• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

CURIOZITATI sau despre lucruri necunoscute

10 uimitoare orase fantoma, fara locuitori

10-uimitoare-orase-fantoma--fara-locuitori.jpg


Istoria lumii consemneaza diferite evenimente nedorite, care au dus la abandonarea unor orase intregi, ca urmare a unor catastrofe, a unor razboaie sau a inchiderii unor obiective industriale.

Indiferent de istoria lor, orasele fantoma constituie adevarate locuri de inspiratie pentru fotografi. Decorurile uneori dezolante, cu o atmosfera linistita, ca dupa furtuna, lasa libera imaginatia artistilor, relateaza Yahoo! Voyage.

Va prezentam mai jos 10 orase fantoma, asa cum sunt ele prezentate de portalul Yahoo! France.

1. Bodie (Statele Unite, California)

Este probabil un oras fantoma, celebru in lume. Construit in perioada goanei dupa aur, orasul a ajuns la o populatie de 10.000 de locuitori in anul 1880, apoi a fost abandonat treptat, dupa producerea mai multor incendii.

2. Hashima (Japonia)

Cumparat de Mitsubishi in anul 1890, datorita importantelor sale mine de carbune, aceasta insula miniera de 5.300 de locuitori a fost abandonata in 1974. Accesul a fost interzis pana in 2009, dar astazi se poate vizita.

3. Pripiat (Ucraina)

Orasul a fost construit in anul 1970 pentru angajatii centralei nucleare de la Cernobil. Acest oras de 50.000 de locuitori a fost abandonat, dupa dezastrul nuclear din 1986, care a avut loc la doar cativa kilometri distanta.

4. Sanzhi Pod City (Taiwan)

Proiectul unui orasel de vacanta, cu un design impresionant a fost abandonat din cauza lipsei de finantare si a accidentelor produse in timpul constructiei.

5. Kolmanskop (Namibia)

Construit in anul 1908 de catre colonistii germani interesati de exploatarea diamantelor, orasul este in prezent pustiu si a ramas doar o atractie turistica si un loc pentru fotografii pasionati.

6. Craco (Italia)

Un oras medieval fascinant, care astazi este locul de filmare a numeroase productii cinematografice. Aici s-au realizat scene din "Quantum of Solace" sau din "The Passion of The Christ".

7. Varosha (Cipru)

A fost o zona a orasului Famagusta si o veche destinatie turistica, inainte de conflictul dintre ciprioti si turci, din anul 1974.

8. Agdam (Azerbaidjan)

Un oras vechi, care numara 50.000 de locuitori, a ramas pustiu in urma razboiului de la Nagorno-Karabah (1988-1994).

9. Kadykchan (Rusia)

Acest oras minier si-a diminuat dramatic populatia de la 10.270 de locuitori in anul 1986, pana la 287 in anul 2007.

10. Oradour-sur-Glane (Franta)

O parte a localitatii a fost conservata, ramanand doar ruinele, dupa masacrul populatiei sale din cel de-al Doilea Razboi Mondial, din anul 1944.

sursa
 
De ce au ajuns germanii sa-i omoare pe evrei.


Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W. Wilson, în 1961

Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări.
Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut in tamp ce noi dormeam.

Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.

În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-1 iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.

În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus: „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”. La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.

Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.

Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar. Evreii nu-1 iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.

Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.

După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. No obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război.

După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, no ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.

De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.

Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la no. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată, într-adevăr, trădare!”.

A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că no învingem. Şi că le spunem ruşilor: „Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la no ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…
Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.

Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.

Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.

Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.
Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.

Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.

Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.

Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).

Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum no americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.

După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. No, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii…
Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.

În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.

Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.

Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism» (pe care-1 consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.

În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.

Ce putem face nu, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.

Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.

În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.

Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.

Benjamin H. Freedman

Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.

Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de Commori Sense. Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă convingem. E suficient să parcurgeţi cu atenţie discursul său.

http://www.2012en.ro
 
De-a lungul vremii evreii au fost huliti si iata motivele reale.Mie imi par plauzilbile "motivele" evocate in articolul carec urmeaza.


In decursul timpului s-au scris multe despre evrei, dar mai intotdeauna cu partinire si chiar cu ura. Pentru cineva care sta sa judece la rece si care nu a fost implicat in aceasta disputa intrebarea vine de la sine “Ce au facut acesti oameni asa de rau incat sa merite tratamentul la care au fost supusi?” - si ne referim aici mai ales la Inchizitie si Holocaust. Raspunsul este pe atat de simplu pe cat de stupid ne pare si motivul pentru care evreii au fost persecutati: Evreii au avut o alta religie, la care nu au renuntat. Bine, bine - veti spune - dar mai sunt oameni pe planeta asta care nu sunt crestini si care nu au avut de suferit din cauza asta. De acord, insa in acele religii nu apare un personaj cheie: Isus Cristos.

Evreii, victima unei interpretari

Da doamnelor si domnilor, Isus Cristos este cauza nenorocirii evreilor. Dar nu El ca persoana, ci modul in care este perceput de catre evrei si crestini. Diferenta de optica este clara. Pentru crestini Isus este Mesia, fiul si trimisul lui Dumnezeu pe pamant, trimis pentru a rascumpara pacatele muritorilor. El a fost nascut de fecioara Maria, in urma unei minuni, vestite de altfel din timp de catre un inger. Ei bine, pentru evrei Isus - care printre altele era unul de-al lor - nu este in nici un caz acel Mesia asteptat de ei, ci un sarlatan. Dovada ca L-au si lasat sa fie crucificat in locul unui “revolutionar” local, alaturi de doi hoti. In plus, conform a ceea ce scrie in Talmud (un fel de culegere de legi), Isus ar fi fost de fapt fiul nelegitim al Mariei, rolul ingerului fiind de asta data jucat de un soldat roman si la un nivel mai tangibil.

Prin asta evreii au ofensat credinta crestina si deci pe credinciosi. Motiv pentru care au suferit ca niste caini. Parerea noastra este ca pe nedrept. O diferenta de opinie, fie ea si religioasa, nu trebuie sa duca la suprimarea de vieti.

Evreii, bancheri inascuti?

Un alt motiv pentru care evreii au fost intotdeauna huliti este “infiltrarea” lor in “finantele mondiale”. De ce si cum s-a intamplat asta? Simplu! Ei nu aveau voie sa detina pamant, inca incepand din Evul Mediu si nici nu aveau voie sa practice anumite profesii. Neputand sa detina pamant ei s-au orientat catre orase, unde puteau sa se si grupeze si intrajutoreze la nevoie. Aici, nu au avut incotro si au ocupat “nisele profesionale” care le erau ingaduite. Si pentru ca, in conceptia Bisericii de atunci, camata era un lucru neacceptabil, crestinii nu puteau imprumuta bani. Ceea ce astazi este o activitate perfect onorabila si normala, ca sa nu spunem necesara, atunci era interzis crestinilor! Asa ca evreii au ajuns in mod natural “camatari”, adica cum se spune azi “bancher”. In timp, ei au strans averi care au fost ravnite si invidiate de catre “ceilalti” - adica crestini.

In toate cele de mai sus isi trage seva antisemitismul de ieri si de azi. Sa speram insa ca daca vom cunoaste mai bine toate aceste aspecte, daca le intelegem si daca incercam sa ne punem in pielea celor care au suferit pentru ca erau “altfel”, atunci ne va aparea mai clar “antilogica” antisemitismului precum si incompatibilitatea dintre civilizatie si antisemitism.





http://www.2012en.ro
 
Da, aici e vorba de motivele religioase. Eu le vad mai plauzibile pe cele istorice si economice.Si le cam dau dreptate nemtilor. E drept ca modul de exterminare a fost unul brutal si de condamnat, insa daca cu vorba buna n-a mers... :D Chestia cu religia ma lasa rece... desi nu o scot din calcul. :P
 
Am mari rezerve ca este adevar 100% .Roade chestia ca-s bancherii lumii si evident ca detin puterea .
 
Depinde din ce unghi privesti si nu neaga nimeni ca au si ei bubele lor .
 
transylvania-inside.jpg




Povestea coloniei americane Transylvania


În interacţiunile turiştilor străini cu românii sunt doar câteva repere cunoscute la care aceştia apelează pentru a identifica România interlocutorului: Hagi, Nadia Comăneci, Ilie Năstase. Chiar dacă nu vor recunoaşte toate aceste nume, mulţi americani au auzit de Transilvania (despre care cred, de multe ori, că este o ţară distinctă) şi despre mitul lui Dracula. Însă puţină lume cunoaşte povestea Transylvaniei din SUA, o colonie ce a existat pe teritoriul american pentru doar 18 luni, între anii 1775 şi 1776.

Cum a luat fiinţă Transylvania

Un specialist în drept originar din Virginia, Richard Henderson, este personajul cheie al acestei poveşti. După o carieră de succes ca şerif, el a fost numit în 1768 judecător la curtea de apel a Carolinei de Nord, poziţie pe care a deţinut-o până la dizolvarea acesteia, în 1773. Henderson a fondat în 1774 compania Louisa, cu scopul de a cumpăra de la triburile indiene un teritoriu mare pe care să poată întemeia o colonie proprie. A reorganizat compania pe 6 ianuarie 1775, adăugând noi membri în componenţa sa şi redenumind-o Transylvania Company. Cu această ocazie, Henderson a ajuns la un acord cu ceilalţi acţionari în privinţa guvernării noului teritoriu, odată achiziţionat.

În ciuda faptului că guvernatorului statului Carolina de Nord i-a interzis să negocieze fără mandat cu triburile Cherokee din zonă, Henderson a insistat şi a semnat în cele din urmă un tratat cu aceştia la Sycamore Shoals pe data de 17 martie 1775. Ca urmare a acestui acord, indienii Cherokee cedau pentru aur, argint şi bunuri în valoare de 10.000 de lire sterline o întindere de 81.000 de kilometri pătraţi, care devenea noua colonie Transylvania. Spre comparaţie, regiunea omonimă din România acoperă 99.837 de kilometri pătraţi.

Teritoriul coloniei de atunci este cuprins astăzi în bună măsură în statul Kentucky şi în zona de nord şi de centru a statului Tennessee. Chiar dacă preţul plătit a fost mic, tranzacţia este considerată de către unii istorici una dintre cele mai corecte înţelegeri agreate de colonişti în relaţiile cu amerindienii.

Transylvania, a 14-a colonie americană?

Henderson nu a aşteptat mult şi a ţinut pe 23 martie prima adunare generală în noul teritoriu, în noua capitală Boonesborough (numită după Daniel Boone, cel care a negociat cu indienii Cherokee cedarea teritoriului). El a cerut delegaţilor în discursul său inaugural să elaboreze legi care să atragă populaţie pe noul teritoriu şi care să îi încurajeze pe nou-veniţi să respecte autoritatea conducerii coloniei Transylvania. Pentru ca noua colonie să fie recunoscută de către Congres, reprezentanţii companiei au decis ca sistemul de guvernământ al Transylvaniei să fie unul democratic, în care cei 8 proprietari ar fi avut, totuşi, drept de veto.

Viziunea lui Henderson a fost expusă într-un discurs pe 23 mai 1775 în faţa delegaţilor reprezentând patru forturi, cărora le-a prezentat Transylvania ca "un imperiu al libertăţii". Legislatura Transylvaniei, convenită pe 23 mai, este considerată de istorici primul corp legislativ format de cetăţeni americani nesupuşi Coroanei britanice.

Proprietarii noului teritoriu au ales pe 25 septembrie un reprezentant care să pledeze în faţa Congresului pentru recunoaşterea Transylvaniei drept a 14-a colonie. Efortul lor a eşuat, însă, Congresul refuzând să recunoască Transylvania atâta timp atât Virginia şi Carolina de Nord aveau pretenţii asupra unor părţi din teritoriul său.

Pe 9 noiembrie 1775, legislatura statului Virginia a anulat tratatul de la Sycamore Shoals, motivându-şi decizia prin argumentul că o parte a teritoriului Transylvaniei îi aparţinea. Nici Carolina de Nord nu a văzut cu ochi buni independenţa Transylvaniei, proclamându-şi jurisdicţia asupra unei părţi din teritoriul noii colonii.

Încercarea lui Henderson a picat într-unul din cele mai proaste momente: în ajunul revoluţiei americane. În acele vremuri, când coloniile erau din ce în ce mai puţin dispuse să cedeze pretenţiilor Marii Britanii, era puţin probabil ca acestea să accepte pretenţiile unui cuceritor neautorizat precum Henderson.

Chiar dacă Transylvania a pierdut teritoriul reclamat de cele două state, acestea au despăgubit proprietarii companiei cu câte 200.000 de acri de pământ (circa 810 kilometri pătraţi). Suprafaţa de 400.000 de acri (aproximativ 1.600 de kilometri pătraţi) reprezenta doar o mică porţiune din suprafaţa deţinută iniţial de Transylvania (2%). O parte din acest teritoriu constituie azi comitatul Henderson, parte a statului Kentucky, iar o altă parte reprezintă comitatul Transylvania, parte a statului Carolina de Nord. Transylvania de azi este supranumită de către localnici «tărâmul cascadelor», pentru că pe teritoriul său pot fi găsite peste 250 de cataracte, printre care şi Cascada Whitewater, una dintre cele mai mari căderi de apă din estul SUA.

De ce "Transylvania"?

harta-tr.jpg


Numele coloniei visate de Henderson, ca şi în cazul regiunii Transilvania din România, vine din latină: trans înseamnă "peste", iar silvam este forma în acuzativ a singularului de la silva, ce înseamnă "pădure". Prin urmare, numele acesta reprezintă regiunea aflată "dincolo de pădure".

Richard Henderson a studiat dreptul, fiind admis în barou în 1763. De formaţie umanistă, el era un bun cunoscător al istoriei şi al limbii latine şi cunoştea astfel etimologia numelui regiunii din Europa de Est. Dacă în acea perioadă Transilvania era sub dominaţie habsburgică, în imaginaţia lui Henderson colonia Transylvania urma să fie un tărâm al făgăduinţei, dincolo de pădurile munţilor Allegheny şi departe de dominaţia Coroanei Britanice.

În mod inedit, încercarea lui Henderson apare în jurnalele lui John Adams, unul din principalii artizani ai revoluţiei americani şi al doilea preşedinte al SUA. Cu toate acestea, în octombrie 1775, cu doar câteva luni înaintea declaraţiei de independenţă a SUA, acesta nota în jurnalul său că proprietarii Transylvaniei au noţiuni republicane şi scheme utopice, deţinând acel teritoriu fără acordul Coroanei sau al vreunei colonii.

Delegatul Transylvaniei în Congresul Continental, James Hogg, care avea misiunea de a obţine recunoaşterea teritorului coloniei, menţiona în ianuarie 1776 scepticismul lui Adams, care încerca să aducă relaţiile cu Marea Britanie pe un făgaş bun. Hogg relata că a fost avertizat de John Adams că recunoaşterea Transylvaniei de către Congres ar însemna protejarea unor oameni care au încălcat voinţa regelui, "confirmând astfel spiritul independent de care suntem acuzaţi în fiecare zi". Astfel, Transylvania a rămas doar un vis.

Transylvania nu a fost uitată

Chiar dacă colonia Transylvania nu a dăinuit mult, existenţa sa nu a fost uitată de localnici. În Carolina de Nord, tranzacţia lui Henderson cu indienii Cherokee este reeditată în fiecare an de către un grup pasionaţi. Aceştia se costumează în ţinute specifice secolului al XVII-lea, incluzând muschete şi flinte din perioada respectivă, pentru a reedita atmosfera din timpul coloniei Transylvania. Organizatorii acestui eveniment declară că retrăirea momentelor cheie din istoria statului permite oamenilor să le memoreze mai uşor decât dacă le-ar citi într-o carte.

"Prin aceste puneri în scenă facem oamenii să vorbească despre istoria noastră, asigurându-ne astfel că lumea nu o va uita. Ne bucurăm să vedem copii la aceste evenimente, pentru că ei vor duce mai departe povestea acestui loc generaţiilor viitoare", a declarat într-un ziar local Chad Bogart, unul dintre organizatorii acestei ceremonii.

Povestea coloniei Transylvania nu e evocată în zilele noastre doar prin aceste evenimente. În statul Kentucky există Universitatea Transylvania, fondată în 1780. Pentru cei ce nu cunosc originea numelui instituţiei de învăţământ, acesta este explicat pe pagina sa oficială: "numele nostru poate evoca imagini cu vampiri şi lilieci, însă Transylvania nu vine de la regiunea din România cunoscută datorită contelui Dracula, ci de la numele dat acestei regiuni de pionierii care au fondat-o în secolul al XVIII-lea".

Chiar dacă a existat doar 18 luni, Transylvania şi-a lăsat amprenta asupra istoriei americane şi constituie şi astăzi o influenţă notabilă în Kentucky şi împrejurimi. Nu toţi americanii cunosc însă povestea acestui proiect îndrăzneţ din istoria SUA, Transylvania reprezentând pentru aceştia mai degrabă un loc îndepărtat, pentru vecie legat de Dracula. Astfel, nu ezitaţi să menţionaţi grandiosul proiect al lui Richard Henderson în cazul în care sunteţi confruntat cu stereotipul Transilvaniei - ţară a vampirilor. Dărâmând aceste clişee, veţi reuşi totodată să scoateţi din umbra istoriei o iniţiativă notabilă a unui îndrăzneţ deschizător de drumuri.



http://www.descopera.ro
 
Ca e folosit in cosmetica, cu rezultate bune, o stiam. Dar ca se si haleste, asta e chiar o noutate . Insa, daca e un antioxidant puternic, nu poate sa faca rau, cred :P.


Aurul, bun în mâncare şi împotriva ridurilor

Metalul preţios a trecut de mult de perioada în care era folosit doar ca monedă de schimb. A devenit ingredient de lux în mâncare şi în cosmetică.
Folosit în industria cosmetică, aurul încetinește procesul de îmbătrânire a pielii

Aurul a devenit, în ultimii ani, un ingredient de lux în mâncare, în industria cosmetică şi în lumea modei. Iar obiectele poleite sau fabricate din acest metal nu mai reprezintă un etalon doar pentru cei bogaţi.

De altfel, la nivel mondial, cererea de aur a atins anul trecut un record pentru ultimul deceniu: 3.812 tone, în creştere cu 9% faţă de 2009, potrivit celui mai recent raport al organizaţiei World Gold Council (WGC). Iar pe lângă băncile centrale, care achiziţionează aur pentru a mări rezerva ţării, metalul preţios este utilizat de cosmeticeni, de producători de telefoane mobile, de aparate casnice şi de mobilă, dar şi în domeniul culinar. Două treimi din cantităţile de aur folosite în tehnologiile industriale s-au dus către produse electronice. Urmează producţia de fire, de semiconductoare şi medicina dentară. Cererea pentru industria electronică a crescut cu 16% faţă de 2009, la 287 de tone, dar sub valorile din 2008 (293 de tone).


Prin urmare, resursele de aur ale României i-ar putea asigura, în acest moment, un loc fruntaş la nivel internaţional. Doar prin exploatarea zăcămintelor de la Roşia Montană, ţara noastră ar putea produce, anual, peste 15 tone de aur, ceea ce ne-ar plasa pe primul loc în Europa. Şi, având în vedere nenumăratele utilizări ale acestui metal, România ar putea deveni un furnizor important pentru multe industrii.

Mască de înfrumuseţare cu foiţă de aur de 24 k

Deşi toate produsele care conţin aur sunt scumpe, piaţa acestora prinde teren de la un an la altul.

Tratament de lux - care permite penetrarea aurului în piele, oferindu-i acesteia supleţe şi o fineţe aparte - masca de înfrumuseţare cu foiţă de aur de 24k se poate aplica în câteva saloane din România. Mai mult, aurul există şi în creme, în farduri ori sub formă de ser.

"Cercetările au arătat că aurul nu are doar proprietăţi antibacteriene, ci şi antioxidante. Astfel, procesul de îmbătrânire a pielii este încetinit, iar aceasta devine mai strălucitoare prin faptul că toxinele sunt mai bine eliminate. Aurul e antialergenic şi calmează tenul, având proprietăţi asemănătoare cu apa termală", a explicat pentru EVZ expertul centrului de slăbit şi înfrumuseţare Silhouette, care oferă tratamente de înfrumuseţare pe bază de aur.

Evoluţia cererii aurului a avut însă la bază creşterea cererii de bijuterii, expansiunea pieţelor asiatice şi tendinţa băncilor centrale de a cumpăra aur, susţin economiştii. Din punctul de vedere al destinaţiei acestui metal, 2.060 de tone au fost folosite pentru bijuterii (creştere de 17% faţă de 2009), 420 de tone în industrie, cu 12% în plus faţă de 2009, şi 1.333 de tone în investiţii, se arată în raportul WGC. La rândul lor, românii cum pără bijuterii pentru că le consideră, în mod tradiţional, o investiţie sigură, care nu se depreciază în timp, potrivit experţilor din domeniu.

Orez sau ciocolată aurită

În plus, metalul preţios a ajuns să fie şi ingerat. Bucătarii restaurantelor de lux prepară orez cu foiţă de aur, tort cu aur, dar şi alte mâncăruri considerate delicatese, precum sushi şi şniţel în foiţă de aur. Mai mult, pe piaţă au apărut ciocolata, bomboanele şi trufele cu aur.

Fie că vorbim despre ciocolată cu aur, bijuterii sau măşti cosmetice, acestea reprezintă doar o parte din multiplele utilizări ale aurului. Metalul mai este folosit în industria aeronautică şi în medicină.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/aurul-bun-in-mancare-si-impotriva-ridurilor-930426.html
 
Nu mai stii ce sa crezi despre lucrurile care te inconjoara,stiam ca ciupercile sunt plante dar in articol se spune ca NU.Voi ce parere aveti ?



Descoperire revoluţionară: o nouă ramură pe "arborele vieţii”


Pe vremuri – acum vreo două mii de ani – era mai simplu: toate formele de viaţă erau împărţite de oameni în două categorii: animale şi plante. Un regn animal şi altul vegetal erau de ajuns ştiinţei spre a cuprinde toate formele de viaţă cunoscute de om. Era cu mult înainte de inventarea microscopului, aşa că foarte foarte numeroase vietăţi, deşi existau, evident, şi atunci, nu puteau fi văzute, deci nu făceau parte din realitatea percepută de antici şi, prin urmare, aceştia nu-şi băteau capul cu ele. Marii învăţaţi, precum Aristotel, clasificau doar ceea ce vedeau, aşa că şi el împărţea fiinţele vii în animale şi vegetale. Mai târziu, însă, lucrurile s-au complicat, iar recent, descoperirea unui întreg grup nou de vieţuitoare – care nu seamănă bine cu nimic din ceea ce se cunoştea şi nu se potriveşte cu criteriile de identificare a niciuneia dintre categoriile ştiute, a pus pe jar lumea oamenilor de ştiinţă: ce sunt aceste ciudate creaturi şi unde trebuie ele aşezate în arborele filogenetic al vieţuitoarelor?

Multă lume crede că ciupercile sunt plante, oamenii rămânând tributari, în această privinţă, vechii concepţii care, timp de milenii, a stat la baza clasificării formelor de viaţă.

Creşte din pământ şi nu se deplasează? E plantă. Se mişcă singură şi nu creşte din pământ? E animal. Multă vreme, această clasificare, bazată pe două criterii simple şi clare, a fost destul pentru a clasifica lumea macro.

Ca un ecou al acestei viziuni - învechite, dar… asta e, oamenii, chiar şi cei de ştiinţă, renunţă cu greu la tradiţii şi la vechile obiceiuri - ciupercile sunt studiate, la şcoală, în cadrul orelor de "botanică" şi, chiar la facultăţile de biologie, micologia (disciplina care studiază ciupercile) ţine, de obicei, de catedra de botanică/biologie vegetală. Aşa se face că, deşi ciupercile sunt astăzi plasate, în sistematica vieţuitoarelor, într-un regn aparte, numai al lor, numit Fungi (recunoscându-se, astfel, că ele nu sunt nici plante, nici animale, nici altceva - sunt ciuperci/fungi), confuzia se perpetuează.

Dar ştiinţa - chiar dacă arată, uneori, o oarecare inerţie - nu stă pe loc. Odată cu inventarea microscopului, o nouă lume, până atunci ascunsă, s-a dezvăluit treptat privirii fascinate a omului, iar pentru aceste fiinţe era nevoie de noi criterii şi de noi clasificări.

Şi tot aşa, din descoperire în descoperire, s-a ajuns şi la momentul în care, pe la jumătatea secolului XX, biologii au descoperit că, deşi cresc pe sol şi nu se mişcă, totuşi ciupercile nu fac parte din aceeaşi tagmă cu plantele.

Întâi şi întâi, au un mod de nutriţie cu totul diferit: dacă plantele conţin clorofilă şi se hrănesc autotrof (preparându-şi, adică, singure hrana - substanţe organice-, din carbonul extras din aer, folosind ca sursă de energie lumina), ciupercile, în schimb, descompun şi apoi absorb din sol substanţe organice complexe. Aşadar, funcţia lor lor în natură e alta, cu totul diferită de cea a plantelor: dacă plantele sunt producători, ciupercile sunt descompunători, îndeplinind deci un rol opus.

Apoi, au moduri de reproducere diferite de cele ale plantelor, cicluri de viaţă complexe şi altfel decât cele din lumea vegetală.

Iar odată cu progresele biochimiei, a venit şi marea revelaţie a faptului că plantele şi ciupercile sunt foarte diferite unele de celelalte la nivel biochimic. Una dintre caracteristicile de bază ale regnului vegetal (plante) este prezenţa unor pereţi celulari rigizi, constituiţi predominant din celuloză, care acoperă pe dinafară membrana celulară şi dau rigiditate structurii plantei. Graţie lor, plantele se pot ridica deasupra solului, pe tulpini uneori neverosimil de subţiri, înălţându-se spre lumină - sursa lor de energie.

Spre deosebire de lumea vegetală, cea a ciupercilor - care cuprinde mii de forme, extrem de diverse, de la mucegaiuri până la hribi şi mânătărci, de la drojdia de bere până la ciupercile microscopice care produc boli ale plantelor - are ca element distinctiv prezenţa unor pereţi celulari constituiţi nu din celuloză, ci din chitină. Chitina este sintetizată şi de animale - multe nevertebrate au un exoschelet chitinos; un exemplu la îndemână sunt elitrele (aripile tari) ale cărăbuşilor, care acoperă şi protejează cealaltă pereche de aripi, membranoase, subţiri şi transparente - aşa că, din punct de vedere biochimic, cel puţin, ciupercile sunt mai apropiate de animale decât de plante. Şocant? Se prea poate, dar cred că prima idee pe care trebuie să-o extragem de aici este faptul că ştim încă atât de puţin despre lumea asta vie din jurul nostru…

Seamănă - oarecum - cu ciupercile, dar…

Am făcut toată această introducere pentru a arăta că, deşi acum credeam că, în sfârşit, ne-am lămurit cum e cu ciupercile, că nu sunt plante, ci cu totul altceva, drept care merită să stea în propriul lor regn, de fapt, suntem foarte, foarte departe de a şti tot ceea ce e de ştiut despre ciuperci - în particular - şi despre viaţa pe Terra, în general.

Recent, o echipă de biologi britanici, de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra şi de la Universitatea din Exeter, a descoperit, într-un mic lac, nişte… mă rog, nişte forme de viaţă care, deşi aparent erau fungi microscopici, când au fost cercetate mai cu luare-aminte, s-au dovedit a fi altceva, de ajuns de diferit de fungi pentru a-i face pe cercetători să caşte ochii mari.
Oamenii de ştiinţă le-au categorisit deja drept "veriga lipsă" dintre fungi şi celelelate grupuri de vieţuitoare şi afirmă că e cel mai vechi grup de fiinţe de tipul fungilor din câte se cunosc până acum, că ar corespunde unui moment în care fungii "adevăraţi" (cu perete celular chitinos) au început să se diferenţieze şi să evolueze şi că, deci, aceşti nou-veniţi pe scena sistematicii lumii vii ar putea da nişte indicii valoroase privind modul în care s-a săvârşit acestă evoluţie.

Dacă exprimarea pare cam vagă, gândiţi-vă că e vorba despre ceva ce nici oamenii de meserie nu ştiu şi nu înţeleg foarte bine ce este şi unde trebuie să şadă - o piesă de puzzle pe care încă nu ştiu unde să o aşeze.

Le-au numit Cryptomycota - "ciuperci ascunse", s-ar traduce numele - şi, până una-alta, le consideră un grup înrudit cu fungii, în aşteptarea momentului când informaţii mai detaliate, rezultate din cercetări viitoare, le vor permite să înţeleagă mai bine relaţiile de rudenie dintre cryptomycote şi celelalte vieţuitoare. Deja, specialiştii vorbesc despre necesitatea de a redesena arborele vieţii (cel puţin partea cu ciupercile), pentru a găsi un loc potrivit şi acestei noi rămurele.


Ce se ştie despre Cryptomycota până acum?

Sunt un grup foarte divers - probabil la fel de divers precum fungii cunoscuţi nou - iar studiul speciilor este abia la început.
Cryptomycotele studiate până în prezent sunt organisme eucariote (celulele au un nucleu care conţine materialul genetic) şi se prezintă sub forma unor celule de formă ovoidă, mici (3-5 micrometri), capabile să formeze un filament microtubular.
Cryptomycotele se găsesc într-o varietate de medii, inclusiv în sol, în apele dulci, în sedimentele acvatice…
Cryptomycotele nu prezintă, în niciunul dintre stadiile ciclului de viaţă, peretele celular chitinos, caracteristic fungilor "obişnuiţi"; ele nu se conformează, aşadar, planului general de structură al celulei de ciupercă, iar aceasta e cea mai importantă deosebire între ele şi fungi.

Studiile au inclus analize genetice şi observarea cu tehnici de microscopie performante, iar rezultatele sunt promiţătoare: ceea ce se ştie până în prezent e îndeajuns de incitant pentru a stimula curiozitatea şi entuziasmul cercetătorilor, pentru studii viitoare.

Viaţa pe Pământ are o poveste a ei, lungă şi plină de amănunte uimitoare, uneori de neprevăzut, iar cercetătorii sistematicieni asta fac: află şi scriu, pentru noi toţi, povestea. Desluşind, în sursele de informaţii disponibile- vieţuitoarele actuale şi fosile - detaliile acestei complicate istorii, oamenii de ştiinţă o lămuresc şi o pun pe hârtie, pentru ca toată lumea s-o cunoască.

Uneori descoperă lucruri neaşteptate, observă o cotitură nebănuită în desfăşurararea evenimentelor; alteori, umplu o lacună în cunoaştere sau zdruncină o convingere ce părea de neclintit.

Descoperirea grupului Cryptomycota este unul dintre evenimentele care ne silesc să ne revizuim părerile despre clasificarea şi evoluţia lumii vii şi să rescriem unele dintre capitole.

A spus foarte bine dr. Thomas Richards, de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, unmul dintre cercetătorii descoperitori ai cryptomycotelor: s-ar putea să fim nevoiţi să rescriem manualele de micologie, să regândim clasificarea fungilor şi să elaborăm o altă definiţie a ceea ce este o ciupercă. Asta e cunoaşterea ştiinţifică - un peisaj în veşnică schimbare.



http://www.descopera.ro
 
Aparitie socanta pe cerul Rusiei: Vortex in spatiu-timp sau racheta?

Aparitie-socanta-pe-cerul-Rusiei--Vortex-in-spatiu-timp-sau-racheta-.jpg

Oamenii de stiinta rusi sunt socati de ceea ce au vazut pe cer. Aparitia seamana cu un vortex prin spatiu-timp.

Fotografia a fost realizata, anul acesta, deasupra orasului Ekaterinburg, situat in partea centrala a Rusiei, scrie EU Times.

Existenta unui vortex prin spatiu-timp a fost afirmata pentru prima data de Albert Einstein, in anul 1955.

Posibilitatea ca astfel de vortexuri sa existe a fost confirmata si de experimente conduse de NASA. Agentia spatiala americana a anuntat la inceputul acestei luni ca in jurul Pamantului exista un vortex prin spatiu-timp, iar Teoria Generala a Relativitatii lui Einstein a fost confirmata de experimentele conduse de ei.

Aparitia spectaculoasa de pe cerul Rusiei a fost fotografiata si filmata de multi locuitori ai orasului Ekaterinburg. Unele informatii aparute incearca sa demonteze aceasta stire si spun ca aparitia este de fapt o racheta Soyuz, care duce un satelit pe orbita.

Oamenii de stiinta rusi sunt ingrijorati acum de posibilitatea producerii unui cutremur major pe teritoriul tarii lor. Astfel de aparitii in trecut au coincis cu producerea unor seisme devastatoare.

In plus, alinierea rara a planetelor, produsa in aceasta perioada, adauga si mai multe ingrijorari pentru lumea stiintifica internationala.

sursa

iata o imagine mai clara a unui vortex,creat de aripa unui avion
250px-Airplane_vortex_edit.jpg
 
Sa mai profitam cat mai putem . In curand ""comportamentul intolerant religios" va fi sanctionat. :P

Diavolul e la Vatican !


In 896, Stephen al VII-lea, a pus in scena procesul rivalului sau, papa Formous, care era mort de 9 luni, in acel moment. Cadavrul lui Formosus a fost scos din mormant si asezat pe un jilt, in sala de judecata (in imagine tablou surpinzand scena: “Le Pape Formose et Etienne VII”). Consiliul de judecata a preferat sa taca, cata vreme papa Stephen, a gesticulat si urlat, in directia cadavrului. Crima de care era acuzat Formosus, consta in incoronarea unuia dintre mostenitorii ilegitimi a lui Charlemagne, in defavoarea unuia dintre candidatii lui Stephen. Dupa proces, corpul a fost dezbracat, i-au fost taiate degetele, tarat prin palat si aruncat de la balcon, in bratele gloatei, care l-a aruncat in Tibru. A fost salvat, in cele din urma, de cei care il simpatizau, care l-au ingropat. Stephen a fost strangulat, cativa ani mai tarziu.

In 946, Papa Benedict al V-lea, a violat o fetita si a fugit la Constantinopol, luand cu el visteria papala. A revenit la Vatican, deabia atunci cand a ramas fara bani. Pontiful a fost, in cele din urma, ucis de un sot gelos. Cadavrul sau, care numara peste o suta de lovituri de pumnal, a fost tarat de multime pe strazi, in cele din urma, fiind aruncat intr-o latrina.

In octombrie 1032 mitra papala a fost cumparata pentru Benedict al IX-lea, care la aceea vreme, avea 11 ani. Conform cronicilor, la varsta de 14 ani, isi intrecuse predecesorii in vicii, din aceasta cauza, fiind nevoit sa fuga din Roma, in mod frecvent.

Gregory al VII-lea afost un maestru falsificator, reusind sa intreaca chiar si faimoasa frauda, “Donatia lui Constantin”, documentul care a creeat statul papal. Gregory conducea o scoala de falsificatori, care produceau, fara oprire, documente ce purtau sigiliile papale de aprobare. Aceste documente au fost sistematizate, pe la mijlocul anilor 1100, la Bologna de catre Gratian, un calugar benedict. El si-a numit opera Decretul sau Codul Legilor Canonice. Pe langa documentele lui Benedict, codul mai continea documente falsificate de Gratian, plus documentele fictionale ale altor autori. Gregory a formalizat si doctrina celibatului, pentru a impiedica Biserica, sa mai acorde bastarzilor preotilor si episcopilor, portiuni din pamanturile sale. Conform istoricului catolic Peter de Rosa, in cartea sa “Vicarii lui Hristos”: “Pontifii aveau concubine cu varste variate, cele mai tinere aveau 14 ani. Ei se faceau vinovati de incest, perversitati sexuale, aveau copii fara numar si de regula, erau ucisi in timp ce savarseau adulterul. Dupa cum zice si o veche zicala catolica, de ce sa fii mai sfant decat Papa?”

O alta figura interesanta a fost Alexander al VI-lea (cunoscut si ca Rodrigo Borgia). A domnit intre anii 1429-1503. A comis prima crima la varsta de 12 ani. In cartea sa “The Decline and Fall”, Gibbon vorbeste despre Alexander, ca si cum ar fi un nou Tiberius al Romei. Asemenea predecesorului sau, Innocent al VIII-lea, Alexander a avut multi copii, pe care i-a botezat personal si le-a oficializat nuntile la Vatican. Dintre acestia, 10 au fost bastarzi (printre care si notoriosii, Cesare si Lucrezia ), a caror mama a fost concubina sa preferata, Vanozza Catanei. Atunci cand aceasta a murit, a fost inlocuita cu Giulia Farnese ( avea 14 ani ), care a obtinut pe aceasta cale, postul de cardinal pentru fratele ei, care mai tarziu, a devenit Papa Paul al III-lea.

Alexander a fost urmat de catre Julius al II-lea, care a cumparat mitra papala, cu ajutorul averii personale. Nici macar nu incerca sa treaca drept un crestin. Fiind un afemeiat notoriu, a avut si el multi bastarzi. In final, a fost afectat atat de tare de sifilis, incat nu mai putea sa isi expuna nici macar piciorul, pentru a- i fi sarutat.

Sub conducerea lui Leo al X-lea, cel care a blestemat si a excomunicat pe Martin Luther, au fost create preturi specifice, fiecarui tip de pacat. Astfel daca un diacon era acuzat de crima, putea fi achitat, daca achita 20 de coroane. Odata achitat de Papa, nu mai putea fi acuzat de catre autoritatile civile. Cu doua sute de ani in urma, John al XXII-lea, facuse cam acelasi lucru, fixand preturi pentru alt gen de pacate, incepand cu incestul si terminand cu sodomia. In timpul pontificatului Papei Innocent al VIII-lea, acesta acorda, contra cost, o dispensa pe o perioada de 20 de ani .Aceasta dispensa permitea celui care o achizitiona, sa sa savureze pe durata posturilor, mancarurile interzise.Leo al X-lea l-a imputernicit pe calugarul dominican Tetzel, sa vanda dispense papale ce permiteau eliberarea din purgatoriu. Papa Sixtus al IV-lea (in imagine) taxa bordelele romane. Conform istoricului Will Durant, in 1490 erau in jur de 6800 de prostituate, in Roma. Pius al II-lea a declarat Roma, drept un oras al bastarzilor.

Lipsa de morala si etica a diversilor pontifi a constituit subiectul multor carti, nu e de mirare ca Biserica pare a fi damnata, inca de la inceput. Dupa ce a demolat Templul lui Apolo si Stadionul lui Caligula, Constantin a folosit pietrele si marmura lor, pentru a inalta bazilica Sf. Petru. Alegerea materialelor de constructie ar putea explica observatia facuta de Martin Luther in Roma, secole mai tarziu, “Daca exista iad, Roma e construita peste el. E un abis din care provin toate pacatele”.

Inchizitia

In “Istoria Inchizitiei”, Canon Llorente, care a fost Secretar al Inchizitiei din Madrid, 1790-1792, estimeaza numarul de condamnati din Spania la peste 3 milioane, din care 300 de mii au fost arsi pe rug. Un istoric catolic comenteaza unul din evenimentele, ce au urmat lichidarii Inchizitiei spaniole : “Cand Napoleon a cucerit Spania in 1808, un ofiter polonez din armata sa, Col. Lemanouski, a raportat ca dominicanii (cei care conduceau Inchizitia) s-au baricadat in manastirea lor din Madrid. Cand trupele lui Lemanouski au intrat prin forta, inchizitorii au negat existenta camerelor de tortura. In urma unei investigatii, camerele de tortura au fost gasite in subteran. Erau pline de prizonieri, goi si majoritatea, nebuni. Desi trupele franceze erau obisnuite cu prezenta sangelui si a cruzimii, nu au putut rezista privelistii. Au evacuat manastirea, dupa care folosind praful de pusca, au aruncat-o in aer “. Roma se imbatase, din nou, cu sangele martirilor.

In noiembrie 2000, pe prima pagina a ziarelor italiene, scria “Diavolul invinge Papa!”. Il Mesaggero vorbeste de confruntarea dintre Papa si o tanara, care in timpul unei audiente la Vatican, a insultat pontiful, cu o voce cavernoasa. John Paul a incercat sa o exorcizeze, dar incercarile sale au esuat. Prezenta Diavolului la Vatican, nu e o surpriza pentru Luigi Marinelli. Cartea sa “Gone with the wind at the Vatican” dezvaluie activitatile prelatilor, cum ar fi spalarea banilor, abuzuri sexuale si chiar ritualuri satanice, efectuate in interiorul zidurilor Sfantului Scaun. Comentariile lui Marinelli sunt asemanatoare cu cele ale raposatului Malachi Martin, fost iezuit si exorcist, a carui carte din 1990 “The keys of this blood”, e sursa acestui citat : “Foarte inspaimantator pentru John Paul, se confrunta cu prezenta de neinlaturat, a unei puteri maligne, in propriul sau Vatican”. Era ceea ce membrii mai vechi ai Bisericii, numeau superforta. Zvonuri, greu de verificat, leagau aparitia ei de domnia lui Paul al VI-lea, din 1963. Intradevar, Paul a zis ceva despre ” fumul Satanei care a patruns in sanctuar “, o referire oblica la ceremoniile satanice din Vatican.

Pe de alta parte, se pare ca microbul sexualitatii, face ravagii printre preotimea de la Roma. Numai in 1990, Biserica a trebuit sa plateasca peste 1 miliard de dolari, victimelor abuzurilor sexuale. Iar filiala americana oferea si o metoda de tratament pentru cei acuzati. Jay Mullin a fost acuzat de molestarea unui baietel. Cardinalul Bernard Law l-a trimis pentru evaluare psihiatrica la institutul St. Luke. Acest institut din Washington, apare la data de 24 februarie 2002, intr-un articol din ziarul Boston Globe: “Mullin a fost dus la o clinica din afara Washington-ului. In aceasta clinica, ce apartinea Bisericii, a fost gasita o cantitate mare pornografie infantila, incepand cu imagini soft si terminand cu cele hardcore si BDSM, toate avand ca protagonisti baieti si fete”.

http://www.2012en.ro
 
Iata ce se poate face dintr-o garsoniera obisnuita (bine, nu chiar obisnuita, caci pretul e destul de piperat), cu imaginatie.

Garsoniera cu 24 de camere – „Domestic transformer“

Pereți care se mișcă, paturi prinse cu balamale, ecrane ascunse, acționate electric. Un arhitect chinez a reușit să-și transforme casa într-un spațiu complet modular. Prin simple mișcări ale mobilierului, garsoniera lui din Hong Kong poate fi aranjată în 24 de combinații diferite în funcție de activitatea pe care o are de făcut.

Cu aproximativ 7.000 de oameni pe kilometru pătrat, Hong Kong este unul dintre orașele cu cea mai mare densitate umană din lume. Iar dacă în România termenul „cutie de chibrituri“ are deja o însemnătate destul de puternică în asociere cu blocurile comuniste, pentru apartamentele din HK ar trebui găsită o altă categorie, chiar mai mică.

Există totuși soluții. Gary Chang, arhitect de meserie, a reușit să transforme o încăpere de doar 30mp într-o casă complet utilată prin modularizarea „la sânge“ a spațiului. Pereți întregi glisează pe sisteme de roți, rafturi ascunse apar de nicăieri în timp ce patul se strânge și se prinde pe perete. Nu a mărit propriu-zis apartamentul (dacă o încăpere de 30mp poate fi numită apartament), dar a reușit să încorporeze toate dotările unei case moderne, pe care, e adevărat, le folosește pe rând.

A nu se înțelege că facem apologia caselor înghesuite. Ne minunăm doar de ingeniozitatea demersului, chiar mai spectaculos decât cel propus de marca italiană Clei pe care am prezentat-o cu ceva timp în urmă, mai ales că eficientizarea are și puternice valențe ecologice. Interesant, nu?

Film: Planet Green

http://www.stylereport.ro/design/garsoniera-cu-24-de-camere-–-„domestic-transformer“
 
Chiar asa de rau sa fie in viitor?


Privind spre anul 2100: ce se va întâmpla cu omenirea în acest secol?


Anul acesta, vom fi 7 miliarde – 7 miliarde de făpturi umane vor locui planeta, folosindu-i resursele, cu sau fără recunoştinţă, cu mai mult ori mai puţin discernământ, constienti sau nu de impactul lor asupra a tot ceea ce e în jur. De la îndemnul biblic „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”, s-a ajuns azi la îndemnuri la responsabilitate privind numărul de copii pe care-i facem şi la avertizări aproape isterice privind necesitatea scăderii vitezei cu care ne înmulţim. Trecând de la cantitate la calitate, nu doar câţi vom fi, ci şi cum vom fi – cum vor trăi oamenii, ce probleme vor avea, ce schimbări se vor petrece cu ei – sunt aspecte pe care încercăm să le prevedem, în încercarea de a îmbunătăţi ce se poate îmbunătăţi şi de a ne pregăti pentru restul.

De curând, un amplu raport privind starea viitoare a lumii a fost dat publicităţii: 2010 Revision of World Population Prospects este un ansamblu de previziuni privind creşterea populaţională a omenirii şi anumite aspecte ale calităţii vieţii oamenilor, elaborat pe baza unor indicatori statistici comunicaţi de ţările lumii în anul 2010. Pentru prima dată, Organizaţia Naţiunilor Unite îşi aruncă privirea până în anul 2100 pentru a prevesti viitorul umanităţii.

Deci, ce se va întâmpla cu noi până la sfârşitul acestui veac? Să vedem...

Numărul

7 miliarde în 2011 - 9 miliarde în 2050 - 10 miliarde în 2085. Acestea sunt cifrele estimative furnizate de ONU, care a folosit diferite modele de predicţie pentru a prevedea "încărcătura" umană pe care o va purta planeta în următoarele câteva decenii.

Pare enorm, mai ales că timpul pare să treacă atât de repede - ai impresia că acuşi o să se facă anul 2050 şi o să fim cu o treime mai mulţi decât suntem acum.

Există şi vreo veste bună? Oarecum. Rata creşterii populaţiei a scăzut mult în ultimii 50 de ani şi, după toate probabilităţile, va continua să scadă. Cu alte cuvinte, creşterea va fi mai lentă. În locul unei înşiruiri greoaie de cifre, care să argumenteze această evoluţie, uitaţi-vă la animaţia de mai jos, care arată modul în care se estimează că va spori populaţia globului.

Vor fi, evident, diferenţe mari între continente: Africa, de pildă, va ajunge de la 1 miliard de locuitori, cât are în prezent, la cca. 3,6 miliarde, în 2100.

Clasamentul ţărilor, în funcţie de mărimea populaţiei, va suferi schimbări, unele previzibile, altele surprinzătoare.

Cele mai populate ţări erau în 2010: China (1.341 milioane locuritori), India (1.225 milioane), SUA (310 milioane).

Cum va arăta clasamentul în 2100, după estimările oficiale?

Locul I: India (populaţie estimată: 1.551 milioane locuitori).

Locul II: China (941 milioane - remarcabilă scăderea, dar cât de bine sau de rău va fi că scade populaţia Chinei, asta numai viitorul ne-o va arăta).

Iar pe locul III - surpriză! - ar putea ajunge Nigeria, ţară care azi ocupă locul 7, dar care, având o rată mare a fertilităţii, va ajunge, se prognozează, la o populaţie de 730 milioane - cât toată populaţia actuală a Europei!

Mai bătrâni, tot mai bătrâni...

După cum probabil ştiţi, unele ţări - cele dezvoltate - au deja populaţii îmbătrînite, ca urmare a unei fertilităţi scăzute (fertilitatea este, în această accepţie demografică, un indice calculat pe baza numărului de copii născuţi vii şi a numărului de femei din populaţia respectivă), cuplate cu o speranţă de viaţă mai mare; în schimb, ţările subdezvoltate, unde, de obicei, fertilitatea este ridicată, au populaţii tinere, însă cu o speranţă de viaţă scăzută.

Una peste alta, tendinţa este de creştere a speranţei de viaţă şi de îmbătrânire a populaţiei planetei.

În anul 2010, 7,6% din populaţia globului avea peste 65 de ani.

În 2100, procentul celor de vîrsta a treia va ajunge la 22%.

În ţările în curs de dezvoltare, cu rate mari ale fertilităţii, speranţa de viaţă este, în medie de 56 de ani (scăzută); specialiştii consideră drept cauză principală a fenomenului infecţia cu virusul HIV (şi îmbolnăvirea consecutivă de SIDA). Datorită progreselor făcute în prevenirea răspândirii bolii, dar şi extinderii tratamentelor cu medicamente antiretrovirale, se prevede că mortalitatea din cauza HIV/SIDA va continua să scadă. Şi mortalitatea din alte cauze (malnutriţie, infecţii cu boli tropicale endemice ş.a.) va regresa, astfel încât, conform previziunilor, în aceste ţări speranţa de viaţă va ajunge în medie, la 69 de ani în 2045-2050 şi la 77 ani în 2095-2100. (Pentru comparaţie: în anul 2010, speranţa medie de viaţă, în România era, conform declaraţiilor ministrului muncii, de 70 de ani la bărbaţi şi 77,1 ani la femei.)

Sărăcia

În momentul de faţă, 48 dintre statele lumii sunt incluse de ONU în rândul "celor mai slab dezvoltate ţări" (Least Developed Countries - LDCs) - cu alte cuvinte, cele mai sărace ţări, cu nivelul de trai cel mai scăzut, cele mai… amărâte ţări; da, ştiu că nu e un cuvânt "corect politic", dar descrie, cred, mai expresiv tabloul întunecat al existenţei oamenilor acelor ţări decât definiţia oficială a sărăciei extreme, elaborată de Banca Mondială în 2008: a trăi cu mai puţin de 1,25 USD pe zi, de persoană.

Categoria LDC a fost creată în 1970, în prima listă, publicată în 1971 (lista e revizuită o dată la trei ani) fiind cuprinse 51 de ţări, care prezentau cele mai mici valori ale unor indicatori de dezvoltare socioeconomică. Majoritatea se află în Africa sub-sahariană.

Aceste ţări suferă de pe urma sărăciei extreme, a conflictelor armate (războaie civile, frecvente ciocniri inter-etnice), a corupţiei şi a instabilităţii politice şi sociale. Epidemiile fac ravagii, oamenii sunt extrem de vulnerabili în faţa dezastrelor naturale.

Ţările cu pricina pot "promova", adică sunt scoase de pe listă atunci când situaţia lor socieconomică se îmbunătăţeşte, depăşind un anumit prag. Descurajant e faptul că, din 1971 şi până acum, doar trei ţări au reuşit să promoveze: Botswana în 1994, Republica Capului Verde în 2007 şi Maldive la începutul acestui an.

Aşadar, lista e încă foarte lungă: 48 de ţări doresc şi speră să o părăsească, dar se zbat încă în plasa sărăciei, a vulnerabilităţii sociale şi economice, a deficienţei în programele de sănătate şi educaţie.

Totuşi, Organizaţia Naţiunilor Unite are planuri îndrăzneţe: în opinia specialiştilor ei, jumătate din cele 48 de ţări ar putea depăşi acest statut până în 2020, dacă - ei, asta e, DACĂ... - vor beneficia de programe mai bune la nivel naţional şi de sprijin internaţional. Ajutoare pentru dezvoltare mai bine direcţionate, politici mai eficiente în domeniul exporturilor, dublarea productivităţii agricole şi a numărului de persoane cuprinse în programele de educaţie şcolară, precum şi întărirea democraţiei, sunt măsuri propuse de grupul de experţi ONU care a analizat recent situaţia.

Acum, pe hîrtie sună foarte bine, dar... Avem vreun motiv să credem că sărăcia în lume s-ar putea diminua? Speranţa moare ultima, se ştie, dar există nişte fapte, nişte date concrete pe care să ne sprijim speranţele?

Oarece reuşite există, deşi recenta criză economică a încetinit considerabil progresele, în ansamblu. Cu bune şi cu rele, iată câteva date privind evoluţia sărăciei şi mersul luptei împotriva ei:

Numărul persoanelor care trăiesc sub limita sărăciei (cu mai puţin de 1,25 USD pe zi) a scăzut, între anii 1990 şi 2005, de la 1,8 miliarde la 1,4 miliarde.

Proporţia persoanelor care trăiesc în sărăcie extremă în regiunile în curs de dezvoltare a scăzut şi ea, de la 46% la 27%. Dar (fir-ar să fie!) criza economică din 2008-2009 a împins iarăşi milioane de oameni în mizerie, creşterea preţurilor la alimente ducând la înrăutăţirea severă a situaţiei pentru mulţi dintre cei aflaţi la marginea sărăciei.

În ansamblu, chiar dacă aceste tendinţe pozitive se menţin, se estimează că, în 2015, cca. 920 de milioane de persoane tot vor trăi sub limita sărăciei.

Orice lucru bun se plăteşte. Spun experţii ONU: în viitor, sute de milioane de persoane (majoritatea din India şi China) vor ieşi din starea de sărăcie, trecând în rândurile aşa-numite clase de mijloc. Iar odată ajunşi acolo, când viaţa lor se va îmbunătăţi, vor avea standarde mai ridicate, pretenţii mai mari privind nivelul de confort, ceea ce va genera o cerere sporită de produse şi servicii. Pe de o parte, e bine; pe de altă parte, trebuie luat în calcul impactul asupra mediului: va fi vorba despre un consum mai mare de energie, de apă şi de materii prime şi o cantitate mai mare de deşeuri.

În anul 2050, cererea de produse alimentare va fi cu 75% mai mare decât astăzi.

Foametea

Deşi sărăcia are multe consecinţe grave (din perspectiva educaţiei, a sănătăţii şi altele), totuşi, efectul ei cel mai rapid invocat este foamea - ce devine foamete, atunci cînd se întinde mult în timp şi spaţiu.

Cel mai întristător lucru este că, după estimările ONU, o treime din hrana produsă în lume se pierde sau e aruncată la gunoi - mai mult de un miliard de tone în fiecare an!

În ţările în curs de dezvoltare, e vorba mai degrabă de pierderi: recoltele sunt depozitate în condiţii precare, drept care sunt atacate de dăunători, sau produse uşor perisabile (cum ar fi lactatele) sunt transportate fără refrigerare şi se strică... Soluţia ar fi îmbunătăţirea tehnologiei şi a infrastructurii: construirea de silozuri moderne, dotarea cu instalaţii frigorifice... dar toate astea costă, deci e nevoie de programe centrate pe îmbunătăţirea capacităţilor de stocare şi transport al alimentelor. Banca Africană de Dezvoltare desfăşoară un astfel de program, cu o durată de 7 ani, în vederea reducerii cu 3% a pierderilor de produse alimentare în ţările Africii. Dacă totul merge conform planului, după 7 ani, pagubele ar putea fi semnificativ reduse.

În schimb, în ţările dezvoltate, problema e cu totul alta - aici, de cele mai multe ori, e vorba despre hrană aruncată la gunoi, pur şi simplu. Consumatorii îşi au partea lor de răspundere, cât despre marile lanţuri de magazine alimentare... ce să mai vorbim: sute de milioane de tone de alimente perfect comestibile ajung anual la tomberon, fie din cauza reglementărilor restrictive privind data expirării, fie din cauză ca şi-au pierdut, oarecum, aspectul comercial ideal. Fructele şi legumele sunt cel mai adesea aruncate din acest motiv.

Şi toate acestea, în timp ce, efectiv, o grămadă de lume nu are ce mânca.

Copilaşii sub 5 ani suferă încă de foame şi subalimentaţie, într-o măsură zguduitoare, chiar dacă s-au făcut oarece progrese. În 1990, cca. o treime dintre copiii sub cinci ani ai lumii erau subponderali; azi, cifra e de aproximativ 26%.

Evident, soluţiile ţin şi de sfera finanţelor şi a politicii, cu asta toată lumea e de acord, dar, când e vorba despre stringenta problemă a creşterii producţiei agricole, părerile sunt diferite. Unii mizează pe recoltele de plante modificate genetic, superproductive, pentru a rezolva problema foametei. Alţii susţin o idee diametral opusă, foarte îndrăzneaţă în contextul actual: că, dimpotrivă, aşa-numita agricultură organică şi recursul la anumite metode tradiţionale, care şi-au dovedit eficacitatea în decursul secolelor, ar putea fi soluţia la problema foamei în lume. Experimente surprinzătoare, realizate în diverse ţări - în China, Marea Britanie, India, Kenya, Brazilia, Guatemala, Honduras - au arătat că vechi practici tradiţionale precum folosirea ca îngrăşământ a gunoiului de grajd şi cultivarea mai multor specii pe acelaşi lot de pământ (în opoziţie cu monocultura - tarlale imense cultivate cu o singură specie, aşa cum se procedează azi în cadrul agriculturii moderne) menţin mult mai bine productivitatea solului în timp şi reduc atacul dăunătorilor. Ca să vezi!

(Pe lângă lupta pentru hrană, se va duce şi o bătălie tot mai acerbă pentru apă, căci nevoile de apă cresc mereu, iar rezervele nu pot ţine pasul. E drept, se şi risipeşte enorm de multă apă. Se pare că avem nevoie de o nouă "cultură a apei", până nu ajungem să avem una ca a locuitorilor de pe Arrakis, imaginara planetă deşertică înfăţişată în Dune, pentru ai cărei locuitori apa, extrem de puţină, era resursa cea mai preţioasă, valoarea supremă.)

Obezitatea...

La polul opus, ţările bogate se confruntă cu o adevărată epidemie de obezitate; în plus, malnutriţia îi loveşte, în proporţie surprinzătoare, şi pe cetăţenii acestor ţări, pentru că destui dintre ei mănâncă mult, dar prost. Abuzul de junk food generează adesea carenţe nutriţionale de vitamine şi săruri minerale, care se adaugă, ca factori de risc, la cei reprezentaţi de colesterolul mărit, tensiunea tot mărită, burta mărită şi ea... Iar incidenţa obezităţii tot creşte şi creşte...

... şi alte boli în plină expansiune

Îngrijorător şi sumbru, una dintre afecţiunile care cunosc o răspândire tot mai largă este demenţa - fie boala Alzheimer, fie alte forme de demenţă - , în conjuncţie cu creşterea speranţei de viaţă: aceste boli sunt mult mai frecvente în rândul vârstnicilor. Asta este, totul e cu dus şi-ntors.

Şi încă o afecţiune care se extinde cu repeziciune în lume: depresia, căreia i se descoperă mereu noi forme. Iar stilul de viaţă modern este el însuşi asociat cu apariţia unor afecţiuni specifice, veritabile boli ale vremurilor noi.

Bine, murim, da' din ce cauză?

Dacă multă vreme bolile contagioase au fost o cauză majoră a morţii în lume, în viitor bolile netransmisibile şi accidentele vor deveni pricipalele cauze de deces, afirmă Organizaţia Mondială Sănătăţii. Aceeaşi instituţie avertizează că rata accidentelor auto va creşte, iar decesele produse de fumat le vor depăşi ca număr chiar pe cele produse de HIV/SIDA. Până şi în Africa, ale cărei ţări au populaţii tinere, fumatul, hipertensiunea şi nivelul mare de colesterol în sânge au ajuns să se numere printre primii 10 factori de risc pentru sănătate.

După o atât de sumbră viziune a unei omeniri alcătuite dintr-o mulţime de oameni subnutriţi şi care mor de tineri şi la fel de mulţi alţii obezi, dar malnutriţi, şi deprimaţi ori demenţi, mai putem avea vreun motiv de optimism? Pare cinic şi aproape absurd chiar şi să pomenim cuvântul optimism. Şi totuşi...

Aceste cifre sunt calculate şi enunţate nu doar ca să ştim cum stăm, ci şi ca să ne pună în gardă, pentru ca fiecare dintre noi, cunoscând tendinţele actuale, să poată lua măsurile care stau în puterea lui. Nu-i obligatoriu să îngroşăm şi noi statisticile acelea sumbre. Aveţi grijă de voi, mâncaţi cât şi cum trebuie pentru a rămâne sănătoşi, nu vă bateţi joc de resurse şi încercaţi să găsiţi motive de bucurie în viaţă, atâta timp cât vă va fi dat să trăiţi.


http://www.descopera.ro
 
Sumbru... Bine ca nu mai prindem anii aia. Sau mai stii? Daca se gaseste solutia pentru a trai 200 de ani, cum a prezis Nostradamus? :P
 
Neanderthalienii au dispărut cu 10.000 de ani mai devreme decât se credea


Datarea directă a unei fosile de copil neanderthalian sugerează că această specie umanoidă a dispărut, probabil, mult mai devreme decât dicta accepțiunea generală de până acum.

În cadrul unui efort unificat, cercetătorii Universitățiilor Oxford și Cork, în colaborare cu Laboratorul Preistoric din St. Petersburg, au datat fosila unui om de Neanderthal descoperită în Peștera Mezmaiskaya, din Rusia, în nordul Munților Caucaz, și au stabilit că este, de fapt, cu 10.000 de ani mai veche decât sugerau studiile anterioare. Noua descoperire aruncă într-un con de îndoială teoria conform căreia oamenii de Neanderthal și cei moderni au interacționat vreme de mii de ani.

În schimb, paleontologii sunt de părere că orice coexistență a celor două specii s-a consumat, probabil, doar în limitele câtorva sute de ani. Acest lucru ar putea însemna chiar că în unele regiuni neanderthalienii au dispărut încă dinainte ca homo sapiens să părăsească Africa.

Osemintele copilului de Neanderthalian au fost aduse la suprafață din stratul de sol corespunzător finelor Paleoliticului Mijlociu, alături de fosile animale. Cercetătorii au descoperit că oasele umane aveau vârsta de 39.700 de ani, ceea ce ar implica, cred cercetătorii, posibilitatea ca neanderthalienii să nu fi supraviețuit, la situl respectiv, dincolo de acel moment.

Echipa de cercetare consideră că oamenii de Neandethal au murit aproximativ atunci când oamenii moderni au sosit pe teritoriile lor, sau au dispărut chiar înaintea acestui episod, din motive precum schimbările climatice, resursele limitate, sau alte scenarii posibile. În teoria clasică, neanderthalienii au dispărut de pe Pământ cu aproximativ 30.000 de ani în urmă.

Cea mai recentă tehnică de datare constă mai ales în capacitatea oamenilor de știință de a purifica colagenul extras din mici fragmente fosile foarte eficient, necontaminându-l. În trecut, echipele de specialiști au identificat date mai recente ale oaselor analizate, este de părere cercetătorul Tom Higham, director al Oxford Radiocarbon Accelerator Unit, deoarece, probabil, mostrele au fost contaminate cu particule mai recente. Este interesant de știut că în prezent germanii au realizat harta a 65% din genomul omului de Neanderthal și ar putea chiar readuce, astfel, unul la viață. Mai mult, dr. George Church, de la Harvard, susține că neanderthalienii pot fi resuscitați cu tehnologia deja existentă, pentru o cheltuială de circa 30 de milioane de dolari.

http://www.stiintasitehnica.com/nea...0-de-ani-mai-devreme-decat-se-credea_244.html
 
Uimitoarele peregrinari ale Bibliei Diavolului

Biblia, scriere de capatai a omenirii, este considerata de sute de milioane de pamanteni drept cea mai importanta lucrare a civilizatiei umane. De-a lungul vremii au fost concepute nenumarate editii ale acestei lucrari, unele scrise cu infinita rabdare de calugarii din manastirile medievale, altele aparute dupa inventarea tiparului. Cu siguranta insa cel mai faimos exemplar al „Cartii Cartilor” ramane asa-numita „Biblia Diavolului”, realizata in urma cu opt secole, in circumstante misterioase.


Un singur calugar a scris-o, in peste douazeci de ani!

Cartea, numita oficial „Codex Gigas” (Codicele gigant), cuprinde de fapt o intreaga biblioteca, este scrisa in intregime in limba latina si contine o varietate de texte, nu neaparat religioase. Printre ele se numara fragmente din Vechiul si Noul Testament, un confesional, formule magice impotriva bolilor si deochiului, un calendar, cronici istorice, descrieri ale unor plante si animale. Desigur, cel mai important fragment al acestei autentice enciclopedii ramane Chronica Bohemorum, scrisa de arhimandritul Cosmas din Praga (1045-1125), prima istorie cunoscuta a cehilor – transcrierea acestei cronici in Codex Gigas fiind cea mai veche si mai valoroasa din cate exista. Realizarea vastei lucrari a inceput pe la 1220, la manastirea benedictina din Podlazice. Nu exista documente referitoare la autorul cartii sau de ce a fost ea scrisa. Cu toate acestea, lucrarea este extraordinar de uniforma, iar examenele grafologice efectuate demonstreaza ca a fost realizata de un singur om, care si-a dus la indeplinire efortul titanic in cel putin douazeci de ani!

Tocmai uniformitatea literelor si desenelor asternute pe ea au dus poate la aparitia mitului ce inconjoara scrierea cartii. Potrivit legendei, un calugar condamnat la moarte pentru ca pacatuise grav a avut sansa de a fi iertat daca ar fi reusit sa realizeze cea mai mare carte scrisa vreodata, intr-o singura noapte. Calugarul s-a apucat de lucru, cu asiduitate dar, pe la miezul noptii, si-a dat seama ca nu va putea termina cartea singur, asa ca l-a invocat pe diavol, cerandu-i ajutorul pentru scrierea lucrarii. Necuratul l-a ascultat, pretinzandu-i in schimb sa-l portretizeze in paginile cartii, asa cum ii aparuse, in chilia sa. Si asa se face ca o imagine a diavolului, inalta de aproape o jumatate de metru, este infatisata in cartea ce va primi numele de „Biblia Diavolului”. Calugarul a supravietuit, mai spune legenda, dar a dus o viata marcata de nefericire si suferinta. Interesant e ca, in ciuda acestei legende macabre, codexul nu a fost interzis de Inchizitie si a putut fi studiat de multi savanti in Evul Mediu.

Peregrinarile unei carti

Lucrarea a fost luata de la manastirea unde fusese creata si daruita calugarilor cistercieni de la manastirea Sedlecclose, din Kutna Hora. De aici, a fost cumparata mai tarziu de abatele Pavel Bavor, pentru biblioteca manastirii Brevnov. In timpul razboaielor civile declansate de husiti, manastirea a fost jefuita, dar calugarii au reusit sa salveze odoarele de pret, inclusiv Codex Gigas, baricadandu-se in manastirea fortificata Broumov, unde rasculatii n-au putut patrunde.

Pe la 1594, imparatul Rudolf, cunoscut pentru patima sa pentru curiozitati si excentricitati, si-a atribuit Biblia, adaugand-o colectiei lui de la castelul regal din Praga. La finalul razboiului de 30 de ani, fortele de invazie suedeze au asediat Praga si manuscrisul, alaturi de alte comori nepretuite, a luat drumul Suediei, intrand in posesia unui alt personaj controversat, regina Cristina. De atunci, cartea nu a mai parasit Suedia decat de trei ori: prima data in 1970, cand a fost expusa in Statele Unite, apoi, opt ani mai tarziu, cand a fost dusa la Berlin si acum doi ani, cand a revenit la Praga dupa o absenta de trei secole si jumatate.

Manuscrisul a fost trimis aici sub forma de imprumut, din partea Bibliotecii Regale din Stockholm, si a fost expus la Biblioteca Nationala Ceha, sub paza cea mai stricta. Interesul manifestat de publicul praghez a fost peste asteptari si mii de oameni au luat cu asalt edificiul, pentru a vedea misterioasa lucrare.

De ce a fost pictat Necuratul aici?

Desigur, ceea ce atrage in primul rand atentia la acest tom sunt dimensiunile iesite din comun. Coperta este realizata din lemn masiv iar cartea masoara 92 x 50,5 cm si cantareste aproape 75 kilograme! Ea este alcatuita din 312 coli de pergament, avand in total 624 pagini. Initial au fost 320 coli, dar opt pagini au fost taiate, din ratiuni necunoscute, si au disparut pentru totdeauna. Nu se stie ce contineau si disparitia lor a generat tot felul de teorii ale conspiratiei. Specialistii moderni estimeaza ca pentru a obtine pergamentul necesar realizarii cartii a fost nevoie de pielea, tabacita dupa metode speciale, a 160 de vitei!

Paginile pastrate cuprind, precum spuneam, texte din Biblie, dar si o transcriere a enciclopediei faimosului carturar Isidor din Sevilla, „Etymologiae”, o suma a cunostintelor unuiversale de la inceputul Evului Mediu, printre care se numara si ideea ca Pamantul este rotund, si nu plat! In legatura cu imaginea diavolului, care este insotita de mai multe ritualuri de exorcizare, s-a speculat ca autorul le-a inserat spre a alunga raul din el (in perioada medievala, calugarii pacatosi erau pedepsiti sa scrie de mana Biblia, considerandu-se ca bunavointa Domnului va pogori astfel asupra lor).

Cartea mai contine si o copie a „Antichitatilor Iudaice”, apartinand lui Flavius Iosephus, primul autor care a amintit despre Iisus Hristos, dar si liste cu oameni, date si notite adaugate, de-a lungul secolelor, de diferitii posesori ai acestei minuni a geniului uman.

http://www.revistamagazin.ro
 
17 piramide noi descoperite in Egipt din satelit

17-piramide-noi-descoperite-in-Egipt-din-satelit.jpg

Mai multe piramide, asezari si morminte din Egiptul antic au fost descoperite cu ajutorul scanarii cu raze infrarosii, de pe un satelit.

Astfel, s-au gasit 17 piramide, peste 1.000 de morminte si 3.000 de asezari antice, excavarile initiale confirmand rezultatele scanarii, relateaza BBC News.

Cercetatorii au folosit imagini de la sateliti aflati la 700 de kilometri deasupra Pamantului, echipati cu camere atat de puternice incat pot fotografia cu acuratete obiecte cu un diametru de sub 1 metru de pe suprafata planetei. Razele infrarosii au fost utilizate pentru a face diferenta intre diversele materiale folosite in constructii.

Egiptenii din antichitate isi construiau cladirile din caramizi de pamant, care sunt mult mai dense decat pamantul din jurul lor, astfel incat forma caselor, templelor sau mormintelor poate fi vazuta.

Potrivit arheologului Sarah Parcak, liderul proiectului sponsorizat de NASA, aceste piramide si asezari ar putea reprezenta cel mai importat sit arheologic din Egipt.

In afara de faptul ca pot fi descoperite asezaminte ingropate, cu ajutorul acestei tehnologii cercetatorii isi pot da seama si daca unele piramide sau morminte au fost pradate de hoti in perioada recenta, astfel incat pot alerta Interpolul de faptul ca vor fi puse in vanzare vestigii de mare valoare, furate.

sursa
 
bodo said:
Uimitoarele peregrinari ale Bibliei Diavolului



Tocmai uniformitatea literelor si desenelor asternute pe ea au dus poate la aparitia mitului ce inconjoara scrierea cartii. Potrivit legendei, un calugar condamnat la moarte pentru ca pacatuise grav a avut sansa de a fi iertat daca ar fi reusit sa realizeze cea mai mare carte scrisa vreodata, intr-o singura noapte. Calugarul s-a apucat de lucru, cu asiduitate dar, pe la miezul noptii, si-a dat seama ca nu va putea termina cartea singur, asa ca l-a invocat pe diavol, cerandu-i ajutorul pentru scrierea lucrarii. Necuratul l-a ascultat, pretinzandu-i in schimb sa-l portretizeze in paginile cartii, asa cum ii aparuse, in chilia sa. Si asa se face ca o imagine a diavolului, inalta de aproape o jumatate de metru, este infatisata in cartea ce va primi numele de „Biblia Diavolului”. Calugarul a supravietuit, mai spune legenda, dar a dus o viata marcata de nefericire si suferinta. Interesant e ca, in ciuda acestei legende macabre, codexul nu a fost interzis de Inchizitie si a putut fi studiat de multi savanti in Evul Mediu.




http://www.revistamagazin.ro


Adaug cateva poze la materialul postat ...


codex-gigas-also-called-devil-s-bible-thumb16857699.jpg



images-2.jpg



Devils-Bible_1.jpg
 
Daiacii - Ultimii vânători de capete

daiaci-interior.jpg


Adânc, pierdute prin junglele impenetrabile din Borneo, trăiesc triburile ultimilor vânători de capete. Temuţi, interesanţi, fascinanţi, admiraţi, ostracizaţi, manipulaţi, reprezentanţii din prezent ai daiacilor inspiră multora teamă. Şi nu fără temei. Mulţi dintre cei care nu i-au luat în serios, i-au jignit, atacat sau au încercat să le fure pământurile au sfîrşit decapitaţi. O incursiune în lumea lor arhaică poate fi considerată, fără doar şi poate, şi o plonjare în hăurile subconştientului nostru. La urma urmei, chiar aşa moderni şi civilizaţi cum ne pretindem, de câte ori nu am vrut să-i luăm capul - la propriu - cuiva, din zeci de motive, absurde sau nu? Spre deosebire de noi, ei chiar acţionează...

Pădurea interzisă

Istoria relaţiilor dintre "omul alb" (fie el american sau european) - cuceritor, colonizator, imperialist, jefuitor de resurse şi bogăţii - şi populaţiile băştinaşe, cu care a interacţionat în timp istoric şi spaţiu geografic, se rezumă la o reţetă simplă, cu mici variaţiuni pe aceeaşi temă. Aproape pretutindeni, băştinaşii au fost înfrânţi, umiliţi, jefuiţi şi, în cele din urmă, depersonalizaţi în urma contactului "civilizator" cu omul alb.

Decalajul tehnologic dintre civilizaţii a fost prea mare şi a avut un cuvânt hotărâtor, concretizat cel mai adesea sub forma armelor de foc, care au înclinat, de cele mai multe ori, balanţa în favoarea invadatorilor albi.

Cu mici excepţii care confirmă regula (materializate în rezistenţa armată dusă de zuluşi, de triburile afgane ori de apaşii, sioux-ii şi alte triburi nord-americane) populaţiile indigene au căzut victime curentului colonial. O notă distinctă în acest peisaj sumbru este reprezentată de violenţa şi cruzimea populaţiilor din arhipelagurile indo-malaez şi cel filipinez. Culturi relativ asemănătoare, cu un pronunţat iz războinic, aceste populaţii umane se înscriu perfect în termenul de "culturi ale puterii", emis de celebrul istoric şi cercetător român, Mircea Eliade.

Printre sutele de naţiuni, populaţii şi triburi din zonele amintite, una iese în evidenţă datorită ferocităţii de care dă dovadă în luptă şi mai ales prin sinistrul obicei al colecţionării capetelor duşmanilor, chiar şi în zilele noastre.

Este vorba de daiacii din marea insulă Borneo, sau Kalimantan, cum mai este numită.
daiac-traditional.jpg

Antropologii şi etnologii au reuşit, până în prezent, să identifice şi să catalogheze circa 200 de triburi care trăiesc în zonele cele mai sălbatice şi de nepătruns din partea centrală a Insulei Borneo. Din punct de vedere administrativ-politic, triburile daiacilor populează regiuni din teritorii ce aparţin statelor Indoneziei, Malaeziei, precum şi sultanatului Brunei.

Evident, această situaţie nu-i deranjează prea mult pe vajnicii daiaci, care se perindă prin junglă fără să ţină cont de graniţele şi aşa insesizabile din pădurea luxuriantă.

Coincidenţă sau nu, daiacii trăiesc în mijlocul celei mai vechi păduri umede din lume, jungla de aici find mai bătrână chiar decât imensa selvă amazoniană.

Aici, printre plante şi animale unice, se estimează că trăiesc între 2-4 milioane de daiaci. Nimeni nu cunoaşte cu exactitate numărul lor. Nimeni nu a avut niciodată interesul sau curajul de a-i număra...

Datele istorice ne spun că daiacii fac parte dintr-o cultură foarte veche. Evidenţele arheologice sugerează că strămoşii lor s-au stabilit în marea insulă Borneo acum peste

3.000 de ani, cu tot cu macabrul obicei al colecţionării de capete omeneşti. Obicei alimentat, fără doar şi poate, de introducerea metalurgiei în insulă, fenomen petrecut acum 2.450 de ani şi ocazie cu care daiacii au descoperit, cu bucurie, că o sabie-macetă din metal retează un cap mult mai eficient decât un obiect similar din obsidian, folosit cu sârguinţă de strămoşii lor.

Dintre cele circa 200 de triburi şi subgrupuri etnice, cele mai cunoscute sunt grupările Bakumpai, Kapuas, Ahe, Jagoi, Kutais, Baritos, Ngajus, Kayan şi Iban.

Pe scena istoriei mari, au apărut de abia în secolul al XIX-lea, când triburile Iban s-au evidenţiat prin cruzimea neobişnuită cu care atacau populaţiile de pescari locale şi mai apoi centrele comerciale deschise de olandezi.

Cei care aveau să facă cunoştinţă, în cel mai serios mod posibil, cu macetele daiacilor au fost japonezii. Fără să se sinchisească de renumele de spadasini ai niponilor, daiacii i-au vânat şi măcelărit prin jungla deasă ca pe nişte simple animale. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, trupele armate japoneze au ocupat insula daiacilor şi i-au tratat foarte rău pe băştinaşi. În special daiacii din ţinutul Kapit au avut de suferit din cauza cruzimii şi crimelor de război comise de soldaţii japonezi. Bărbaţii daiaci erau împuşcati ori de câte ori erau surprinşi, iar femeile lor erau răpite şi violate de către invadatorii veniţi din Ţara Soarelui Răsare. În faţa unor asemenea atrocităţi, daiacii s-au aliat cu forţele armate americane şi australiene, susţinându-i pe Aliaţi în războiul cu Japonia aşa cum ştiau ei mai bine - tăind pe bandă capete de japonezi. Armata tribală înarmată cu suliţe, sarbacane şi nelipsitele Dayak Parang, Parang Ilang sau Mandau Parang, săbiile şi macetele concepute de daiaci special pentru retezarea cât mai uşoară a unui cap omenesc, a declanşat gherila în junglă.

Până la sfârşitul războiului, peste 1.500 de soldaţi şi ofiţeri niponi au sfârşit scurtaţi de cap sau torturaţi până la moarte de răzbunătorii daiaci
daiac-craniu2.jpg

Cu parang-ul prin Borneo

În mod tradiţional, ziua unui războinic daiac se scurge între partide de vânătoare, pescuit şi antrenament de luptă destinat perfecţionării mânuirii armelor tradiţionale.


daca va intereseaza,continuati aici
 
Back
Top