corpului ei, decat aceleia a unei femei asa zis integre, dar a carei castitate nu a fost, insa, intotdeauna sigura.

Evul Mediu a adus cu el o perioada foarte agitata si care a schimbat treptat dar radical starea generala de fapt. La inceputul acestei perioade lupanarele erau numeroase si bine "garnisite", in ciuda eforturilor bisericii de a face viata prostituatelor cat mai mizerabila cu putiinta. Putem gasi in documentele epocii nenumarate decrete si interdictii ale institutelor statului care tunau si fulgerau impotriva prosituatelor, dar si planuri ale acestora de organizare in tot felul de grupari, care sa le reprezinte interesele si sa le apere drepturile, dezmintind si combatand pe cele dintai. Statul le urmarea insa pe femeile care isi castigau existenta de pe urma vanzarii propriului lor corp, punandu-le sa plateasca impozite cu o asiduitate care prima asupra moralei.

Secolul al XVII-lea a constituit in Franta, datorita Regentei si domniei lui Ludovic al XV-lea, o apoteoza, un triumf al curtezanelor. Pudorea prefacuta care dominase sfarsitul domniei lui Ludovic al XIV-lea e inlocuita treptat cu sentimentul eliberarii femeii, astfel incat, dupa o indelungata simulare a cinstei si devotiunii, femeile au o pofta nebuna de distractie. Numeroase documente ale epocii prezinta aceasta forma de buna dispozitie sociala ca pe un lucru extrem de rafinat si de placut, lipsit de prejudecati, prin care actul sexual era considerat un deliciu implicit, pe care cineva si-l putea oferi intre doua lecturi, intre doua pahare de vin sau intre doua conversatii filozofice, fara a-si face griji, sau fara a incerca vreun regret. Epoca a fost incantatoare si acest lucru rezulta si din afirmatiile contemporanilor vremii privind placerea de a trai in Franta de dinainte de Revolutie. Acest lucru nu inseamna insa ca prostituatele de meserie nu au avut de infruntat frustrarile si tavalugul unor vremi cu multe lipsuri si defecte: de la prostitutia iscata din nevoi si mizerie, pana la verdictele arbitrare ale mai marilor epocii vizavi de pseudo-problema curtezanelor. Nenumarate prostituate erau aruncate in inchisori daca deranjau interese si orgolii, ori pur si simplu erau expediate peste Ocean, pentru a popula coloniile franceze din America. Supliciile prostituatelor vremii nu se opreau insa aici: ele erau rase in cap, dezbracate in pielea goala si plimbate prin oras, expuse la toate atrocitatile, maltratate de oamenii din popor. Si Revolutia franceza a fost o perioada de extrem desfrau si haos social, dupa cum putem vedea de altfel si in opera "Palatul Regal" a lui Restif, care, impreuna cu "Memoriile lui Cassanova", constituie unul dintre cele mai reusite tablouri ale moravurilor din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea.

Dupa Revolutie, Napoleon are intentia de a transforma Franta intr-o cazarma, ceea ce marcheaza o tendinta de disparitie a prostitutiei din motive politice. Abia sub Napoleon al III-lea regasim personajul prostituatei in jurul tronului regal.

Timp de patru secole, cea mai celebra posititutie din Europa este cea din Venetia. Se povestesc lucruri minunate despre curtezana venetiana, pe care vocile vremii o descriu de o deosebita frumusete, stil, rafinament, eleganta. Fata de lucrurile care s-au spus pana acum despre positutia timpurilor, putem afirma ca la Venetia aparusera chiar si unele noutati in materie de morala sexuala. Exista astfel ceea ce unii libertini numesc "camaraderia amoroasa", un fel de schimb amical de parteneri/partenere, strain total de notiunea de dragoste, dar avnd drept consecinta imediata diminuarea geloziilor si a crimelor generate de aceasta.

Interesant este insa ca, desi peste tot si in toate timpurile au existat curtezane, ca de altfel si nenumarati clienti ai acestora provenind din toate paturile societatii, poporul a penalizat deseori prositutia mai mult decat conducatorii statului, dovedindu-se mai plin de forta si de cruzime fata de curtezane, comparand mizeria din jur cu bogatia, cel putin aparenta, a acestei lumi, pentru care, in acceptiunea majoritatii, munca inseamna o continua cautare a placerii.

Se poate cu usurinta observa ca, de-a lungul Evului Mediu, cand prin intermediul catolicismului si multiplelor manifestari ale acestuia s-ar fi putut crede ca avem de-a face cu triumful castitatii si refularea instinctelor, prostitutia este in egala masura oprimata si tacit sustinuta. Marturii ale acestei realitati se gasesc pretutindeni: in arta si in documente, de la relatarile istoricilor vremii pana la listele de pedepse aplicate curtezanelor de varii curti si instante. Dovezi istorice de o uriasa forta atesta existenta unui desfrau la toate nivelele societatii, cu atat mai inspaimantator si tulburator cu cat se contureaza pe fundalul unei epoci a oprimarii maselor, a mizeriei, a parvenirii si a atrocitatilor inimaginabile de tot felul. Manastirile, asa zise refugii ale puritatii care oficial combateau irevocabil "tagma curtezanelor", devenisera neoficial advarate case de toleranta iar edictele regale care pledau cu aceeasi vehementa impotriva "jocurilor murdare ale placerii pe bani", participau din plin la acestea.

In priviinta dorintei sexuale, putem spune ca a fost aproximativ aceeasi in toate timpurile, numai modul de manifestare fiind diferit: de-a lungul epocilor puritane totul s-a desfasurat pe ascuns, in timp ce in perioadele mai relaxate lucrurile s-au derulat aproximativ pe fata. Mai mult chiar, o lege sub forma de interdictie indreptata vehement impotriva sexualitatii omului a dovedit ca nu poate avea alt efect decat exaltarea libidoului sexual al maselor. Si nu in ultima instanta, majoritatea celor care fac legea au fost din toate timpurile primii care au incalcat-o si ultimii care au recunoscut acest lucru. Asta a fost si din pacate este situatia intr-o lume in care placerea pe care si-o poate oferi oricine, indiferent ca este rege sau cersetor, primeaza, in general, in detrimentul oricarei morale! Ceea ce vrea insa a evidentia acest articol este nici mai mult nici mai putin decat datoria guvernelor de se elibera cel putin de ipocrizia unei false sexualitati, caci aceasta obsesie preconceputa de a disimula adevarul negand sau reprimand in forta o realitate acuta, poate constitui un viciu echivalent cu un dezastru social pe termen lung.




Sursa
 
Camere ascunse şi pasaje secrete


Fie din motive sinistre şi misterioase, fie din raţiuni practice ori pentru supravieţuire, oamenii au construit într-un fel sau în altul pasaje, tuneluri şi camere secrete cam de când au început să circule pe Pământ. Subiectul este în mod special fascinant, deoarece cu fiecare asemenea ascunzătoare descoperită sau adusă public la lumină, un alt mic fragment de istorie se dezvăluie.


Mont Sainte-Odile

mont-sainte-odile.jpg



Situată, cu o panoramă sufocantă, la altitudinea de 750 de metri în Munţii Vosges din Franţa, mânăstirea Mont Sainte-Odile a fost ridicată în secolul al şaptelea al e.n. Biblioteca sa a găzduit vreme de secole multe manuscrise rare şi antice, dar în anul 2003 ceva straniu a început să se petreacă: aparent, mai multe dintre aceste volume au disparut fără explicaţie. De vreme ce încăperea era perfect închisă şi inaccesibilă publicului, dispariţia cărţilor venea ca un mister total. După ce autorităţile au fost invocate, acestea au constatat în urma unei anchete stufoase că o anumită porţiune a bibliotecii putea fi mişcată astfel încât să dezvăluie un pasaj ascuns. Cu o cameră de supraveghere montată strategic în bibliotecă, un profesor din localitate, Stanislas Gosse, a fost filmat cum se strecura în bibliotecă şi fura cărţi. A fost rapid arestat. Aparent, bărbatul dăduse peste o hartă spre pasajul secret al arhivelor mânărtirii şi a hotărât să se angajeze într-o aventură îndrăzneaţă. Pentru a subtiliza cărţile, Gosse a escaladat pereţii exteriori ai mânăstririi şi apoi a urcat pe o scară ascunsă ducând spre un tunel medieval vechi de secole şi de mult uitat, care dădea direct într-un raft de cărţi al bibliotecii. Se crede că pasajul a fost iniţial construit pentru a le permite călugărilor de rang înalt să spioneze conversaţiile celor mai tineri. În ce îl priveşte pe Gosse, omul şi-a motivat gestul spunând că a furat cărţile deoarece a simţit că sunt "abandonate" şi, în plus, a simţit nevoia unui fior. Nu mai puţin de 1.000 de manuscrise au fost ulterior descoperite în siguranţă în micul apartament al bărbatului.


Club 21

club21.jpg




În New York-ul din vremea Prohibiţiei anilor '20 ai secolului trecut multe cârciumi au împânzit oraşul american pentru a le oferi cetăţenilor însetaţi alcool ilegal şi voie bună. Dar una dintre ele, Club 21, s-ar putea să fi fost cea mai isteaţă dintre toate. Proprietarii localului deţineau şi clădirea vecină şi au folosit-o pentru a-şi ascunde în pivniţele ei vastele provizii de băuturi spirtoase. Camera secretă pentru stocare a fost ferecată printr-o uşă enormă, făcută să pară doar un simplu zid din ciment. Această poartă cântărea aproximativ două tone şi jumătate şi putea fi descuiată doar prin introducerea unei sârme lungi de aproximativ 45 de centimetri într-una dintre numeroasele crăpături din cimentul care o acoperea. Cu ceva efort, uşa putea fi urnită să se deshidă spre beciul clădirii de lângă bar, care adăpostea sute de sticle de băuturi alcoolice. Mulţumită acestei camere secrete şi unui sistem specializat de alunecare a sticlelor în încăperile din subteran prin înclinarea controlată a rafturilor, niciunul dintre proprietarii sau clienţii localului nu a fost vreodată prins, deşi Club 21 a fost controlat de poliţie în mod repetat. Pe vremea Prohibiţiei multe celebrităţi şi figuri politice importante au trecut prin acest bar să se îmbete, inclusiv primarul de atunci al New Yorkului.


Casa Ororilor
hautdelagarenne.jpg



În anul 2008 au fost făcute publice tulburătoarele secrete ale orfelinatului Haut de la Garenne, aflat în pitoreasca insulă britanică Jersey din Canalul Mânecii. După acuzaţii referitoare la mai multe abuzuri petrecute aici, au urmat zvonuri privind descoperiri extrem de sumbre la faţa locului. O reţea subterană de patru camere a fost dezgropată în urma unei anchete poliţieneşti, iar ceea ce s-a descoperit în interiorul lor a şocat nu doar insula, cât întreaga lume. S-au făcut descrieri ale unor lanţuri şi cătuşe, oase şi dinţi de copii, precum şi căzi cu dâre de sânge prin ele. În aceste camere îngropate erau "pedepsiţi" copiii orfani. S-a stabilit că asemenea atrocităţi şi crime au avut loc la casa de copii între anii '40 şi '80 ai secolului trecut, cunoscând un punct culminant în anii '60. Din numeroase interviuri şi cercetări, s-a determinat că "purtarea necorespunzătoare" era tratată aici prin linşare, drogare, abuzuri sexuale şi izolare în groaznicele încăperi. Ca şi când nu ar fi fost de ajuns, celebrul hărţuitor sexual Edward Paisnel, cunoscut sub numele de "Bestia din Jersey", ar fi făcut câteva vizite infamului Haut de la Garenne pentru a-şi exercita abominabilele porniri. Acum, acuzaţiile de abuzuri şi crime alcătuiesc o foarte lungă listă, deoarece multe victime au ieşit la rampă cu relatări de-a lungul anilor. Singurul efect pozitiv care poate rezulta din toate aceste orori este acela că în insula Jersey s-au făcut demersuri legale pentru a se asigura că atrocităţi ca cele din trecut nu se vor mai întâmpla vreodată, chiar dacă se zvoneşte acum că multe dintre poveştile iniţiale despre ororile de la Haut de la Garenne ar fi de fapt exagerari sau poveşti complet nefondate.


Castelul Colditz


colditz.jpg



În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai mulţi soldaţi britanici şi francezi au fost reţinuţi ca prizonieri de război în castelul Colditz, din Germania. La mansarda acestei clădiri a fost pusă la cale şi instrumentată o evadare impresionantă. Condusă de locotenentul britanic Tony Rolt şi de piloţii Bill Goldfinch şi Jack Best, mica echipă de prizonieri a construit din lemn şi pământ un perete şi un tavan false, prin care s-a creat în pod o încăpere ascunsă. Aici a început lucrul în secret la formarea unui planor. În mod uluitor, răpitorii germani nu au băgat de seamă nici măcar o singură dată ceva în neregulă în spaţiul mansardei. Astfel, cu foarte multă migală, un vehicul zburător a fost construit din nimic altceva decât resturi de materiale găsite împrejurul castelului în care militarii erau ţinuţi captivi. Reuşind să se caţere pe acoperiş cu invenţia lor, denumită Cocoşul Colditz, prizonierii şi-au programat lansarea de evadare pentru primăvara lui 1945. Din păcate (sau mai degrabă, din fericire), lagărul pentru prizonierii de război a fost atacat şi cucerit de forţele americane chiar cu puţin timp înainte de data stabilită a decolării.


Casa Coffin (Cavou)

coffinlevi.jpg


Deşi numele acestui edificiu sună sinistru, locul chiar a fost o sursă de speranţă cu aproximativ 150-160 de ani în urmă. Localizată în Fountain City, Indiana, este vorba despre o fostă casă mică din cărămidă deţinută de aboliţionistul Levi Coffin (Coşciug), membru al Societăţii Religioase a Prietenilor. Locuinţa a fost abundentă în spaţii secrete, între care şi o cameră mică având un perete comun cu dormitorul. Deşi structura în sine nu avea nimic ieşit din comun, ceea ce s-a petrecut acolo cu siguranţă că a fost. În această cămăruţă ascunsă, Coffin a ascuns cu succes de-a lungul timpului 2.000 de sclavi evadaţi care au urmat calea numită Underground Railroad (calea ferată subetrană) - o reţea de rute secrete şi case ascunse folosită în SUA secolului al XIX-lea de către sclavii de culoare pentru a evada spre statele libere şi către Canada cu ajutorul aboliţioniştilor şi al aliaţilor ce se raliau cauzei lor - înainte de izbucnirea Războiului de secesiune. De-a lungul a 20 de ani, aceşti sclavi fugari s-au îngrămădit în cameră uneori şi vreme de mai multe săptămâni la rând, pregătindu-se pentru următorul pas înspre libertate. Deoarece fiecare sclav pe care Levi Coffin l-a ajutat şi-a câştigat în cele din urmă libertatea, bărbatul a devenit cunoscut drept "Preşedintele Underground Raildoad".


Passetto di Borgo

passetto-1.jpg


Datând din anul 1277, Passetto di Borgo a fost un tunel secret, lung de aproximativ 800 de metri, întins de-a lungul vechiului zid al Vaticanului, ce lega Oraşul Vatican de Castelul Sant'Angelo, cunoscut şi sub denumirea de Mausoleul lui Hadrian, din Roma. Comisionat de Papa Nicolae al III-lea, traseul nevăzut s-a dovedit o rută de evadare crucială pentru mai mulţi suverani pontifi ce au urmat. În 1494, Papa Alexandru al VI-lea l-a folosit pentru a scăpa de o invazie a lui Carol al VIII-lea al Franţei (se zvoneşte de asemenea ca Papa Alexandru ar fi folosit pasajul secret pentru a-şi vizita câteva amante), iar Papa Clement al VII-lea a dispărut tot prin intermediul său în 1527, în timpul Asediului Romei. Cititorii cărţilor lui Dan Brown şi-ar mai putea aminti şi că tunelul a jucat un rol important în romanul său "Îngeri şi Demoni". Astăzi, Passetto di Borgo nu mai reprezintă un secret aşa mare şi le este deschis spre vizitare turiştilor. Legendele locale susţin că daca un bărbat aleagă de 77 de ori în susul şi în josul pasajului, îşi va recăpăta virilitatea eventual pierdută.


Tunelul Drogurilor Mexic-SUA
tuneldroguri.jpg



Descoperit în noiembrie 2010, acest tunel elaborat se întinde pe o distanţă de 670 de metri şi este dotat cu un mic sistem de şină ferată, cu ventilaţie şi cu iluminare fluorescentă. Pasajul ascuns conectează bucătăria unei locuinţe din Tijuana, Mexic, de două debozite amplasate într-un district industrial din San Diego, California. Considerat a fi opera cartelului drogurilor Sinaloa din Mexic, condus de cel mai vânat lord al drogurilor din toată ţara Joaquin "El Chapo" Guzman, tunelul a servit la transportarea unor cantităţi masive de marijuana, cocaină şi metamfetamine pe teritoriul Statelor Unite. Amplasată în apropierea pasajului se află o scară ascunsă ce duce spre o cameră îngropată la o adâncime de 15 metri sub pământ şi care obişnuia să găzduiască o cantitate uriaşă de marijuana. În total, mai mult de 20 de tone din această plantă au fost confiscate de autorităţile americane şi mexicane. Multe pasaje clandestine de-a lungul graniţei dintre cele două ţări au putut fi descoperite încă din anii '90, dar cel dibuit acum este de departe cel mai complex şi mai complet dintre ele.


Tunelul Terminalului Grand Central din gara Franklin Delano Roosevelt

tunelfdr.jpg


Construit în 1913, Terminalul Grand Central, din New York City, este cea mai mare gară feroviară din lume, cel puţin în privinţa numărului de platforme. Prin urmare, este firesc să existe într-o atare structură numeroase unghere, cotloane şi spaţii ascunse, cum ar fi reţeaua subterană de căi ferate, zonele de depozitare şi tunelurile. Între toate acestea se distinge o platformă de trenuri nemeţionată în vreo evidenţă, cunoscută sub denumirea de Traseul 61, având o intrare secretă şi un pasaj ce duce către un lift ce urcă direct în renumitul hotel Waldorf-Astoria. Acest pasaj secret este ceea ce preşedintele Franklin D. Roosevelt a folosit ca intrare privată în Manhattan. Era un mijloc de a evita întrebările incomode şi blitz-urile reporterilor, precum şi de a ajunge de la tren direct la hotel. Adiţional, acest traseu nevăzut oprea publicul să observe poliomelita de care suferea şeful de stat. Astăzi, intrarea în pasajul de mult uitat este ferecată, milioane de oameni roind anual la numai câţiva metri de el probabil fără să ştie.


Librăria Naţională Indiană

librariaindia.jpg


O altă descoperire foarte recentă (noiembrie 2010), această încăpere ascunsă se află în incinta Librăriei Naţionale Indiene, găzduită de Casa Belvedere, din Calcutta. În timp ce clădirea traversa lucrări de restaurare anul trecut, mai mulţi membri ai institutul Archeology Survey din India au identificat locaţia unei mari camere misterioase, având o suprafaţă estimativă de aproximativ 92 de metri pătraţi (nu s-a pătruns încă în această încăpere). Ceea ce contribuie masiv la adâncirea misterului este faptul ca arheologii nu au găsit nicio intrare în cameră, nici chiar după ce au cercetat, pe afară, fiecare centimetru pătrat al tavanului şi al pereţilor ce alcătuiau camera. Ceea ce s-a descoperit a fost doar un fel de arcă unită cu peretele la un moment dat. De vreme ce Casa Belvedere a fost căminul cârmuitorilor britanici din timpul dominaţiei coloniale engleze, există câteva teorii interesante referitoare la ce s-ar putea afla în spatele pereţilor camerei secrete. Aparent, era o practică des întâlnită în rândul britanicilor acelor vremuri să zidească în "camere ale morţii" condamnaţi, şi aceasta este una dintre speculaţii deoarece unele surse pretind că această încăpere ar avea întocmai dimensiunile uneia de acea natură. Alţii spun că ar putea conţine comori ascunse de vreme de britanicii vremii erau cunoscuţi şi pentru că îşi doseau bogăţiile în aşa-numitele "camere oarbe". Un lider colonialist ar fi fost cu certitudine un om bogat, aşadar este o ipoteză validă. Cum niciun perete nu poate fi demolat din pricina importanţei istorice a clădirii, arheologii aşteaptă pentru moment permisiunea Ministerului Cultural Indian înainte de a fora o gaură prin perete pentru a cerceta interiorul camerei măcar din afară cu o lanternă.


Camera ororilor

mudgett.jpg


Este cunoscut ca primul ucigaş în serie al Americii. Născut Herman Webster Mudgett, H.H. Holmes a fost o fiinţă umană abjectă şi degenerată. Folosind bani murdari obţinuţi din activităţi frivole, precum fraudă fiscală, înşelătorie şi chiar asasinate plătite, bărbatul a construit o mare clădire în Chicago, pe care a deschis-o sub formă de hotel/hostel în anul 1893. În plus, a condus şi o farmacie situată pe aceeaşi stradă, afacere care i-a permis să devină un membru respectat al comunităţii. Totuşi, integritatea lui aparent ireproşabilă ascundea un monstru sinistru. S-a dovedit că, vreme de mulţi ani, clădirea lui Holmes a fost scena unor crime îngrozitoare înfăptuite de chiar mâinile proprietarului. După ultima sa arestare, s-au descoperit în "Castelul Crimei", cum ajunsese să fie cunoscut, numeroase ciudăţenii arhitecturale, cum ar fi scări ascunse, uşi mascate şi trape, care îi permiteau lui Holmes să se strecoare în camerele musafirilor. Cea mai macabră zonă secretă era formată din camera de disecţie şi din crematoriu, amplasate în pivniţă, acolo unde trupurile victimelor erau aruncate pe un fel de tobogan de la etajele superioare. Această încăpere servea drept "laborator" de tortură, fiind presărată cu dispozitive, morminte şi instrumente chirurgicale, care i-au atras numele de "Camera Ororilor". Se crede că nu mai puţin de 50 de femei au fost măcelărite în feluri inimaginabile în acest loc malefic.




http://www.descopera.ro
 
„Strigătul cositorului” şi alte 7 lucruri fascinante despre metale


Încă din Evul Mediu, alchimiştii au observat cu mirare că o bară de cositor, îndoită, scoate un sunet ciudat. Acest „strigăt al cositorului”, cum a fost numit, i-a convins că au de-a face cu un metal straniu, iar pe atunci, tot ceeea ce era straniu era diabolic. De aceea, cositorul apare în unele scrieri alchimice drept un „metal al diavolului”, pe care practicanţii alchimiei îl mânuiau cu teamă şi precauţie.




1. Sunteţi curioşi să auziţi "strigătul cositorului"? Îl puteţi asculta aici, dar e de datoria mea să vă previn că, dacă vă aşteptaţi să auziţi un ţipăt plin de dramatism, o să fiţi dezamăgiţi (şi eu am fost...). Sunetul cu pricina e mai curând un scrâşnet dar, în fine, e "glasul" unui metal, fenomen destul de ciudat pentru a aprinde închipuirea. Imaginaţi-vă uimirea superstiţioasă şi, în acelaşi timp, fascinaţia alchimiştilor medievali la auzul acestei voci a unui corp neînsufleţit!




2. Cositorul mai are o proprietate ciudată: la temperaturi sub 180 C, o bucată de cositor îşi pierde înfăţişarea obişnuită - aspectul solid şi culoarea gri-argintie, cu luciul metalic caracteristic - transformându-se într-o pulbere cenuşie. Se spune că fenomenul ar fi fost constatat în Rusia, în 1867, în timpul unei ierni geroase: la Sankt Petersburg se găsea, într-un depozit subteran, păzit de încuietori zdravene, un bloc mare de cositor, (proprietatea guvernului), ce făcea parte din tezaurul statului. Spre marea surpriză a paznicilor tezaurului, în primăvara următoare, în locul bucăţii de cositor n-a mai fost găsită decît o grămăjoară de pulbere cenuşie.



Se manifestase un fenomen natural numit alotropie: unul şi acelaşi element chimic se poate prezenta sub forme diferite, datorită unor moduri diferite de dispunere a legăturilor chimice dintre atomi (exemplu clasic: grafitul şi diamantul - forme alotropice ale aceluiaşi element, carbonul). Cositorul manifestă şi el un asemenea comportament: la temperaturi sub 180 C, trece într-o altă stare alotropică (diferită de cea pe care o are la temperatura camerei) în care se prezintă sub formă pulverulentă, de culoare gri.

3. Molibdomanţie: aşa se numeşte, mai "ştiinţific", ghicirea în metal topit, o veche practică divinatorie întâlnită în diverse ţări ale Europei, inclusiv în România, deşi tot mai puţin practicată. În Germania, de exemplu, e o activitate tradiţională în noaptea de Anul Nou, iar în România, e folosită de ghicitoare pentru a afla viitorul "clientului".



Metalele utilizate sunt în general, plumbul şi cositorul, metale cu punct de topire scăzut; acestea sunt topite şi apoi turnate în apă rece, unde se solidifică în forme aparent neregulate, dar care, pentru cel care ghiceşte, au nişte semnificaţii anume: în ele se pot vedea - după imaginaţia fiecăruia - chipuri, drumuri, animale şi alte imagini care sunt interpretate după fantezia şi experienţa ghicitoarei (de obicei, în aşa fel încât clientul să fie mulţumit :) )

4. Mercurul - hydrargyrum, adică argint lichid, cum îl numeau alchimiştii - este, aşa cum am învăţat cu toţii, singurul metal lichid la temperatura obişnuită, iar mobil şi fugar cum este, rostogolindu-se în picături rotunde, mercurul creează impresia că nici n-ar putea fi vreodată altfel decât lichid.



Şi totuşi, mercurul poate trece şi el în stare de vapori (la 356,73 °C) ba chiar poate să "îngheţe", întărindu-se. Mercur solid?! Da! Mercurul se solidifică la temperatura de -38,83°C.



Există o istorisire interesantă, cum că faptul ar fi fost observat în condiţii naturale, tot în Rusia şi tot în timpul unei ierni foarte reci, a anului 1759, când în laboratorul savantului Mihail Lomonosov temperatura a scăzut până la vreo - 40°C (închipuiţi-vă cum era afară, dacă înăuntru erau minus 40!). Mare mirare pe cei intraţi în laborator, când au constatat că "argintul" lor lichid devenise solid!

5. Există metale care se topesc la temperaturi mari, peste 2000° C, şi altele care se topesc foarte uşor, chiar la temperaturi sub 200° C. Încă şi mai remarcabil, amestecând, în anumite proporţii, cîteva metale cu puncte de topire joase, se pot obţine aliaje care au puncte de topire mai mici decât ale oricăruia dintre metalele componente şi chiar mai joase decât temperatura de fierbere a apei, adică sub 100° C! Ce ziceţi de asta?

De pildă, iată temperaturile de topire ale cîtorva metale care intră în componenţa unor astfel de aliaje (numite aliaje uşor fuzibile):
Bismut - 271,3° C
Cositor - 231,8° C
Plumb - 327,5° C
Indiu - 156,6° C



Şi iată şi nişte combinaţii savante de metale, prin care se obţin aliaje cu un punct de topire surprinzător de scăzut:
• Aşa-numitul metal Wood este o combinaţie de bismut (50%) plumb (25%), cositor (12,5%) şi cadmiu (12,5%), care se topeşte la 70° C.
• Aliajul Field, compus din 32,5% bismut, 51% indiu, 16,5% cositor, se topeşte la 62° C.
• Metalul Rose - 50% bismut, 25-28% plumb and 22-25% cositor, se topeşte la 100° C.

Asemenea aliaje se folosesc pentru turnarea unor piese metalice, pentru lipirea unor componente metalice între ele (cu "letconul"), dar s-au găsit şi glumeţi inventivi care să le utilizeze pentru farse: se vorbea, într-o vreme, despre nişte linguriţe de păcăleală, făcute dintr-un astfel de aliaj uşor fuzibil, care se topesc şi dispar când sunt introduse în ceai fierbinte, de pildă (Nici să nu vă treacă prin cap să beţi un asemenea ceai! Unele dintre metalele folosite pentru aliajele uşor fuzibile, precum plumbul şi cadmiul, sunt foarte toxice!)

6. Dar, dacă tot am vorbit despre metale lichide şi aliaje care se lichefiază cu uşurinţă la încălzire, să mergem un pas mai departe, cum a mers şi tehnologia: mercurul o fi singurul metal (în sens de element chimic) lichid la temperatura camerei, însă există şi aliaje lichide la această temperatură, ştiaţi? Spre deosebire de mercur (element chimic natural), acestea sunt creaţii umane. Aliajul numit Galinstan (care este marcă înregistrată a companiei germane Geratherm Medical AG), compus din 68,5% galiu, 21,5% indiu şi 10% cositor, cu urme de cupru, este lichid la temperatura camerei şi se solidifică la -19° C. E folosit în diverse aplicaţii ca înlocuitor al mercurului, fiind mult mai puţin reactiv şi toxic decît acesta din urmă.



7. Expresia familiară "greu ca plumbul" a creat, cumva, impresia că plumbul e, ca material, tot ce poate fi mai greu pe lumea asta. Impresie greşită: există elemente chimice - şi anume câteva metale - mai grele decât plumbul. Dacă vă interesează superlativele, cel mai greu element chimic natural (şi metal, totodată) este osmiul: la temperatura camerei, are densitatea de 22,59 g/cm3, adică este de două ori mai greu decît plumbul. E drept, e mult mai puţin cunoscut şi folosit decât plumbul, care e prezent de multă vreme în viaţa omenirii - cel puţin din Antichitate -, pe când osmiul a fost descoperit abia în anul 1803 şi este mult mai rar întâlnit.



(Fiindcă veni vorba, chiar şi mercurul este - în ciuda tuturor aparenţelor - mai greu decît plumbul: în starea sa obişnuită, lichidă, la temperatura camerei, are densitatea 13,534 g/cm3, iar plumbul are doar 11,34 g/cm3).

Al doilea cel mai greu element chimic natural (şi metal) este iridiul (densitate 22,56 g/cm3). Atât osmiul, cât şi iridiul fac parte dintre aşa-numitele metale platinice (6 la număr) şi, datorită marii lor rezistenţe mecanice şi la coroziune, sunt folosite în aliaje, pentru a mări durabilitatea obiectelor realizate din aliajele respective.



Uneori, cele două metale înrudite formează în mod natural aliaje - numite iridosmiu sau osmiridiu - care se găsesc în zăcăminte, adesea împreună cu celelalte metale platinice (ruteniu, rodiu, paladiu, platină).

(Precizare: am tot spus element chimic natural pentru a arăta că e vorba despre elemente chimice existente în natură, ce pot fi extrase din zăcăminte; distincţia e necesară pentru că, în ultimii ani, au mai fost descoperite câteva elemente chimice, obţinute însă pe cale artificială, în acceleratoare de particule - prin bombardarea cu diverse particule a unor elemente chimice naturale. Aceste elemente sintetice au fost obţinute în cantităţi foarte mici - câţiva atomi, acolo, şi aceia detectaţi cu greu; sunt instabile, proprietăţile lor sunt încă prea puţin cunoscute şi importanţa lor e, deocamdată, pur teoretică.)

8. Iar dacă aţi crezut că metalul cel mai uşor ar fi aluminiul, iar v-aţi înşelat (tot din cauză că avem des de-a face cu el şi ni se pare că îl cunoaştem relativ bine). Cel mai uşor metal este litiul, care are densitatea de numai 0,534 g/cm3, de 5 ori (!) mai uşor decât aluminiul (care are densitatea de 2,70 g/cm3).



http://www.descopera.ro/stiinta/804...ui-si-alte-7-lucruri-fascinante-despre-metale
 
Istoria banilor. De la troc la euro



Pietrele şlefuite sau ghiocurile, bucăţile brute de metal şi mai apoi monedele prelucrate şi bancnotele reprezentantive sunt strămoşii banilor de azi, care pun economiile în mişcare. BNR prezintă istoria banilor şi a monedei euro în cadrul unei expoziţii deschisă în sediul băncii centrale, până pe 27 mai.


Acum mii de ani, înainte de inventarea banilor, schimbul de produse (trocul) era folosit de oameni pentru a-şi asigura cele necesare traiului. Dar trocul ridica un mare inconvenient: nu întotdeauna produsele schimbate aveau aceeaşi valoare, ceea ce însemna că trebuia găsită o modalitate de divizare a acestora, iar cererea şi oferta se întâlneau foarte greu.

Apariţia banilor-marfă a rezolvat această problemă. Iniţial, în cadrul unei societăţi un singur tip de marfă sau de obiect a început să fie utilizat ca mijloc de schimb, dobândind funcţie monetară. Cu funcţie de marfă au circulat astfel mărgele de fildeş, pietre şlefuite sau ghiocuri. Acestea ridicau însă la rândul lor probleme: nu erau întotdeauna uşor de divizat şi, luând în calcul că erau foarte diverse, era greu să se ajungă la un consens privind valoarea lor, în diverse societăţi.


Prin urmare, s-a convenit ca ele să fie înlocuite de metale. Aurul, argintul sau fierul erau metale considerate valoroase de toată lumea. Acestea au devenit astfel mijloc de schimb şi de tezaurizare pentru toată lumea. Au o valoare recunoscută pretudindeni şi, în plus, proprietatea de a putea fi uşor de divizat.

Ulterior, în secolul al VII-lea înaintea erei noastre, au apărut şi primele monede din metal, în Asia Mică. Acestea aveau de regulă formă de disc şi conţineau o anumită cantitate dintr-un metal care le determina valoarea. Garanţia valorii monedelor era dată de sigiliul regelui, al oraşului sau al statului care a emis-o, gravat pe una din feţele acesteia.

Banii de hârtie

Monedele ridicau însă la rândul lor probleme. Atunci când doreau să cumpere bunuri costisitoare, oameni aveau nevoie de o cantitate mare de monede, care era dificil de transportat.

Chinezii au fost cei care au rezolvat această problemă. Ei au introdus banii din hârtie, deoarece nu aveau resurse suficiente de cupru pentru a bate monedele de care aveau nevoie. Au urmat negustorii italieni, care au început în secolul al XI-lea să utilizeze cambii în locul cantităţilor mari de monede. Cinci secole mai târziu, aurarii din Regatul Unit au început să emită hârtii de valoare.

Totodată, în timp, băncile au început să emită chitanţe de hârtie pentru depozite de aur şi argint pe care le aveau deschise la bancă. Aceste chitanţe era cunoscut sub numele de "bani reprezentativi".

În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, numeroase naţiuni foloseau bani reprezentativi. Valoarea acestora era definită în raport cu aurul. În 1971, etalonul aur s-a prăbuşit, atunci când Statele Unite ale Americii au pus capăt în mod unilateral convertibilităţii directe a dolarului american în aur.

De-a lungul istoriei, tot mai multe guverne au trecut de la monede reprezentantive, deci legate de un etalon, la monede fiduciare. Acestea din urmă nu se bazează pe un etalon real, cum ar fi aurul sau argintul, valoarea lor fiind determinată de guvern şi bazându-se doar pe buna credinţă.

Înainte de introducerea monedei euro, pe 1 ianuarie 2002, majoritatea ţărilor europene avea propriile bancnote şi monede. Când oamenii călătoreau în străinătate, trebuiau să schimbe bani. Acest lucru nu mai este necesar însă în zona euro, deoarece moneda euro a înlocuit monedele ţărilor respective.

Euro în cifre

În 2002, 15 miliarde de bancnote euro au împânzit lumea, o cantitate suficientă ca să acopere 15.000 de terenuri de fotbal. Euro este acum moneda a 330 de milioane de europeni care locuiesc în cele 17 ţări ale zonei unice, respectiv Belgia, Germania, Estonia, Irlanda, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Ţările de Jos, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia şi Finlanda.

În curând, un nou design

Banca Centrală Europeană pregăteşte un nou design pentru bancnotele euro, cu noi elemente de siguranţă, care să preîntâmpine fraudarea. Noile bancnote vor prelua tema grafică a celor aflate acum în circulaţie.

Elementele grafice ale celor şapte bancnote euro, care au valori cuprinse între 5 şi 500 de euro, redau şapte stiluri arhitectonice care au caracterizat cultura europeană: clasic, romanic, gotic, renascentist, baroc şi rococo, arhitectura în oţel şi sticlă a secolului al XIX-lea şi arhitectura modernă a secolului al XX-lea.

În prezent, există opt cupiuri diferite ale monedelor euro, acestea având valori cuprinse între un eurocent şi 2 euro. Fiecare monedă are o faţă comună europeană şi o faţă naţională, diferită pentru fiecare ţară din zona euro. Feţele comune ale celor opt monede înfăţişează harta Europei pe un fundal format din cele 12 stele ale Uniunii Europene.

Cum se naşte şi cât trăieşte o bancnotă

Hârtia bancnotei euro este obţinută prin încorporarea într-o hârtie de bumbac a unor elemente de siguranţă: filigrane şi fire de siguranţă. Aceasta este distribuită mai apoi către 14 imprimerii din Uniunea Europeană. Unul din elementele de siguranţă ale bancnotelor este acela că valoarea bancnotei este încorporată în filigran, firul de siguranţă şi hologramă, fiind de asemenea redată de numărul care îşi schimbă culoarea.

Odată puse în circulaţie, bancnotele se deteriorează treptat, însă fiecare are un ritm propriu de deteriorare, generat în principal de frecvenţa cu care sunt folosite. Potrivit statistiticilor, bancnotele de 5 euro sunt utilizate o perioadă de circa 14 luni, iar cele de 50 de euro circa trei ani şi jumătate înainte de a fi retrase din circulaţie.

Băncile naţionale sunt dotate cu aparate de sortat care pot identifica într-o fracţiune de secundă autenticitatea unei bancnote. Cele care nu mai sunt corespunzătoare pentru punerea în ciculaţie, din cauză că sunt murdare, mototolite sau rupte, sunt distruse imediat.



http://www.evz.ro
 
Cele mai corupte tari ale lumii


Coruptia in sine este un domeniu complex intalnit din ce in ce mai multe state ale lumii. Complex si dureros pentru cei care traiesc in astfel de tari si complet de neinteles pentru bogatii lumii, cei care nu pot percepe cum simpla foame fiziologica poate duce la nivele ale coruptiei de neimaginat. Transparency International Corruption Index este publicat anual. Acest index contine 163 de tari, mai putin Kosovo, tara in care nivelul coruptiei ar putea propulsa cel mai nou stat al lumii pe unul dintre locurile fruntase.




Guineea Ecuatoriala

Aceasta tara este una din cele mai mici state africane. Presedintele in functiune al Guineei Ecuatoriale este Teodoro Obiang Nguema Mbasogo. Constitutia din 1982 ofera presedintelui Mbasogo puteri extinse, incluzand aici numirea sau demiterea dupa bunul plac a membrilor cabinetului sau, promulgarea oricarei legi prin decret prezidential, dizolvarea Camerei Deputatilor, de asemenea, negocierea si ratificarea oricarui tip de tratate, precum si lansarea de alegeri legislative. Diplomatii si ministrii Guineei Ecuatoriale au fost surprinsi facand trafic de droguri cu ajutorul bagajelor diplomatice de care dispuneau.

Presedintele in functie nu are totusi reputatia unchiului sau, pe care l-a detronat in ziua de Craciun a anului 1975. Acesta, pe numele sau Francisco Macias Nguema, a executat cu o ocazie speciala 150 de rivali politici pe un stadion. A ramas in istorie faptul ca in timpul executiilor, ex-presedintele Nguema a pus la difuzoarele de pe stadion, melodia “Those Were the Days”, interpretata de Mary Hopkin si produsa de Paul McCartney…



Bangladesh

Republica Populara Bangladesh este situata in sud-estul Asiei si este inconjurata de India, Myanmar si Oceanul Indian. In Bangladesh, prim-ministrul este seful guvernului, poate forma Cabinetul si conduce toate afacerile interne si externe ale statului. Bangladesh a detinut in ultimii cinci ani titlul de cea mai corupta tara din lume datorita prezentei acestui flagel la toate nivelurile societatii. Economia bazata in proportie de 90% pe agricultura este subminata de coruptie. Aici taranii nu isi pot vinde produsele daca nu dau mita pana la cel mai inalt nivel. Acelasi nivel ridicat al coruptiei permite distrugerea ultimelor paduri ramase spre a face loc noilor terenuri agricole, ignorandu-se astfel, cu buna stiinta, dezastrele ecologice iminente.



Uzbekistan

Situata in Asia Centrala si parte a fostei Uniuni Sovietice, Republika Uzbekistan se invecineza cu Kazahstanul in nord si vest, Kirghistan si Tadjikistan la est, si cu Afganistanul si Turkmenistanul la sud.
Uzbekistanul detine cea mai mare forta armata in regiunea Asiei Centrale, cu circa 65 000 de militari aflati in serviciu permanent. O parte importanta din PIB-ul Uzbekistanului provine din comercializare unor produse pe care acesta tara le exporta masiv: aurul, bumbacul si gazele naturale. Problemele apar datorita faptului ca o mare parte din sumele obtinute din acest profit sunt distribuite intre membrii clasei conducatoare, in timp ce 95% din populatia tarii se zbate sub nivelul subzistentei.



Ciad

Situat in centrul Africii si compus in mare parte din Desertul Sahara (circa 75% din suprafata tarii), Ciadul are ca vecini Libia, Sudanul, Republica Centrafricana, Camerunul si Nigeria. Constitutia Ciadului este modificata intr-atat incat sa-i permita presedintelui tarii accesul la puteri depline. Astfel, presedintele poate numi sau demite primul-ministru de cate ori doreste si fara sa trebuiasca sa se justifice cuiva. Presedintele exercita o influenta considerabila si asupra judecatorilor, generalilor si directorilor firmelor private din Ciad. Toti membrii clasei conducatore sunt etnici Zaghawa, din acelasi trib cu presedintele Idriess Deby. Ciadul a fost criticat de nenumarate ori pentru mentinerea obiceiului mutilarii genitale la femei cat si pentru coruptia generalizata care infloreste la toate nivelurile.



Republica Democrata Congo

Republica Democrata Congo si-a luat acesta denumire in 1997 cand a decis sa nu se mai numeasca Zair. Este a treia tara africana ca marime si se invecineaza cu Republica Centrafricana, Sudan, Uganda, Ruanda, Burundi, Tanzania, Zambia, Angola si Republica Congo. Dupa 4 ani de interimat intre doua constitutii sensibil diferite la nivel de guvern, administratie si politie, noua Republica Democrata Congo se pretinde un stat cu adevarat democratic. Noua tara are unul dintre cele mai complexe si birocratice sieteme politice. Astfel, exista un Senat si un Consiliu National condus de un Executiv compus din 60 membri de cabinet prezidati, la randul lor, de un Presedinte si patru vice-presedinti. Toate acestea nu au stopat coruptia generalizata dintr-o tara unde se defrizeaza ilegal mii de copaci intr-o singura zi, si se fac afaceri murdare cu aur, diamante si uraniu, resurse naturale abundente in acesta tara din lumea a treia…


Sudan

Sudanul este cea mai mare tara africana ca suprafata. Tara in sine are o pozitie geo-strategica importanta, fiind situata intre Cornul Africii si Orientul Mijlociu. Sudanul se invecineaza cu Egiptul, Eritreea, Etiopia, Kenia, Uganda, Republica Democratica Congo, Republica Centrafricana, Ciadul si Libia. O directiva datata 14 aprilie 2006, venita din partea directorului executiv al Human Rights Watch avertizeaza orice potential turist care intentioneaza sa tranziteze Sudanul, asupra guvernului care este deopotriva incapabil si indolent in a-si apara proprii cetateni din provincia Darfur. In aceeasi ordine de idei, militarii sudanezi sunt vinovati de crime impotriva umanitatii. Unele rapoarte avertizeaza asupra incalcarii repetate ale drepturilor omului atat de catre guvernul sudanez cat si de rebelii Janjaweed. Un comunicat al autoritatilor americane avertizeaza asupra uciderii civililor, violurilor in masa, torturilor sistematice, jafurilor si recrutarii fortate a copiilor in cadrul fortelor paramilitare.

Guineea

Fosta colonie franceza Guineea, din vestul Africii, se invecineaza cu Guineea-Bissau, Senegal, Coasta de fildes, Liberia si Sierra Leone. De la data declararii independentei sale, pe 2 octombrie 1958, Guineea a avut doar doi presedinti. Generalul in rezerva Lansana Conte a preluat puterea in 1984 dupa o lovitura de stat soldata cu moartea lui Sekou Toure, presedintele anterior al tarii. Conte a iesit presedinte cu o majoritate covarsitoare si in cadrul scrutinelor din anii 1993, 1998 si 2003, scrutinuri ramase in istorie pentru faptul ca oamenii erau fortati sa-l voteze cu Kalashnikov-ul lipit de tampla…In ciuda acestor fapte, presedintele Conte apare aproape zilnic in presa cu declaratii care promit o reforma generalizata a Guineei. Situatia din Guineea poate fi foarte bine descrisa ca o combinatie de anarhie, dictatura si coruptie, totul cu un pronuntat iz african…



Irak

O tara cu o pozitie strategica deosebit de importanata, Irakul se invecineaza cu Turcia, Siria, Kuweit-ul, Arabia Saudita, Iordania si Iranul. Dezastrul economico-social din Irak a inceput o data cu invazia Coalitiei Internationale condusa de Statele Unite si Marea Britanie. Conflictul militar a avut consecinte deosebit de grave pentru populatia civila. Violenta interconfesionala creste zilnic, la fel si numarul atentatelor, starea de anarhie generalizata pluteste pe strazile oricarui oras irakian, iar coruptia este la ea acasa intr-o tara unde nevoile elementare ale individului sunt imposibil de asigurat de un guvern care nu poate influenta pozitiv situatia generala a tarii.



Myanmar

Cea mai mare tara din peninsula Indochina, Myanmar nu este alta decat fosta colonie Burma, care pana acum cativa ani s-a numit Birmania. Inconjurata de China, Laos, Tailanda, Bangladesh si India, Myanmar este o tara a contrastelor amplificate de drama umanitara in care se zbat locuitorii sai de ani de zile. Sistemul politic a ramas sub controlul juntei militare. Acesta domina scena politica locala inca din anul 1962 cand generalul Ne Win a inlaturat printr-o lovitura de stat guvernul civil condus de premierul U Nu. Tara este condusa din 1992 de catre generalul-maior Than Shwe. Organizatii precum Human Rights Watch si Amnesty International trimit rapoarte care contin mii de pagini despre atrocitatile si coruptia patronate de junta militara a Myanmarului. In prezent nu exista justitie independenta in Myanmar, iar oficialitatile au interzis accesul la Internet al oamenilor obisnuiti. Munca fortata, traficul de fiinte umane, traficul de organe si exploatarea copiilor sunt realitati comune in peisajul cotodian din Myanmar.

Haiti

Haiti imparte pe jumatate insula Hispaniola cu Republica Dominicana din Arhipelagul Antilelor Mari, situat in Marea Caraibelor. Fosta colonie franceza a devenit al doilea stat din Lumea Noua care si-a castigat independenta, la data de 1 Ianuarie 1804, dupa Statele Unite ale Americii. Situatia politico-economica a devenit, insa, dezastruoasa pentru locuitorii sai imediat dupa debarcarea violenta de la putere a presedintelui Jean Bertrand Aristide, petrecuta la data de 7 februarie 2004. Circumstantele in care s-a petecut aceasta raman cotroversate si in prezent. Rene Preval, presedintele in exercitiu, este celebru pentru promisiunile sale de redresare economica si consolidare a stabilitatii intr-o tara in care domneste haosul si anarhia. Au ramas in istorie imaginile cutremuratoare in care erau prezentati taranii haitieni ajunsi la limita subzistentei, nevoiti sa manance biscuiti facuti din lut amestecat cu ulei, sute de mii de oameni fiind nevoiti sa se hraneasca cu acest amestec oribil de pamant si ulei… Situatia grava generalizata a locuitorilor din Haiti a ajuns la apogeu, din cauza foametei si mizeriei incredibile, inregistrandu-se din ce in ce mai multe cazuri de canibalism. In prezent nu exista industrie, economie, turism sau agricultura. Indicii coruptiei sunt mai mari decat in orice tara din lume.




http://www.descopera.ro/cultura/2854742-top-10-cele-mai-corupte-tari-ale-lumii/p2
 
Stiati ca astazi este ziua mondiala a lui
pi.jpg





Ce e cu numărul Pi?

Matematicienii noteaza raportul dintre circumferinta unui cerc si diametrul sau prin litera greceasca Pi, care reprezinta initiala cuvintelor din aceeasi limba “perimetros” (perimetru) si “periferia” (periferie), folosite de Arhimede in lucrarea sa despre cerc. Dar nu intotdeauna matematicienii au intrebuintat litera Pi pentru a reprezenta raportul dintre circumferinta si diametrul cercului. El a fost introdus abia in secolul al XVIII-lea, si atunci nu de catre toti matematicienii, care pentru a marca acest raport foloseau litera “p”. Litera greceasca Pi a fost folosita in geometrie pentru prima data de Isaac Barrow (1630-1677) in lucrarea “Lectii tinute in scoala publica a Academiei din Cambridge” de W. Oughtred in “Matematica recreativa”, pentru a nota insa lungimea cercului. Abia spre sfirsitul secolului al XVII-lea, cind rapoartele au fost asimilate cu numerele, a inceput sa fie folosit Pi in sensul de astazi. Cel dintii matematician care l-a folosit pe Pi pentru a-l nota pe 3,14… a fost W. Jones (1675-1749), in anul 1706, apoi Cristian Goldbach (1690-1764), in anul 1742. Celebrul matematician elvetian Leonhard Euler (1707-1783), membru al Academiei de Stiinte din Petersburg, mai intrebuinta prin 1734 litera “p” pentru a nota raportul dintre lungimea cercului si diametrul sau, apoi citiva ani mai tirziu litera “c”, pentru ca in lucrarea “Introducere in analiza infinitilor”, publicata in 1748, sa adopte definitiv litera greceasca Pi, si, datorita lui, acest simbol a intrat definitiv in uzul general al matematicienilor.

Pi, vechi de mii de ani

Noi cunoastem azi drept valoare pentru Pi numarul 3,141.592.653…, dar, in decursul istoriei, valoarea lui nu a fost intotdeauna aceeasi, ci a variat fata de acest numar, in functie de epoca, zona geografica si popoare. Vechile valori ale lui Pi au fost calculate empiric, mai mult deduse pe cale de incercari. Astfel, se lua pur si simplu o sfoara si se inconjura cu ea un cilindru, dupa care se masurau lungimea ei si diametrul cercului. Ceea ce iesea din aceasta impartire era valoarea lui Pi, desi in acea vreme, asa cum am aratat, acest raport nu se nota cu aceasta litera. Cea mai veche valoare a raportului dintre circumferinta cercului si diametrul sau a dat-o scribul egiptean Ahmes in jurul anului 1.800 i. Chr., in “Manualul lui Ahmes”, aflat pe papirusul Rhind. Ea este de 3,1604, mai mare decit valoarea reala cu aproximativ 0,0188, rezultat care este insa mult mai apropiat de valoarea sa reala, fata de rezultatul obtinut mult mai tirziu de Arhimede.

Pi-ul la egipteni, evrei, greci si romani

Egiptenii mai obtineau valoarea lui Pi folosind raportul dintre perimetrul patratului de la baza piramidei lui Keops si dublul inaltimii acestui monument, rezultatul fiind de 3,1415982. inca din antichitate, matematicienii au incercat sa rezolve asa-numita problema a cvadraturii cercului, adica sa construiasca un patrat care sa aiba aria egala cu a unui cerc dat, folosind numai compasul si rigla, dar pentru aceasta le trebuia valoarea exacta a lui Pi. Prin descifrarea unor tabele scrise pe tablite de lut, descoperite in 1950, de M. Bruius, la Susa, in Iran, rezulta ca, in urma cu 2.000 de ani i. Chr., babilonienii calculasera pentru Pi valoarea de 3,125, cu 0,0166 mai mica decit valoarea reala. La vechii caldeeni, valoarea lui Pi era egala cu 3, pentru ca ei considerau ca raza cercului se poate inscrie de 6 ori pe circumferinta cercului.

Evreii, care au avut relatii culturale si politice foarte strinse cu asiro-caldeenii. il considerau pe Pi egal tot cu 3. in “Biblie” se relateaza ca in templul lui Solomon, ridicat in secolul al XI-lea i. Chr, era un mare bazin de arama, “de forma rotunda, avind zece coti de la o margine la alta si o linie de 30 de coti ii masura circumferinta”. Din descrierea acestui bazin, facut de arhitectul Hiram de Tyr, la cererea lui Solomon, rezulta ca Pi era egal cu 3, asa cum rezulta si din “Talmud”, o culegere de traditii rabinice posterioare “Bibliei”, in care se afirma ca “ceea ce are un inconjur de trei palme e lat de o palma”. Aceeasi valoare de 3 o da si chinezul Ceu-pei in lucrarea sa “Cartea sfinta a socotitului”, aparuta in secolul III i. Chr.

Prin secolele VIII-VII i. Chr., geometrii greci aveau doua idei fundamentale in legatura cu cvadratura cercului: prima – ca cercul se poate asimila cu un poligon regulat cu un numar infinit de laturi si, a doua – ca aria cercului este cuprinsa intre cea a unui poligon regulat inscris si cea a unui poligon regulat circumscris, avind acelasi numar infinit de laturi. Ei credeau ca problema cvadraturii cercului se poate rezolva prin metoda gramica, adica prin trasarea unor curbe mai complicate decit cercul. Printre grecii care au cautat sa rezolve cvadratura cercului si sa afle valoarea lui Pi se numara Hipocrat din Chios (secolul V i. Chr.), care s-a folosit de ariile limitate de doua arce de cerc avind aceleasi extremitati si a caror convexitate e situata de aceeasi parte, figura geometrica plana numita “lunula”. Dinostrat (sec. IV. i. Chr.), fostul elev al lui Platon, s-a folosit de o curba ajutatoare, cunoscuta azi in geometrie de “cvadricea lui Dinostrat”, iar Arhimede din Siracuza (287-212 i. Chr.), in lucrarea sa “Despre masurarea cercului”, a gasit valoarea lui Pi ca fiind cuprinsa intre 3,141606 si 3,141590, valoarea cea mai apropiata de cea reala fiind 3,1416, care este si astazi folosita de catre matematicieni. Valori apropiate de cele obtinute de Arhimede au gasit si Claudiu Ptolomeu si Heron din Alexandria. Cel dintii grec care a popularizat problema cvadraturii cercului, ridiculizind-o, a fost scriitorul Aristofan (sec. V. i. Chr.), in comedia sa “Pasarile”).

In general romanii au folosit pentru Pi valoarea data de Arhimede, in schimb indienii foloseau pentru raportul dintre lungimea cercului si diametrul sau valoarea de 3,0625. La inceputul Evului Mediu, matematicianul arab Mahomed ben Musa (sec. IX), in lucrarea sa “Algebra”, dadea pentru Pi aceeasi valoare ca si Arhimede, afirmind ca “Procedeul cel mai bun este sa inmultim diametrul cu 3 1/7. Acesta este mijlocul cel mai rapid si cel mai usor. Mai mult stie Dumnezeu!”. in secolul VI d. Chr., renumitul matematician indian Aria-Bahata a dat pentru Pi valoarea de 3,1416, plecind de la un hexagon inscris intr-un cerc, caruia i-a dublat succesiv laturile pina la un poligon cu 384 de laturi. Apoi, considerind ca perimetrul unui poligon cu un numar de laturi se apropie de lungimea circumferintei in care se inscrie acel poligon, a calculat acest perimetru, pe care l-a impartit apoi la diametrul sau.

Un rezultat surprinzator de exact

Un alt matematician indian, Bhaskara inteleptul, care a trait in secolul al XII-lea, a dat pentru Pi valoarea de 3,1416, folosind acelasi procedeu de calcul aplicat de Arhimede. Marele invatat uzbec Djemsid-ben Masud ed-Din al-Casi, care a trait in jurul anului 1400, primul director al observatorului astronomic de linga Samarkand, a scris o carte intitulata “invatatura despre cerc” in care a calculat raportul dintre lungimea circumferintei si raza, servindu-se de un poligon regulat cu 800.335.168 de laturi, obtinind pentru Pi urmatoarea valoare, cu 16 zecimale, 3,141.592.653.589.793.2… rezultat surprinzator de exact.

Matematicianul olandez Ludolph van Keulen (1540-1610) din Leyda, a obtinut, in 1596, valoarea lui Pi cu 35 de zecimale, numar care a fost gravat pe mormintul lui, germanii numind si astazi simbolul Pi numar ludolphian.

Controversele numarului pi

In Europa medievala, problema cvadraturii cercului i-a preocupat mai putin pe matematicieni, acest lucru fiind prezentat ca avind ceva mistic, ca un fel de piatra filosofala a matematicienilor, cel care ar fi putut rezolva aceasta problema ar fi putut sa inteleaga o multime de lucruri tainice despre lume si viata. In timpul Renasterii, unii matematicieni au incercat sa-i combata pe vechii greci, care au sustinut ca aceasta problema a cvadraturii cercului nu s-ar putea rezolva, desi toata lumea stie ca nici una din valorile date lui Pi nu este exacta, din moment ce ele se bazeaza pe perimetrele unor poligoane, si nu pe circumferinta cercului. Lipsa solutiei la aceasta problema a facut ca orice actiune de orice natura, grea si incurcata, careia nu i se intrevedea o solutie sa fie numita in literatura, ca fiind o adevarata cvadratura a cercului.

Matematicianul si astronomul olandez Cristiaan Huygens (1629-1695) a publicat in 1651 lucrarea “Teoreme asupra cvadraturii hiperbolei, elipsei si cercului din datele proportiilor centrului de greutate”, iar in 1654 “Despre aflarea marimii cercului”, in care, folosind aceeasi metoda a perimetrelor, a determinat valoarea lui Pi, el fiind ultimul care a mai folosit metoda perimetrelor pentru determinarea valorii lui Pi. Dupa el, matematicienii nu au mai folosit metode geometrice, ci analitice, pentru aflarea valorii lui Pi, asa cum a facut matematicianul francez François Viéte (1540-1603), care, in anul 1593, a scos lucrarea “Opt carti despre raspunsuri la diferite probleme”, in care a demonstrat ca raportul dintre aria patratului inscris in cerc si aria cercului se poate exprima printr-un produs cu un numar infinit de factori.

Matematicianul si filosoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) a incercat sa rezolve problema cvadraturii cercului, dar dupa multi ani de munca rezultatul la care a ajuns a fost total eronat, lucru demonstrat de distinsul matematician englez John Wallis (1616-1703), care a polemizat cu Hobbes o perioada de timp, demonstrindu-i ca s-a inselat. in cele din urma, Hobbes i-a scris lui Wallis: “Sau eu singur sint nebun, sau ei toti (profesorii de matematica) si-au pierdut mintile; nu vad o parere de mijloc – doar daca nu va veni altcineva care sa spuna ca toti am innebunit”. Wallis i-a dat replica, scriindu-i: “Afirmatia d-lui Hobbes nu poate fi combatuta. Pentru ca daca el ar fi nebun, ar fi extrem de improbabil sa fie convins prin ratiune de acest lucru; pe de alta parte, daca noi toti am fi cei nebuni, n-am avea calificarea necesara pentru a incerca sa o facem”. Duelul verbal dintre ei a continuat pina la moartea lui Hobbes, la virsta de 91 de ani. in unul din ultimele sale atacuri, Hobbes scria despre afirmatiile lui Wallis: “Tot ce ati spus pina acum este eroare si rautate; altfel spus, vint rau mirositor, asemenea celui lansat de o mirtoaga cu burta prea plina atunci cind este inseuata”. Despre Hobbes s-a spus ca reprezinta cazul clasic al omului de geniu care se aventureaza intr-o ramura a stiintei pentru care nu era bine pregatit si care si-a cheltuit cea mai mare parte din energia sa creatoare in tot felul de absurditati pseudostiintifice.

Calculul zecimalelor numarului pi

In secolul al XVIII-lea, Johann Lambert (1728-1777) a reusit sa solutioneze una din problemele legate de numarul Pi, aratind ca acesta este un numar irational, sau, cu alte cuvinte, ca el nu se poate exprima sub forma unui numar zecimal finit si ca nici nu are vreun grup de zecimale care sa se repete, adica sa poata fi scris sub forma de fractie zecimala periodica. Mai tirziu, in 1882, matematicianul german Ferdinand Lindemann (1852-1939) a demonstrat ca problema gasirii cvadraturii cercului nu poate fi rezolvata, pentru ca Pi face parte din clasa numerelor transcendente, care nu pot fi radacini ale unor ecuatii algebrice cu coeficienti intregi. Or, pentru a construi o linie cu rigla si compasul trebuie ca lungimea respectivei linii sa fie radacina unei ecuatii algebrice cu coeficienti intregi. Din moment ce Pi este transcendent, el nu poate fi o astfel de radacina si, ca atare, gasirea cvadraturii cercului este imposibila.

La sfirsitul secolului al XIX-lea, numerosi matematicieni au cautat sa calculeze, cu creionul si hirtia in fata, cit mai multe zecimale pentru Pi. Cel mai neobosit calculator s-a dovedit matematicianul englez William Shanks, care, de-a lungul a peste 20 de ani, a reusit sa calculeze 707 zecimale, numai ca, dupa inventarea calculatorului, in 1945, s-a constatat ca Shanks gresise cea de-a 528-a zecimala, iar toate celelalte care urmau erau si ele, evident, eronate.

In anul 1949, folosindu-se calculatorul ENIAC, s-au obtinut nu mai putin de 2.000 de zecimale, in numai 70 de ore. Mai tirziu, un alt calculator, mai performant, a obtinut 3.000 de zecimale in numai 13 minute! in 1959, cu ajutorul unor calculatoare franceze si engleze, s-a ajuns la performanta de 10.000 de zecimale, iar la 29 iulie 1961, un calculator IMB 7090 Data Center, din New York, a calculat pentru Pi 100.265 de zecimale, dupa 8 ore si 1 minut, si dupa alte 42 de minute pentru a transforma rezultatul binar in forma zecimala.

Enigma numarului pi

Din revista “Science et Vie” aflam ca la centrul de calcul al Universitatii din Tokyo, cercetatorul japonez Yasumara Kanada a lucrat la 1024 de microprocesoare montate in paralel, timp de 10 ore, pentru a-l cunoaste mai bine pe Pi. La sfirsitul acestui efort deosebit, matematicianul a aflat pentru Pi 51 de miliarde de zecimale, fara sa gaseasca o anumita regula matematica in insiruirea acestor cifre, desi exista si grupe de cifre care se repeta, astfel fiind grupuri de 7777 si chiar un neasteptat 999999, dar ele sint total intimplatoare. Scriind despre faptul ca astazi calculatoarele pot obtine pentru Pi citeva mii de zecimale in mod obisnuit, Philip J. Davis scrie, in cartea sa “Legendele numerelor mari”, ca o asemenea operatie a devenit un fel de “gargara cu ajutorul careia masinile de calcul isi curata gitul”.

Poezii pentru numarul pi!

Pentru memorarea mai facila a cit mai multor zecimale ale numarului Pi s-au intocmit, in diferite limbi, tot felul de fraze, zicale, poezioare etc. usor de memorat si care dau, prin numarul de litere ale cuvintelor, luate in ordine, cifrele zecimale respective. in limba româna propozitia “Asa e usor a scrie renumitul si utilul numar” da valoarea lui Pi cu 8 zecimale, in germana este un catren care da 23 de zecimale, iar in limba franceza, 4 versuri alexandrine dau primele 30 de zecimale ale numarului Pi. Acesta este aproape de recordul absolut, pentru ca mai departe nu se mai poate, deoarece a 32-a zecimala e… zero!

In limba romana performanta este de 25 de zecimale, data de urmatoarele doua poezii: “Dar o stim, e numar important ce trebuie iubit/ Din toate numerele insemnate diamant neasemuit,/ Cei ce vor temeinic asta pretui/ Ei vesnic bine vor trai” si a doua, ceva mai usor de retinut: “Sus e luna;/ O zeita fermecata,/ Ca nebuna/ Peste ape trece suparata./ Cintecele toamnei parfumate/ Mor de dor;/ Leganate usor/ Visuri de iubire/ Spre cer zbor”. Desi este studiat de mai bine de 5.000 de ani, nici astazi numarul Pi nu este cunoscut indeajuns, el continuind sa fie un numar ciudat, care isi pastreaza tainele si poate sa ne rezerve inca multe surprize.


Preluat




 
Legendara Atlantida a fost distrusă de un tsunami?



După opinia unui grup de cercetători americani, străvechiul oraş ar fi putut fi inecat de un val gigantic, iar vestigiile sale s-ar găsi undeva în sudul Spaniei, în apropiere de Cadiz.

Cercetătorii de la Universitatea Hartford, SUA, au folosit o combinaţie de tehnici performante - fotografii din satelit, cartare digitală, radar de mare adâncime şi metode de cercetare subacvatică - pentru a investiga întinsele mlaştini ale Parcului Naţional Donana, unde cred că ar fi existat oraşul legendar.

Speranţele sunt alimentate de descoperirea, în interiorul Spaniei, a vestigiilor unor aşezări numite de specialiştii implicaţi "oraşe memoriale": se crede că acestea ar fi fost construite de locuitorii supravieţuitori ai catastrofei ce a distrus Atlantida, în amintirea cetăţii lor dispărute.

În decursul vremii, au fost propuse multe locuri în care s-ar fi putut afla cetatea .

atlantida.jpg


Filosoful grec Platon a scris despre Atlantida, în urmă cu 2.600 de ani, descriind-o ca pe "o insulă aşezată în dreptul strâmtorii numite Coloanele lui Hercule" (Strâmtoarea Gibraltar).

În regiune s-au produs, de-a lungul timpului, seisme şi tsunami, dintre care unele ar fi putut fi îndeajuns de violente pentru a distruge un oraş, dovadă marele cutremur de la Lisabona (1755).

Acesta a avut epicentrul în Oceanul Atlantic, la aproximativ 200 km de ţărm; magnitudinea sa a fost estimată de seismologii contemporani la cca. 9 grade. Cutremurul a produs un val seismic enorm, care a distrus aproape în totalitate oraşul Lisabona şi mai multe aşezări din jur.

Sursa : Descopara .ro
 
Acceleratorul de particule LHC poate deveni prima masina a timpului, arata o noua teorie


​ Nu e cazul sa ne gandim ca ne vom putea intoarce in Evul Mediu sau ca am putea calatori intr-o clipita in anul 2200, insa o teorie arata ca acceleratorul de particule de la CERN ar putea fi folosit pe post de masina a timpului daca va descoperi bosonul Higgs si o particula derivata din acesta, conform unei teorii prezentata de doi cercetatori de la Vanderbilt University. Autorii lucrarii sunt realisti si admit ca teoria are sanse minime de reusita fiindca depinde de alte teorii si modele foarte controversate in fizica, insa sustin ca modelul prezentat de ei nu incalca legi ale fizicii care au fost mereu invocate cand s-a vorbit de iluzoria calatorie in timp.

Tom Weiler si Chui Man Ho de la Vanderbilt University au prezentat o teorie conform careia, daca acceleratorul de particule LHC va descoperi bosonul Higgs va fi apoi creata si o particula iluzorie numita "Higgs singlet" care apoi ar putea "calatori in timp" prin intermediul unei alte dimensiuni, a cincea, recunoscuta numai de anumite teorii controversate ale fizicii.

Cei doi cercetatori admit ca teoria lor are mici sanse sa se concretizeze, mai ales ca nu stim daca bosonul Higgs va fi descoperit si daca in LHC va putea fi creata iluzoria particula "Higgs singlet" in jurul careia este construita teoria.

"Teoria are mici sanse sa se concretizeze, insa nu incalca legi ale fizicii sau alte constrangeri experimentale. (...) Unul dintre lucrurile atragatoare in abordarea noastra tine de faptul ca evita marile paradoxuri", spune Weiler. "Deoarece calatoria in timp e limitata la aceste particule speciale, nu e posibil ca un om sa calatoreasca in timp si sa-si omoare unul dintre partinti inainte ca el sa se fi nascut, de exemplu. Totusi, daca oamenii de stiinta ar puitea controla productia unor astfel de particule, ar putea fi posibil sa trimitem mesaje in trecut sau in viitor", spune el.

Marele accelerator de particule de la granita franco - elvetiana a fost creat in ideea de a se vedea daca exista asa-numita "particula a lui Dumnezeu", bosonul Higgs. Pe scurt, noua teoria sustine ca daca bosonul Higgs va fi descoperit, acceleratorul va produce si o particula derivata din el, "Higgs singlet" care ar avea proprietatea sa intre si sa calatoreasca intr-o a cincea dimensiune (in afara de cele trei spatiale si cea temporala) si apoi sa reintre in dimensiunile noastre, insa intr-un punct din trecut sau din viitor.

Modelul prezentat de cei doi cercetatori are la baza o controversata teorie a fizicii avansate, M-Theory (Teoria M) care incearca sa explice crearea tuturor lucrurilor si sustine ca exista in total 11 dimensiuni si ca intreaga materie din univers "pluteste" intr-o imensa membrana. Teoria M are la baza "teoria stringurilor" (string theory) care sustine ca toate particulele elementare sunt alcatuite din mici sfori sau corzi care interactioneaza in spatiu si timp, dand particulelor proprietatile elementare.

In orice caz, ideea ca un om ar putea fi trimis in trecut sau in viitor ramane de domeniul filmelor SF. Daca teoria se va dovedi viabila e de asteptat ca "voiajul" in timp sa fie limitat la nivelul nano-particulelor, in laborator.

http://science.hotnews.ro
 
Inventatoare care au marcat istoria.



Stii ca primul stergator de parbriz a fost inventia unei femei? Sau ca o femeie a inventat telefonul mobil de unica folosinta? Iata cateva dintre femeile care au surprins mapamondul cu inventiile lor.


De-a lungul vremii, inventiile au marcat istoria , unele descoperiri schimband dezvoltarea societatii si deschizand noi orizonturi in toate domeniile de activitate. Daca in majoritatea cazurilor numele care ne-au ramas in memorie sunt ale barbatilor, astazi va prezentam cateva femei care au inventat lucruri utile, trasnite sau celebre:

Randice-Lisa Altschul - inventatoarea telefonului mobil de unica folosinta

- in noiembrie 1999, Randi, asa cum era ea cunoscuta, a primit o serie de patente pentru primul telefon mobil de unica folosinta.

- denumit Phone-Card-Phone, dispozitivul are grosimea a trei carti de credit si este realizat din diverse produse de hartie reciclata.


- telefonul are un atasament tip hands-free, poate trimite mesaje si poate face un total de 60 de minute de apeluri;

- dupa folosirea celor 60 de minute, aparatul poate fi aruncat sau poate fi "reincarcat" cu minute;

- potrivit estimarilor de la acea vreme, pretul unui astfel de aparat ar fi fost de 20 de dolari, cu o reducere de 2-3 dolari pentru cei care returnau aparatul in loc sa il arunce la gunoi.

Cum i-a venit ideea?

Randi sustine ca, intr-un acces de furie cauzat de lipsa semnalului la telefonul mobil, a fost tentata sa-l arunce din masina, insa a realizat ca un mobil costa destul de mult ca sa-l arunci fara sa te gandesti.

Daca nu stiati, Randi era de meserie designer de jucarii (prima sa inventie a fost jocul "Miami Vice", inspirat din serialul omonim, iar o alta realizare a ei a fost un joc dedicat implinirii a 30 de ani de catre papusa Barbie), iar ideea ei a fost pusa in aplicare de catre experti care "au crezut in mine", dupa cum recunostea ea intr-un interviu.


Mary Anderson - inventatoarea primului stergator de parbriz

- in noiembrie 1903, Mary Anderson a primit patentul pentru un dispozitiv care putea curata zapada, apa de ploaie si zloata de pe un parbriz, folosind o maneta aflata in interiorul masinii.

Cum i-a venit ideea?

In timpul unei vizite la New York, in SUA, Mary a observat ca soferii acelor timpuri erau nevoiti sa deschida ferestrele masinilor, atunci cand ploua, pentru a reusi sa vada drumul. Astfel, ea a conceput un dispozitiv, ca un brat, care sa poata fi actionat din masina, cu ajutorul unui levier.


Stiati ca...

- stergatoarele de parbriz au devenit echipament standard pe toate masinile americane, incepand cu anul 1916?

- o alta femeie este responsabila pentru primul stergator automat? Ea se numeste Charlotte Bridgwood si, desi inventia sa nu a fost un mare succes, a fost patentata in 1917!


Rachel Fuller Brown si Elizabeth Lee Hazen - primul antibiotic antifungic - nystatin

- medicamentul, patentat in 1957, era folosit pentru a vindeca o sumedenie de infectii fungice cu efecte devastatoare si pentru a contrabalansa efectul medicamentelor antibacteriale.

- interesant este ca cele doua au donat toate veniturile de pe urma inventiei lor - peste 13 milioane de dolari - Corporatiei non-profit pentru studiu academic avansat.

- drept recunoastere a contributiei lor la dezvoltarea medicinei, Rachel si Elizabeth au fost incluse in Hall of Fame-ul Inventatorilor, in 1994.

Marie Curie - a descoperit Radiumul si Poloniul

- Poloneza Marie Curie a trait intre anii 1867 si 1934 si a fost preocupata de fizica si chimie. Impreuna cu sotul sau, Pierre, ea a descoperit doua noi elemente radioactive si a studiat razele X pe care acestea le emiteau. Ea a descoperit ca proprietatile razelor X erau capabile sa distruga tumorile, astfel ca pana la sfarsitul Primului Razboi Mondial devenise probabil cea mai celebra femeie din lume.

- pentru activitatea sa, Marie Curie a primit Premiul Nobel pentru fizica, in 1901, si pe cel pentru chimie, in 1911.

Stiati ca...

- Marie reusea sa uimeasca, inca din copilarie, cu memoria ei fantastica? Ea a invatat sa citeasca, inainte de a implini patru ani. Din cauza situatiei financiare a familiei sale, Marie s-a angajat ca guvernanta, la varsta de 18 ani, ajutandu-si sora sa-si continue studiile din castigurile sale. Ulterior, sora sa i-a intors sprijinul, iar Marie a urmat cursurile Universitatii pariziene Sorbona.

- paradoxal, descoperirea a fost cea care a ucis-o? Din cauza repetatelor expuneri la materiale radicoactive, ea a murit de leucemie.


Josephine Cochran - inventatoarea masinii de spalat vase

- in anul 1886, Josephine Cochran spunea: "daca nimeni nu are de gand sa inventeze o masina de spalat vase, o voi face eu!". Si asa a facut, iar sapte ani mai tarziu, la Expozitia Mondiala a si prezentat-o.

- desi era un dispozitiv revolutionar, pana in 1950, doar hotelurile si restaurantele au folosit masiv inventia ei, consumatorii casnici asteptand mai bine de jumatate de secol pana sa consimta utilitatea aparatului.

Marion Donovan - inventatoarea scutecelor de unica folosinta

- mama in perioada baby-boom-ului ce a urmat razboiului, Marion Donovan (1917 - 1998) provine dintr-o familie care avea cateva inventii la activ.

- nemultumita de scutecele din material textil, pe care trebuia sa le spele dupa fiecare utilizare, Marion realizeaza primul ei scutec aparte folosind o perdea de dus.

- mai departe, folosind material absorbant de unica folosinta, ea a creat primul scutec "modern", in 1949 .

Stiati ca...

- inventia ei a fost considerata prea costisitoare, din punct de vedere al productiei industriale, iar acest lucru a facut-o pe Marion sa-si infiinteze propria companie? Cativa ani mai tarziu, business-ul ei s-a vandut pentru 1 milion de dolari!

Temple Grandin - o poveste emotionanta

- tot ce va voi spune despre Temple Grandin este ca a revolutionat zootehnia prin dispozitivele ei destinate cresterii si sacrificarii animalelor. Nascuta cu autism, Temple s-a luptat cu prejudecatile societatii si a razbit, povestea ei vibranta putand fi urmarita in filmul cu acelasi nume, o pelicula de exceptie in care exceleaza in rolul lui Temple actrita Claire Danes.


Ruth Handler - inventatoarea papusii Barbie

- Ruth Handler, co-fondatoare a Mattel, a fost cea care a inventat papusa Barbie. Numele papusii vine de la fetita sa, pe care o chema Barbara.

- interesant este ca, daca ar fi o persoana reala, proportiile lui Barbie ar fi 91-46-96!

- povestea lui Ruth are si valente dramatice, ea fiind diagnosticata si operata de cancer la san, in 1970. Dorind o proteza mamara si negasind una pe gustul ei, Ruth a inventat si o proteza mamara, apropiata ca greutate si densitate de un san natural, inventie patentata in 1975.

Stiati ca...

- papusa Barbie are in repertoriu peste 80 de infatisari, de la star rock pana la paleontolog sau candidat la presedintia SUA?

- prima aparitie a papusii Barbie a fost de manechin?

- Barbie-studenta a aparut in 1964?

- Army Barbie a aparut in 1992 si reprezenta un medic cu gradul de sergent care activa in Razboiul din Desert?

- Army Barbie, Air Force Barbie, Navy si Marine Corps Barbie au trecut prin rigoarea aprobarilor Pentagonului, inainte de a fi lansate pe piata?

- Barbie a aparut pe piata europeana in 1961?

- Barbie este vanduta in prezent in peste 150 de state din lume?

- prima papusa Barbie de culoare si prima hispanica au aparut in 1980?

- Barbie are peste 43 de animale de companie (21 de caini, 12 cai, 3 ponei, 6 pisici, un papagal, un cimpanezu, un urs panda, o girafa si o zebra)?

- partenerul lui Barbie, Ken, a aparut in 1969?



Mary Phelps Jacob - inventatoarea sutienului

- primul sutien modern care a fost recunoscut printr-un patent a fost cel realizat, in 1913, de Mary Phelps Jacob. Ea tocmai isi cumparase o rochie de seara pentru un eveniment monden, iar la acea vreme singurul mod de a sustine sanii sub rochie era corsetul realizat din oase de balena. Mary a observat ca oasele de balena ieseau vizibil prin materialul rochiei, astfel ca - folosind doua batiste de matase si o funda zor - a realizat o alternativa la acest corset.

- in noiembrie 1914, ea a primit patentul pentru sutien.

Stiati ca...

- cea care a impus corsetul, pentru a subtia talia, a fost sotia regelui Henri al III-lea al Frantei, Catherina de Medicis, in anul 1550?

- Mary Phelps Jacob a folosit pseudonimul Caresse Crosby, ca nume in afaceri?

- ea a vandut patentul unei frime din Connecticut, pentru 1.500 de dolari, iar respectiva firma a castigat peste 15 milioane de dolari din afacere, in urmatorii 30 de ani?



http://www.apropo.ro
 
Back
Top